Femeile care merg la biserică sunt mai fericite
Un studiu recent arată că femeile care frecventează în mod regulat biserica sunt mai imune la suişurile şi coborâşurile vieţii, şi sunt în general mai fericite. Alexander Ross de la Institutul pentru Ştiinţe Psihologice din Arlington, Virginia, este autorul studiului care a examinat fenomenul de descreştere a fericirii auto-declarate la femeile americane în ultimii 36 de ani. Ross a descoperit că mersul la biserică a fost un factor semnificativ în declararea fericirii. În general, o scădere a frecventării bisericii în perioada de timp 1972-2008 a fost văzută ca afectând direct fericirea femeilor incuse în studiu. Ross a arătat că “trecerea de-a lungul timpului la o participare mai scăzută, comportament care este asociat cu diminuarea fericirii generale, explică în parte declinul în fericirea femeilor”.
De asemenea, femeile care au declarat că merg în mod regulat la biserică s-au arătat mai imune la elementele care au produs declinul general al fericirii în rândul celorlalte contemporane ale lor. “Dacă pornim de la faptul că schimbările prin care a trecut societatea noastră în ultimele câteva decenii au avut un impact net în detrimentul fericirii femeilor”, a observat Ross, “studiile sprijină concluzia că femeia care merge la biserică este mai puţin susceptibilă acelui impact.” Studiul, publicat în cel mai recent volum al Jurnalului Interdisciplinar de Cercetare a Religiei, subliniază faptul că participarea la biserică a scăzut şi la bărbaţi, dar nu a fost o scădere semnificativă în fericirea lor. Ross explică aceasta prin faptul că femeile şi-au schimbat mult mai drastic decât bărbaţii obiceiul de a merge la biserică, mai multe femei renunţând la slujbele duminicale decât bărbaţii. Apoi, “deşi aşteptările atât de la bărbaţi cât şi de la femei s-au schimbat în ultimele decenii, se poate spune că ele s-au schimbat mai dramatic la femei”.
“În contextul fenomenului de divizare socială, se poate ca femeile să fi beneficiat mai mult decât bărbaţii de stabilitatea pe care o dă mersul frecvent la biserică. […] În măsura în care oferă un sens transcendent pentru viaţă şi oportunităţi de formare a unor relaţii personale strânse, participarea regulată la biserică creşte sentimentul de bunăstare şi de satisfacţie a persoanei.” Şi a încheiat afirmând: “Sf. Augustin nu ar fi surprins de descoperirile noastre, pentru că el a învăţat că principalul bine pentru omenire este Dumnezeu, şi că viaţa fericită există acolo unde omul iubeşte acest principal bine al său.”
Un studiu recent arată că femeile care frecventează în mod regulat biserica sunt mai imune la suişurile şi coborâşurile vieţii, şi sunt în general mai fericite. Alexander Ross de la Institutul pentru Ştiinţe Psihologice din Arlington, Virginia, este autorul studiului care a examinat fenomenul de descreştere a fericirii auto-declarate la femeile americane în ultimii 36 de ani. Ross a descoperit că mersul la biserică a fost un factor semnificativ în declararea fericirii. În general, o scădere a frecventării bisericii în perioada de timp 1972-2008 a fost văzută ca afectând direct fericirea femeilor incuse în studiu. Ross a arătat că “trecerea de-a lungul timpului la o participare mai scăzută, comportament care este asociat cu diminuarea fericirii generale, explică în parte declinul în fericirea femeilor”.
De asemenea, femeile care au declarat că merg în mod regulat la biserică s-au arătat mai imune la elementele care au produs declinul general al fericirii în rândul celorlalte contemporane ale lor. “Dacă pornim de la faptul că schimbările prin care a trecut societatea noastră în ultimele câteva decenii au avut un impact net în detrimentul fericirii femeilor”, a observat Ross, “studiile sprijină concluzia că femeia care merge la biserică este mai puţin susceptibilă acelui impact.” Studiul, publicat în cel mai recent volum al Jurnalului Interdisciplinar de Cercetare a Religiei, subliniază faptul că participarea la biserică a scăzut şi la bărbaţi, dar nu a fost o scădere semnificativă în fericirea lor. Ross explică aceasta prin faptul că femeile şi-au schimbat mult mai drastic decât bărbaţii obiceiul de a merge la biserică, mai multe femei renunţând la slujbele duminicale decât bărbaţii. Apoi, “deşi aşteptările atât de la bărbaţi cât şi de la femei s-au schimbat în ultimele decenii, se poate spune că ele s-au schimbat mai dramatic la femei”.
“În contextul fenomenului de divizare socială, se poate ca femeile să fi beneficiat mai mult decât bărbaţii de stabilitatea pe care o dă mersul frecvent la biserică. […] În măsura în care oferă un sens transcendent pentru viaţă şi oportunităţi de formare a unor relaţii personale strânse, participarea regulată la biserică creşte sentimentul de bunăstare şi de satisfacţie a persoanei.” Şi a încheiat afirmând: “Sf. Augustin nu ar fi surprins de descoperirile noastre, pentru că el a învăţat că principalul bine pentru omenire este Dumnezeu, şi că viaţa fericită există acolo unde omul iubeşte acest principal bine al său.”
Partajează asta:
Care erau teologii preferaţi ai lui Richard Wurmbrand? via Biografistu
Răspunsul ni-l dă Ferenc Visky în volumaşul 70 de povestiri despre puşcărie şi prietenie:
Richard nu era entuziasmat de organizarea disciplinară a bisericilor istorice de dinaintea Reformei. Personajele sale favorite din istoria bisericilor erau, pe lângă Luther şi Calvin,
Sfântul Augustin şi Sfântul Francisc din Assisi.
Se referea cu plăcere la ei şi, în predicile sale evoca nu doar gândirea acestora ci, adesea, şi felul lor de viaţă, îi plăcea să-şi condimenteze din belşug spusele. Se ştia că dispune de o colecţie de ilustraţii cuprinse în patruzeci de mii de plicuri ordonate cu grijă.
Din concepţiile lui Calvin le aprecia pe cele privitoare la liberul arbitru şi la dubla predestinare, dar teologul lui favorit rămânea tot Martin Luther.
Era de acord cu îndemnul lutherian: „îndrăzneşte să păcătuieşti” şi propovăduia că iubirea lui Dumnezeu şi îndurarea Lui nu pot fi supralicitate. Atracţiile ori simpatiile teologice nu-l împiedicau în critica obiectivă a protestantismului.
Cu interpretarea abuzivă a expresiei „sola fide”, cu poveştile de adormit copiii despre mântuirea printr-o credinţă lipsită de viaţă, cu astea sunt îndopaţi credincioşii – aşa şi-a început, îmi aduc aminte, una din predici.
Dispreţuia profund sectarismul mărginit, dar deopotrivă şi clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul originar.
Care erau teologii preferaţi ai lui Richard Wurmbrand? from Biografistu’ by emsal (25.02.2011)
Partajează asta:
BOR și atitudinea fata de societatea civila via Contributors
by Marius Vasileanu
Conform unui sondaj IMAS dat publicităţii săptămâna trecută (în „Adevărul”) în ultimii doi ani a scăzut atât încrederea populaţiei în Biserică, cât şi în Armată. De la 89,3% încredere în ianuarie 2009, Biserica a ajuns la 81,9% în ianuarie 2011 (încrederea în Armată a scăzut cam în aceeaşi proporţie). La o scădere de peste 7% în doar trei ani, în mod evident lucrurile nu sunt deloc liniştitoare. Dincolo de faptul că perioadele de criză slăbesc în general încrederea în instituţii – ceea ce s-a şi petrecut, o arată dramatic întregul sondaj -, măcar la nivel de imagine, şi Armata, şi Biserica Ortodoxă Română (BOR), majoritară, au comis greşeli.
În ceea ce priveşte BOR, greşelile sunt atât de natură tactică, cât şi strategică. Dar lucrul cel mai îngrijorător pare a fi corupţia. În pofida faptului că, spre cinstea sa, Patriarhul Daniel a adus un nou stil, iar posturile de preot se pare că nu se mai iau pe şpagă în acelaşi procent ca pe vremea Patriarhului Teoctist, în ceea ce priveşte marea corupţie, cea din rândul ierarhilor, chestiunea rămâne neclară. Atâta vreme cât domnul care pretinde a păstori credincioşii din Constanţa nu va fi domolit sau trimis la onorabila statură iniţială, cea de simplu călugăr, lucrurile nu se vor astâmpăra. Iar personajul, în pofida nenumăratelor dovezi evidente din ultimii ani, a fost, inexplicabil, ”acoperit” de confraţii săi din Sf. Sinod (să precizăm că BOR este condusă de Sf. Sinod, iar nu de PF Patriarh). Poate fiindcă nu este chiar singur, ci doar cel mai mediatizat întru nevrednicii.
Dar şi tarifele nesimţite & ambigue, neafişate şi, de cele mai multe ori, nefiscalizate, care sunt cerute de unii preoţi pentru ceremoniile religioase au rolul lor în scăderea simpatiei românilor.
Zilele trecute a avut loc o şedinţă de bilanţ pe anul 2010 a Adunării Naţionale Bisericeşti. Ar fi păcat de Dumnezeu să nu subliniem consistenţa acţiunilor sociale existente deja în BOR, determinarea cu care fiecare episcopie a încercat să ajutoreze nevoiaşii, copii amărâţi, bătrânii nemângâiaţi, bolnavii săraci, sinistraţii etc. Problema este că la aceste bilanţuri anuale – care seamănă izbitor cu şedinţele PCR de odinioară, îmi mărturisea un participant direct, întrucât nu auzi decât nesfârşite laude – nu se rosteşte nici o vorbuliţă autocritică despre cazurile de corupţie din BOR ori despre alte forme, smintitoare, de derivă. Şi nici despre măsurile luate de organismele de control şi de decizie ale BOR (care, pe alocuri, chiar îşi fac treaba).
O altă problemă gravă este tupeul cu care clerul şi ierarhii, în primul rând, au ştiut a stoarce bani de la stat taman în perioadă de criză. Dacă aceşti bani mergeau exclusiv în restaurarea monumentelor istorice era de înţeles. Banii au mers însă pe construcţii noi – case parohiale, biserici şi, desigur, Catedrala Neamului (pentru care iniţial ierarhii s-au lăudat ba că nu vor lua nici un ban de la stat, ba că au făcut credit bancar). Sumele nu sunt din cale-afară de mari comparativ cu costul unei autostrăzi, se apără oficialii BOR, dar faptul că aceste sume intră în buzunarul Bisericii în momente atât de grele pentru cei mai mulţi dintre noi nu lasă indiferent pe nimeni. În pofida celorlalte acţiuni sociale, de toată lauda, de altfel, sărăcia românilor este prea mare, un ”post” financiar al BOR raportat la ”meniul” bugetului de stat, pentru care toţi am avut de pătimit, ar fi fost de dorit.
Cu siguranţă, cauzele scăderii încrederii în Biserică sunt numeroase şi mai complexe, iar BOR nu poate fi acuzată integral, există şi alte culte cu probleme asemănătoare. Dar mai există o mare problemă: gestionarea comunicarii instituţiei numite BOR.
Imaginea publică a unei instituţii se construieşte greu, iar relaţiile cu presa sunt determinante. Centrul de presă Basilica înseamnă, într-adevăr, o revoluţie pentru construcţia unei imagini pozitive a BOR. Dar niciodată nu s-a discutat deschis, pe şleau, nici la Trinitas TV, nici în Ziarul Lumina ce e de făcut cu preoţii afemeiaţi sau alcoolici, de pildă, pornind de la cazurile concrete apărute în presa laică, nici despre problemele din justiţie ale arhiepiscopului numit (tot de clerici) Şpagoveanu etc.
Odată cu instalarea la Bucureşti a PF Daniel, Patriarhia a difuzat constant comunicate către presa laică. Multe dintre acestea au fost replici la atacurile neprincipiale ale unor urechişti sau răuvoitori. Problema este că aceste comunicate au fost şi sunt încă prea adesea arogante şi mult prea mânioase, nu se disting cu nimic de replicile vreunui partid politic de mâna a treia. Iar asta se petrece fiindcă comunicarea Patriarhiei are – o spun profesioniştii – o proastă strategie. Este greşit amplasată în context. Dacă presupunem că un ziarist este şi parte a Bisericii, ştiindu-se duritatea tradiţională existentă între un îndrumător (duhovnic) şi ucenic, lucrurile ar fi cât de cât rezonabile. Problema este că trăim în plină (post)modernitate şi, exceptând binecunoscutele trompete din presa laică abonate la coliva cu care-i miluiesc câţiva ierarhi, presa din România este liberă. Cu toate consecinţele de rigoare. Nu discutăm acum gradul de libertate acordat de moguli sau de alte cercuri văzute şi nevăzute. Astfel, unii ziarişti sunt credincioşi sinceri (atâta cât înţelege fiecare credinţa), alţii sunt doar toleranţi, unii sunt ignoranţi, alţii de-a dreptul ostili. Comunicatele mânioase şi inflamate ale Patriarhiei se adresează însă pauşal, cădelniţând ironii en-gros la adresa ziariştilor incomozi de parcă aceştia ar fi elevi de seminar teologic sau ţârcovnici numai buni de trimis la exersat mătănii. Tonul instituţional părintesc şi totodată imperial al Bisericii lipseşte cu desăvârşire din comunicatele Patriarhiei. Inadecvarea aceasta aduce un plus de antipatie în media laică şi, implicit, un deficit proporţional de imagine al BOR.
…Fragmente din gândurile de mai sus au apărut în rubrica subsemnatului din săptămânalul „Timpul” . Nu credeam însă să primesc aproape instantaneu două exemple care să reconfirme cele scrise:
(1) Ca urmare a dezvăluirilor făcute în presa centrală cu privire la maicile care s-au trezit cântând „Sfântă tinereţe legionară” la o mănăstire din Neamţ, Patriarhia BOR a dat un comunicat în care porneşte – de unde credeţi? – de la acuzarea unuia dintre ziariştii care au scris despre subiect! Pentru un specialist în comunicare însăşi titlul arţăgos al comunicatului „Patriarhia Română nu este instituţie de stat” spune totul – dezvăluind nervozitatea celor care au produs materialul. Altfel se aşază faţă de subiect comunicatul Mitropoliei din Iaşi: verticalizează discuţia şi aminteşte elocvent de spiritul evanghelic, chiar dacă admonestează fără echivoc clericii aflaţi în culpă.
De altfel, comunicatul venit de la Iaşi are titlul „Misiunea creştinilor este mărturisirea, în iubire, a lui Hristos”. Parcă sună ceva mai bine, în spirit creştin – pronunţându-se ferm, dar cu inteligenţă duhovnicească într-o problemă deloc facilă, cea legată de extremismul ortodox, încă rezidual pe alocuri. Iată de ce propunem ierarhilor să procedeze la un schimb de funcţionari: cei care au produs comunicatul Mitropoliei din Iaşi să fie transferaţi la Patriarhia din Bucureşti şi invers…
(2) Colega noastră Mirela Corlăţan („Evenimentul zilei”) a primit, miercuri, o ”replică” de la acelaşi Birou de Presă al Patriarhiei BOR, o alcătuire plină de insinuări şi mizerii demnă de revista „România Mare”: (ziarista) „trădează, de fapt, pentru cine lucrează şi, mai ales, ce urmăreşte” etc. Chiar adevărat să fie, şi tot nu faci astfel de afirmaţii în numele unei instituţii publice, cu atât mai puţin de la înălţimea sacră a Bisericii!
Personal, nu sunt un fan al performanţelor colegei noastre în materie de analize pe teme creştine, însă simt nevoia să mă solidarizez cu excelenta jurnalistă de investigaţii Mirela Corlăţan în faţa autosuficienţei şi a bădărăniei emanate de o instituţie care se pretinde divino-umană. Dar, întrucât am aflat că există oameni competenţi în comunicare care pregătesc deja o carte mai amplă de studii pe această temă a „profesionalismului” comunicatelor Patriarhie BOR, mă opresc aici.Atunci când BOR va avea o altă strategie decât cea a unei cetăţi asediate, lucrurile s-ar putea îmbuna. Un proverb arab spune astfel: singura cetate care nu poate fi asediată este o cetate fără de ziduri. Şi, Slavă Domnului, zidurile Bisericii nu sunt vizibile – ceea ce ar putea atrage exprimări publice (fie şi prin comunicatele de presă) elegante, atractive intelectual şi spiritual, impregnate de fermitate patristică, dar zâmbitoare.
Adică, indiferent de păcatele destinatarului, replici generoase întru Hristos. Problema este că prin comportamentul lumesc, prin foamea de construcţii de cărămidă, prin atitudine, unii clerici par să fi uitat de zidirea cea de Sus.
De ce scade încrederea în Biserică? from Contributors by Marius Vasileanu (25.02.2011)
Partajează asta:
Simbolurile religioase, din nou în pericol
Un proiect de lege propus de Ministerul Educaţiei albanez i-ar putea obliga pe tineri să nu mai afişeze simbolurile religioase în cadrul şcolii, precum crucea şi hijabul. După cei cincizeci de ani de deşertificare spirituală, timp în care religia a fost interzisă sub orice manifestare a sa, Albania se află din nou în pericolul de a atenta la propria sa memorie religioasă, recuperată firav după 1992, citim într-un articol publicat astăzi în Ziarul Lumina.
Pentru prima dată, creştinii şi musulmanii sunt puşi acum în postura de a-şi apăra împreună credinţa. În comunism, preoţii au lipsit cu desăvârşire, fiind închişi sau, în unele cazuri, executaţi, iar bisericile, distruse sau transformate în cazemate şi magazii. Oamenii se rugau în gând şi pe ascuns şi tot pe furiş înroşeau ouăle de Paşti, se rugau sau îşi făceau semnul crucii. Instaurarea democraţiei în 1992 a prins Albania doar cu 20 de preoţi ortodocşi care puteau exercita ritualul bisericesc, restul căzând pradă martiriului anticomunist. România însăşi a fost cea care şi-a ajutat sora mai mică din Balcani, construind prima biserică nouă ortodoxă, la Korcea, şi şcolind primii preoţi.
Acum, noul proiect de lege a educaţiei susţine învăţământul laic, independent faţă de confesiunile religioase. Dacă va fi adoptată, legea va interzice purtarea de simboluri religioase în licee, inclusiv a crucii şi a vălului musulman (hijabul). În sens mai general, susţin iniţiatorii actului normativ, această măsură vizează eliminarea oricărei îndoctrinări ideologice sau religioase din şcoli, inclusiv organizarea de partide politice sau activităţi religioase în rândul personalului din şcoli. Afişarea simbolurilor va fi interzisă, se spune, cu excepţia şcolilor în care se predau subiecte religioase. Desigur, atât comunitatea musulmană din Albania, cât şi Biserica Ortodoxă sunt împotriva acestei măsuri.
Este în joc libertatea religiei, au declarat reprezentanţii a peste 70 de moschei din ţară la o conferinţă de presă organizată recent la Tirana, acuzând că legea propusă este discriminatorie. Biserica Ortodoxă a emis un comunicat separat în care declară că articolul 36 – clauza care interzice simbolurile religioase – este o încălcare a constituţiei, precum şi a convenţiilor şi rezoluţiilor internaţionale, recunoscute şi ratificate de statul albanez.
Sursa: Catholica.ro (23.02.2011)
Partajează asta:
UE condamnă actele teroriste anticreştine
Miniştrii de externe ai Consiliului Uniunii Europene au dat o declaraţie prin care condamnă atacurile teroriste îndreptate împotriva creştinilor şi a altor grupuri religioase. Declaraţia, publicată luni, după încheierea reunirii consiliului pentru afacerile externe, la Bruxelles, afirmă “angajamentul puternic al Uniunii Europene pentru promovarea şi protejarea libertăţii religioase, a oricărei credinţe, fără discriminare”. Consiliul îşi exprimă “profunda îngrijorare vizavi de creşterea numărului de acte de intoleranţă şi discriminare religioasă, arătate de recentele violenţe şi acte teroriste din diferite ţări, ce i-au vizat pe creştini şi locurile lor de cult, pe musulmani şi pe alte comunităţi religioase”.
De asemenea se oferă “condoleanţe şi solidaritate ţărilor şi victimelor acestor acte”. “Libertatea de religie sau de credinţă este un drept uman universal ce trebuie protejat pretutindeni şi pentru oricine”, se mai spune în declaraţie. “Toate persoanele aparţinând comunităţilor şi minorităţilor religioase trebuie să îşi poată practica religia şi cultul în mod liber, individual sau comunitar, fără teama de intoleranţă şi de atacuri.” Consiliul cheamă comunitatea internaţională “să îşi consolideze răspunsul colectiv faţă de toţi aceia care doresc să folosească religia ca instrument de divizare, de alimentare a extremismului şi violenţei”. Şi se cere înaltului reprezentant, Catherine Ashton, să “informeze despre măsurile luate şi despre propunerile concrete pentru întărirea acţiunii Uniunii Europene în acest sens”.
Sursa: Catholica.ro (23.02.2011)Observatie persoanală: UE condamnă actele anticreștine dar nu susține creștinismul. Prin măsurile adoptate de către instituțiile europene se promovează mai degrabă umanismul înțeles ca un concept prin intermediul căruia omul devine centrul universului în detrimentul lui Dumnezeu. Ar fi interesant de văzut ce poziție va adopta UE față de Legea educației din Albania care vizează scoaterea simbolurilor religioase în afara școlii. Personal, nu sunt adeptul simbolurilor religioase însă eu văd în astfel de acțiuni o încercare de laicizare a spațiului public cu consecințe grave asupra libertății religioase.
Partajează asta:
Vasilica Croitor: Regimul comunist a generat schimbări profunde în viața bisericilor din România
După instaurarea comunismului în România, aparatul de propagandă al Statului a supervizat planurile de transformare a fiecărui segment din societate. Colectivizarea și naționalizarea au lăsat urme adânci în mentalul colectiv al țărănimii și al micilor proprietari. Dar patronajul cvasi-cuprinzător al Statului nu a ocolit Biserica, o fortăreață care trebuia supusă cu orice preț. Vreme de 45 de ani brațul armat al Securității, precum și mănușa de catifea a Departamentului Cultelor au generat schimbări profunde în viața bisericilor din România.
(2) Proiectul RM după întâlnirea cu Executivul from Răscumpărarea memoriei by Vasilică Croitor (21.02.2011)
Partajează asta:
Martiriul creştin şi persecuţiile anticreştine în Antichitate şi în secolul XX: teme, dezbateri, personaje
În perioada 2-5 iunie 2011, Academia Civică din România împreună cu Fundaţia Civitas Dei organizează colocviul
Martiriul creştin şi persecuţiile anticreştine
în Antichitate şi în secolul XX:
teme, dezbateri, personaje
Lucrările propriu-zise se vor desfăşura în zilele de vineri şi sâmbătă, 3 şi 4 iunie 2011 în Sala de conferinţe a Memorialului Sighet (pentru detalii: http://www.memorialsighet.ro/).
Acest colocviu îşi propune să precizeze noţiunea de „martiriu” în spaţiul şi istoria religiei creştine, în contextul persecuţiilor totalitare, traversând literatura primelor secole creştine (Ciprian, Origen, Actele martirilor, etc.) şi recompunând o panoramă, cât se poate de amplă, a martiriului în secolul XX, cu accent pe totalitarismul comunist.
Sursa: Oglindanet.ro prezentat și de Marius Cruceru
Partajează asta:
De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă
Omul este supus pieirii
Omul este supus pieirii. – Se poate; ci să pierim împotrivindu-ne şi, dacă neantul ni-e scris, să nu ne purtăm într-aşa fel încît acest lucru să fie drept.
Sénancour, Obermann
Jurnalul lui Steinhardt începe prin a enunţa cele trei soluţii necesare pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar (lagăr, temniţă ori orice altă formă de încarcerare), soluţii „strict lumeşti“, accesibile oricui, avînd un caracter practic: cea „a lui Soljeniţîn – moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată“, „a lui Alexandru Zinoviev – nepăsarea şi obrăznicia“ şi „a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski – vitejia însoţită de o veselie turbată“, toate trei subînţelegînd o formă de viaţă mai rea sau echivalentă cu moartea, implicînd în orice moment riscul morţii fizice.
Cea dintîi soluţie, care îi aparţine lui Soljeniţîn şi pe care Alexandru Isaievici o aminteşte în Primul cerc, revenind asupra sa în volumul I al Arhipelagului Gulag, propune o ieşire categorică din lume, prin intermediul căreia individul care se declară mort se privează de orice speranţă.
Ieşind din lume, printr-un „Nu“ hotărît pentru care este însă în stare să-şi dea viaţa, el dobîndeşte acea libertate pe care Soljeniţîn o ridică pe bună dreptate în slăvi, în ciuda trupului prizonier, a zăbrelelor şi a terorii: libertatea individului fără frică de moarte. Blestemul oamenilor, ne spune Dostoievski, e frica. Fără frică, ei nu mai pot trăda şi nu mai pot fi trădaţi; nu mai sînt vii, sînt doar nişte fantome.
„ – Care ei, Ivan Denisîci?“
„ – Ei, adică noi… “
Într-un univers concentraţionar nu existau decît două variante: trebuia să mori, fiindcă ăsta era scopul Arhipelagului, nu?, sau – dacă nu – să tragi concluzii: „Fără toate condamnările – spune Soljeniţîn –, n-aş fi scris cartea aceasta“. Cum au supravieţuit aceşti oameni tuturor etapelor detenţiei: arestarea, interogatoriul, tortura, procesele, prima celulă, transferurile de la o închisoare la alta etc.? Ce tip de rezistenţă au îmbrăţişat cei care au trecut prin toate cercurile Infernului?„De la un moment încolo, aminteşte Steinhardt, nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni“, durerea devine sihastră, e a ta, şi numai a ta. Mărturiile supravieţuitorilor reprezintă însă singura punte către cei care nu mai sînt, memoria lor şi izvorul din care au gustat viaţa, viaţa de Gulag, de zek, de încarcerat, de om în lanţuri: „Trebuie să supravieţuieşti cu orice preţ“, adică, aici, să faci imposibilul posibil…
Această expresie intrată în uz devine, pentru cel a cărui nenorocire străbate universul, un legămînt teribil pe care îl face cu sine. Marea răscruce a vieţii de lagăr se regăseşte în punctul din care pornesc cele două drumuri ale deţinutului: „Pe cel din dreapta îţi pierzi viaţa, pe cel din stînga îţi pierzi conştiinţa“1.
Cine nu ar vrea să supravieţuiască?, se întreabă Soljeniţîn şi noi toţi. Cine nu are acest drept?! Însă „a rezista cu orice preţ“ însemna, în lagăr, a rezista cu preţul vieţii altuia….
Se ştie de secole că închisoarea regenerează în profunzime fiinţa umană. Ne-o spun mărturiile supravieţuitorilor, scriitorii, convertirile miraculoase ale atîtor oameni: „Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta binecuvîntat noroc“2. Aici, în acest spaţiu ireal, Steinhardt cunoaşte cele mai fericite zile din viaţa sa. La polul opus însă, pentru mulţi alţii, experienţa carcerală a dus la prăbuşire, la sistarea totală a oricărei acţiuni.De exemplu, în 1951, Alice Voinescu este închisă în Ghencea pentru o perioadă de 19 luni, interval în care nu scrie nimic. Jurnalul va fi reluat în 1952, la Costeşti, unde este supusă domiciliului obligatoriu. Citez doar prima parte din acest jurnal, în care autoarea îşi refuză cu vehemenţă această experienţă:
„Nu vreau să mă gîndesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atît de străin de gîndul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încît nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam cînd pretindeam că e o mare experienţă ce-mi putea folosi. Nu mi-a folosit toată urîţenia şi murdăria şi comicăria decît să mă delimiteze şi mai bine, să mă smulg din ea“ 3.
Găseşte însă ceva: puterea de a vedea adevărul cu ochii, adevărul care însingurează şi scapă asupritorilor, arma secretă…
Sentimentul foarte acut de inutilitate, irealitate, neconcordanţa cu spiritul vremii, conştiinţa cvasigenerală a nevinovăţiei, procesul rapid de dezumanizare anulează voinţa umană, întăresc sentimentul de ascundere şi autoflagelare, însă irigă suferinţa:
„Nu mai vreau închisoare şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat“, mărturiseşte Alice Voinescu. „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi“ (Galateni 5,1). Nu este libertatea o însuşire şi un dar al Duhului Sfînt?
Opusul păcatului, spune Kierkegaard, nu este virtutea, ci libertatea. Tot ceea ce trebuie să faci este să încerci să-ţi păstrezi calitatea de om liber. Hristos ne conferă această calitate, însă ne cere eforturi în a o păstra.
Dar lagărul? Există şansa de a-ţi păstra integritatea în lagăr? Elevaţia spirituală – scrie Soljeniţîn – este cu totul imposibilă în lagăr? Fiindcă, cu siguranţă, lagărele sînt, în comparaţie cu închisorile, teritorii mult mai nocive, otrăvite, hipertrofiate, sortite pieirii… Şi nu numai lagărele, ci şi toate aşezările din vecinătate erau otrăvite cu toxinele Arhipelagului.„Iată, taină vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba“ (Corinteni, I,15,51). Motto-ul cu care Soljeniţîn deschide capitolul „Sufletul şi sîrma ghimpată“ (volumul II, partea a 4-a) accentuează amprenta transfiguratoare lăsată asupra vieţii multora dintre deţinuţi.
Captivitatea începe să transforme în chip mirabil caracterul doar în momentul în care individul renunţă la ţelul său – acela de „a supravieţui cu orice preţ“ (cu toate capcanele inerente: trădarea ca formă de existenţă, minciuna, indiferenţa, ignoranţa generală, disimularea, suspiciunea, ciripitoria, ura etc.).
Calea salvatoare pe care o descoperă Soljeniţîn este cea creştină, pe care urcă sufletele simple şi răbdătoare, proprie atît sfinţilor, eroilor, dar şi „îndrăzneţilor“ binelui. Care şontîcăiesc pe drum, dar urcă.
Să îndrăzneşti să fii. Nu contează ce s-a făcut, ci cum s-a făcut. Nu rezultatul, ci spiritul; nu ce s-a realizat, ci cu ce preţ. Cu ce preţ au putut ajunge deţinuţii la astfel de concluzii? Nu au fost toţi cei care au pierit în vintrele Arhipelagului asemenea lui Hristos, părăsiţi şi singuri? De o parte, palmele, batjocura, umilirea, de cealaltă parte, crucea?Aceste vieţi aflate, în acelaşi timp, sub semnul tragediei şi al umilinţei, al crucii şi al cununii de spini, pe lungul drum al nopţii, nu „strigă“ oare, cum spune Steinhardt, mai presus de orice, divinul?
În orice spaţiu concentraţionar, ca de altfel pretutindeni în viaţă, nu poate fi eliberat decît cel care, în prealabil, se eliberează sufleteşte. Dacă Dumnezeu este absent în lume (afirmă Kierkegaard), El este cu desăvîrşire prezent înlăuntrul nostru, eminamente prezent sufletului, ba chiar şi imediat cognoscibil.
Închis în carceră, „Kozîrev avea un taburet (Ghinsburg nu a avut). A crezut că va îngheţa şi va muri. Dar, puţin cîte puţin, a început să simtă un fel de misterioasă căldură interioară, care l-a salvat. A învăţat să doarmă pe taburet. De trei ori pe zi i se aducea cîte o cană de apă fierbinte, care îl îmbăta. În raţia de pîine (trei sute de grame), un gardian i-a strecurat, nu ştiu cum, clandestin, o bucăţică de zahăr“4.
Sau:
„Vreme de o săptămînă, şi-a aşteptat, în extaz, condamnarea la moarte. Pînă astăzi, Skripnikova susţine că a fost cea mai luminoasă săptămînă din viaţa ei. O afirmaţie căreia, dacă e înţeleasă cum se cuvine, i se poate da crezare. Este extazul ce coboară, compensatoriu, în suflet, cînd ai renunţat la orice speranţă într-o salvare imposibilă şi te-ai abandonat integral eroismului. (Dragostea de viaţă spulberă acest extaz.)“5„Perioadă de înăsprire a regimului, notează Steinhardt în ’61. Cîţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate“6. Toate aceste experienţe cărora oamenii ajung să li se supună dovedesc încă o dată că jertfa care s-a făcut pe cruce n-a fost zadarnică. Oamenii mai pot găsi în deznădejde liniştea, în întuneric, lumina, în noapte, speranţa.
Martirizarea a tot ce-i lumesc este încununarea omului înzestrat cu sentimentul infinitului, acea „scînteie de divinitate“ cu care fiecare individ se naşte şi poate persevera în fiinţarea sa. Această infuzie de sacralitate se revarsă asupra „cotidianului“ precar în multe dintre paginile Arhipelagului, cu atît mai mult cu cît unii au revelaţia propriei metamorfozări: saltul omului nou, liber, botezat. (Să ne amintim, mai ales, botezul lui Steinhard din 15 martie 1960, cel mai emoţionant fragment din Jurnalul fericirii.)
Parcurgerea numeroaselor cercuri provocate de un rău incoerent, absurd şi tragic a favorizat printre altele şi deşteptarea conştiinţei, a prieteniei întru acelaşi spirit dintre deţinuţi, a discuţiilor cu adevărat umane şi intelectuale a celor deja atinşi de rigiditatea morţii, a căsătorilor oficiate între oameni care nu se văzuseră niciodată (care, în ’54, în timpul revoltei de la Kenghir, după căderea lui Beria, se vor întîlni).
„Cei care corespondaseră pe căi secrete, subtile şi nu se văzuseră niciodată unul cu celălalt acum s-au cunoscut. Acele lituaniene, ale căror căsătorii fuseseră oficiate de preoţii catolici prin perete, acum şi-au văzut soţii consfinţiţi de pravila bisericii: căsătoria lor a coborît de la Dumnezeu pe pămînt! Pe cei credincioşi pentru prima dată în viaţa lor nimeni nu-i împiedica să se adune şi să se roage“7.Da, mi se poate spune. Dar ceilalţi, cei care nu mai sînt?… Absenţa lor este un îndemn adresat nouă la „com-pătimire“ cu cei prezenţi, aici şi acum, care suferă în faţa noastră.
„A!, nu-i rău, spune Steinhard, să vrei binele omenirii şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăstuia care nu se poate da jos din pat (şi care, poate, niţeluş, exagerează); ş…ţ să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află liniştea decît turuindu-şi fără încetare necazurile, ranchiunele, amarul“8. Fapte mici, nu planuri măreţe, gesturi fireşti, nu deziderate înalte.
De-a lungul vremii, interpretarea răului, sub toate formele sale, i-a atras pe foarte mulţi. Nu evit răul, extrem şi greu de descifrat, însă acest bine, plăpînd şi nesigur, precum o rouă revărsată deasupra unui cîmp pustiu, care îndulceşte şi consolează, traversează în aceeaşi măsură inima omului şi a umanităţii. Linie mişcătoare, oscilantă, vie, fiindcă cea mai mare descoperire făcută în detenţie rămîne aceea a vocaţiei binelui şi a propriei umanităţi.
„Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui“, spune Soljeniţîn. „N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate“, adaugă şi Steinhard.
Toţi prizonierii-supravieţuitori şi-au asumat angajamentul de a descrie ceea ce se petrecea sub ochii lor. „Focule, focule!… Pe front, ne uitam în foc să vedem cum va fi viaţa după Victorie… Vîntul smulge din flăcări o coajă de copac arzîndă. Acestui foc şi ţie, fetiţo, vă făgăduiesc: întreaga lume va citi despre asta“9.
Astfel de exemple sînt multe. La o coadă din faţa Lubiankăi, unde fiice, mame şi soţii încercau să trimită pachete cu mîncare celor dragi, una dintre femei, recunoscînd-o pe Anna Ahmatova, o întreabă dacă poate să scrie despre ceea ce se întîmplă sub privirile lor. Ahmatova promite şi se ţine de cuvînt scriind un poem.Toţi cei care supravieţuiesc vor face astfel de legăminte; legăminte pentru care se făceau sacrificii ieşite din comun: oferirea infimei porţii de mîncare celui pe care vîrsta îl destina supravieţuirii, protejarea celui tînăr, aruncarea unei bucăţele de zahăr într-o carceră disciplinară etc.
Într-un astfel de context, „a supravieţui cu orice preţ“, adică „cu preţul vieţii altuia“, capătă în Gulag şi un alt sens: dacă tu trăieşti, eu nu mor, fiindcă, mistic, devin una cu tine.
Sacrificînd trupul, omul alege sufletul. Nu rămîne un număr, ci o persoană, care-şi lasă ca moştenire propria viaţă. Astfel, în mod simbolic, supravieţuitorul nu este unul singur, ci capătă chipul tuturor celor care nu mai sînt…
Într-un spaţiu predestinat pieirii, supus foamei, frigului, torturilor îngrozitoare, supravieţuirea celorlalţi, întru eternitate, se făcea pe baza unui legămînt de sînge: obligaţia de a se transmite ultimul cuvînt spus, promisiunea de a deveni mărturisitor, răscumpărarea tăcerii cu orice preţ.
În 1962, Hruşciov (deşi în ’63 dă înapoi, elogiindu-l din nou pe Stalin) va oferi, prin publicarea primei cărţi a lui Soljeniţîn, una dintre armele care va răpune regimul comunist. Ieşind din lagărul literaturii, Ivan Denisovici va deschide drumul disidenţei din Est, vocea lui Soljeniţîn auzindu-se peste tot în Occident.În 1973 va apărea la o editură pariziană primul volum al Arhipelagului, privit, peste toate celelalte mărturii deja publicate, ca fiind o „dezrădăcinare“: „Arhipelagul se transformă repede într-un fel de Biblie pentru cei care nu ascultaseră pînă atunci pe nici unul dintre martorii contra Utopiei“10. Din această cauză, scriitorul va fi închis, condamnat pentru trădare şi expulzat.
„De ce a fost expulzat Soljeniţîn din patria sa?“, se întreabă în ’78 Havel.
Acest înveliş al „vieţii în minciună“, care atîta timp cît acoperă pare impermeabil, străpuns într-un singur loc, apare în mod neaşteptat într-o altă lumină, luînd aspect de hîrtie.
Soljeniţîn este un mărturisitor, iar „cînd mărturia îşi întîlneşte însă scriitorul, spune Monica Lovinescu, începe o sărbătoare a spusului“. O astfel de sărbătoare este Soljeniţîn. Şi Steinhard. Şi toţi cei care nu mai sînt. Cărora, după cum spune Psalmul, le sîntem datori să-i lăsăm să se odihnească mai înainte de a se duce şi de a nu mai fi…–––––––––––––––––
1. Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Editura Univers, Bucureşti, 2008, p. 469.
2. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, Iaşi, 2008, p. 127.
3. Alice Voinescu, Jurnal, Albatros, Bucureşti, 1997, p. 631.
4. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 397.
5. Idem, vol. II, p. 514.
6. N. Steinhardt, op. cit., p. 460.
7. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. III, p. 260.
8. N. Steinhardt, op. cit., p. 528.
9. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 111.
10. Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 587.
–––––––––––––––––
Fotografiile despre Gulag din acest număr sînt reproduse după albumul Goulag, Editura Ballard – Acropole, 2003, şi aparţin fotografului Tomasz Kizny.
Alexandr SOLJENIŢÎN
Arhipelagul Gulag (3 volume)
Traducere şi note de Nicolae Iliescu
Editura Univers, colecţia „Cotidianul. Literatura“, Bucureşti, 2008
Nicolae STEINHARDT
Jurnalul fericirii
Argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul
Ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat. Note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş. Cu „Un dosar al memoriei arestate“ de George Ardeleanu
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 756 p.
Un articol de Mirela Visan in Observator Cultural Nr.485/iulie 2009
Articol semnalat de Liviu
Partajează asta:
Este creștinismul compatibil cu democrația? via Piata ideilor si sufletul cetatii by Mihail Neamtu
Într-un text percutant care discută starea de fierbere din Egipt, dl Andrei Cornea — reputat filosof, istoric al ideilor și comentator politic — face câteva surprinzătoare afirmații.
Creștinismul este incompatibil structural cu democrația de tip liberal, așa cum a arătat-o istoria. Intoleranța a fost o caracteristică a sa în Evul Mediu, atunci cînd era la apogeul său, avînd cam aceeași vîrstă cu Islamul azi: persecutarea ereticilor, vrăjitoarelor, evreilor, leproșilor nu au fost tocmai dovezi de tolerență și pluralism! Diferența dintre Islam și creștinism a dat-o nu natura credinței în sine, ci relația originară cu socio-politicul: creștinismul a apărut și a trebuit să viețuiască dintru bun început într-un stat puternic, preexistent cu care nu avea nicio legătură genetică – statul roman. Celebrul „dați Cezarului ce e al Cezarului și dați lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”!, rămâne, înainte de toate, o maximă a conviețuirii obligate dintre Dumnezeu (sau locțiitorii săi) și Cezar (sau regi, principii, președinți).
Cuvintele lui Iisus care cer distingerea între Cezar și Dumnezeu (precum și exegeza paulină ulterioară, cu referința centrală din Romani, cap. 13) sunt atribuite unei dibace încercări de diplomație publică. Cel răstignit pe Cruce la marginea Ierusalimului ar fi căutat inițial, pare-se, calea împăcării cu un regim opresiv. Profetul lăudat de Coran, în schimb, n-ar fi avut de înfruntat această limitare socio-politică, declanșînd de la bun început proiectul de colonizare teocratică a Peninsulei arabe. Credincioșii musulmani au, așadar, vocația naturală de-a converti orice formă de guvernămînt la preceptele aspre ale Legii (Sharia). Incompatibilitatea principială între Statul secular de tip modern și religia islamică este o ipoteză interesantă, nelipsită de invalidări empirice (cazul Iordaniei sau al Indoneziei, bunăoară). Vom reține însă aceste sugestii pentru o confruntare ulterioară. (…)
A spune că diferenţele teologice între iudaism, creştinism şi Islam nu conteaza este echivalent cu a declara că toate convertirile sunt iluzorii (sau că filosofia lui Aristotel şi Platon seamănă întrucit amândoi… vorbeau greaca). Când decizi faptul că învăţătura morală a Coranului şi a Noului Testament sunt cvasi-identice prin raportarea lor la tema libertăţii, atunci poţi purcede la orice ilustrare selectivă a pildei cu fragmente din istoria religiilor.
Este şi argumentul reacţionarilor ultra-conservatori care, obosiţi de agnosticismul democraţiei liberale, decid să atace modernitatea şi secularizarea cu următorul tertip logic: comunismul şi nazismul sunt fenomene politice ale modernităţii, fără precedent în istorie. De ce nu am socoti totalitarismul o formă supremă de împlinire istorică a utopiei moderne? De ce n-am afirma că anticlericalismul lui Voltaire se materializeaza ideologic în campaniile anti-religioase ale lui Lenin şi Stalin? De ce n-am spune că Diderot a prevăzut celulele din Gulag destinate preoţilor şi credincioşilor? Ar acuza oare aici dl Cornea o lipsă de nuanţă? A reduce o civilizație veche de două mii de ani la aberațiile sale cele mai respingătoare nu ține oare de resentiment, pripă silogistică, reductivism hermeneutic sau hybris epistemic?
Tema relaţiei între religiile abrahamice şi democraţiile moderne este sobră şi urgentă. Ea ar merita reluată fără a ignora miezul constitutiv al discursului religios (teologia). Susţinătorii argumentelor pro şi contra ar trebui să evite esenţialismele pernicioase, să recunoască caracterul viu al religiilor, caracterul elastic al auto-interpretării corpului eclezial, dar şi natura deschisă a proiectului politic modern. Democraţiile sunt mereu plurale, ca şi ideile religioase. În Grecia lui Pericle, democrația antică permitea sclavia, discriminarea femeii, excluziunea pe criterii etnice.
Regimul parlamentar englezesc, în schimb, a permis unui politician creștin precum William Wilberforce (1759–1833) să devină, în numele Evangheliei, un campion al aboliționismului. În Transilvania secolului XIX, un prelat ortodox ca Andrei Șaguna (1809-1873) prelua idei democratice occidentale pentru înnoirea organizării Bisericii.
Au existat apoi în secolul XX democraţii slabe, care au deschis poarta regimurilor autoritare sau dictatoriale. În Europa, vor spune unii, votul democratic și universal l-a plebiscitat pe Hitler. În Palestina, democrația a permis ascensiunea grupării Hamas, cunoscută pentru atacurile teroriste asupra Israelului? Să fi fost alegerile libere de vină? Elita politică? Cultura? Poporul de rând? Analfabetismul civic? Toate aceste întrebări se nasc atunci când operăm cu definiții înguste.
Căci știm, pe de altă parte, în ce măsură modernitatea euro-atlantică se mândrește cu democraţii consolidate, cum este cazul Statelor Unite ale Americii. Urmașii lui Thomas Jefferson și John Adams au evitat patinajul totalitar coabitînd perfect cu valorile tradiţiei iudeo-creştine. Nici istoria creștin-democrației europene, de la Luigi Sturzo și Iuliu Maniu până la Konrad Adenauer și Corneliu Coposu, nu e chiar străină de proiectul coabitării pașnice între religie și politică. De ce-am trata atunci subiectul cu prejudecăți, într-un stil expeditiv?
Citește articolul complet accesând link-ul de mai jos.
Este creștinismul compatibil cu democrația? (O întrebare pentru Andrei Cornea) from Piața ideilor și sufletul cetății by Mihail Neamtu (03.01.2011)
