Arhive autor: Marius Silvesan

Mihai Eminescu – Citește


”Citește! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții!”

Mihai Eminescu

Video: Ce este secularizarea? cu Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu



Dicționar de idei și ideologii este o serie de dezbateri moderate de Cristian Presură și Ciprian Mihali. Tema acestei ediții este Secularizare și îi are ca invitați pe teologul anglican Dănuț Mănăstireanu și lectorul universitar Mihai Maci, preocupat de filosofie în general și în particular de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria şi cu teologia.

Colecționarul de istorie: Cum a înfruntat România tifosul în 1917. Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări.


Semnale fuseseră, și încă destule: epidemia de tifos care făcuse praf vecina Serbia în 1915-1016, tentativa de epidemie de holeră din Dobrogea în toamna lui 1916 – curajos stăpânită din timp de eroicul doctor Ioan Cantacuzino.
Dar statul român n-avusese ochi să vadă și urechi să audă. Politizate și corupte până-n vârful degetelor, instituțiile erau paralizate.

Iar când, în iarna 1916-1917, în Moldova a izbucnit tifosul, peste poporul român s-a abătut Iadul.

În ultima provincie încă neocupată de invadatorii germano-austro-ungaro-bulgaro-turci se înghesuiseră rămășițele armatei române, administrația și valurile de refugiați.

După dezastruoasele înfrângeri din Dobrogea, Transilvania și Țara Românească, situația era oricum la limită. În țară intraseră și un milion de soldați ruși, care preluaseră frontul. Hrana era puțină, oamenii luptau la propriu pentru o scândură deasupra capului, spitalele gemeau de răniți, mizeria era de nedescris.

Peste toate, iarna venise cu zăpezi și geruri cumplite.

Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917

Metehnele României din timpul Primului Război Mondial sunt încă prezente și astăzi. Și astăzi sunt numiți oameni în funcții publice pe criterii politice fără competențe profesionale, iar sistemul sanitar a fost surprins nepregătit la provocările epidemiei de Covid 19.

Ce este secularizarea? – Dicționar de idei și ideologii cu Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu


Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.

https://www.facebook.com/presura/posts/10223872688755315

Rut Gheorghe, Biruitor


Cele mai vândute cărți publicate în anul 2020 de către Editura Humanitas


1. Gabriel Liiceanu, Isus al meu
2. Marcus Aurelius, Gânduri despre sine însuși
3. Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata
4. Tatiana Niculescu, Seducătorul domn Nae
5. Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie
6. Manfred Spitzer, Demența digitală
7. Ioana Pârvulescu, Prevestirea
8. Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Despre destin
9. Radu Paraschivescu, Vitrina cu șarlatani

10. Cristian Presură, Care e diferența dintre un copil și un laptop?
11. Reza Aslan, Dumnezeu, o istorie umană
12. Héctor García (Kirai), Francesc Miralles, Ichigo-Ichie

Sursa: Hotnews.ro

RVE București – Repere din viața pastorului Vasile Alexandru Taloș (1944-2020)R


RVE București prin vocea lui Cristi Pavel prezintă în cadrul acestui scurt montaj repere din viața și activitatea pastorului Vasile Alexandru Taloș (1944-2020).

Ioan Alexandru Lăpugean (1948-2020)


Astăzi am aflat încă o veste tristă, aceea a plecării în veșnicii a pastorului Ioan Alexandru Lăpugean. Am avut onoarea să-l cunosc personal și amabilitatea de a filma o serie de interviuri/ dialoguri având ca temă Biserica sub comunism și în libertate.

Dialogurile cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean pot fi urmărite aici:

Marius Silveșan în dialog (1) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean despre cartea Almanah cu Bisericile Creștine Baptiste din zona Făgetului

Marius Silveșan în dialog (2) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 2 Perioada Seminarului

Marius Silveșan în dialog (3) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 3 Realizări și dificultăți în activitatea pastorală

Marius Silveșan în dialog (4) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 4 Literatura religioasă în perioada comunistă

Marius Silveșan în dialog (5) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 5 Omul Ioan Alexandru Lăpugean

Marius Silveșan în dialog (6) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean p. 6 Semnificația ciocanului cu nicovală și a firului cu plumb

Marius Silveșan în dialog (7) cu pastorul Ioan Alexandru Lăpugean – p. 7 Construcția noii biserici (BCB Betel Făget)

Voi reveni cu detalii biografice. Până atunci postez aici o autobiografie preluată din postarea pastorului Ionel Tuțac.

Pastorul Vasile Bel a scris o biografie succintă pe care o puteți citi pe blogul Istorie baptistă.

Dumnezeu să mângâie familia!

Marius Silveșan – Mesaj cu prilejul Celebrării Nașterii Domnului – decembrie 2020


Nașterea Domnului, Crăciunul cum este cunoscut acest moment, este un moment de bucurie, dar și de reflecție personală și comunitară. Nașterea lui Isus nu este doar un eveniment spiritual sau local, ci unul care trece dincolo de limitele menționate ducând la împărțirea istoriei înainte și după Hristos. Întruparea Sa este așadar un moment de bucurie, dar și de reflecție. un concept aparent ușor, dar în realitate complex.

Vestea nașterii lui Isus să ne învioreze inimile, dar să nu uităm că o celebrare adecvată trebuie să țină cont atât de bucuria nașterii, cât și de jertfa de pe cruce și de biruința asupra morții prin învierea glorioasă.

Cu prețuire, Marius Silveșan!

Sărbători (și) cu ierburi amare


În contextul lunii cadourilor care se instalează în această perioadă, smintindu-ne cu zurgălăi şi Crăciunei de sezon, dar şi în contextul amar al acestui an pentru evanghelicii din România, aş vrea să contextualizez afirmaţia “Naşterea Domnului Isus este manifestarea plenară a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii lui de oameni.” (din pastorala lui Iosif Ţon afişată pe Blog creştin) şi să ne aducem aminte în ce moment al istoriei ne aflăm.

ÎNTRUPAREA Domnului Isus ar fi un concept mai amplu decît NAŞTEREA, chiar dacă sărbătorile de iarnă ne obligă, festivist, chiar hlizit, să ne concentrăm asupra evenimentului naşterii unui copil (celebru). Dar pînă şi întruparea e un concept slab dacă vrem să scoatem în evidenţă “manifestarea plenară”. JERTFA e un concept mult mai explicit. Dar după vineri vine… duminica: ÎNVIEREA. Dacă n-a înviat Hristos… credinţa e zadarnică.

Hristos s-a concentrat asupra misiunii Sale. De fapt singur a trebuit să meargă pînă la capăt. Drumul Lui a fost presărat cu “ierburi amare”, precum evreii trebuiau să celebreze, în grabă, de Paşte, amintirea robiei. Iar Sărbătoarea corturilor le aducea aminte că au locuit în corturi. (Cea mai importantă sărbătoare, Ziua ispăşirii, se celebra nu cu ospăţ, ci cu… post – singura zi din an cînd era obligatoriu postul.) Aşadar, celebrări care priveau înapoi, spre clipe… amare, ca urmaşii să-şi aducă aminte de izbăvirea Domnului.

Tendinţa, naturală, cu care ne îndreptăm spre sărbătoare, pare să fie cea festivistă, sau, în cele mai bune cazuri, intimistă. Ne zbatem să facem pregătiri de sărbători, dar de atîtea ori ne lipsesc… ierburile amare. Sau, mai exact, le avem pe undeva, dar nu le-am introdus în meniu. Fiecare dintre noi provenim dintr-o istorie, familială, confesională, naţională, pe care nu o putem pune în paranteză ca să nu ne deranjeze ospeţele şi colindiţele.

Aşadar, sărbătorile nu pot fi celebrate adecvat fără… ierburi amare. Confruntarea cu realitatea are importanţă majoră pentru închegarea sărbătorii. Cina Domnului nu ajunge la “manifestare plenară” dacă mai întîi fraţii întru Hristos nu şi-au amărît cugetul pentru a şi-l curăţa. Organismul eclesial nu e sănătos fără “purtarea sarcinilor unii altora” – astfel se împlineşte Legea lui Hristos.

Ca români, sîntem într-un moment foarte dificil. (…) Multe familii se destramă sau cel puţin un părinte e plecat la muncă în străinătate. Consecinţele amare ale tranziţiei se văd deseori în învăţămînt, sănătate, justiţie. (…)

Nu în ultimul rînd, putem adăuga, fiecare, chestiunile amare din istoria personală, familială, eclesială.

ÎNTRUPAREA – JERTFA – ÎNVIEREA constituie spiritul sărbătorii, nici una fără celelalte două.

De cîteva zile am început să urez: Sărbători feri(ci)te!

Ferite de… nesărbătoare.

Alin Cristea, un îngrijorat