După cum am anunțat aici, Cătălin Dupu s-a aplecat mai mult în ultima sa carte asupra unor aspecte care țin de istoria evanghelicilor din România în perioada comunistă. Cartea Ambasadorul este într-o anumită măsură un studiu de caz privind implicarea credincioșilor evanghelici în colportajul de literatură religioasă. Specific, în transportul și distribuirea de Biblii fără acordul autorităților.

Dat fiind această particularitate a cărții, în calitate de istoric m-am simțit onorat să realizez postfața acestei cărți.

*

Creștinii în „Epoca de Aur” a comunismului românesc

Postfață la cartea Ambasadorul de Cătălin Dupu

De unde venim, în ce direcție ne îndreptăm, sunt întrebări pe care mulți din cei din jurul nostru și le pun. Ca și creștini știm că identitatea noastră este în Hristos și cu toate acestea suntem conștienți că noi trăim aici și acum. Într-o anumită măsură putem vorbi de o tensiune escatologică între ce este acum și ce va fi în viitor. Tocmai de aceea, consider că generația tânără are nevoie să cunoască ce a însemnat Epoca de Aur a comunismului românesc. Vorbim de o Românie care  trăia într-o Epocă  de Aur pictată peste tot în gri, una în care românii se confruntau cu lipsuri și prigoniri.

Pornind de la dorința de a face cunoscut pentru cei din ziua noastră ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă, autorul descrie într-un mod realist societatea românească a anilor ˈ70-ˈ80 ai secolului XX. Perioada menționată reprezintă doar un fragment din ceea ce a însemnat comunismul românesc și persecuțiile pe care Biserica le-a înfruntat. Pe lângă lipsurile materiale, creștinii se confruntau și cu lipsa Bibliilor în bisericile lor. Or, tocmai lipsa Sfintei Scripturi și încercarea de obținere a acesteia prin aducerea din Occident a dus la implicarea credincioșilor în acțiuni de colportaj cu literatură religioasă. Pornind de la această realitate, Cătălin Dupu reconstituie acțiunile creștinilor evanghelici în „Epoca de Aur” a comunismului românesc prin intermediul unei acțiuni de colportaj cu Biblii. Dramatismul reconstrucției este dat și de sentimentul de frică, frica fiind o condiție sine qua non a comunismului,  pus în paralel cu încrederea în Dumnezeu a personajelor sale. Remarcăm aici și integrarea cu succes a unor metafore precum miere, albine, stupi, limbaj codificat folosit de cei implicați în aducerea și distribuirea de Biblii.

Misiunea pe care credincioșii și-au asumat-o, una cu riscuri majore, este reflectată și în titlul romanului. Ambasadorul face trimitere la faptul că un creștin trebuie să-și asume identitatea de a fi un ambasador al valorilor creștine în orice perioadă istorică și în orice regim politic. Teza morală a cărții este că „menirea creștinului în lume este aceea de a fi un ambasador al Domnului Isus Hristos.” Ca ambasadori noi suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos, iar în această calitate „ambasadorul este imaginea cerului.”

De la a fi ambasador al cerului trecem la modul în care, atât acesta cât și activitățile lui, erau percepute în societatea comunistă. Vorbim de două concepte, ilegal vs. legal, pentru că dorim să evidențiem faptul că aveam o diferență între discursul oficial și realitatea vieții religioase din România comunistă. O paralelă exemplificatoare o putem face și cu cartea lui George Orwell, 1984, unde Ministerul Adevărului se ocupa tocmai de falsificarea acestuia. Dacă ar fi să ne referim la conceptul de ilegal putem spune că acesta era unul care făcea parte din arsenalul propagandistic al comunismului. La un moment dat, Neculai, unul din personajele cărții, se întreabă de ce este ilegal să distribuie Biblii, la care i se răspunde:

„Biblia se distribuie numai după ce noi aprobăm.
– Unde scrie?
– Unde scrie? În actele noastre.
– Și legea?
Într-o secundă Tomescu se ridică de la birou și îl pălmui pe creștin.”

Exact acest lucru evidențiază care este diferența dintre legal și ilegal. Vorbim de faptul că la nivel de discurs statul garanta libertatea religioasă și dreptul la opinie, însă, în realitate, aceasta era îngrădită. Se cunoaște faptul că dincolo de persecuții, bisericile evanghelice (baptiste, penticostale, creștine după Evanghelie) s-au bucurat și de o anumită libertate, care în perioada interbelică, numită și perioada de aur a democrației românești, nu le-a fost oferită. Ținând cont de aspectele menționate, dar și de altele, putem afirma că în sistemul comunist au existat și oameni verticali, oameni care au iertat și au trecut peste anumite lucruri deși aceștia făceau parte din sistem.

O altă temă abordată este cea a culturii, a modului de petrecere a timpului liber. Autorul afirmă că ocupația principală a intelectualului în comunism „era cititul. Românul citea mult. De la romane polițiste la cărți de călătorii.” Referirile autorului la timpul liber au rolul de a realiza o radiografie a vieții intelectuale sub comunism, dar și să avertizeze că propaganda oficială prezenta altă realitate, una paralelă, iar „cărțile creștine erau… șase – șapte.” Acest fapt se datora cenzurii comuniste care „oprea apariția multor cărți care nu mergeau pe linia partidului, erau prea occidentale.”

Așadar, Biblia nu putea fi acceptată în condițiile în care Karl Marx considera că „religia este opiu pentru popor.” Prin critica pe care acesta o aducea religiei susținea că ea „are ca scop să-i mențină pe oameni în ignoranță și să-i împiedice să gândească liber, oferindu-le în schimb o fericire iluzorie, asemenea celei produse de opiu.” Cu toate aceste piedici credincioșii baptiști reușesc în anul 1987 să tipărească la București Biblia versiunea Dumitru Cornilescu. Relatarea autorului bazată pe fapte reale, documentate de mine în cartea despre istoria Bisericilor Creștine Baptiste din România, vrea să evidențieze o situație inedită. Aceea că, deși credincioșii erau persecutați, arestați, bătuți pentru implicarea în distribuirea de material religios, Partidul a permis tipărirea Bibliei la Tipografia Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Detaliile aveam să le cunoaște și să le deslușim ani mai târziu, dar realitatea acelor zile a avut un impact încurajator în viețile multor creștini.

Totodată, în această carte este abordată și problema colaborării cu Securitatea. Exemplificator, în acest sens, este următorul pasaj: „amândoi aflară că Securitatea știa clar că în acea noapte în portbagajul mașinii el avea un sac cu Biblii. De unde? De la unul sau mai mulți turnători.” O altă exprimare este, de asemenea, exemplificatoare: „Securitatea a dat de el, turnat fiind de un om de bine.” În acest context este oportun să facem o distincție între colaboratori și cei care au semnat un angajament constrânși, dar căruia nu i-au dat curs. Sunt aspecte importante și distincții care trebuie făcute pentru că istoria pe care o regăsim pe paginile acestei cărți nu este una distantă și rece, ci este una care ne privește pe noi și familiile noastre. Este una care identifică o problematică încă prezentă în discursul public din mediul laic și religios, cea a impactului comunismului asupra vieților noastre. Vorbim de un impact la nivel ideologic, dar și unul la nivel fizic pe care autorul îl creionează cu durere prin viața personajului Neculai care a fost bătut de Securitate până a paralizat ˗ relatare bazată pe fapte reale.

Este evidentă, în aceste condiții, dorința de implicare a credincioșilor evanghelici în Revoluția de la Timișoara din decembrie 1989. Conform mai multor mărturii, pastorul baptist Petru Dugulescu, una din figurile marcante ale revoluției de la Timișoara, împreună cu un grup de credincioși au „fost printre primii timișoreni care s-au alăturat în 16 decembrie 1989 protestului din fața casei lui László Tőkés”, fapt care a dat un nou impuls revoluției. Pastorul Petru Dugulescu fiind și cel care în decembrie 1989 din balconul Operei din Timișoara „a condus zeci de mii de români în rugăciunea Tatăl Nostru.”

După 1990 implicarea socială a credincioșilor evanghelici s-a extins prin fundații și organizații cu un rol deosebit în lucrarea cu copii străzii, cu bătrânii și alte categorii defavorizate. Trist este că aceste activități ale lor au fost înțelese ca mijloace de prozelitism religios și nu ca îndeplinirea unei îndatoriri sociale. Dar, în tot acest tumult mediatic și-a găsit „un loc cuvenit în mai multe orașe din țară, nu fără jertfe, și Radio Vocea Evangheliei.”

Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu împreună cu acțiunile în care credincioșii și bisericile s-au implicat după Revoluția din Decembrie 1989 duc istoria mai departe. O aduc în zilele noastre. Prin urmare, romanul Ambasadorul este și o carte de istorie, una care dorește să reconstruiască viața de zi cu zi așa cum a fost ea, cu bucuriile și tristețile sale. Una care ne arată că fericirea poate fi atinsă prin intermediul mulțumirii adresată Creatorului.

Cătălin Dupu, Ambasadorul, Editura Cetate Deva, Deva, 2014. Postfață de Marius Silveșan cu titlul „Creștinii în „Epoca de Aur” a comunismului românesc”