Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu. Spre deosebire însă de alţii, precum Sergiu Nicolaescu sau Eugen Barbu, Păunescu a introdus o aură mistică în acest cult, altminteri lipsit de viaţă şi de inimă, l-a însufleţit cu o fervoare religioasă în care mulţi au văzut nu numai naţional-comunism, dar şi neo-legionarism, epurat, fireşte, de dimensiunea ortodoxistă. Reprezentaţiile Cenaclului „Flacăra“, săptămînal preluate de televiziune, nu erau simple supape oferite unui tineret în criză de distracţii, ci erau bacanalele mistice pe altarul unui regim care se pretindea ateu şi ştiinţific. Păunescu n-a fost decît un poet sentimental minor, iar a-l face egalul lui Eminescu sau altor mari poeţi, cum s-a făcut zilele acestea, e o blasfemie. Dar a avut geniu de histrion melodramatic şi de conducător de mase. Ştia să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor şi, nu în ultimul rînd, în autoadorare. Într-o ţară plină de surogate, Păunescu, profetul unui cult idolatru, a confecţionat o mistică-surogat, iar succesul malefic al acesteia s-a mai putut citi pînă astăzi pe feţele plînse ale unora dintre cei care i-au adus ultimul omagiu.

Andrei Cornea, Realitatea și umbra, Humanitas, 2013

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/cenaclul-flacara-20-1533360.html