Arhive categorie: Comunism

The Soviet Story (Povestea Sovietelor)


Pentru mai multe detalii a se vedea http://cosmin-budeanca.blogspot.com/2011/09/o-initiativa-laudabila-soviet-story-la.html și www.sovietstory.com.

The Soviet Story (movie trailer)

Braşov. Oraşul Stalin. Rezistenţă. Victorie!


Motto: “Republica Populară Română este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate”

Articolul 1, Constituţia Republicii Populare Române din 1952

ORAŞUL STALIN

În anii 1950, după “Cortina de Fier” existau paisprezece oraşe care îl omagiau pe Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul URSS-ului (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). Cum îl omagiau? Purtându-i numele!

Stalingrad (actualul Volgograd din Rusia) e cel mai celebru. Acolo, cel de-al Doilea Război Mondial şi-a schimbat cursul, iar cam-compas nu mai era Moscova, ci Berlin. Acest lucru a făcut posibil ca după încheierea războiului şi instalarea de către sovietici a comunismului în Europa de Est, să existe un Stalinstadt (actual Eisenhuttenstadt) în Republica Democrată Germană, un Stalin (actual Varna) în Bulgaria, un Stalinograd (actual Katowice) în Polonia, un Stalino (actual Doneţk), în Ucraina, un Stalinvaros (actual Dunaujvaros) în Ungaria sau un Qyeteti Stalin (actual Kucova) în Albania.

România? Evident că nici ţara noastră nu a fost scutită de acest “privilegiu”. Dacă în 1896, partea maghiară a Imperiului Austro-Ungar marca cei 1000 de ani de la stabilirea triburilor maghiare în Panonia prin ridicarea de statui impunătoare în şapte mari oraşe ale Ungariei Sfântului Ştefan (Szent Istvan), reprezentând un arcaş din perioada regelui Arpad, în anii 1950 se practica ştergerea cu totul a identităţii unor oraşe.

În 1896, Braşovul s-a numărat printre cele şapte oraşe care au găzduit statuia arcaşului arpadian, aceasta fiind amplasată pe Tâmpa (undeva deasupra literelor care formează numele oraşului), având un sfârşit… exploziv, atât la figurat cât mai ales la propriu. În 1913, nişte aventurieri spulberă liniştea oraşului dinamitând soclul statuii, pentru ca în 1916, la intrarea trupelor române în Braşov în timpul Primului Război Mondial, soldaţii români să termine cu totul treaba. În prezent, capul statuii se află la Casa Parohiei Evanghelice din Braşov, însă o parte din soclu există şi acum sus pe munte.

Bănuiesc că v-aţi dat deja seama că oraşul nostru a fost cel desemnat să poarte numele lui Stalin în 1950, înscriindu-se astfel pe mai mult sau mai puţin selecta listă a celor 14 oraşe “înnobilate” astfel.

La partea cu „marele geniu al omenirii muncitoare”, băieţaşii de cartier ar da un „să moară mă-tă!”, din toată inima.

Dar cum s-a ajuns aici? Păi foarte simplu. Dincolo de legendele care spun că iniţial “onoarea” i-ar fi revenit Sibiului, dar că nu ar fi fost de bon-ton ca celebrul Salam de Sibiu să se numească Salam de Stalin, stau documentele. Cei de la centru au decis să schimbe numele Braşovului în Oraşul Stalin pentru a îndeplini “arzătoarea dorinţă” a “oamenilor muncii” de sub Tâmpa, care cereau această schimbarea printr-o scrisoare deschisă. În stângă aveţi epistola “oamenilor munci”, iar în dreapta răspunsul. Vă invit să le lecturaţi.

Numiţi-mă paranoic, dar răspunsul lui Groza şi Dej e scris din timp. Ca să nu mai vorbesc de convingerea care sălăşluieşte în cei care au redactat cererea, cum că ei exprimă “voinţa oamenilor muncii din Braşov”. Mai mult, depăşirea planului cincinal pe primul semestru al anului 1950 cu 114% era o dovadă în plus că numele de “Braşov” nu prea exprimă cum trebuie acest efort titanic al muncitorilor urbei. În schimb, Oraşul Stalin…

În fapt, nişte comunişti au făcut ceea ce ştiu ei mai bine: şi-au semnat ideile în numele altora pentru ca toată mascarada să pară o voinţă a poporului, şi nu o impunere a partidului. Groza şi Dej aveau experienţă în astfel de lucruri, făcând abdicarea Regelui din 1947 să pară alegerea lui Mihai, revolverul fiind doar aşa, de decor.

Pe 19 august 1950 cererea apărea în ziarul Drum nou, pe 22 august 1950 era dat decretul de schimbare al numelui, iar pe 25 august acelaşi an, Drum nou publică “salutul călduros” al Guvernului şi Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (viitor Partid Comunist Român) vizavi de schimbarea numelui din Braşov în Oraşul Stalin. Pe 6 septembrie 1950, Marea Adunare Naţională votează Legea nr. 5 cu privire la reorganizarea teritorială a judeţelor din perioada Regatului României, iar Oraşul Stalin devine Capitala regiunii cu acelaşi nume. Nu doar că au încercat să şteargă identitatea oraşului şi a locuitorilor prin schimbarea numelui urbei, însă Strada Michael Weiss devenise Armata Roşie, Mureşenilor devenise 7 noiembrie (data revoluţiei bolşevice), Strada Regele Carol a devenit (şi a rămas) Republicii (de la Republica Populară Română, de acolo vine Republicii), Lungă a purtat numele mareşalului sovietic Voroşilov, Postăvarului s-a numit Molotov (fost ministru de externe sovietic) iar Calea Bucureşti s-a numit Calea Moscovei. Asta ca să dau doar câteva exemple. Numele de Oraşul Stalin venea în set complet.

Statuia lui Stalin din faţa Primăriei. În spate, se vede cupola actulului Consiliu Judeţean Braşov. sursa: isciv.ro

Momentul trebuia marcat şi memoria trebuia ştearsă. Numele de “Braşov” nu mai trebuia să existe iar generaţiile viitoare nu trebuiau să mai ştie că a fost, odată, Braşov. Şi cum cântecul a fost mereu o metodă excelentă de a strânge masele în jurul unei singure idei, iată una din “operele” erei post-Braşov.

Iar pe lângă cântec, avem şi o imagine foarte sugestivă. Că doar vorba aia, o imagine face cât o mie de cuvinte. Semnul de la intrarea în oraş pe care scrie “Braşov” este călcat în picioare de către oamenii muncii, scenă care reprezintă foare bine ideea de ştergere a memoriei, în vreme ce semnul cu “Oraşul Stalin” tronează falnic între două steaguri roşii. În prim-plan, soldaţii au lăsat jos armele şi acum ţin în braţe copii, privind spre viitor. Pe fundal, turnul actualei uzine Roman S.A. şi un steag de luptă cu portretul “eliberatorului” din Est flutură în adierea vântului de la poalele oraşului Stalin.

Cea mai celebră legendă legată de perioada Oraşul Stalin este reprezentată de brazii de pe Tâmpa, care formau numele dictatorului din URSS.

Referitor la inscripţia de pe Tâmpa, ea nu are legătură cu momentul schimbării de nume al oraşului, ci este o iniţiativă ulterioară marginală şi marginalizată. Din cauza aceasta s-a evitat reproducerea ei în fotografiile epocii, folosindu-se chiar tehnici de mascare prin retuşare.”

City Planning, specialistul prinbrasov.com în istoria oraşului.

Dacă privim câteva o carte poştală din acea perioadă, observăm că “Stalin” era, într-adevăr cam neglijat. Mai întâi, o fotografie cu inscripţia de pe Tâmpa.

Observaţi în fotografia din stânga sus, cum „Stalin” a dispărut de pe Tâmpa. sursa: bucharestlife.net
Oraşul Stalin. sursa: prinbrasov.com

Cum a dispărut inscripţia? Cică pădurea ar fi fost incendiată pentru a se scăpa astfel de “stalinism”. O altă variantă, mai puţin revoluţionară, zice că natura, de fapt, l-a făcut pe Stalin dispărut de pe Tâmpa, prin amestecul firesc al speciilor. Şi, pentru ca legenda să fie completă, zice-se că iarna se pot distinge pe Tâmpa câteva din literele numelui care trebuia să şteargă identitatea oraşului.

Vara anului 1956. Echipa de fotbal Steagul Roşu Oraşul Stalin promovează în Categoria A (actuala Liga 1). Cronica primului meci jucat de „stegari” în liga de elită a României spunea ceva de genul: „În meciul de ieri (n.a. 18 august 1957), Energia Oraşul Stalin a învins Progresul Bucureşti cu 3 la 1”.

În vara anului 1950, înainte ca oraşul să sufere această traumă identitară, echipa de fotbal se numea tot Steagul Roşu Braşov. E drept că acel Steagul Roşu din nume avea tot conotaţii comuniste, însă, odată cu trecerea anilor, avea să se “dezbrace” de însemnătăţile sovietice, oferind braşovenilor şi celor din împrejurimi 90 de minute de libertate etapă de etapă. În acea vară, Steagul Roşu Braşov promova din Divizia Judeţeană în Divizia B (nu exista încă Divizia C). În toamna aceluiaşi an, Oraşul Stalin ia loc Braşovului, iar echipa lui Silviu Ploeşteanu, un anti-comunist convins, luptă pentru a ajunge tot mai sus în fotbalul românesc. În vara lui 1956 echipa de sub Tâmpa avea să reuşească promovarea în prima ligă a ţării, iar în primăvara lui 1960, ocupa locul de vice-campioană a României.

Şi, dacă tot suntem la “rubrica” sport, iată mai jos o fotografie interesantă găsite pe internet. E din anul promovării echipei de fotbal, 1956, însă ne reprezintă nişte copii pregătiţi pentru cursa de triciclete organizată cu ocazia zilei de 1 iunie.

REZISTENŢA PRIN FOTBAL

Iosif Vissarionovici Stalin murise în martie 1953, însă oraşul de sub Tâmpa a rămas tot Oraşul Stalin, cu toată destalinizarea începută odată moartea dictatorului de la Moscova.

„Stegarii” întâmpinaţi cu flori în Gara Chişinău. Cel arătat de săgeată este legendarul jucător şi antrenor „stegar”, Nicolae Proca.

În plan sportiv, fotbalistic mai exact, “stegarii” lui Silviu Ploeşteanu îşi vedeau de treabă şi nu ezitau să mai pună din când gheata pe grumazul “tovarăşilor” sovietici. În 1957, profitând de pauza generată de trecerea sistemului competiţional de la primăvară-vară la cel clasic, toamnă-primăvară (o măsură a politicii îndepărtării de Moscova), Steagul Roşu Oraşul Stalin întreprinde primul său turneu internaţional. Unde altundeva dacă nu în URSS? Prima oprire a fost la Chişinău, în Republica Populară Moldovenească, parte din URSS, unde “stegarii” sunt întâmpinaţi la trei dimineaţa de mii de oameni. Basarabia a fost furată României de către URSS la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, “stegarii” fiind primii care joacă în Basarabia după război. Meciul cu echipa locală Burevestnik (actuala Zimbru Chişinău) este pierdut cu 2-3.

Aventura braşoveană din Est continuă cu meciurile jucate în Ucraina, contra echipelor Dinamo Kiev (câştigătoare a Cupei URSS în 1954) şi Casa Ofiţerilor din Odessa (un fel de selecţionată a jucătorilor din liga secundă). La Kiev, băieţii lui Silviu Ploeşteanu fac un meci mare şi termină la egalitate, scor 1-1, confruntarea cu sovieticii. În ultimul meci al turneului, “stegarii” joacă într-un oraş cu o încărcătura istorică deosebită: Odessa. În al Doilea Război Mondial, Odessa, oraş-port în Nordul Mării Negre, fusese cucerită prin efortul exclusiv al Armatei Române, care a fost nevoită să dea patru asalturi majore pentru capturarea oraşului în octombrie 1941. Ulterior, aruncarea în aer de către trupele de rezistenţă a comandamentului român din oraş a constituit una din marile drame suferite pe front de armata noastră. În 1957, românii reveneau în Odessa, nu pentru a cuceri oraşul prin puterea armelor, ci pentru a-l supune prin fotbal. La final, “stegarii” câştigă cu 2-1 meciul şi se întorc triumfători în ţară, pregătiţi să debuteze în prima ligă.

1957. „Stegarii” la Chişinău. Ghiţă, Constantinescu (portari), Raicu, Bârsan, Marinescu, Percea (fundaşi), Aron, Zaharia (halfi, mijlocaşi), Haşoti, Fusulan, Proca, David şi neamţul Kneipp (extreme, atacanţi), au reprezentat lotul deplasat în URSS de către Silviu Ploeşteanu (primul din dreapta).

Vine, apoi, anul 1958. Sovieticii ne întorc vizita, iar echipa campioană a URSS-ului, Dinamo Moscova, întreprinde un turneu în ţara noastră. După un scurt popas în capitală, unde dispun de Lotul B al României (Naţionala secundă) cu 3-1, moscoviţii luau trenul Bucureşti-Braşov, sub Tâmpa urmând să întâlnească echipa Steagul Roşu Oraşul Stalin. Ce turneu ar fi fost ăsta dacă nu ar fi jucat contra echipei din oraşul ce poartă numele fostului conducător al sovietelor. La ora jocului, stadionul “Tineretului” geme de spectatori. După Odessa (1957), venise şi rândul Moscovei. Deşi nu a fost un meci oficial, s-a jucat pe bune. “Stegarii” ştiau că e nu e doar un simplu meci de fotbal, şi că rezultatul final al confruntării poate transmite o grămadă de mesaje. Steagu’ învinge actuala şi viitoarea campioană a URSS cu 8-2 (!!!) în cel ce a fost, cu siguranţă, meciul vieţii pentru mulţi dintre băieţii lui Silviu Ploeşteanu.

Cu doar un an înainte de a-i spulbera pe ruşi la Braşov, Silviu Ploeşteanu se fotografiază în Piaţa Roşie din Moscova, în timpul turneului internaţional întreprins de „stegari” în URSS. sursa: arhiva familiei Ploeşteanu.

Mie să-mi spuneţi “domn”, nu “tovarăş”. M-am născut un “domn” şi aşa voi rămâne mereu.”

Silviu Ploeşteanu, antrenor FC Braşov între anii 1947-1967

REZISTENŢA DIN MUNŢI

În aceeaşi perioadă în care Steagul Roşu Oraşul Stalin răzbuna oraşul în plan sportiv, dând de pământ cu greii fotbalului sovietic, pentru umilinţa la care fusese supus purtând acest nume, o istoria sângeroasă se scria în munţii României: rezisetenţa armată anti-comunistă. De-a lungul şi de-a latul României, foşti soldaţi, ofiţeri, comandanţi şi generali de armată, care luptaseră pe front, împreună cu studenţi, ţărani, legionari şi oameni simpli, refuzau să recunoască instalarea comunismului în ţara noastră, pentru ei neexistând altceva decât Regatul României!

Au fost numiţi partizani ai vechiului regim, oameni care vor să facă anarhie şi să răstoarne “orânduirea socialistă înfăptuită prin alegerea poporului”. Responsabilii cu “relaţiile publice” de la Partid le-au creat o imagine de monştri în ochii cetăţenilor de rând. Retraşi în munţi, aşteptând sprijinul NATO pentru îndepărtarea comunismului, luptătorii anti-comunişti au fost permanent vânaţi de Securitate şi Armată, răspunzând prin acţiuni de sabotaj. Principalul lor scop nu era acela de a-i îndepărta ei singuri pe sovietici din ţară (tancurile de ocupaţie sovietică au rămas în România până în 1958), ci de a asigura un “pachet” de rezistenţă capabil să lovească deodată cu intervenţia trupelor NATO, mult mai bine echipate şi dispunând de resursele necesare unui conflic de durată. Practic, putem spune că aceast episod din istoria României (1944-1962) are câteva din caracteristicile unui Război Civil.

Secvenţă din filmul „Portretul luptătorului la tinereţe”, ce are ca subiect rezistenţa anti-comunistă din Munţii Făgăraşului.

Mulţi dintre luptătorii anti-comunişti aveau diferite legături cu oraşul de sub Tâmpa sau cu Regiunea Stalin, fiind studenţi sau muncitori, activitatea cea mai intensă a luptei pentru rezistenţă desfăşurându-se în Munţii Făgăraşului, din Regiunea Stalin. Aflaţi în permanenţă urmăriţi, cu informatori inflitraţi în rândurile Rezistenţei, trădarea era la ordinul zilei, şi acesta fiind unul motivele pentru care cei din munţi evitau înfruntarea directă cu forţele de represiune. Un eventual atac coordonat al tuturor luptătorilor anti-comunişti din ţară, pe lângă faptul că avea sorţi mici de izbândă, putea duce la distrugerea şi celor mai bine ascunse centre de rezistenţă în urma telegramelor trimise la centru de către informatori.

În anul 1951, Ion Gavrilă Ogoranu este condamnat la moarte în contumacie (nefiind prezent la judecată), de către Tribunalul Oraşului Stalin, asta după ce, în 1948, autorităţile comuniste l-au judecat tot în absenţă, condamnându-l la 15 ani de închisoare.

O fotografie din epoca Rezistenţei anti-comuniste. sursa:dan-arizonatg-jiu.blogspot.com

În primăvara anului 1955, autorităţile comuniste lansează un veritabil asediu asupra Munţilor Făgăraşului, asediu ce a durat circa doi ani de zile şi care s-a încheiat cu anihilarea grupului. În august 1957, ultimii membri ai Rezistenţei din Făgăraş sunt ucişi în urma condamnării la moarte prin împuşcare.

ÎN AJUN DE CRĂCIUN

“O altă amintire legată de Stalin: călătorind de la Braşov (denumit atunci Oraşul Stalin), spre Bucureşti, m-am  întâlnit în tren cu o veche cunoştinţă, inginerul Zuckerman, inginer-şef al Trustului de Construcţii Nr. 1 şi, evident, membru de partid. Tot stând de vorbă, mi-am exprimat mirarea că s-a ales un oraş istoric, ca Braşov, pentru a i se da numele “Oraşul Stalin”. Nu era preferabil să se aleagă un oraş nou, sau un oraş muncitoresc, ca, de exemplu, Petroşani, Uricani sau Petrila? Ca să nu mai vorbim că denumirea Oraşul Stalin este străină spiritului limbii române, nu ca Stalingrad, Leningrad, Kaliningrad, în limba rusă. Interlocutorul meu a protestat vehemenet împotriva însăşi a întrebării, susţinând că numai un oraş mare şi important ca Braşov putea avea cinstea să se numească Oraşul Stalin: “Noi suntem vechea generaţie, legată de prejudecăţi burgheze. Copiii şi nepoţii noştri nu vor şti că a existat numele Braşov, iar Oraşul Stalin va fi pe veci numele acestui frumos oraş.”În bibilie se spune cui îi este dat darul profeţiei. Este clar că inginerul Zuckerman nu avea acest dar!”


Aharon Guvrin, fragment dintr-un articol, “Amintiri în legătura cu Stalin”, apărut la 21 octombrie 2008 în “Nuanţe”, publicaţie a diasporei din Israel. 

Pe 24 decembrie 1960, “profeţia” inginerului Zuckerman s-a spulberat, chiar şi numele său a fost pierdut undeva în istorie, în vreme ce Moş Crăciun (sau Moş Gerilă, depinde cum preferaţi), aducea Oraşului Stalin cel mai frumos cadou posibil, vechiul nume: BRAŞOV !

http://steagulrosu.wordpress.com

Cultul baptist in perioada comunistă


Vasilică Croitor, autorul cărții Răscumpărarea memoriei, consideră că teza de doctorat elaborată de mine despre raporturile dintre Biserica Baptistă și Statul român în perioada regimului democrat popular (1948-1965) „este o lucrare necesara in deslușirea istoriei din perioada comunista. Cu putin timp in urma – scrie Vasilică Croitor- a aparut o lucrare similara despre Cultul Crestin dupa Evanghelie. Este bine ca istoria intra incet-incet pe mainile specialiștilor, iar versificatorii si pamfletarii sa ramana ei istorie.”

http://rascumparareamemoriei.wordpress.com/2011/10/01/doctorat-in-istoria-bisericii-in-perioada-comunista/

Poze de la sustinerea publica a tezei de doctorat


Astăzi, 30 septembrie 2011, am avut susținerea publică a tezei de doctorat. Ultimul examen din ciclul acesta de studii. Avân sprijinul logistic al unui fotograf profesionist 🙂 în persoana lui Ionuț Tătaru, sunt în măsură să fac o trecere în revistă, vizuală de această dată, a ședinței publice. Voi revenii cu alte detalii, inclusiv doua înregistrări video.

Împreună cu coordonatorul meu, Academician Dinu C. Giurescu

Grupul celor mari

M-am alăturat și eu grupului

Privind încrezător spre viitor

Comisia

Profesorul Giurescu preocupat de descifrarea raporturilor dintre Biserică și Stat

Timișoara este alături de noi prin profesorul și pastorul Alexandru Neagoe oferindu-ne speranță și încredere


Dr.Ecaterina Lung. Un profesor și un om extraordinar preocupat de bunul mers al tuturor lucrurilor.

Aici în calitate de președinte al comisiei.

Un (fost) ministru de externe încearcă să deslușească natura raporturilor dintre Stat și Biserică în comunism


Mesajul spiritual

Articole pe același subiect

Dinamica raportului dintre Stat și BCB din Romania intre anii 1948-1965

Bisericile Baptiste din România între constrangere, colaborare și rezistență (1948-1965) (aici găsiți rezumatul tezei)

Festivalul Sperantei cu Franklin Graham (imagini si din 1985)


Conține imagini de la vizita lui Billy Graham în România din anul 1985.

Comunismul de peste Prut: o biserică, muzeu al ateismului


„Dosar nr.114. Clădirea – Capela «Sf. Teodor Tiron» trece de la balanţa Comitetului executiv la balanţa Ministerului Culturii, pentru a fi transformată în muzeu al ateismului – 26 august 1980”.

După voinţa mai-marilor vremii, pe pereţii fostului lăcaş din centrul Chişinăului aveau să fie expuse materiale de propagandă care să le scoată cu totul din cap basarabenilor ideea de Dumnezeu. Li se spunea, de exemplu, că la sfinţirea agheasmei se foloseşte aur, că religia e opiumul popoarelor, că preoţii duc vieţi desfrânate. „Predici” obişnuite pentru acea vreme, însă cu o valoare care se dorea sporită de cadrul în care erau aşezate.


„Erau standuri cu materiale băgate în pereţi cu metale zdravene, de parcă aşteptau să treacă tancurile prin biserică”, îşi amin­teşte părintele Ioan Ciuntu, actualul paroh al Catedralei „Sfântul Teodor Tiron şi Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişi­nău.

La 26 august 1980, când dosarul numărul 114 primea semnături şi ştampile, comunismul încă visa la veşnicie. Bisericile ocolite de buldozerele sovietice serveau, cel mult, ca dovezi ale unei epoci de piatră a omenirii, ale unor obiceiuri care trebuiau repede stârpite.

Un „ajutor” pentru atei

Tot într-un august, în 1991, Republica Moldova devenea stat independent, iar Uniunea Sovietică se pregătea să dispară. În perioada următoare, printr-un ordin al Ministerului Culturii, clădirea era trecută din custodia Muzeului Naţional de Istorie în cea a parohiei „Sfânta Teodora de la Sihla”.

„A fost nevoie să mai treacă timp până când i-am văzut urniţi pe comuniştii atei, cu tot cu arhivă, din biserică şi până când am putut oficia Sfintele Slujbe. Pentru a grăbi plecarea lor, noi, slujitorii şi creştinii, ne-am oferit chiar să-i «ajutăm» să-şi strângă cât mai curând «averea», căci de la 1980 încoace rău se împrăştiase satana prin biserică!”, scria părintele Ioan Ciuntu în cartea sa, „O corabie a mântuirii”. Azi, părintele Ciuntu îi cunună aici pe o parte dintre cei care, copii fiind, au ajutat la reconstrucţia bisericii. Se pregătește acum să le creştineze urmaşii.

Citiţi mai mult pe http://www.evz.ro/

Articol semnalat de către Vasilică Croitor

Stéphane Courtois: „Teroarea este condiţia necesară a dictaturii proletariatului”


Teroarea este condiţia necesară a dictaturii proletariatului, a monopolului puterii comuniştilor şi a voinţei lor de a supune întreaga societate. De fapt, niciun regim totalitar nu a putut să se menţină fără această teroare de o mai mică sau mai mare intensitate.

Stéphane Courtois, Comunism și totalitarism, Editura Polirom, Iași, 2011.

Ioan Bunaciu, Crâmpeie de istorie din propovăduirea Evangheliei în Bisericile Baptiste din România 1874-1984


Sub titlul Crâmpeie de istorie din propovăduirea Evangheliei în Bisericile Baptiste din România, profesorul Ioan Bunaciu ne oferă o istorie fascinantă compusă din succinte biografii a peste 125 de lucrători cu Evanghelia în bisericile baptiste din România. Perioada 1874-1984 se întinde astfel pe parcursul a două secole, respectiv XIX și XX acoperind perioada monarhiei dar și cea a republicii. Plecând de la perioada guvernării lui Carol I (1866-1914), continuând cu perioada democrației interbelice, a guvernării carliste (perioada lui Carol al II-lea), continuată cu alte două regimuri autoritare, lucrarea tratează prin referirile mai ample sau mai succinte și aspecte politice și sociale pe lângă cele religioase care predomină în cadrul cărții. Pe lângă regimul lui Carol al II-lea, în cadrul lucrării se fac referiri și la perioada antonesciană (perioada guvernării generalului și apoi mareșalului Ion Antonescu 1940-1944) și la cea comunistă (1948-1989). Prin referirile la activitățile și acțiunile celor care s-au ostenit cu Evanghelia în anii 80 și 90 ai secolului XX, cartea trece dincolo de granița comunismului pentru a intra în democrația postdecembristă. Profesorul Ioan Bunaciu menționează în cuvântul introductiv faptul că o optat pentru acest titlu deoarece nu are pretenția că în ea ar fi scris despre toți ostenitorii cu predicarea Evangheliei din bisericile noastre. Nu că nu ar fi vrut, ci datorită faptului că timpul nu i-a permis să alcătuiescă o istorie completă despre toţi predicatorii care s-au trudit să ducă vestea bună a Evangheliei pe plaiurile frumoase ale României.

Pe de altă parte, scrie autorul,  „eu nu mă consider decât un cronicar al faptelor şi al întâmplărilor ce s-au petrecut cu cei ce au predicat Evanghelia în bisericile baptiste din România, aşa cum le-au trăit ei. Şi am dorit ca aceste fapte şi întâmplări să fie consemnate într-o carte de aducere aminte ca să slujească celor din tânăra generaţie ca o încurajare în lucrarea lor de predicare a Evangheliei, în împrejurările în care lucrează ei astăzi, pentru că altele au fost condiţiile şi situaţiile în care au lucrat antemergătorii lor”.

Extras din Cuvântul introductiv de Prof. dr. Ioan Bunaciu

Prof. dr. IOAN BUNACIU s-a născut la data de 7 ianuarie 1925, în comuna Gurba, jud. Arad. A copilărit în Biserica Baptistă Arad-Şega. A fost botezat pe baza mărturisirii personale în anul 1947 în Biserica Baptistă din Braşov. În anul 1950 a absolvit Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În anul 1956 a obţinut licenţa în teologie de la Institutul Teologic Protestant din Cluj. În anul 1974 a obţinut doctoratul în teologie de la acelaşi institut. Începând cu anii ’50 Prof. dr. Ioan Bunaciu a slujit ca păstor în bisericile baptiste din Lugoj, Cluj-Mănăştur şi Providenţa-Ferentari din Bucureşti. În toamna anului 1955 şi-a început activitatea de profesor al Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti. În perioada 1970-1988 a fost Directorul acestui Seminar. În cei 49 de ani de profesorat a scris mai multe lucrări de referinţă pentru păstorii bisericilor Baptiste din România. Prezenta lucrare se adaugă celor scrise în perioada de dinainte de 1989 şi celor tipărite după 1989, în libertate.

 http://faclia.ro

Avem nevoie de un Muzeu al Dictaturii Comuniste?


 Muzeul Dictaturii Comuniste „tine de aproprierea istoriei, de respectul pentru memoria victimelor, de confruntarea cu un trecut traumatic fara de care democratia romaneasca ramane vulnerabila si lipsita de credibilitate”.

Vladimir Tismăneanu

„Rascumpararea memoriei” – Interviu – un an de la lansare – Partea I


Cu un an în urmă, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc găzduia un eveniment cu adevărat excepțional pentru comunitatea credincioșilor evanghelici din România, anume lansarea cărții „Răscumpărarea memoriei” scrisă de pastorul Vasilică Croitor, carte care a provocat dezbateri aprinse și a schimbat perspectiva multora în ceea ce privește coabitarea stat-biserică în regimul totalitarist dinainte de 1989. Având în vedere această aniversare, Mihai Ciucă, l-a provocat la dialog pe autorul cărții pentru a discuta impactul acesteia în timpul scurs de la lansare.

Pentru a citi interviul apăsați pe imagine

http://rascumparareamemoriei.wordpress.com