Nepot al liderului taranist Ion Mihalache, Ion Diaconescu a intrat in PNT in 1936. PNT. Destinul avea sa-i reuneasca pe unchi si nepot in cea mai cruda, dar si „cea mai mare scoala a neamului romanesc”, inchisorile comuniste. Tot acolo aveau sa fie impreuna cu seniorul Corneliu Coposu.In cei 17 ani de temnita, Ion Diaconescu a trecut prin cele mai cumplite puscarii, de la Aiud pana la Ramnicu Sarat. Dar nu s-a aplecat niciodata in fata torturilor. In ultimele zile de viata gandul i-a fost tot la situatia din tara si la partidul caruia i-a dedicat tineretea, sanatatea si linistea sa si a familiei: „Daca pot, iti mai dau si farama de sufletel pe care o mai am pentru a salva partidul”.

Scurta BiografieIon Diaconescu s-a nascut la 25 august 1917, in comuna Botesti, judetul Arges. A fost inginer si om politic national-taranist, presedinte al PNT-CD, presedinte al CDR si presedinte al Camerei Deputatilor.

Nepot pe linie materna al lui Ion Mihalache, Diaconescu a intrat in Partidul National Taranesc inca din 1936, in organizatia de tineret a partidului, unde a fost membru al Biroului Central (1944-1947).

Dupa absolvirea Facultatii de Electromecanica a Institutului Politehnic din Bucuresti (1942), Diaconescu a lucrat ca referent tehnic in cadrul Ministerului Economiei Nationale pana in 1947, cand a fost epurat. Arestat la 1 decembrie 1947, prins in valul de arestari ale liderilor PNT, Diaconescu a fost detinut politic timp de 17 ani (1947 – 1964).

A fost membru al Partidului National Taranesc, incepand cu anul 1936 pana la desfiintarea partidului de autoritatile comuniste, in 1947. Dupa anul 1989 a fost in conducerea Partidului National Taranesc Crestin Democrat, fiind ales ca deputat in Parlament in trei legislaturi consecutive (1990-1992, 1992-1996si 1996-2000) intre anii 1990 – 2000, iar in legislatura 1996-2000, a indeplinit functia de presedinte al Camerei Deputatilor.

In cei 17 ani de temnita, Ion Diaconescu a trecut prin cele mai cumplite puscarii, de la Aiud, pana la Ramnicu Sarat. Dar nu s-a aplecat niciodata in fata torturilor.

Inchisoarea de la Ramnicul Sarat, mormantul elitei Partidului National Taranesc

Revolutia din Ungaria i-a  zdruncinat pentru un moment pe conducatorii sistemului represiv din Ministerul de Interne care nu se dezmetecisera dupa moartea calaului  de la Moscova.

In 1955 comunistii isi pun in aplicare planul de „a selecta detinutii” dupa convingerile politice si chiar religioase. Motivele erau multiple, dar se miza astfel pe o spargere mai usoara a unitatii de grup, pe anchete sadice care sa duca la turnatorii si ‘lepadari” de trecutul politic si credinta.

Pentru national-taranisti miscarea incepe cu temnita de la Sighet, o parte din putinii supravietuitori ai regimului draconic fusesera deja eliberati, dar nu si detinutii taranisti care sunt trimisi la Ramnicu Sarat.

A doua mutare mare a avut loc la sfarsitul lui 1956 cand taranistii din inchisoarea de la Oradea Mare au fost mutati la Botosani, altii, putini, precum Victor Anca, Ion Barbus sau Ion Ovidiu Borcea au ajuns in izolarea din Zarca Aiudului, ca un prim popas.

Conditiile dure aplicate de directorul Coller au generat izbucnirea celei mai mari greve din istoria inchisorilor romanesti, de peste 700 de detinuti si care a durat 23 de zile. Taranistilor li s-au alaturat si sutele de legionari de pe celular care dominau numeric inchisoarea ce avea sa le devina temnnita pentru multi ani.

Printre liderii revoltei s-a numarat si Ion Diaconescu vazut de conducerea inchisorii si de catre torionari ca un stalp al rezistentei care „prin atitudinea sa potrivinica” era un exemplu si pentru ceilalti „dusmani de clasa” impiedicand „reeducarea”. Cu toate ca s-a inceput alimentarea fortata in conditii barbare, greva care a durat 23 zile s-a terminat la sfarsitul lunii mai 1957.

Reprezentantii Ministerului de Interne care veneau din 2 in 2 zile cu avionul la Aiud au constatat cauza si vinovatii si au hotarat sanctionarea prin mutarea la Ramnicu Sarat a capilor grevei national taraniste si a sefilor acestora.

Astfel, pe 10 August 1957, intr-un vagon-duba au fost urcati: Nicolae Adamescu, Victor Anca, Mihai Balica, Jenica Aranautu, Ion Barbus, Ion Borcea, Malin Bosca, Alexandru Bratu, ION DIACONESCU, Constantin Hagea, Vasilica Munteanu,  Ion Puiu, Octavian Radulescu, Cornel Velteanu, la care s-au alaturat CORNEL COPOSU si Augustin Visa (adusi de la Gherla) si separat in celulele dubei cativa dintre ministri: Alexandru Alexandrini.Alexandru Constant, Gheorghe Dobre, Titus Dragos, Constantin Pantazi, Ion Petrovici, Petre Tomescu si Gheorghe Jienescu.

Pe parcurs au mai sosit la Ramnicu Sarat si alti condamnati: Aurel Dobrescu, generalul Nicolae Dragomir, Constantin Horobet, Ion Lugosianu, Vasile Luca, Alexandru Iacob, Alexandru Neagu, Horia Macelariu, Gheorghe-Placinteanu, Marinaru petrescu, Teodor Roxin, Lazar Stefanescu, Nicolae Valsan, Nicolae Stoenescu, cardinalul Alexandru Todea, Iosif Mihai Godo.

Despre atmosfera de la Ramnicu Sarat

Ion Diaconescu: „Masurile de izolare, neintalnite nici la securitate, depaseau orice inchipuire, detinutul nu trebuia sa mai vada nici o alta fiinta omeneasca, in afara de gardianul din tura care isi indeplinea serviciul matinal, fara sa-ti adreseze nici un cuvant. Cei care serveau mancarea erau niste plantoane de drept comun dar, in cinci ani si jumatate cat am stat acolo, n-am zarit pe nici unul, nici macar odata. Nimeni nu intra de unul singur in celulele noastre, ci intotdeauna insotit macar de gardianul de serviciu, ca sa nu se creeze posibilitatea unor discutii de la om la om…se pusese la punct un sistem draconic pentru a ne distruge toate resorturile sufletesti. Adica cei ce supravietuisera perioadelor de exterminare prin foamete si torturi urmau sa fie acum distrusi psihic prin aceste nemaiintalnite masuri de izolare. Dar ticalosia n-a avut nici o limita, din contra, cu cat un detinut era socotit mai important, cu atat tratamentul era mai dur, adica era socotit un dusman periculos pentru regim si trebuia lichidat intr-un mod oarecare.”

Corneliu Coposu:„Fiecare detinut fiind singur in celula, nu avea deloc lumina naturala.. …fierastruica celulei era in permanenta oblonita pe dinafara ca sa nu se poata vedea cerul. De altfel, geamul era si de neatins la inaltimea la care era situat…In afara de cele 8 ore destinate somnului, cu cine sa vorbesti…Ramnicul Sarat era nu numai cea mai dura puscarie, dar si un fel de inchisoare experimentala, liceu de aplicatie pentru viitoarele cadre … pentru mentinerea ordinii aplicau ca metoda de disciplina bataia. Intrau in celula cinci-sase gardieni, gealati inarmati cu bastoane si bateau toti detinutii pe rand, fara nici o justificare, pana cadeau jos. Toti detinutii, indiferent de varstei, si de starea sanatatii erau batuti metodic. Regimul acesta nu 1-a ocolit nici pe Mihalache la 82 de ani; nu a fost scutit de bataie nici Pogoneanu, fost director in Ministerul de Externe care, paralizat pe jumatate, nu putea sta in picioare, era batut in pat, culcat.

„Daca pot, iti mai dau si farama de sufletel pe care o mai am pentru a salva partidul”

Gandul la situatia din tara si la partidul pe care l-a condus dupa Revolutie si pentru care si-a sacrificat tineretea, santatea si linistea familiei a continuat sa-l preocupe pana in ultima clipa.

„Imi vin mereu in minte cuvintele lui Maniu (fondatorul PNT), care, intalnindu-se pe un coridor din inchisoare cu Coposu (n.r. – care fusese secretarul lui, pe vremea cand conducea PNT), i-a spus: „Cornele, sa nu lasati partidul sa moara”. Lupta si suferintele noastre reprezinta un capital moral urias, pagini din istoria acestei tari. Ganditi-va ca atatea personalitati marcante – Maniu, Mihalache (n.r. – unchiul sau) si multi altii – au murit in puscarie, in chinuri, pentru PNT. Cand compar puscaria in care ne-au chinuit pe noi cu cele actuale, astea de azi sunt un fel de pension. Puscariile comuniste au fost chinurile de pe lume. Atata suferinta… Sigur ca PNT are un capital si-i pacat ca se pierde”, afirma Diaconescu.

Victor Ciorbea povesteste ca l-a vizitat cu doar cateva zile in urma iar acesta era perfect lucid si ingrijorat de situatia partidului.
„E un moment extrem de trist si plin de emotie, chiar daca starea sanatatii lui nu era tocmai buna. L-am vazut ultima oara alaltaieri, era totalmente lucid. Aprecia exact si starea sanatatii, dar continua sa se preocupe si de situatia din partid, si de situatia politica din din tara. Pana in ultima clipa, chiar mi-a spus: <<Cu ce te-as mai putea ajuta? Daca pot, iti mai dau si farama de sufletel pe care o mai am pentru a salva partidul si pentru a merge pe drumul dorit de inaintasi, al moralitatii, al cinstei, al corectitudinii, al dreptatii>>, a declarat Ciorbea la Realitatea TV.

Ion Diaconescu si-a publicat memoriile in volumele „Temnita -destinul generatiei noastre” (1998), „Dupa temnita” (2003) si „Dupa Revolutie” (2003).