Arhive categorie: Viață cotidiană

Petru Lascău – Patru mituri ale societății contemporane


În cadrul acestei predici, care face parte dintr-o serie de predici intitulată Probleme de moralitate contemporană,

Patru mituri ale societății contemporane este cea de-a doua predică din serie unde Petru Lascău vorbește despre patru mituri ale societății contemporane. El are în vedere ceea ce spune Chuck Colson, anume că lumea este dominată de patru mituri foarte mari și aceste mituri sunt cei patru călăreți ai apocalipsei vremurilor noastre.

1. Mitul bunătăți omului. Omul este bun

Omul s- a născut bun, dar la corupt societatea după cum se exprima filosoful iluminist francez Jean Jacques Rousseau. De la minutul 13 este o relatare referitoare la unul dintre evreii supraviețuitori ai Holocaustului care au venit la procesul lui Eichman. Ideea era cea a depravării ființei umane și că fiecare dintre nou suntem capabili de lucruri abdominale, aspect care m-a dus cu gândul la cartea lui William Golding, Împăratul muștelor (Lord of the Flies).

2. Utopia lumii ideale.

Este mitul că natura umană poate fi perfecționată de guvern, de sistemul de guvernare. Este mitul că Noul Ierusalim va fi construit cu instrumentarul politic. Crearea unei lumi perfecte de către om este o utopie, ceva irealizabil. În secolul XX au fost mai mulți oameni omorâți de propriile guverne decât în oricare alt secol. Deși se afirmă că oamenii sunt egali totuși unii au devenit mai egali decât alții. În această lume în care trăim nu există utopie mai puternică decât ideile, o idee este cea mai puternică utopie. În numele unei idei utopice Stalin a omorât 20 milioane de oameni. Comuniștii doreau bu doar crearea unei lumi noi, ci și a unui om nou, ceea ce este o altă utopie. Salvarea din această utopie este numai credința în Dumnezeu deoarece doar El este cel care poate crea o societate nouă.

3 Mitul relativității valorilor morale

Acest mit îl regăsim în postmodernism unde nu mai există un adevăr absolut la care oamenii să se relaționeze ppentru că adevărul este relativ, fiecare are propriul adevăr, adevărul este în noi, fiecare dintre noi are propriile repere și valori morale. Acest mit șterge distincția dintre bine și rău. În consecință societatea devine suna preferințelor indivizilor ei astfel că toleranța devine substituită adevărului. Nu ne mai interesează ce este adevărat sau neadevărat trebuie să fim toleranți, Noi suntem dumnezei și stabilim ce este bine și ce este rău.

4. Mitul individualismului radical.

Eu contez și nu noi. „Noi” nu există. Ni-i trăim într-o comunitate și trebuie să fim parte din ea.

Cu toate acestea trebuie să avem în vedere și faptul că dintr-o altă perspectivă se tinde către anularea individualismului în favoarea colectivismului. Omul și valorile sale individuale trebuie să se supună intereselor societății. vezi în acest sens Evgheni Zamiatin, Noi. Asta se întâmplă în orice societate totalitară pentru că individul nu contează, ci statul, partidul, lunea utopică.

Așadar, îndemnul final al pastorului Petru Lascău este acela de a ne înnoi mintea și a discerne lucrurile din jurul nostru.

Andrei Cornea – Adrian Păunescu „știa să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor”


Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu. Spre deosebire însă de alţii, precum Sergiu Nicolaescu sau Eugen Barbu, Păunescu a introdus o aură mistică în acest cult, altminteri lipsit de viaţă şi de inimă, l-a însufleţit cu o fervoare religioasă în care mulţi au văzut nu numai naţional-comunism, dar şi neo-legionarism, epurat, fireşte, de dimensiunea ortodoxistă. Reprezentaţiile Cenaclului „Flacăra“, săptămînal preluate de televiziune, nu erau simple supape oferite unui tineret în criză de distracţii, ci erau bacanalele mistice pe altarul unui regim care se pretindea ateu şi ştiinţific. Păunescu n-a fost decît un poet sentimental minor, iar a-l face egalul lui Eminescu sau altor mari poeţi, cum s-a făcut zilele acestea, e o blasfemie. Dar a avut geniu de histrion melodramatic şi de conducător de mase. Ştia să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor şi, nu în ultimul rînd, în autoadorare. Într-o ţară plină de surogate, Păunescu, profetul unui cult idolatru, a confecţionat o mistică-surogat, iar succesul malefic al acesteia s-a mai putut citi pînă astăzi pe feţele plînse ale unora dintre cei care i-au adus ultimul omagiu.

Andrei Cornea, Realitatea și umbra, Humanitas, 2013

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/cenaclul-flacara-20-1533360.html

Întâlnire cu Iosif Țon p I + p II – Centrul Creștin Caleb


Partea I este cea în care Iosif Țon și Elisabeta Țon vorbesc despre viața lor.

Elementul de noutate este mărturia Elisabetei Țon

Partea a II reprezintă sesiunea de întrebări și răspunsuri

Horia Dumitru Oprea – „o lume nouă pare că se configurează acum, o lume în care, tot mai divizați, oamenii simt nevoia să se adapteze”.


O lume nouă pare că se configurează acum, o lume în care, tot mai divizați, oamenii simt nevoia să se adapteze. Între libertate și mica lor siguranță, oamenii o aleg întotdeauna pe a doua, oricât ar susține că o preferă pe cealaltă. Destui au găsit mijlocul de a suprima orice veleitate reflexivă a inteligenței lor și deja simt plăcerea libertăţii încadrate. Alții, poziționați comod în ţarcul strâmt al egoismului, confundă propria lor părere cu realitatea obiectivă, având iluzia de a debita adevăruri remarcabile și pretenția de a fi credibili.

https://istoriiregasite.wordpress.com/2021/12/30/patrie-democratie-si-covid/

Octavian Baban – Renaşterea cenzurii şi a inchiziţiei: o ramură de amărăciune, dintr-o rădăcină de violenţă


Octavian Baban, conferențiar universitar la Institutul Teologic Baptist din București și unul dintre păstorii Bisericii Creștine Baptiste „Sfânta Treime” din București abordează prin intermediul acestui material o temă importantă, aceea a cenzurii. Domnia sa vorbește despre o atracție a evanghelicilor din România către cenzură, Inchiziție și denunțare.

Iată textul preluat de pe Facebook cu acordul autorului.

Pe când eram adolescent citeam cu uimire într-un manual catolic de istorie a Bisericii că Inchiziţia, dincolo de orice greşeli şi acuzaţii, a fost cu adevărat un for bisericesc prestigios în istorie. Obişnuit cu ceea ce ştiam din alte manuale despre Galileo Galilei şi „e pur si muove”, sau despre Savonarola, ori Jan Hus, o astfel de părere mi se părea de-a dreptul curioasă. Apoi, am descoperit că toate cărţile tipărite de Biserica Romană-Catolică aveau o aprobare, undeva pe primele pagini, numită Imprimatur (bun de tipar). Deci, sub o formă nouă, vechile evaluări continuau, ceea ce, într-un fel, era chiar normal, ca expresie a interesului pentru corectitudine şi sănătate teologică.

Mai târziu am descoperit cum reprezentanţii Securităţii române cenzurau totul, articole, cărţi, conferinţe, piese de teatru, expoziţii. Totul era verificat ca să exprime cum se cade idealurile comuniste şi să nu ascundă vreun atac voalat sau nu, la adresa conducerii comuniste a statului. Cenzura devenise atât de eficace încât s-a transformat în auto-cenzură. Foarte mulţi comunicatori îşi cenzurau singuri mesajele ca să poată rămâne pe scenă, sau pe micul ecran, sau pe antenele radio, sau în paginile de tipar, sau la amvon. Ajunsesem să mă delectez enorm cu orice mică aluzie din schetchuri sau monologuri, ori predici, cu orice scene din literatură sau filme, care, ca să zicem aşa, „combăteau bine”. Şi nu eram singurul. Poate chiar ajunseserăm să vedem mesaje subtile acolo unde nu era nimic deosebit – dar asta este o problemă de manifestare a subiectivităţii în exegeza şi hermeneutica textelor sau artei.

În acelaşi timp, îmi doream parcă vremurile din timpul lui I.L. Caragiale, când ştiam că, după vreun articol muşcător la adresa regelui, autorul se prezenta singur la arestul poliţiei, eventual cu o pătură, ca să petreacă o noapte sau două, acolo, ca pedeapsă pentru atacul la casa regală. Stăteai la răcoare o noapte, dar ziua îţi spuneai păsul. Era şi aceasta, o libertate preţioasă şi o plată aproape convenabilă. Oricum, în vremea conducerii comuniste, nimeni nu mai număra zilele de închisoare, într-o asemenea situaţie, şi uneori nici nu se mai punea problema să mai ieşi de acolo. Ori să rămâi în viaţă.

Descopăr cu uimire că în lumea evanghelică românească din ultimii ani, atracţia cenzurii şi a unei neo-inchiziţii, de tip neo-protestant, este irezistibilă. Uneori, ea se combină periculos şi trist cu dorinţa denunţării ideologice şi cu bucuria execuţiei publice. Pe prima o cunoaştem din Rusia lui Lenin şi Stalin, sau din China lui Mao Tse-Dun, unde a funcţionat ca o forţă redutabilă de distrugere a comunităţilor, a familiilor (tot în adolescenţă, dădusem peste o carte a meditaţiilor lui Mao, în engleză, tipărită în China, cu poza binevoitoare a liderului pe prima pagină, şi mai citeam din ea, din când în când, întrebându-mă cât de gri poate fi viaţa când eşti obligat să faci aşa ceva zi de zi şi să subscrii necondiţionat, de frica pedepsei cu moartea). Pe a doua, o știm din antichitate și din evul mediu, și nu numai. Pedepsele lumii islamice ne aduc chiar azi aminte de aceasta forma de cruzime.

Este această atracţie spre cenzură, inchiziţie şi denunţare, o formă de ortodoxie teologică şi practică, o contribuţie atentă la puritatea Bisericii? La lucrarea de păstorire eficientă şi iubitoare de Biserică şi societate? Este cumva, mai degrabă, o formă de deformare sufletească şi reîntoarcere la primitivism comunitar? Este o formă de răzbunare sau imobilizare a celor neagreaţi? Sau o formă de ideologizare şi corectitudine politică pătrunsă mascat în lumea bisericilor evanghelice? Un fel de terorism al ideilor? Am întâlnit-o sub diverse forme, de la cei învăţaţi până la cei simpli, de la gânditori exersați, la oameni deturnaţi de învăţăturile false, păgâne. Ea poate fi, cu siguranţă, o formă de agresiune socială şi mediatică, un ecou nefericit al televiziunii şi ziarelor de scandal în viaţa Bisericii, un magnetism irezistibil al dorinţei de judecată şi excludere, de sacrificiu şi condamnare, o ramură de amărăciune dintr-o rădăcină de violenţă şi nepocăinţă. Un țipăt ostentativ și coroziv asumat instinctiv din panoplia păgână a eradicării străinului. O mână cenușie a lui Cain, ridicată asupra unui Abel nebănuitor. O întâmpinare ucigașă a lui Ioab pentru un Abner fără ascunzișuri.

Ea îşi va avea, cu siguranţă, victimele ei, şi îşi va aplauda zeloasă, cu adâncă satisfacţie firească şi pământească, pe noii săi călăi mediatici. Ea va beneficia însă, implacabil, şi de forţa şi realismul avertizării biblice: „Pentru că întreaga lege este împlinită într-un singur cuvânt: ‘Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!’ Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, vedeţi să nu fiţi mistuiţi unii de alţii” (Galateni 5:14-15).

Emanuel Conțac: „cum se face oare că cei care se revendică drept moștenitorii post-moderni ai Epocii Luminilor au ajuns să răspândească atâta întuneric moral și spiritual?”


Anul 2020, care abia a început, aduce în atenția opiniei publice o serie de probleme legate de moralitatea unor persoana publice considerate până nu demult modele și promovate ca atare.

Sunt prezentate cazuri din Statele Unite ale Americii, Anglia (chiar din cadrul monarhiei) și Franța.

În partea de final Emanuel Conțac se întreabă retoric: „cum se face oare că cei care se revendică drept moștenitorii post-moderni ai Epocii Luminilor au ajuns să răspândească atâta întuneric moral și spiritual?”

Citiți restul în postarea lui Emanuel Conțac

„Le Consentement”. Establishmentul cultural francez, zguduit de „afacerea Matzneff”

https://vaisamar.wordpress.com/2020/01/08/le-consentement-establishmentul-cultural-francez-zguduit-de-afacerea-matzneff/

Ioan – Florin Florescu: „Lumea de azi se teme de diavol la fel de mult ca cetățenii Gadarei”


Lumea de azi se teme de diavol la fel de mult ca cetățenii Gadarei, dar e încrezătoare că progresul l-a izgonit, așa cum a eradicat ciuma și lepra. Dacă ar exista un vaccin contra diavolului, sînt sigur că și l-ar face, preventiv, inclusiv mulți atei.

https://ioanflorin.wordpress.com/2019/07/19/nu-va-lasati-inselati-de-porcii-care-se-arunca-in-mare/

Laura Bretan la Emisiunea Garantat 100% cu Cătălin Ștefănescu


Înainte de finala Eurovision România 2019 Laura Bretan a fost invitata lui Cătălin Ștefănescu la emisiunea Garantat 100% difuzată de TVR.

Cătălin Ștefănescu reușește sa creeze o atmosferă destinsă în care Laura a putut povesti lucruri din copilăria ei, despre dragostea față de muzică, dar și despre competițiile la care participase până la momentul respectiv.

%d blogeri au apreciat: