Calvinismul moderat al primei mărturisiri de credință a baptiștilor români de Emanuel S. Alboiu
Un articol de Emanuel S. Alboiu
http://www.monergism.ro/index.php/2011/07/calvinismul-moderat-1913/
O critică și o analiză pertinentă a mărturisirilor de credință baptiste și a evoluției gândirii teologice baptiste este realizată de Eugen Matei pe blogul Chibzuieli. Până să citesc articolul Calviniștii și statu’ drept ca să judece strâmb nu mi-am dat seama în ce măsură acest articol, publicat de Emanuel Alboiu pe monogerism.ro, distorsionează realitatea. Așadar voi păstra acest articol cu avertizarea publicată la început tocmai pentru ca cititorii să-și formeze un punct de vedere propriu.
Prima mărturisire de credință a baptiștilor români a fost redactată și tipărită inițial în 1913 de Constantin Adorian, fiind republicată ulterior în 1923 (în revista Farul Mântuirii, nr. 5-6/1923 p.3-4 ) și în 1927. Modelul pentru Mărturisirea credinței creștinilor botezați, în general numiți baptiști, documentată cu citate din Sfânta Scriptură (1913) l-a reprezentatGlaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847), scrisă de Johann Gerhard Oncken și Julius Köbne. Originile mărturisirii de credință a baptiștilor germani pot fi urmărite în timp până în 1837, când, ca răspuns la o anchetă făcută de către autoritățile locale din Hamburg, biserica baptistă de aici, cea mai veche din Germania, a prezentat o mărturisire de credință cu puternice influențe calviniste. Textul mărturisirii din 1847 constituie o declarație comună de credință care, mai târziu, a devenit baza doctrinară a Uniunii Baptiste Germane (Bund der Baptistengemeinden).
Cât de fidelă originalului german este mărturisirea de credință a baptiștilor români de la 1913? Mai păstrează ceva din influența calvinistă a acesteia? Iată părerea lui Alexa Popovici, exprimată în volumul al doilea al Istoriei baptiștilor din România (1919-1944) , în capitolul „Nuanţa predestinaționistă la baptiștii din Ardeal”: Moștenită încă de la primii predicatori, Mihai Cornea, Mihai Toth și alții, care au provenit de la calvini, trăsătura aceasta a rămas și la generația următoare de predicatori, nuanța de predestinaționism. Ei susțineau că cine este ales pentru mântuire va ajunge să fie un mântuit fiindcă împrejurările se vor împleti în așa ca omul să fie mântuit. Și invers, cine nu este ales pentru mântuire, chiar dacă se pocăiește, va cădea și va rămâne pierdut. Deși predicatorii ardeleni nu mergeau cu explicațiile până la analize și apologie, ci s- au limitat doar la enunțări, de la predicatorii care prin predici și discuții afirmau nuanța aceasta predestinaționistă, calvinistă, învățătura a ajuns cunoscută și afirmată de credincioși. Dar cum în acea vreme predomina evanghelismul și misionarismul, acel proces clar de afirmare a fidelității credincioșilor în aplicarea învățăturii nou-testamentale, și în puternica înfruntare cu alte confesiuni în lupta pentru afirmarea opiniilor baptiste, nuanța predestinaționistă a căzut din preocuparea predicatorilor, ea nu prezenta un prea mare interes în lucrare. Cu trecerea anilor, și mai ales prin venirea unor predicatori din America, contactul cu însemnați predicatori și profesori de teologie din Anglia și America, aceasta nuanță foarte subtilă de crez a început să dispară, fiindcă, dacă la început problema alegerii a constituit un capitol în mărturisirea de credință, ea n-a mai apărut în mărturisirile de credință de mai târziu. Predicatorii pregătiți în Seminar puneau accentul pe universalitatea harului și astfel, încet, cu timpul, nuanța calvinistă a dispărut, fiind înlocuită de sensul arminian al alegerii.
Reiese că, în perioada interbelică, doctrina alegerii necondiționate era predicată de cei mai mulți pastori și cunoscută de majoritatea credincioșilor baptiști. Interesant este că Alexa Popovici nu observă nicio legătură între această „nuanță predestinaționistă” – pe care o explică neadecvat, fără să-i prindă esența – și avântul misionar ce caracteriza mișcarea baptistă înainte de al Doilea Război Mondial.
Poate fi pusă diminuarea interesului pentru misiune – evidentă după 1949 în cadrul multor biserici baptiste – și pe seama adoptării unei teologii arminiene? Acest articol nu își propune să răspundă la o astfel de întrebare, ci doar să semnaleze accentele calviniste din prima mărturisire de credință a baptiștilor români (1913) prin comparație cu Glaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847). Traducerea în limba engleză a acesteia din urmă a fost realizată de Russell Phillips, în august 2002. Pentru o prezentare mai extinsă a istoriei doctrinei despre mântuire la baptiștii din România se poate consulta eseul The History of Calvinism and Arminianism among Romanian Baptists, realizat de Nicolae Chiciudean.
Chiar și după o lectură sumară, se poate observa că Articolul 3 din Mărturisirea credinței, referitor la doctrina despre păcat, este preluat în întregime din mărturisirea germană de la 1847. Sunt foarte clar afirmate depravarea totală și inabilitatea moralăa omului căzut.
Articolul 4 (despre mântuire) este o prescurtare a aceluiași articol din mărturisirea de la 1847. Varianta românească pierde ideea că „singura cale de salvare a omului din păcat și de consecințele îngrozitoare ale acestuia este prin potolirea mâniei lui Dumnezeu și prin deplina satisfacere a dreptății Sale sfinte”. De asemenea, se trece peste afirmația că „din veșnicie, Dumnezeu L-a desemnat pe singurul Lui Fiu, Isus Hristos, să fie jertfa de ispășire”.
Nici afirmațiile referitoare la persoana lui Hristos nu se regăsesc în varianta românească: „într-o unire dintre divinitatea Lui veșnică și natura umană, un suflet adevărat uman și un corp omenesc, care au fost, însă, și rămân în totalitate pure și fără de pată, astfel că nu a existat niciun păcat în inima lui Isus, nici în viața Lui exterioară.”
Din al doilea paragraf al articolului a rămas în varianta românească doar prima frază. Nu a fost tradus enunțul: „și că, prin aceeași [jertfă] avem iertarea de toate păcatele și nelegiuirile, justificarea, neprihănirea veșnică, răscumpărarea de la moarte, [de sub stăpânirea] diavolului și de iad, dar și viața veșnică; [tot prin ea] am primit și puterea de a urî păcatul, de a-l da la moarte, precum și voința și [puterea] de a face binele”.
Articolul 5, care vorbește despre alegerea necondiționată, este trunchiat, fiind păstrată doar prima frază. Se introduce însă un alt paragraf despre responsabilitatea omului, inexistent în mărturisirea germană.
Iată o traducere posibilă a întregului articol din original: „Noi credem că, din eternitate, a fost plăcerea liberă a lui Dumnezeu, necălăuzită de ceva din afara Ființei Sale, intenția Sa determinată de a răscumpăra păcătoși. În acest scop, încă înainte de întemeierea lumii, din iubirea Sa necondiționată și milostivă, a fost hotărât în cadrul Dumnezeirii ca Iehova, Cel Uns, prin întruparea și prin moartea Sa, să fie Mântuitorul (Răscumpărătorul), astfel încât, din rasa umană pierdută în decursul timpului, răscumpărarea să fie aplicată celor care au fost aleși de Tatăl, ale căror nume sunt scrise în cer, celor care s-au dat pe ei înșiși în mâinile Mântuitorului ca popor al Său, ca oi ale turmei Sale, celor pentru care El și-a dat viața, aceștia fiind moștenirea Sa, rodul suferințelor și al morții Sale, mireasa Lui. Viața veșnică în Hristos a fost asigurată pentru aceștia și, în același timp, au fost asigurate toate mijloacele prin care ei să fie aduși la credința în Hristos, la sfințenie și, în cele din urmă, la fericirea veșnică. Acest decret al lui Dumnezeu este de neschimbat și din veșnicie imuabil, astfel că cei pe care îi privește, cei aleși, nu pot fi smulși din mâinile lui Hristos, ci ei sunt păstrați, prin puterea lui Dumnezeu, în credință și în dragoste pentru Hristos, până când devin co-moștenitori ai slavei Sale”.
Articolul 6 din mărturisirea germană, despre mijloacele harului, a fost eliminat în întregime în varianta românească din 1913. Însă, la articolul 7 din traducere, a fost introdusă fraza: „Deosebite mijloace rânduite de Dumnezeu pentru înaintare în sfințire sunt: cuvântul lui Dumnezeu (Sft. Scriptură), rugăciunea și împărtășirea credincioșilor unii cu alții.”
Iată o traducere a articolului 6 din Glaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847): „Noi credem că Dumnezeu a rânduit mijloacele harului, prin care El îi atrage pe păcătoși la Sine și le aplică mântuirea pe care Hristos a obținut-o. În acest sens, Dumnezeu are o ordine bine stabilită, care nu poate fi modificată de noi fără abateri de la voința divină. În primul rând, a) Cuvântul lui Dumnezeu este folosit. Cei convertiți prin [auzirea] Cuvântului, prin lucrarea Duhului Sfânt, sunt apoi adăugați la Biserica lui Hristos prin b) Botez și, în același timp, ca membrii ai acestei biserici sărbătoresc c) Cina Domnului proclamând moartea lui Hristos și [intrând în] comuniunea cea mai intimă cu El. Comuniunea sfinților își găsește, de asemenea, cea mai înaltă expresie a sa în Cina Domnului. Cu toate acestea, Rugăciunea este sufletul tuturor mijloacelor harului și a stării de har, în general. Acesta începe încă din primul moment al vieții noi și nu încetează niciodată”.
Articolul 6 din mărturisirea de la 1913, despre nașterea din nou, reia articolul 7 din varianta germană (1847), însă exclude ultima frază, care face referire la regenerarea monergistă: „Această transformare minunată în inima și conștiința păcătosului este exclusiv lucrarea Duhului Sfânt, care, în acord cu voia plină de har a lui Dumnezeu, însoțește Cuvântul cu toată lucrarea Sa atotputernică și eficientă, realizând astfel regenerarea păcătosului carnal, deschizându-i inima, luminându-i sufletul și producând credință vie în Hristos.”
Articolul 7, despre sfințire, din mărturisirea baptiștilor români este o variantă mai scurtă a articolului 11 din mărturisirea germană. Iată o traducere integrală a articolului original: „Noi credem că, fără sfințire (sfințenie), nimeni nu va vedea pe Domnul. Sfințirea este o consecință a justificării păcătosului înaintea lui Dumnezeu prin credința în Hristos și este indisolubil legată de aceasta. Ea constă în faptul că – după ce stăpânirea păcatului asupra inimii regenerate a fost eliminată – acum, prin influența constantă a Duhului Sfânt, cei credincioși depun toate eforturile pentru a da la moarte păcatul care încă se agață de ei, pentru a împlini legea Dumnezeului lor și pentru a oferi sufletul și trupul lor ca o jertfă vie, plăcută lui Dumnezeu, prin care El este slăvit. În același timp, aceste eforturi pot fi, totuși, depășite de unele slăbiciuni și de păcat, pe care ei nu îl scuză, ci mai degrabă îl regretă profund, deoarece acesta îl ofensează pe Dumnezeul lor milostiv și tulbură pacea lor cu El. În acest caz, ei nu vor găsi o odihnă până când nu au obținut iarăși iertare, pe viitor trăind mult mai atent.
O dragoste sfântă și filială (specifică unui fiu) pentru Dumnezeu și poruncile Lui este cel mai important aspect al sfințirii; această dragoste, care este produsă, menținută și hrănită în inimă de Duhul Sfânt, îl face pe cel credincios să fie treptat în asemănare cu Dumnezeu. Noi considerăm că sfințirea trebuie să continue pe parcursul întregii noastre vieți; chiar și în cazul celei mai sfinte vieți avem încă nevoie de harul iertător al lui Dumnezeu prin sângele lui Hristos.”
În concluzie, se poate spune că Mărturisirea credinței creștinilor botezați, în general numiți baptiști, documentată cu citate din Sfânta Scriptură (1913) are accente calviniste moderate. Sunt susținute clar și răspicat depravarea totală, alegerea necondiționată, regenerarea monergistă. Doctrina perseverenței sfinților în har poate fi dedusă din folosirea unor expresii ca „în sfârșit ne va introduce în împărăția Lui cea vecinică” sau „a-i rândui la viața vecinică și fericită”. Răscumpărarea particulară nu este nici negată, nici afirmată.
Partajează asta:
Baptistii – O identitate in devenire
Volumul de fata, al Prof. Univ. Dr. Otniel Ioan Bunaciu, Președintele Cultului Creștin Baptist din România și Decanul Facultății de Teologie Baptistă din București, Universitatea din București, reprezinta o colectie de mai multe lucrări prezentate cu diferite ocazii in Romania si in strainatate. Identitatea baptistilor nu este usor de definit deoarece exista o diversitate care rezulta din convingerile teologice ale baptistilor. Desi exista puncte comune, contextul local ofera atat o nuanta specifica, dar si o evoluție aparte de-a lungul timpului.
Pentru baptisti problema identitatii intr-o lume moderna ramane o preocupare permanenta. Asa cum afirma reformatorul Calvin, Biserica este reformata si in continua nevoie de reforma.
http://www.editurauniversitara.ro/carte/baptistii–o-identitate-in-devenire–i1000
Cartea prezintă, pe parcursul celor 14 capitole elemente specifice ale identității baptiste din România. De exemplu, autorul pledează pentru afirmarea principiilor și a identității baptiste într-un mod lipsit de echivoc și ambiguitate.
Consider că trebuie şi se pot face paşi înainte spre îmbunătăţirea relaţiilor interconfesionale, dar nu prin renunţarea la identitate, ci prin afirmarea acelor aspecte care creează sentimentul de comfort şi continuitate în care putem să acceptăm persoana care se închină aceluiaşi Dumnezeu, dar într-un mod specific confesiunii sale. Neafirmarea propriilor convingeri, atitudine atât de la modă astăzi, nu poate să ducă decât la o necunoaştere a propriilor rădăcini şi implicit la o criză de identitate. Folosirea ambiguităţii în exprimare cu scopul de a împăca toate părţile nu este nici ea satisfăcătoare deoarece ridică o seamă de întrebări cu privire la propria identitate pe care le lasă în final neadresate.
http://teologeanu.wordpress.com/2011/07/15/baptistii-o-identitate-in-devenire/
Partajează asta:
Creştinismul între martiraj şi vedetism (1)
Creștinismul contemporan este diferit de ceea ce a însemnat creştinismul primar, datorită multor modificări suferite de-a lungul celor aproape două milenii de istorie. Din ce a fost în ceea ce a ajuns nu este greu de realizat.
Creștinismul a apărut iniţial ca o „sectă” în sânul iudaismului. Gamaliel asocia lucrarea apostolilor de vestire a Domnului Isus cu alte tentative de scindare din trecut (Faptele Apostolilor 5:34-39). Apoi s-a dezvoltat şi răspândit ajungând în zilele noastre una din cele mai mari religii ale lumii. Dar în timpul acesta a trecut prin multe persecuţii şi mulţi credincioşi au suferit moarte de martir.
Partajează asta:
CHARLES SPURGEON: PREDICAND IN CIUDA ADVERSITATILOR – JOHN PIPER
Charles Spurgeon, National Portrait Gallery, London website via wikipedia
Schiţe de prelegeri: 3
Charles Spurgeon: predicând în ciuda adversităţilor
John Piper
Spurgeon ne învaţă că trebuie nu doar să trăieşti având inima frântă, ci trebuie să continui să predici având inima frântă.
1) A fost un predicator
A ţinut 600 de predici înainte de a împlini 20 de ani.
S-au publicat 63 de volume cu predicile sale.
Săptămânal, se distribuiau 25000 de copii cu predicile lui Spurgeon, în timpul vieţii lui.
2) Un predicator condus de adevăr
Lucrarea de predicare implică cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu, iubirea adevărului lui Dumnezeu şi predicarea acestuia într-un duh potrivit, credea Spurgeon.
Trebuie să fii un teolog sănătos.
Cei care nu sunt teologi sănătoşi – sunt adversari ai vieţii creştine. Căci nu au orthodoxie în învăţătura lor.
3) Un predicator care a crezut Biblia
Raţiunea noastră nu trebuie folosită pentru a contrazice Scriptura care este autoritativă.
Noi trebuie să ne supunem minţile Scripturii, să acceptăm tot ce spune ea şi să o studiem, să o predicăm.
4) Un predicator câştigător de suflete
A câştigat suflete pentru Hristos prin predicile ţinute şi tipărite.
Îl consuma gloria lui Dumnezeu în mântuirea sufletelor oamenilor.
5) Un predicator calvinist
A avut dorinţa să-L pună pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Să privească orice lucru în lumina gloriei lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu e pe primul loc, nu omul.
Credea că există în biserica lui Hristos şi oameni mântuiţi care nu erau calvinişti. I-a acceptat şi pe unii paedo-baptişti să predice în amvonul său. Cu toate acestea, a insistat asupra învăţăturii curate a Bibliei.
Crezul lui era: Isus Hristos.
Calvinismul Îl onorează pe Isus Hristos mai mult decât orice alt sistem teologic. A predicat pe faţă calvinismul, nu a vrut să-l strecoare pe ascuns.
Calvinismul e o forţă conservatoare – credea cu putere Spurgeon. Dacă-l crezi, te va ţine lângă multe alte învăţături sănătoase din Biblie.
A predicat o doctrină calvinistă şi o moralitate puritană, a spus el.
6) Un predicator care a muncit din greu
Nu a fost un leneş în studiul pentru predicile lui.
În acelaşi timp, s-a ocupat de orfelinat, de revista sa, a revizuit predicile intenţionate pentru publicare, a mers la înmormântări, etc.
Se ocupa de bisericile care au fost înfiinţate de oamenii lui.
Citea şase cărţi de teologie pe săptămână! Multe dintre ele erau ale puritanilor.
Avea o memorie deosebită – ştia exact unde a citit un anumit lucru.
Uneori lucra 18 ore pe zi.
Azi e la modă să lupţi pentru sănătatea şi confortul propriu, să nu trudeşti prea mult.
7) Un predicator care a suferit mult
Tragedia din 1856, când la Surrey Hall au murit 7 persoane, călcate în picioare, când cineva a semănat panică strigând, neîntemeiat, „Foc! Foc!” – l-a marcat pe viaţă.
În 1869 îi va fi operată soţia. Operaţia nu reuşeşte şi ea va rămâne invalidă la 33 de ani. Nu va putea ieşi din casă. Rar l-a putut auzi predicând pe soţul ei. Dar nu a fost plină de amărăciune. Trimitea cărţile lui la păstori din toată lumea – aceasta a fost lucrarea ei!
Spurgeon a avut parte de suferinţe fizice: guta (o deformate a încheieturilor), reumatism, probleme la rinichi.
În ultimii 22 de ani, a pierdut a treia parte din oportunităţile de a predica duminică dimineaţa la Tabernacol, din cauza suferinţelor.
A fost ridiculizat, calomniat în public.
Ziarele îl vorbesc de rău. Unii predicatori din Londra îl vorbesc de rău.
Punctul culminant al suferinţelor sale – controversa Down-Grade.
A avut parte de depresii. În 1858 a suferit de prima depresie serioasă, la 24 de ani.
Uneori plângea ore întregi fără să ştie de ce. Avea momente de deznădejde. Şi îi era ruşine de ele.
Cum a perseverat?
Folosind strategiile harului.
1) Vedea depresia ca venind de la Dumnezeu pentru binele lucrării lui şi pentru gloria lui Dumnezeu
Suveranitatea lui Dumnezeu – vedea aceasta peste depresia lui. Dumnezeu permite depresia şi o controlează, o foloseşte pentru binele robului Său.
„Mi-ar fi greu să cred că am parte de un necaz pe care să nu mi-l fi trimis Dumnezeu! Paharul meu este umplut de Dumnezeu. Cantitatea e stabilită de Dumnezeu. Norii sunt trimişi de Dumnezeu, de un Dumnezeu iubitor”.
Scopuri ale depresiei:
a) smerenie – ca în cazul ţepuşului lui Pavel. Cei care au parte de onoruri în public, au adesea de îndurat disciplinare, ca să nu cadă în ispite. Ca să-I dea glorie lui Hristos.
b) ca să poată predica altora ce se află în depresie. Astfel poţi cunoaşte inima altora. Îi înţelegi mai bine.
c) depresia vine înainte ca Dumnezeu să reverse o binecuvântare mai mare.
Norul mai gros vine înainte să vină lumina. „Depresia e pentru mine un profet care-mi vesteşte faptul că va veni binecuvântarea”, spunea Spurgeon.
Ca Iosif – a fost în închisoare înainte să ajungă ministru.
2) Mijloace naturale
Relaxare în natură şi odihnă.
Dacă n-o faci, te vei frânge.
Când putea, punea miercurea deoparte pentru relaxare.
Uneori vei face mai mult făcând mai puţin! E mai bine să iei vacanţe decât să continui mergând fără opriri.
Plimbă-te – iei astfel oxigen pentru trup.
Somnul – te învaţă că nu eşti Dumnezeu, că trebuie să te opreşti.
3) Părtăşia cu Hristos prin rugăciune şi meditaţie
Citea şase cărţi (de obicei puritane) pe săptămână.
Avea părtăşia cu Dumnezeu citind despre modul cum L-au văzut alţii pe Dumnezeu.
„Am opt idei în cap atunci când predic”, spunea Spurgeon.
Citirea de cărţi bune te umplu de idei.
4) Privea la realităţile veşnice pentru a-şi reaprinde zelul în predicare
2 Cor. 4:16-18
Meditează la starea celor pierduţi. Aceasta îţi dă zel pentru mântuirea lor. Nu te va lăsa letargic.
5) Nu s-a lăsat să fie paralizat de criticile exterioare, căci ştia cine e
Criticile nu l-au frânt.
„Prin harul lui Dumnezeu sunt cine sunt”, spune împreună cu Pavel.
Nu te compara cu alţii, nu dori să fii ca alţii. Fii ceea ce eşti, ce trebuie să fii. Nu fi un imitator. Spune ce ţi-a spus Dumnezeu ţie, nu copia de la alţii.
Pledează pe baza sângelui lui Hristos – căci nu va fi perfectă lucrarea pe care o faci. Şi ea trebuie curăţată de sângele lui Hristos. sângele Lui să fie aplicat pe tot ceea ce faci.
Trupul lui Hristos te ajută să-ţi descoperi darurile.
„Nu pot să plac tuturor”, a experimentat el. „Când am avut grijă de ce zic, i-am ofensat pe cei mai mulţi. Când spun pe faţă, oamenii sunt mai gata să accepte adevărul”.
6) S-a încrezut în triumful final al lui Hristos
Către sfârşitul vieţii, a văzut cum liberalismul cuprindea tot mai multe biserici baptiste şi nu numai. Dar a crezut că valul se va întoarce. Valul adevărului se va întoarce. Dumnezeu va restaura adevărul în Biserica Sa şi credincioşii viitori vor vedea că el a avut dreptate în predicarea sa şi că liberalii au fost greşiţi.
(Schiţă a prelegerii lui John Piper – Charles Spurgeon: preaching through adversity, ţinută la Conferinţa pentru păstori de la Biserica Bethlehem în 1995. Prelegerea audio se găseşte pe www.desiringgod.org).
http://www.predici-reformate.com/
Partajează asta:
Istoria baptiștilor via monergism.ro
Alexander Campbell (Restoration Movement) Image via Wikipedia
Există, în general, trei ipoteze distincte despre originea baptiștilor.
Perspectiva separatistă
Această perspectivă sugerează că baptiștii au fost inițial separatiști, parte a reacției puritane față de corupția prezentă în Biserica Angliei în secolul XVII. În 1609, John Smyth a convins un grup de separatiști din Olanda să înceapă o biserică a baptiștilor generali cu o teologie arminiană. În 1610, Henry Jacob a convins în Anglia un grup de puritani cu o teologie calvinistă să formeze o biserică congregațională, grupare ce va primii în cele din urmă, în 1638, sub conducerea lui John Spilsbury, denumirea de baptiști particulari. Baptiștii particulari și generali nu erau de acord în controversa arminianism versus calvinism, până la formarea în secolul XIX a Uniunii Baptiste a Marii Britanii, sub Andrew Fuller și William Carey, în scopuri misionare. Baptiștii americanii au urmat la scurt timp acest model. (….)
Perspectiva landmarkistă
Landmarkismul este credința că bisericile baptiste și tradiția lor au precedat Biserica Romano-Catolică, existând de pe timpul lui Ioan Botezătorul și al lui Hristos. Oponenții ei cred că tradițiile baptiste au trecut de-a lungul unei succesiuni de congregații vizibile de creștini care erau baptiști în doctrină și practică, dar nu neapărat în nume. Această vedere se bazează teologic pe Matei 16:18 și pe o respingere a catolicismului ca parte a originilor baptiștilor.
Această ascendență le oferă bisericilor baptiste statutul de a fi nepătate și separate de ceea ce e considerat a fi corupția catolicismului și a celorlalte denominații. De asemenea, implică faptul că baptiștii preced în ordine istorică Biserica Romano-Catolică, nefiind deci parte a Reformei sau Protestantismului. Alexander Campbell din Mișcarea de Restaurare a fost un promotor de seamă al acestei idei.
Perspectiva anabaptistă
Anabaptiștii (menoniții, amish, huteriții) au fost o grupare din secolul XVI care respingea botezul copiilor și își “reboteza” membrii ca adulți. Împărtășeau multe din învățăturile primilor baptiști, printre care botezul nou-testamental și libertatea religioasă și au influențat, probabil, dezvoltarea multor caracteristici ale baptiștilor. Chiar dacă numele sugerează o conexiune, unii anabaptiști difereau de baptiști în multe alte probleme, cum ar fi pacifismul și posesiunea în comun a bunurilor materiale. (…)
Read more on http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/istoria-baptistilor/
Partajează asta:
Greva foamei la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti
Istoria nu este una liniară și nici una care să reflecte doar elementele pozitive. Ca și alte domenii, și cel religios a fost unul cu lumini și umbre care trebuiesc analizate împreună pentru a descoperii adevăratele sensuri ale acțiunilor instituțiilor sau persoanelor care reprezentau acele instituții.
Instaurarea regimului comunist a adus cu sine o anumită normalizare a relațiilor dintre culte, dar a determinat și răsturnarea valorilor pe care era construită vechea societate precum și promovarea unor oameni noi care să implementeze directive venite de la puterea seculară. Un exemplu în acest sens este și cel al lui Constantin Bălgrădeanu, pastor și secretar al Cultului Creștin Baptist, Uniunea Comunităților Creștine Baptiste din R.P.R. Din documentele consultate (mai puțin cele de la C.N.S.A.S.) rezultă clar că el a fost omul Securității în cadrul cultului, așezat în funcția de secretar cu ocazia Congresului Uniunii Baptiste din anul 1955, la sugestia și presiunile reprezentanților Ministerului Cultelor.
În cadrul acestui articol nu mă voi referi la modul în care Bălgrădeanu a fost folosit de către autorități pentru a transpune în practică diferitele directive ale Statului prin care se urmărea restrângerea activității religioase, ci la un caz mai puțin cunoscut, respectiv o grevă a foamei care a avut loc la Seminarul Teologic Baptist din București în anul 1957, și al cărei inițiator a fost. Înainte de a prezenta un pasaj edificator din memoriul pastorului Jean Staneschi, care era la momentul respectiv director al Seminarului Teologic Baptist, aș dori să menționez că acțiunea lui Bălgrădeanu, descris ca o persoană arogantă și fără a da dovadă de milă creștină în relațiile cu semenii, avea ca scop subminarea autorității și prestigiului directorului Seminarului cu care s-a aflat în conflict. Memoriul la care facem referire, a fost redactat de către Jean Staneschi, în contextul în care, Departamentul Cultelor prin intermediul Directorului Gheorghe Nenciu (director în cadrul instituției menționate și nu al acesteia), i-a retras recunoașterea atât din funcția de pastor cât și din funcțiile administrative deținute la momentul respectiv.
„C. Bălgrădeanu a instigat pe elevi împotriva conducerii Seminarului la greva foamei. Faptul s-a petrecut astfel:
În seara de 27 februarie 1957, s-a prezentat la mine-scrie Jean Staneschi-, o delegație de elevi, din fiecare clasă câte unul, în frunte cu fr. Ieremia Găvăgină, care mi-a cerut să schimb bucătăreasa seminarului. Le-am spus că am și angajat o nouă bucătăreasă, care-și va lua serviciul în primire peste o zi sau două. I-am rugat să păstreze liniștea și ordinea, și elevii mi-au promis.
Însă șeful delegației, fr. Ieremia Găvăgină, ieșind de la mine, s-a dus deadereptul la locuința fratelui C. Bălgrădeanu de la parter (Martor ocular e fratele Radu Cruceru, păstor la Bis. Baptistă din Turnu Măgurele, care mi-a comunicat cazul), și ieșind de acolo, a început imediat propaganda între elevi de a refuza a doua zi mâncarea . (Martor: Ilie Lazău, absolv. anului III.)
A doua zi la 28 februarie 1957, dis-de dimineață, fr. C. Bălgrădeanu a plecat pentru 24 de ore în provincie. Jumătate din elevi nu au băut ceaiul de dimineață, iar o parte din ei au lipsit în mod ostentativ de la cursuri.
Pe scara blocului B. la intrarea în clasele I și IV., prof. Popa N. Petre, mi-a spus textual: „Greva e opera lui Bălgrădeanu!” și în repetate rânduri. Același lucru mi l-a spus și fratele Bunaciu Ioan, profesor și secretar al Seminarului.”
Partajează asta:
Simpozionul Internaţional de la Făgăraş-Sâmbăta de Sus – „Condamnarea comunismului – între justiție și istorie”
- Colonel (r) Alexandru MAZILU (Fundaţia Culturală „Negru Vodă”, Făgăraş) – Acţiuni militare organizate şi desfăşurate de Securitate pentru Anihilarea rezistenţei armate a grupării „Ogoranu” în Ţara Făgăraşului
- Ioan CIUPEA, Florentin OLTEANU (Memorialul Rezistenţei Anticomuniste Ţara Făgăraşului) – Elita intelectuală făgărăşană în anii instalării regimului comunist
- Dr. Mariana S. ŢĂRANU (Academia de Transporturi, Informatică şi Telecomunicaţii, Republica Moldova) – Activitatea organizaţiei antisovietice „Maidahonda” din Basarabia (1940-1941)
- Prof. col. Horaţiu MĂNDĂŞESCU (Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti) – Practici de anchetă şi tortură folosite de organele judiciare represive în perioada comunismului
- Cercet. Alina URS (Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) – Rezistenţa din munţi şi agentura informativă (1952-1953)
- Conf. univ. dr. Sorin LAVRIC (Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti) – Partizanii din Bucovina: Vasile Motrescu şi Gavril Vatamaniuc
15.00 – 17.00 Comunicări
- Prof. univ. dr. Ion S. ZAINEA (Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale, Universitatea din Oradea) – Creaţia literară ca formă de rezistenţă. Cazuri semnalate de cenzură (1966-1971)
- Cercet. Dumitru LĂCĂTUŞU (Institutul Român de Istorie Recentă; Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) – Generalul Gheorghe Avramescu
Partajează asta:
Martirii credintei in inchisorile comuniste
Cele mai vii pilde care amintesc de sacrificiul Mantuitorului pot fi regasite in istoria recenta a României
Creștinii de azi incearca sa gaseasca exemple de urmat in Vietile Sfintilor, carti care povestesc diferite intamplari miraculoase petrecute cu secole in urma. Cu toate acestea, cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recenta a Romaniei. Sunt exemplele de sacrificiu personal ale celor care au platit cu viata pentru ca nu au renuntat la crezul lor si au refuzat sa faca pactul cu regimul comunist.
Sute de martiri ai credintei si-au purtat crucea in inchisorile comuniste. Unii dintre ei au reusit sa vada sfarsitul regimului ateu. Altii au murit cu gandul la clipa prabusirii acestuia. Ortodocsi, catolici sau protestanti, martirii secolului XX au avut in comun credinta nestramutata in Iisus Christos.
Sute de martiri ai credintei crestine si-au purtat crucea in inchisorile comuniste. Unii dintre ei au reusit sa vada sfarsitul regimului ateu care i-a persecutat pentru ca si-au pastrat convingerile. Numele altora sunt necunoscute. Ortodocsi, catolici sau protestanti, martirii secolului XX au in comun credinta lor nestramutata in Iisus Christos. Crestinii de azi incearca sa gaseasca exemple de urmat in Vietile Sfintilor, carti care povestesc diferite intamplari miraculoase petrecute cu secole in urma. Cu toate acestea, cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recenta a Romaniei. Exista persoane care au refuzat, cu demnitate, sa incheie compromisuri cu regimul comunist. Una dintre aceste persoane este parintele Nicolae Steinhardt, unul dintre cei mai cunoscuti intelectuali ortodocsi.
Nicolae Steinhardt s-a nascut in anul 1912, intr-o familie evreiasca ce locuia in comuna Pantelimon de la periferia Bucurestiului. Printre colegii sai de generatie si de scoala s-au numarat Mircea Eliade, Dinu Pillat sau Constantin Noica.
Nicolae Steinhardt a frecventat Cenaclul literar „Sburatorul” al lui Eugen Lovinescu, unde si-a descoperit talentul literar. El si-a luat licenta in Drept si in Litere. A devenit avocat si si-a luat doctoratul in Drept constitutional la Universitatea din Bucuresti. In paralel, si-a inceput activitatea literara. Preocupat de conceptia crestinilor asupra evreilor, Nicolae Steinhardt a publicat volumul in limba franceza „Essai sur la conception catholique du Judaisme”. In anul 1944, el incepe sa lucreze ca redactor la Revista Fundatiilor Regale. In anul 1947, incepe prigoana comunista impotriva sa. Nicolae Steinhardt este concediat de la revista si dat afara din Barou. El a devenit un marunt slujbas. In anul 1958, a fost arestat, alaturi de prietenii sai Constantin Noica si Vladimir Streinu. Desi era evreu, el a fost acuzat, paradoxal, in lotul unor presupusi legionari.
Nicolae Steinhardt a fost condamnat la 13 ani de munca silnica. In inchisoarea Jilava, in anul 1960, a a decis sa se converteasca la crestinism. Intelectualul evreu a fost botezat clandestin in celula transformata in capela de ierarhul ortodox basarabean Mina Dobzeu, un alt martir al prigoanei comuniste. Mina Dobzeu a platit si el pretul rezistentei anticomuniste. El a fost condamnat si pentru faptul ca s-a opus incorporarii Basarabiei in Uniunea Sovietica.
Nasul sau de botez a fost Emanuel Vidrascu, fostul sef de cabinet al maresalului Ion Antonescu. La ceremonie au asistat si doi preoti romano-catolici, doi greco-catolici si un pastor protestant.
Evenimentul ii inlatura „orice dubiu, sovaiala, teama, lene, descumpanire”, dupa cum marturisea Nicolae Steinhardt in volumul sau, numit „Primejdia marturisirii”.
A fost purtat prin inchisorile din Gherla si din Aiud, unele dintre cele mai infioratoare temnite comuniste. In anul 1964, el a fost eliberat, ca urmare a gratierii detinutilor politici, gest prin care conducatorii comunisti incercau sa castige bunavointa Occidentului. Nicolae Steinhardt, imediat dupa eliberare, a intrat in schitul Darvari de langa Bucuresti, unde a fost cuminecat prima data.
Nicolae Steinhardt a inceput sa scrie „Jurnalul fericirii”, testamentul sau literar, nascut din experienta suferintei in inchisoare. Manuscrisul i-a fost confiscat de Securitate, insa, dupa interventii repetate, i-a fost restituit. O parte a manuscrisului sau a ajuns la Paris, la sectia romaneasca a Radio Europa Libera, unde a fost radiodifuzat de Monica Lovinescu si de Virgil Ierunca. In Romania, „Jurnalul fericirii” a fost publicat in anul 1991 si a primit premiul criticii literare in anul 1992. Pana atunci, Nicolae Steinhardt a intrat in Manastirea Rohia din Tara Lapusului. Aici, el a devenit calugar in data de 16 august 1980, la o zi dupa ce participase la liturghia de Sfanta Maria Mare.
Acolo, in manastirea situata pe culmea unui deal din tinutul unde odinioara haladuia Pintea Haiducul, el a pus in ordine vasta biblioteca a manastirii, care contine peste 23.000 de volume. In data de 30 martie 1989, inainte sa apuce sa vada sfarsitul comunismului, a murit in spitalul din Baia Mare. Cel care il botezase, colegul sau de celula, parintele Mina Dobzeu, i-a fost alaturi in ultimele zile.
Nicolae Steinhardt este inmormantat intr-un cimitir modest, la marginea unei paduri seculare ce strajuieste Manastirea Rohia.
Marton Aron
A devenit prietenul romanilor in inchisoare
Una dintre cele mai interesante figuri ale rezistentei anticomuniste a fost episcopul romano-catolic Marton Aron, de la Alba Iulia. In perioada interbelica, el a fost in relatii reci cu romanii, pe care ii considera drept cotropitorii Transilvaniei. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, atitudinea sa s-a modificat radical. In biserica romano-catolica „Sfantul Mihail” din Cluj-Napoca, el si-a ridicat glasul impotriva fascismului. El l-a somat pe regentul Ungariei, Miklos Horthy, sa opreasca deportarea evreilor ardeleni la Auschwitz. Celalalt protector al evreilor ardeleni a fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Tocmai pentru ca Miklos Horthy a refuzat deportarea evreilor, el a fost demis de Adolf Hitler si inlocuit cu Ferenc Szallasy, conducatorul partidului nazist al Crucilor cu Sageti. Monseniorul Marton Aron a fost arestat de comunisti. In inchisoare s-a apropiat extrem de mult de romani. Un preot greco-catolic roman, inchis in aceeasi celula cu monseniorul Aron, povestea ca i-a spus acestuia: „Preasfintite, daca scap de aici, ii impusc pe toti comunistii!”. Cu umor, episcopul maghiar i-a raspuns: „Fiule, tu impusca-i, iar eu o sa ma rog pentru tine!”.
ISTORIE
Evreul care a devenit predicator protestant
Dintre protestantii din Romania, cel mai cunoscut oponent al regimului comunist este Richard Wurmbrand. Este vorba de un evreu nascut la Bucuresti si care, in tinerete, a simpatizat cu comunistii. Dupa studii facute la Moscova, el a fost inchis la Doftana de autoritatile romane. Richard Wurmbrand s-a stabilit apoi la Brasov, unde s-a convertit la crestinism, dupa ce a descoperit Biblia. El a devenit pastor luteran pentru germani, si pentru numerosii evrei pe care i-a convertit la crestinism. Pentru ca a criticat deschis regimul comunist, pastorul a fost arestat in anul 1948. El a executat 14 ani de inchisoare, timp in care a fost coleg de suferinta cu Nicolae Steinhardt sau cu parintele greco-catolic Tertulian Langa, unul dintre conducatorii clandestini ai eparhiei din Cluj. In anul 1965, el a fost cumparat de la comunisti, cu suma de 10.000 de dolari, de catre o organizatie crestina norvegiana si, impreuna cu familia, s-a stabilit in Statele Unite ale Americii. Dupa caderea regimului comunist, pastorul luteran a revenit adesea in Romania. Richard Wurmbrand a murit in California, in anul 2001.
AMINTIRI
Pastele in inchisoare
Cei care au trecut prin inchisorile comuniste isi amintesc ca, in perioada Pastelui, lumina Invierii era mai puternica decat opresiunea. Oamenii spun ca, in Noaptea Invierii, in ciuda interdictiilor gardienilor, imnul „Christos a inviat din morti” rasuna din toate celulele inchisorilor din Gherla, Aiud sau Sighet. De asemenea, au fost cazuri in care gardienii au fraternizat cu detinutii. Un preot inchis in beciurile Securitatii din Bistrita a reusit sa celebreze liturghia dupa ce un gardian i-a strecurat cateva boabe de struguri, din care a stors sucul si a obtinut vinul necesar pentru cuminecatura. Painea a pus-o deoparte din ratia sa de detinut.
ASUMARE
„Credinta noastra este viata noastra”
Daca o serie de inalti prelati ortodocsi au acceptat sa colaboreze cu regimul comunist, Biserica Romana Unita cu Roma, Greco-Catolica, si-a asumat confruntarea deschisa cu regimul ateu. De altfel, Biserica Greco-Catolica a fost singura interzisa total in timpul prigoanei comuniste. Nici unul dintre ierarhii romani uniti nu a acceptat pactul cu Diavolul.
Cardinalul Iuliu Hossu, primul roman care a primit purpura de print al Bisericii Catolice, le-a spus emisarilor guvernului, care i-au oferit demnitatea de Mitropolit al Moldovei, chiar in locul IPS Irineu, in schimbul renuntarii la catolicism, celebra fraza: „Credinta noastra este viata noastra!”.
Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, impreuna cu episcopul vicar Vasile Aftenie din Bucuresti, cu administratorul apostolic al Mitropoliei din Blaj, PS Ioan Suciu, cu arhiepiscopul ad personam Valeriu Traian Frentiu, eparh de Oradea, cu episcopul Ioan Balan al Lugojului si cu episcopul de Maramures, Alexandru Russu, au fost arestati si ucisi in temnitele comuniste. Lor li s-a adaugat, pe lista martirilor, episcopul Tit Liviu Chinezu. El a fost consacrat in clandestinitate, alaturi de Eminenta Sa Alexandru Todea, cel care avea sa devina cel de-al doilea cardinal roman, de arhiepiscopul Ioan Chertes al Clujului, de PS Liviu Hirtea, de PS Ioan Ploscaru si de PS Ioan Dragomir.
In total, au fost 12 episcopi greco-catolici incarcerati. sapte au murit in temnita. Prima victima a fost PS Vasile Aftenie, caruia securistii i-au smuls mainile si picioarele.
Ceilalti episcopi au trecut prin temnita de la Sighetu Marmatiei. Aici, inaltii ierarhi au fost poftiti in celule cu indemnul „Sa bagam bivolii la grajd!”. Cei sapte martiri sunt obiectul unei proces de canonizare aflat pe rolul Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor de la Vatican, la finalul caruia vor fi proclamati sfinti ai Bisericii Catolice.
Partajează asta:
Elisei Pecheanu – 37 de ani de slujire pastorală
Elisei Pecheanu la BCB „Nădejdea” București
S-a născut la 27 iunie 1951 în localitatea Scorţeni, judeţul Prahova, în familia Pecheanu Ion şi Elena, fiind al doilea copil din cei cinci copii ai acestei familii : Victoria (1950), Elisei (1951), Maria (1953), Daniel (1955) şi Ioan (1958).
Tatăl, Ion Pecheanu, provenea din loc. Roşcani, judeţul Galaţi, sosit şi rămas pe meleaguri prahovene cu prilejul satisfacerii serviciului militar, iar mama, Elena Pecheanu (Sterian), era din loc. Scorţeni, judeţul Prahova.
Părinţii, Ion şi Elena, erau credincioşi ortodocşi practicanţi. În anul 1951 au auzit Evanghelia de la un credincios baptist sosit pe meleaguri prahovene tocmai din părţile Botoşanilor. Numele lui era Unţeanu Constantin. Acesta i-a invitat la el acasă, şi le-a vestit Cuvântul Domnului. După prima seară de evanghelizare personală, Ion Pecheanu s-a hotărât să se pocăiască şi să devină un credincios sincer Domnului. După scurt timp şi soţia sa, Elena, a luat aceiași hotărâre, în ciuda „persecuţiilor” din partea familiei şi a Bisericii Ortodoxe din sat.
Au fost botezaţi în Numele Sfintei Treimi la Biserica Creştină Baptistă din Ploieşti în acelaşi an, 1951. Actul acesta al botezului nou-testamentar explică faptul botezării primului copil, Victoria (n. 1950) în Biserica Ortodoxă , iar începând cu Elisei, toţi copiii nu au mai fost botezaţi de copii mici.
Elisei Pecheanu a crescut deci în familie de credincioşi baptişti, fiind învăţat din pruncie Sfintele Scripturi. Deoarece în localitatea natală Scorţeni, nu era Biserică Baptistă, au fost primiţi ca membri în Biserica Creştină Baptistă din Ţintea, judeţul Prahova. Frecventau serviciile divine ale Bisericii, cu regularitate, deşi distanţa dintre Scorţeni şi Ţintea era de aproximativ 10 km. Mergeau pe jos, nu existau mijloace de transport pe vremea aceea. Copiii mai mari mergeau de mână, pe jos, iar cei mici în braţele părinţilor, 10 km dus şi 10 km întors. Bucuria întâlnirii cu Domnul şi cu fraţii întrecea orice obstacol. Dragostea dintâi pentru Domnul era foarte mare.
Anul 1960 a fost un an dramatic pentru familia Pecheanu. În luna mai a trecut la cele veşnice fiul cel mai mic, Ioan, iar în luna septembrie a fost chemat acasă, la odihna veşnică, după o grea suferinţă, tatăl copiilor, Ioan Pecheanu (36 de ani).
Rămasă văduva la vârsta de numai 32 de ani cu patru copii, mama, Elena Pecheanu nu s-a mai recăsătorit, dar a rămas şi credincioasă Domnului care a ajutat-o să-şi crească copiii în frica Domnului, astăzi toţi patru fiind credincioşi împreună cu familiile lor. La vârsta de 76 de ani ( în anul 2005) a fost chemată la odihnă veşnică şi mama pastorului, Elena Pecheanu.
La vârsta de numai 9 ani, Elisei fiind băiatul cel „mare”, a luat greutăţile vieţii în serios, orfan de tată fiind, şi a simţit din plin ostilitatea lumii în care trebuia să trăiască.
Elisei Pecheanu a urmat cursurile Şcolii generale de 8 ani în localitatea Scorţeni, judeţul Prahova între anii 1958-1966, apoi între anii 1966-1969 a urmat cursurile Şcolii profesionale din oraşul Plopeni, judeţul Prahova, fiind calificat în meseria de strungar în metale. A urmat şi promovat cursul seral la Liceul Teoretic din Plopeni, examenul de bacalaureat fiind susţinut şi promovat la Liceul „Nicolae Grigorescu” din Câmpina. Serviciul militar l-a satisfăcut la U.M. 01042 Vânători de Munte, Curtea de Argeş, în perioada octombrie 1972 – martie 1974.
Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în compania celor credincioşi Domnului în Bisericile Creştine Baptiste din judeţul Prahova sub păstorirea binecuvântată a Domnului Isus, Marele Păstor, şi a fratelui pastor Păiş Dumitru. A fost membru aparţinător, copil fiind, în Biserica Creştină Baptistă din Ţintea, judeţul Prahova.
După primirea botezului nou-testamentar, în duminica din 30 august 1970, în Biserica Creştină Baptistă din Drajna de Jos, judeţul Prahova, botezător fiind pastorul Dumitru Păiş, devine membru cu drepturi depline al Bisericii Creştine Baptiste din Ţintea. A slujit şi ca membru în comitetul bisericii şi apoi ca secretar al bisericii. În această perioadă a participat activ la întâlnirile de tineret din biserica locală şi din bisericile din Prahova, a condus ora de rugăciune, ora biblică şi a predicat Cuvântul Domnului la serviciul divin.
Pastorul Păiş Dumitru împreună cu alţi fraţi bătrâni ai Bisericii, au fost oamenii prin care Dumnezeu i-a vorbit tânărului Elisei, chemându-l la slujirea pastorală. Aceştia i-au propus fratelui Elisei Pecheanu să meargă la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti pentru a se pregăti se devină slujitorul Domnului cu Evanghelia. Glasul Domnului a răsunat adânc în inima acestui tânăr credincios şi s-a materializat prin înscrierea la concursul de admitere la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, în sesiunea septembrie 1974. A avut harul deosebit oferit de Dumnezeu, ca să fie declarat admis la acest concurs, fiind unul din cei douăzeci de tineri admişi, concurs la care au participat peste o sută de candidaţi din toată ţara. A urmat şi absolvit cursurile de zi ale Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti în perioada 1974-1978, director al acestui aşezământ de cultură teologică fiind Profesor Dr. Ioan Bunaciu, primind Diploma în Teologie în iunie 1978, alături de cei 16 absolvenţi.
Serbarea de graduare a avut loc la Biserica Creştină Baptistă nr.1 din Timişoara, pastor al acestei biserici fiind Râncu Ioan. Doi colegi au fost exmatriculaţi după memoriul seminariştilor din 1976 (Ianculovici Dimitrie şi Prejban Ionel), iar doi dintre cei rămaşi au decedat la cutremurul de pământ din 4 martie 1977 (Morocoş Nocolae şi Rusu Ioan).
Elisei Pecheanu s-a căsătorit, sub călăuzirea Domnului, cu Eugenia Horopciuc din Arborea, judeţul Botoşani, al doisprezecelea copil din cei treisprezece ai familiei Horopciuc Ioan şi Adela, Eugenia fiind membră a Bisericii Creştine Baptiste „Golgota” din Bucureşti, şi membră a corului Bisericii. Întâlnirea dintre cei doi s-a făcut la orele de tineret ale Bisericii, ea fiind membră acolo, iar el seminarist trimis în practica pastorală. Oficierea căsătoriei a avut loc în Biserica Creştină Baptistă din Câmpina, la data de 27 iunie 1976, oficiată de către pastorii Păiş Dumitru, Rădulescu Titus şi Cure Simion.
Familia Pecheanu Elisei şi Eugenia a fost binecuvântată de Domnul cu două fete : Emilia Marta (1978) şi Fibia Adela (1981). Amândouă fetele, acum licenţiate în Teologie – Limbi Străine, sunt credincioase şi căsătorite, fiecare la casa ei. Familia Ursaciuc Daniel şi Emilia Marta, Daniel fiind pastorul Bisericii Române „Izvorul vieţii” din Londra, şi au trei copii : Naomi, Ruben şi Natanael. Familia Mocanu Vlad Andrei şi Fibia Adela, sunt membrii Bisericii Creştine Baptiste „Nădejdea” din Bucureşti. Ei nu au încă copii.
O dată cu primirea Diplomei în Teologie, iunie 1978, proaspătul absolvent Elisei Pecheanu ar fi trebuit să primească şi acordul Departamentului de Culte din vremea aceea să fie ordinat în slujba de păstor. Dar nu a primit decât în anul următor, adică începând cu unu aprilie 1979, cu siguranţă din cauza memoriului semnat în 1976, memoriu de pe care nu şi-a retras semnătura.
A fost ordinat ca pastor, în luna mai, ziua 27, anul 1979, la Biserica Creştină Baptistă „Privegherea” din Bucureşti, de care aparţineau şi Biserica Creştină Baptistă din comuna Voluntari, judeţul Ilfov, şi Biserica Creştină Baptistă din loc. Valea Dragului, judeţul Giurgiu. Comisia de ordinare a fost alcătuită din următorii fraţi pastori: Sărac Iosif, Păiş Dumitru, Taloş Vasile.
Deoarece nu avea unde să locuiască în Bucureşti, oraşul fiind declarat închis pe vremea comuniştilor, cu acordul conducerii Comunităţii de Bucureşti, a primit din partea pastorului Păiş Dumitru dreptul de a păstori trei dintre bisericile acestuia din Prahova (Ţintea, Câmpina, Filipeştii de Pădure), şi posibilitatea de a locui împreună cu familia la casa pastorală din Câmpina, încă din 1976. Cercul pastoral nou înfiinţat presupunea deplasarea săptămânală a pastorului Elisei Pecheanu la cele şase biserici pe o rază de peste 150 km. Petrecea o săptămână în cele trei biserici din Bucureşti, Voluntari şi Valea Dragului, iar săptămâna următoare la cele trei biserici din Prahova : Câmpina, Ţintea şi Filipeştii de Pădure. Era o activitate istovitoare atât pentru el cât şi pentru familia sa care trebuia să rămână singură la Câmpina, la casa pastorală. Nici bisericile nu se puteau bucura de o implicare mai amănunţită a pastorului în activităţile lor.
Ca şi când nu ar fi fost de ajuns aceste greutăţi, pastorul Elisei Pecheanu a trebuit să înfrunte şi ameninţările securităţii prin „împuterniciţii” de la Bucureşti şi de la Ploieşti, cât şi a „colaboratorilor” acesteia, infiltraţi în bisericile pe care le păstorea. Cu toate acestea în această perioadă (1978-1984), bisericile păstorite au crescut numeric şi în calitate, iar el a predicat Evanghelia cu putere, chemându-i pe oameni la pocăinţă şi credinţă în Domnul Isus. S-a bucurat însă deplin de prezenţa nelipsită a Domnului Isus şi de ajutorul preţios şi la vreme potrivită primit din partea Celui ce-l chemase la slujirea pastorală. Bisericile pe care le păstorea având fiecare Casă de Rugăciune proprie, nu a trebuit să se implice şi în construcţii, ci doar a predicat Evanghelia.
A slujit pentru o vreme (1983-1984) şi în conducerea Comunităţii de Bucureşti în calitate de vicepreşedinte.
Deoarece s-a confruntat şi cu o lipsă de colaborare din partea colegilor pastori din Bucureşti, pe care îi invita să predice adesea, dar care nu prea răspundeau invitaţiilor, s-a văzut nevoit să accepte invitaţia Bisericii Creştine Baptiste „Maranata” din Hunedoara, să o păstorească. În septembrie 1984 se transferă cu acordul Uniunii Baptiste din România în noul cerc pastoral al Hunedoarei. Dar şi pe acele meleaguri era aceeaşi problemă a lipsei de păstori. Aşa că în scurt timp de la sosirea la Hunedoara, a fost invitat să preia pe rând şi păstorirea bisericilor baptiste din Călan, Negoi, Lunca Cernii, Pestiş, Cârjiţi, Mintia şi Biserica Baptistă „Sfânta Treime” din Deva, toate acestea din judeţul Hunedoara.
O nouă chemare, o nouă provocare, o nouă slujire, parcă mai mult decât avusese până aici. Se pare că cei şase ani de până acum fuseseră doar pregătirea pentru ce urma să fie în slujirea pastorală de aici înainte. Şi aici în noul cerc pastoral, existau case de rugăciune la fiecare biserică, unele însă vechi care necesitau demolare şi reconstrucţie, altele doar reparaţii capitale. În această perioadă, din punct de vedere administrativ, s-a extins casa de Rugăciune a Bisericii Baptiste „Maranata” din Hunedoara, s-a construit Casa pastorală cu anexe, Biroul pastoral şi o sală polivalentă, funcţională pentru serviciile Bisericii. Toate acestea însă fără autorizaţie de construcţie deoarece autorităţile n-au vrut să le-o elibereze. Tot atunci s-a întocmit proiectul şi s-a cumpărat şi terenul din centrul vechi al oraşului Hunedoara pe care astăzi se înalţă noua şi frumoasa Casă de rugăciune a Bisericii. Tot în această perioadă pe când pastorul Elisei Pecheanu era pastor girant al Bisericii din Deva, se lucra intens la construirea noului locaş de închinăciune al bisericii.
Din 1984 până în 1989, la Revoluţie, a avut de întâmpinat foarte multe probleme din partea securității, şi a împuternicitului de la Deva. Au fost foarte multe piedici în lucrare din cauza faptului că a refuzat categoric colaborarea cu securitatea. A fost ameninţat deseori cu destituirea, au mers până acolo încât să-i curme firul vieţii în Spitalul din Hunedoara, unde era internat pentru afecţiuni ale coloanei vertebrale, sau au încercat înscenarea unor accidente cu maşina asupra lui. N-au reuşit. Dumnezeu nu le-a permis. N-a fost lăsat la bunul lor plac. Nu i s-a aprobat eliberarea paşaportului personal, decât numai după 1990. N-a putut călători în străinătate. Nu a putut studia în străinătate. Nu i s-a dat autorizaţie de construcţie pentru Case de rugăciune. A construit fără autorizaţie la Hunedoara, au fost chemaţi cu Biserica în judecată până la Tribunalul Suprem la Bucureşti. Nu li s-a făcut dreptate, dar au fost apăraţi de puterea Domnului care nu a îngăduit să li se demoleze construcţia.
Despre toate aceste evenimente pastorul Elisei Pecheanu povesteşte cu dea-măruntul în volumul de amintiri (ne)cenzurate intitulat „Trepte spre desăvârşire” care este în curs de apariţie.
A fost invitat de către colegii săi pastori să predice Evanghelia în majoritatea Bisericilor Baptiste din judeţul Hunedoara şi judeţele limitrofe, la evanghelizări, la botezuri, la cununii religioase, la înmormântări… etc. De asemenea au fost organizate frumoase sărbători cu diferite prilejuri în Biserica din Hunedoara şi la celelalte biserici pe care le păstorea, la care au fost invitaţi colegi pastori din Comunitate şi din ţară.
În perioada 1991-1993 a urmat cursurile intensive organizate de către Institutul Teologic Baptist din Bucureşti în vederea obţinerii Licenţei în Teologie, fiind Licenţiat în Teologie în iunie 1993.
În februarie 1994, după zece ani de slujire pastorală la Hunedoara (cea mai lungă perioadă de păstorire a Bisericii din Hunedoara, dintre toţi păstorii de până atunci), la chemarea Domnului Isus, prin fratele pastor, prof .univ. dr. Vasile Talpoş, pastorul Elisei Pecheanu se mută la Bucureşti, cu familia. Este ales ca pastor al Bisericii Creştine Baptiste „Nădejdea” din Bucureşti alături de pastorul acesteia, prof. univ. dr. Vasile Talpoş, unde slujeşte şi în prezent, este de asemenea angajat în funcţia de secretar şef al Institutului Teologic Baptist din Bucureşti (1994-2007), slujeşte şi ca secretar şef al Facultăţii de Teologie Baptistă din Universitatea din Bucureşti (1997-2007). Datorită muncii fizice şi intelectuale extenuantă pe care a depus-o în toate aceste implicări, pastorul Elisei Pecheanu a suferit câteva accidente vasculare cerebrale (2004, 2005, 2006), fiind pensionat medical în aprilie 2007.
A participat în această perioadă activ la păstorirea bisericii, la construirea noului locaş de închinăciune al Bisericii Creştine Baptiste „Nădejdea”, cât şi la procesul de acreditare atât al Institutului Teologic Baptist din Bucureşti, cât şi al Facultăţii de Teologie Baptistă din Universitatea din Bucureşti. Efortul intelectual intens depus la toate aceste lucrări, pregătirea permanentă de a predica Evanghelia în Biserica pe care o păstoreşte, cât şi activităţile de familie, au făcut ca să nu poată avea nici măcar o zi de odihnă…, muncă în exces… muncă ce a dus la îmbolnăvire, fiind necesară pensionarea medicală.
Astăzi slujeşte prin harul Domnului, numai ca pastor al Bisericii Creştine Baptiste „Nădejdea” din Bucureşti, predicând Evanghelia alături de pastorii : Prof.univ.dr. Vasile Talpoş şi drd. Constantin Ghioancă[ii], şi este împreună cu soţia sa, Eugenia, care este şi ea suferindă.
Pastorul Elisei Pecheanu este autorul a mii de predici, rostite de-a lungul a celor peste 36 de ani de slujire pastorală şi cu Evanghelia, cât şi a volumului de poezii „Păstorul Cel Bun” (apărut în 2009), şi al volumelor :
„ Trepte spre desăvârşire” – Memorii (ne)cenzurate ( în lucru)[iii]
„ Picături de Har” – schiţe de predici (în lucru)
Pentru toate acestea se cuvine întreaga mulţumire şi toată slava adusă Celui Veşnic, Celui ce l-a chemat la slujire, Celui ce nu l-a părăsit niciodată, Celui care-l aşteaptă în slava Sa, Domnului şi Mântuitorului lui personal, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Iuda 24-25 „Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.”.
Pastor, Elisei Pecheanu
Bucureşti, 01 iulie 2010
Istorie Evanghelica 