Înfruntând regimul totalitar comunist cu legea în mână.
În deschiderea programului de toamnă al Centrului Areopagus vă invităm Joi, 8 septembrie 2011 de la ora 19:00 să luaţi parte la un dialog deosebit în cadrul forumului „Înfruntând regimul totalitar comunist cu legea în mână.”
Suntem onoraţi să îi avem ca invitaţi pe domnul Silviu Rogobete, Consul General al României în Cape Town, Africa de Sus, împreună cu domnul Nelu Prodan, avocat, Consul Onorific al României în SUA.
În timpul regimului comunist avocatul Nelu Prodan a apărat creştini evanghelici dizidenţi. Actualmente profesează în SUA şi este Consul onorific al României în această ţară.
Forumul va avea loc la sediul Centrului Areopagus din Calea Martirilor 104, Timişoara.
Partajează asta:
Dogmele unitarianismului, o religie născută la Cluj
Recunoscut oficial prin edictul Dietei de la Turda, Cultul Unitarian a fost înfiinţat în capitala Ardealului, în urmă cu aproximativ cinci secole.
Înfiinţat ca o variantă radicală a protestantismului, de David Francisc, Unitarianismul a fost recunocut oficial ca religie în anul 1568. Fiind o ramură a protestantismului, acesta se ghidează pe principiile „toleranţă şi liberă gândire“.
Credincioşii unitarieni nu cred în păcatul originar conform căruia Adam şi Eva nu au respectat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca fructele Pomului Cunoaşterii, îl consideră pe Iisus Hristos drept „omul perfect“ şi fiu al lui Dumnezeu în egală măsură ca oricare alt muritor. Mai mult, credincioşii unitarieni consideră că Iisus nu a înviat trupeşte ci doar spiritual, şi reprezintă un model de urmat pentru toţi oamenii.
http://www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca/Unitarianismul-religie_nascuta_la_Cluj_0_287971423.html
Partajează asta:
Profeţii care cer un verdict (1)
Profeţia, sau prezicerea, face parte din cotidian. În ciuda apelului la raţiune, milioane de oameni se lasă prinşi în goana după cunoaşterea viitorului. În timp ce unii îi iau în derâdere pe „profeţii” de toate soiurile, alţii îşi leagă viaţa şi speranţele de zodiace şi oracole.
Nesiguranţa cu privire la viitor este una dintre cauzele interesului major pentru preziceri. Înmulţirea cataclismelor naturale, crizele politice şi economice acute, conflictele militare, decadenţa şi grija pentru descendenţi măresc, de asemenea, interesul faţă de cunoaşterea viitorului. Fie că e vorba de profeţii din Biblie sau din alte surse, recente, orice profeţie reuşeşte să adune un public interesat.
Jurnalişti, politicieni, economişti şi oameni de ştiinţă elaborează hărţi ale viitorului, pe baza indicatorilor observaţi, înregistraţi şi măsuraţi. Aceste predicţii nu sunt însă profeţii, pentru că profeţia nu este o anticipare bazată pe inteligenţa umană, nici una izvorâtă din cunoaşterea trecutului, respectiv din înţelegerea faptului că istoria se repetă în spirală sau altfel. Profetul, antic sau contemporan, poate fi un individ oarecare, cu un IQ mai mare sau mai mic, acest fapt însă neavând prea mare importanţă în condiţiile în care el pare un simplu instrument în mâna divinităţilor locale, a altor entităţi supranaturale sau a lui Dumnezeu.
La nord şi la sud de Dunăre
Poporul român, cu apetit pentru misticism şi cunoaşterea realităţilor tainice, şi-a avut de-a lungul vremii profeţii săi mai mult sau mai puţini celebri. Rămâne de notorietate cazul ciobanului Petrache Lupu (1907-1994), numit şi „Sfântul de la Maglavit”, care a pretins că l-a văzut pe Dumnezeu. În jurul persoanei lui s-a conturat, după cum observa într-un articol Cătălin Manole, „unul din cele mai faimoase fenomene religioase din România, care a adunat mulţimi de sute de mii de oameni, veniţi din toate judeţele ţării, deopotrivă intelectuali, preoţi, politicieni şi ţărani.” Chiar regele Carol al II-lea a trimis o limuzină care să îl aducă pe vizionar la Peleş, unde Petrache a zăbovit mai multe zile în preajma Majestăţii Sale. Se povesteşte despre minuni care s-au întâmplat la Maglavit şi despre oameni care au fost vindecaţi de boli. Petrache a fost un caz mediatizat în presa vremii. Unii îl adulau, în timp ce alţii se arătau sceptici. El povestea că Dumnezeu i-a poruncit să le propovăduiască oamenilor pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu. În caz contrar, dureri şi munci cumplite aveau să se abată asupra lor. Mesajul lui semăna prin formă şi conţinut cu acela al profeţilor biblici. Al Doilea Război Mondial şi grozăviile regimului comunist au putut fi interpretate, desigur, ca împliniri ale predicţiilor sale.
Poate şi mai celebră a fost Vanga Dimitrova (1911-1996), cunoscută ca „baba Vanga”, considerată o personalitate spirituală importantă în istoria vecinilor bulgari. Printre evenimentele profetizate de ea, apar ziua exactă a începerii celui de-al Doilea Război Mondial, dezastrul de la Cernobîl, destrămarea URSS-ului şi moartea echipajului submarinului Kursk. Clarvăzătoarea s-a referit în profeţiile ei şi la poporul român: „În bucuria acestei lumi, în România îşi va începe lucrarea cel promis. (…) Acest popor [român] va deveni prin îndreptarea sa o adevărată pildă vie pentru toate popoarele pământului.” Institutul Pedagogic din Sofia a înfiinţat încă din 1967 un laborator special, care a încercat să descifreze prezicerile sale. Oamenii de ştiinţă bulgari susţin că acestea s-au împlinit în proporţie de 70-80%.1 Cert este că românii nu sunt încă o pildă vie pentru naţiuni.
| „Teamă, teamă! Fraţii americani cad de la înălţime, ciupiţi de moarte, cu ciocul, de păsări de oţel”, spunea Baba Vanga, în 1989. Unii au spus că profeţia s-a împlinit la WTC, în 11 septembrie 2001. |
Profeţie în mediuu antic
Rolul profeţilor a depăşit graniţele religiilor iudaică, creştină şi islamică. După cum scria Martti Nissinen, „ca fenomen, profeţia este interculturală, putând fi întâlnită în diferite contexte culturale de-a lungul istoriei omenirii.”2 Chiar Biblia, care îi menţionează pe vechii profeţi ai evreilor, vorbeşte şi despre profeţi păgâni, care se închinau zeităţilor Orientului Apropiat. Profesorul Nissinen observa că rolul profetului antic trebuie înţeles în contextul aşezărilor urbane ale vremii. Oraşele sau cetăţile antice erau aşezate sub protecţia unor divinităţi, iar profetul se distingea în acest peisaj ca voce umană a puterilor transcendente.
Iniţial, profeţia a fost un fenomen oral, cei care îşi asumau rolul de profeţi prezentându-şi mesajele în locuri publice – pe străzi sau în pieţele cetăţilor. Comunicările profetice erau scrise mai rar, dovadă fiind numărul redus al textelor profetice scrise care s-au păstrat. Totuşi, din diferite colţuri ale Semilunii Fertile, au fost colectate informaţii despre profeţia antică, întrucât fenomenul nu a fost unul local, ci a existat o practică larg răspândită. În secolul al XVIII-lea, odată cu descoperirea vestigiilor arheologice ale cetăţii Mari (în zona Eufratului), au ieşit la lumină documente antice care conţineau astfel de texte. Pe baza scrisorilor de la Mari, s-a ajuns la concluzia că profeţii jucau un rol semnificativ la curtea regală. „Ca portavoci ale zeilor, profeţii erau în primul rând slujitorii zeilor ale căror cuvinte le proclamau.”3
În cele mai multe cazuri, mesajele aveau legătură cu regele şi bunăstarea lui, cu războaiele pe care acesta le purta cu alţi monarhi şi cu viitorul cetăţii. Profeţii îl asigurau pe rege că zeii sunt de partea lui şi că va obţine victoria împotriva duşmanilor. Pe lângă profeţiile despre viaţa politică şi despre activitatea militară, erau şi profeţii cu privire la viaţa cultică a templelor sau, mai rar, profeţii despre diverse proiecte (de exemplu, construirea unei noi porţi a cetăţii sau găsirea unui nume pentru un copil din familia regală).
Renumit în Grecia antică a fost oracolul din Delfi. Dacă la început oracolul putea fi consultat într-o singură zi a anului, respectiv ziua naşterii lui Apollo, ulterior consultările au devenit mai frecvente. Evident, cei care îi puneau întrebări oracolului plăteau taxe substanţiale. Preoteasa Pythia asculta întrebarea şi oferea un răspuns neinteligibil, ale cărui semnificaţii erau traduse de preoţii oracolului. Răspunsurile oferite de preoţi erau suficient de evazive încât să poată fi interpretate astfel încât profeţiile să pară reale.
Evul predicţiilor
În sânul creştinismului, profeţiile nu au dispărut după perioada Noului Testament sau a Bisericii primare. În perioada medievală, s-a profetizat venirea unui papă care va reforma Biserica, alungându-i pe clericii corupţi şi cucerind întreaga lume prin bunătate şi un caracter drept. În 1294, când Pietro di Morrone devenea, prin alegere, Papa Celestin al V-lea, mulţimile l-au întâmpinat cu entuziasm, crezând că el este salvatorul care trebuia să vină. Incapabil să împlinească rolul destinat lui prin profeţie, Celestin avea să „demisioneze” destul de repede. Un oarecare Fra Bonaventura avea să pretindă mai târziu, în 1516, că el este acel papă din profeţie şi nu a fost singurul aspirant la acest rol. În fapt, profeţia pare să fi fost mai degrabă o reflexie a dorinţei maselor după o Biserică mai bună, slujită de oameni cu înaltă ţinută morală.
Evul Mediu nu a dus lipsă de voci care să proclame, în numele Cerului, mesaje dintre cele mai diverse. Cronicile au reţinut numele lui Elizabeth Barton (1506-1534), călugăriţă din Anglia lui Henric al VIII-lea. În contextul conflictului dintre rege şi Biserica Romei, Anglia a cunoscut o escaladare a fenomenului profetic. Prezicători obscuri şi profetese răsărite de niciunde anunţau prăbuşirea regelui Henric, dar şi războaie sau boli care aveau să lovească ţara. O tânără servitoare din Kent, Elizabeth Barton, a stârnit vâlvă la data aceea, fiind mulţi cei convinşi că fata primeşte mesaje din partea Fecioarei Maria. Uneori intra în transă. Alteori rostea cuvinte neinteligibile. Unele dintre aceste mesaje erau notate de martori. Cert este că mesajele erau îndreptate împotriva regelui anticatolic. Elizabeth a fost spânzurată pentru că i-a scris papei o epistolă profetică în care anunţa finalul domniei lui Henric al VIII-lea.
Un caz aparte este cel al lui Nostradamus, ale cărui profeţii au stârnit nu doar interesul contemporanilor săi, ci şi pe cel al interesaţilor de acest gen de scrieri, din secolele următoare. Născut într-o familie de evrei convertiţi la catolicism, Nostradamus a avut contact cu astrologi şi alchimişti din Franţa şi Italia, devenind renumit prin catrenele pe care le-a compus şi prin care, într-un limbaj codat, a lansat o serie de presupuse profeţii. Cele 942 de catrene, publicate sub titlulCenturii (1555), i-au atras renumele de profet, din partea poetului Ronsard, însăşi Caterina de Medici fiind interesată de acestea. Cum moartea regelui Henric al II-lea a părut că se regăseşte în câteva dintre versurile lui Nostradamus, curând alţi regi, prinţi, contese, generali şi prelaţi şi-au regăsit viaţa în predicţiile sale. Nostradamus a susţinut originea divină a acestor profeţii. Una dintre posibilităţile enunţate de autorul Edgar Leoni4 este aceea că Nostradamus, un om educat, a scris un fel de satire la adresa lumii ignorante în care trăia, profitând de naivitate pentru a obţine faimă şi bani. Interpretările forţate şi numeroasele detalii care nu şi-au găsit împlinirea ridică semne de întrebare asupra originii „divine” şi a veridicităţii profeţiilor lui Nostradamus.
Chiar şi pe vremea lui Nostradamus a existat, însă, scepticism faţă de profeţii. Omul de stat şi eseistul Francis Bacon (1561-1626) a analizat problema profeţiilor. Într-unul dintre eseurile sale, Bacon se referă la o pretinsă profeţie a lui Seneca, potrivit căreia aveau să fie rupte lanţurile oceanului şi urmau să fie descoperite lumi noi. Evident, pentru contemporanii lui Bacon, anul 1492 marcase împlinirea acestei profeţii. Eseistul i-a considerat însă creduli. Profeţiile, în opinia sa, trebuiau dispreţuite, dar nu ignorate, pentru că impactul asupra maselor era major. El a sugerat chiar nevoia unei cenzuri din partea autorităţilor asupra unor astfel de predicţii.
| „Va fi aşa, va fi altfel, / Tot turuie mereu, profeţii. / Şi ei sunt robii gurii, bieţii! / Eu stau în rând cu nătăfleţii, / Nu mă mai satur să mă-nşel.” Marin Sorescu, Profeţii mincinoşi |
1 „Urmaşa lui Nostradamus”, www.monitorulexpres.ro, 9 septembrie 2006
2 Martti Nissinen, Prophets and Prophecy in the Ancient Near East, Atlanta, Society of Biblical Literature, 2003,
3 Martti Nissinen, Op. cit., p. 16
4 Edgar Leoni, Nostradamus and His Prophecies, Dover Publications, 2000
http://www.semneletimpului.ro/revista/Profetii-care-cer-un-verdict-4078.html
Partajează asta:
Profeţii care cer un verdict (2)
Profetul biblic
Chiar din paginile Vechiului Testament reiese că profeţia nu a fost limită la aria geografică a Israelului, fapt ce ar putea să provoace întrebarea: Este posibil ca profeţia israelită să fie doar un segment dintr-un fenomen mai larg? Multe dintre textele profetice ale popoarelor şi triburilor păgâne sunt similare în formă şi conţinut cu profeţiile biblice. Profeţii idolatri, asemenea celor evrei, invocau o divinitate ca sursă a mesajului lor, atenţionau mulţimile cu privire la probleme şi realităţi contemporane, prevesteau evenimente viitoare sau dădeau indicaţii despre ce ar trebui făcut în anumite situaţii. Prin urmare, există vreun ascendent al profeţiei biblice în faţa altor profeţii?
O importantă notă distinctă apare pe paginile Bibliei. Profetul lui Dumnezeu nu era în primul rând un prezicător al evenimentelor viitoare. Deşi vestea uneori şi ceea ce urma să se întâmple, aceasta era doar o parte din activitatea lui. Profetul ştia viitorul doar când şi dacă Dumnezeu i-l descoperea. Profetul evreu Daniel, care i-a spus împăratului Nabucodonosor al II-lea semnificaţia visului său, a indicat foarte clar că sursa cunoaşterii lui este Dumnezeu: „Este un Dumnezeu în ceruri Care dezvăluie misterele şi El i-a făcut cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în zilele de apoi” (Daniel 2:28). „Profeţia creştină are puţin de-a face cu simpla prezicere a evenimentelor viitoare, iar puterea sa nu este niciodată fixată spre viitor. Ea ţinteşte întotdeauna prezentul.”1 Profeţii trimişi de Dumnezeu erau preocupaţi de cele mai multe ori de realităţile contemporane lor. Denunţau păcatele şi metehnele societăţii, îndemnându-i pe oameni să redescopere principiile morale.
Evaluarea calităţii de profet, în condiţiile în care toţi profeţii pretind că spun adevărul, implică, într-un anumit sens, împlinirea predicţiilor. Ieremia spunea că „profetul care profeţeşte pacea va fi recunoscut ca fiind trimis de Domnul doar dacă se vor împlini cuvintele profeţiei lui” (Ieremia 28:9). În acelaşi registru se înscrie afirmaţia din Deuteronomul 18:22 – „Dacă cuvântul pe care-l va rosti profetul în Numele Domnului nu se va adeveri sau nu se va împlini, acel cuvânt nu a fost rostit de Domnul. Profetul a vorbit din îngâmfare; să nu vă fie teamă de el.”
Pe patul lui Procust
Niels Christian Hvdit observa corect că „profeţia nu a murit niciodată, ci mai degrabă şi-a dovedit dinamismul prin schimbările sale în armonie cu noile condiţii ale dezvoltării istorice.”2 Evident, în foarte multe cazuri a fost vorba de simple înşelătorii, unii „profeţi” profitând de naivitatea oamenilor pentru a-şi umple buzunarele sau pentru a dobândi faimă. Alţii au fost animaţi de fervoare religioasă. Nu s-ar putea spune că în toate cazurile a fost rea voinţă.
Stabilirea unui verdict rămâne o problemă dificilă. Istoria omenirii a fost şi o istorie a profeţiilor, iar veridicitatea acestora nu poate fi evaluată în funcţie de impactul pe care l-au avut şi nici după detaliile care s-au împlinit parţial. Din perspectiva credinţei creştine, profetul trebuie aşezat pe patul lui Procust – adică Biblia – şi testat. Ca sursă a profeţiilor, Dumnezeul omniscient şi omnipotent nu poate greşi. Mesajele comunicate de El, prin profeţi, nu se pot împlini parţial, doar în proporţie de 70-80%. Pot exista oameni trimişi de Dumnezeu să vorbească lumii. Însă niciuna dintre noile profeţii nu pot fi antagonice cu mesajele anterioare ale Divinităţii.
Sunt două situaţii extreme care trebuie şi pot fi evitate. Mai întâi, respingerea oricărei profeţii, pe motiv că nu se poate şti care este adevărată şi care nu, înseamnă riscul ignorării mesajului lui Dumnezeu. Iar a doua situaţie de preîntâmpinat este aceea în care orice mesaj „de dincolo” este îmbrăţişat ca veridic. Profetul trebuie să treacă testul Bibliei, iar omul de rând are nevoie să înţeleagă că mai importantă decât cunoaşterea viitorului este pregătirea prezentă pentru acest viitor, fără a uita avertizarea lui Christos, potrivit căreia „se vor ridica mulţi profeţi falşi şi-i vor înşela pe mulţi” (Matei 24:11).
2 Niels Christian Hvidt, Op. cit., p. 303
Articole similare
Profeţii care cer un verdict (1)
Partajează asta:
O nouă evanghelizare?
Acest lucru nu înseamnă nicidecum o reinventare a mesajului evanghelic, ci, dimpotrivă, actualizarea acestuia, despre care trebuie spus că se regăseşte înscrisă chiar în Evanghelie. Cu alte cuvinte, noua evanghelizare îşi are originea în Sfânta Evanghelie şi trebuie înţeleasă ca o exigenţă de a „reînnoi mereu vestirea mântuirii săvârşită de Hristos, prin care omenirea întreagă poate participa la taina lui Dumnezeu şi la viaţa Sa de iubire” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org). Exigenţa sau misiunea aceasta a rămas aceeaşi de la începuturile Bisericii şi până azi. De aceea, nici entuziasmul şi nici curajul nu trebuie să se schimbe, ci să rămână la fel cu cele care i-au animat pe Apostoli şi pe primii ucenici. Spiritul Sfânt care i-a determinat să deschidă porţile Cenacolului, instituindu-i propovăduitori, este acelaşi cu Spiritul care însufleţeşte şi astăzi Biserica.
Contextul cultural şi spiritual actual
Sunt sigur că mulţi dintre credincioşii creştini ai ţării noastre ar respinge ideea unei noi evanghelizări. Ar spune foarte răspicat că în ţara noastră nu este nevoie de aşa ceva, pentru că poporul român s-a născut creştin şi continuă să rămână aşa, indiferent de noile curente ideologice care ar apărea. A trecut cu bine examenul perioadei comuniste, iar dacă ne uităm la numărul bisericilor construite după anul 1990 nu mai încape nici o îndoială că creştinismul românesc este puternic şi foarte activ în sânul societăţii. La o analiză mai atentă însă, se poate vedea limpede că trăirea autentic creştină este departe de a fi preocuparea esenţială a majorităţii credincioşilor români. Acesta este şi motivul pentru care la nivelul clasei politice nu există forţe care să urmeze creştin-democraţia, iar cele existente sunt nesemnificative şi, culmea, bunii credincioşi, în loc să le susţină, se încred în promisiunile „politicianiste” ale unora care nu se sinchisesc prea tare cu principiile creştine.
Profesorul Dan Dungaciu, într-un articol publicat în revista Historia, descrie foarte bine evoluţia recentă a societăţii româneşti din punct de vedere religios: „Statul nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale a evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă” (aprilie 2011, p. 30). Cu alte cuvinte, nu se poate pretinde nici la nivelul clasei politice şi nici la cel al societăţii, în general, o autentică trăire a credinţei creştine. Dacă aceasta ar exista, corupţia, cu tot ce ţine de ea, s-ar tot diminua şi n-am mai fi arătaţi cu degetul de către instituţiile europene. Aşadar, cred că ar trebui reconsiderată atitudinea românească plină de mândrie când vine vorba de originea creştină, pentru că, altfel, ne încadrăm perfect în teoria lui Titu Maiorescu, a „formelor fără fond”.
Pe de altă parte, nu se poate să nu observăm schimbările culturale profunde pe care le-a trăit societatea europeană în ansamblul ei, cea americană, dar şi cele ale ţărilor emergente, în a doua jumătate a secolului trecut. La acestea trebuie adăugată şi criza actuală, care se tot adânceşte şi care, observă Papa Benedict al XVI-lea, „are în ea trăsăturile excluderii lui Dumnezeu din viaţa oamenilor, ale indiferenţei generale faţă de credinţa creştină şi chiar tentativa de a o exclude din viaţa publică” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org).
Referitor la acest ultim aspect, teologul iezuit francez Joseph Moingt, într-o foarte pertinentă expunere intitulată Annonce de l’Evangile et structures d’Eglise, subliniază că declinul creştinismului a început încă din secolul al XIX-lea, atât în mediul intelectual, cât şi în cel muncitoresc: în primul, prin intermediul filosofiei raţionaliste, iar în cel de-al doilea, prin intermediul materialismului marxist. Tot el observă însă, în concordanţă cu numeroşi istorici, antropologi şi sociologi, că acest declin nu înseamnă neapărat refuzul omului de a primi Revelaţia dumnezeiască şi învăţătura Bisericii, ci, mai degrabă, o „retragere a religiei” (expresia aparţine filosofului şi istoricului francez Marcel Gauchet). Aceasta din urmă, precizează J. Moingt, „nu a însemnat, la început, o descreştinare cauzată de acumularea refuzului credinţei, ci un fenomen de civilizaţie, de desfacere şi de ruptură a legăturii care a unit, dintru începuturile istoriei, religia şi societatea, căci sacrul, cultul şi mitul unei descendenţe comune sunt cele care au format legătura socială originară dintre indivizi. Aşadar, pe măsură ce dreptul politic îşi asuma tot mai mult legătura socială şi diferitele nevoi ale vieţii în societate, a rezultat o secularizare a societăţii şi o laicizare a puterii de stat, fenomen care eroda necesitatea religiei şi importanţa ei pentru indivizi.
Totuşi, pentru că religiosul este purtat de tradiţia socială, cauza majoră a recesiunii sale o reprezintă emanciparea individului care se eliberează de legăturile sale cu societatea şi cu tradiţia” (www.spiritualite2000.com). Toate aceste aspecte au o dublă relevanţă. Pe de o parte, fenomenul retragerii religiei nu este cauzat de pierderea vitalităţii, a atracţiei şi a forţei credinţei creştine, ci este un semn al intrării umanităţii într-o nouă epocă, iar, pe de altă parte, trebuie înţeles că acelaşi fenomen a creat o situaţie cu totul nouă pentru Biserică în raportul cu lumea, fapt care impune o atitudine misionară nouă, diferită de cea din trecut.
Vocaţia Bisericii este evanghelizarea
„Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, învăţându-le să păzească toate câte V-am poruncit Eu vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28,19-20). Urmând acest ultim îndemn al Mântuitorului Hristos, vocaţia Bisericii a fost şi va rămâne aceeaşi: evanghelizarea, adică propovăduirea la toate popoarele a Veştii cele Bune, a mântuirii săvârşite de Isus Hristos. Şi astăzi misiunea Bisericii este de a evangheliza atât popoarele care n-au fost încă „irigate” de apa vie a Evangheliei, cât şi cele care, având rădăcini creştine adânci, au nevoie de o sevă reînnoită pentru a aduce roade noi şi pentru a redescoperi frumuseţea şi bucuria de a crede.
De fapt, noua evanghelizare are în vedere tocmai acest ultim aspect: anunţarea Evangheliei trebuie să rezoneze mai ales în ţările cu o veche tradiţie creştină şi pentru toţi aceia care s-au îndepărtat de Biserică şi de credinţă. În acest sens, teologul J. Moingt, referindu-se la probleme actuale destul de dificile cărora trebuie să le facă faţă Biserica occidentală (probleme care, de altfel, nu lipsesc nici din sânul Bisericilor tradiţionale româneşti), remarcă o tendinţă, oarecum firească, de a se opri din misiunea ei, de a-şi reface strategia căutând să se înzdrăvenească din resursele unui trecut glorios. „Hristos însă o face să-şi schimbe hotărârea pentru că, urmându-I exemplul, ea există pentru alţii, nu pentru ea însăşi. Toată forţa sa vitală rezidă în capacitatea ei de a ieşi în lume pentru a o insufla cu viaţa şi spiritul lui Hristos” (www.spiritualite2000.com). Cu alte cuvinte, chiar şi în perioadele pline de dificultăţi şi împotriviri, misiunea Bisericii nu poate înceta, ea trebuie să se orienteze spre lume, sigur, nu pentru a se conforma ei, ci pentru a-i vorbi despre Evanghelie.
În altă ordine de idei, Papa Benedict al XVI-lea vorbeşte, pe bună dreptate, despre o „fragmentare spirituală” promovată de mentalitatea laicizată a societăţii. Astfel, cei care doresc să rămână fideli Bisericii sunt, în acelaşi timp, foarte influenţaţi de o viziune asupra vieţii în opoziţie cu credinţa. Acestei situaţii, acelaşi Pontif Roman propune şi o soluţie: „Cel care rămâne legat de rădăcinile creştine, dar are dificultăţi în a se raporta la modernitate este important să înţeleagă că faptul de a fi creştin nu-i un fel de haină de îmbrăcat în cadru privat sau în ocazii speciale, ci constituie ceva viu şi totalizant, capabil să asume tot ce este bun în modernitate” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org).
Protagoniştii noii evanghelizări
Se pot spune foarte multe lucruri frumoase despre misiunea Bisericii de a evangheliza, însă nu trebuie uitat faptul că fiecare dintre noi, cei care ne numim creştini, are şi responsabilitatea de a evangheliza. Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă că credinţa în această lume nu se păstrează egoist doar pentru sine şi nici nu se transmite automat în inima omului, ci ea trebuie mereu anunţată, propovăduită. Marele teolog elveţian Hans Urs von Balthasar spunea foarte frumos că „credinţa nu se presupune, ci se propune”. Pentru ca această propunere-predicare să fie cu adevărat eficace, ea trebuie să plece dintr-o inimă credincioasă şi iubitoare, o inimă care Îl adoră pe Hristos şi crede în puterea Sfântului Spirit.
În încheierea acestui parcurs, încercând o formulare sintetică, vreau să subliniez faptul că noua evanghelizare se adresează tuturor acelora care au primit, undeva în trecut, credinţa creştină, dar care au încetat de a aprecia frumuseţea ei, considerând-o, chiar, un obstacol în calea atingerii fericirii lor. Numeroaselor persoane care trăiesc cu această mentalitate, predicarea reînnoită ce li se propune – şi care, să nu uităm, este în responsabilitatea fiecărui creştin – are în esenţa ei această afirmaţie fundamentală: „Fericirea pe care o căutaţi, fericirea din care aveţi dreptul să gustaţi are un nume şi un chip: Isus din Nazaret prezent în Sfânta Euharistie” (Papa Benedict al XVI-lea).
Pr. Daniel AVRAM
http://www.ziuadecj.ro/eveniment/o-noua-evanghelizare–73334.html
Partajează asta:
Ce a oferit lumii Biserica Catolică
Chiar dacă apărătorii Bisericii s-au confruntat cu doi maeştri ai retoricii, nu prea există îndoială că votul a reflectat o schimbare a atitudinii faţă de creştinism, în general, şi faţă de credinţa catolică, în particular. Ca să fim foarte sinceri, dacă până de curând eram consideraţi drăguţi, dar naivi, astăzi suntem din ce în ce mai des consideraţi răi. În consecinţă, cateheza şi apărarea eticii creştine sunt din ce în ce mai dificile.
Pentru a trata această provocare, cred că este extrem de important să ne aducem aminte de măsura în care credinţa catolică este o forţă pentru bine în lume. Isus a spus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” – până şi persoane din afara Bisericii i-au apreciat rodnicia. De exemplu, în 2007, Robert Wilson, un afacerist ateu, a oferit 22,5 milioane de dolari pentru învăţământul catolic din New York, afirmând că „fără Biserica Catolică nu ar fi existat civilizaţia occidentală”. Inspirat de viziunea lui Wilson, am lucrat cu pr. profesor Marcus Holden pentru a aduna exemple concrete ale contribuţiei extraordinare a culturii şi gândirii catolice. În paragrafele de mai jos veţi găsi exemple ale acestei contribuţii, extrem de valoroase pentru cel care este întrebat: „Ce a făcut vreodată Biserica pentru noi?”
1. Lumina şi cosmosul
Lucrarea Opus Maius (1267) a călugărului franciscan Roger Bacon († 1292), scrisă la cererea Papei Clement al IV-lea, a pus în mare parte bazele opticii în lumea latină. Primii ochelari au fost inventaţi în Italia, în jurul anului 1300, mai apoi lentilele fiind folosite pentru telescoape şi microscoape. Multe persoane consideră că Galileo Galilei († 1642) a fost persecutat, dar uită circumstanţele în care s-au petrecut acele evenimente sau faptul că a murit în patul său şi că fiica lui a devenit călugăriţă.
Calendarul gregorian (1582), folosit acum în toată lumea, este rodul muncii unor astronomi catolicii; de asemenea, spectroscopia, descoperită de pr. Angello Secchi († 1878), a contribuit la dezvoltarea astrofizicii. Mai presus de toate, cea mai importantă teorie a cosmologiei moderne, Big Bang-ul, a fost inventată de un preot catolic, pr. Georges Lemaître († 1966), un fapt istoric ce nu este menţionat aproape niciodată de BBC sau de cărţile de popularizare a ştiinţei.
2. Pământul şi natura
Civilizaţia catolică a contribuit în mod remarcabil la investigaţia ştiinţifică şi la realizarea hărţii pământului, oferind mari exploratori precum Marco Polo († 1324), prinţul Henry Navigatorul († 1460), Bartolomeu Dias († 1500), Cristofor Columb († 1506) şi Ferdinand Magellan († 1521). Departe de a crede că pământul era plat (o legendă neagră inventată în secolul al XIX-lea), lumea catolică a creat prima hartă ştiinţifică modernă: Padron Real, al cărei autor este Diego Ribeiro (1527). Pr. Nicolas Steno († 1686) a fost fondatorul stratigrafiei, interpretarea straturilor de rocă, unul dintre principiile geologiei.
Jean-Baptiste Lamarck († 1829), un catolic francez, a dezvoltat prima teorie a evoluţiei, incluzând noţiunea transmutării speciilor şi un arbore genealogic. Călugărul augustinian Gregor Mendel († 1884) a pus bazele ştiinţei geneticii, pornind de la un studiu meticulos asupra transmiterii caracteristicilor la mii de plante de mazăre.
3. Filosofia şi teologia
Catolicismul consideră filosofia ca fiind intrinsec bună şi este în mare măsură responsabil pentru punerea bazelor teologiei – aplicarea raţiunii la ceea ce a fost revelat în mod supranatural. Printre filosofii catolici importanţi se numără Sf. Augustin († 430), Sf. Toma d’Aquino († 1274), Sf. Anselm († 1109), Fericitul Duns Scotus († 1308), Suarez († 1617) şi Blaise Pascal († 1662). Între figurile recente se numără Sf. Edith Stein († 1942), Elizabeth Anscombe († 2001) şi Alasdair MacIntyre. Bazându-se pe faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al raţiunii şi al iubirii, catolicii au apărat caracterul ireductibil al persoanei umane la materie, principiul conform căruia fiinţele create pot fi cauza acţiunilor proprii, liberul arbitru, rolul virtuţilor pentru atingerea fericirii, binele şi răul obiective, legea naturală şi principiul non-contradicţiei. Aceste principii au avut o influenţă incomensurabilă asupra vieţii intelectuale şi a culturii.
4. Educaţia şi sistemul universitar
Probabil, cea mai importantă contribuţie a civilizaţiei catolice în domeniul educaţiei a fost dezvoltarea sistemului universitar. Printre universităţile catolice timpurii se numără Bologna (1088), Paris (1150), Oxford (1167), Salerno (1173), Vicenza (1204), Cambridge (1209), Salamanca (1218-1219), Padova (1222), Napoli (1224) şi Vercelli (1228). Pe la jumătatea secolului al XV-lea (cu mai bine de 70 de ani înaintea Reformei), în Europa existau peste 50 de universităţi.
Multe dintre aceste universităţi, printre care şi Oxford, încă mai păstrează semne ale fondării lor catolice, cum ar fi curţile pătrate, realizate după modelul aşezămintelor monahale, arhitectura gotică şi numeroase capele. Începând din secolul al VI-lea, Europa apuseană a dezvoltat ceea ce mai târziu s-au numit şcolile de gramatică, iar în secolul al XV-lea a produs presa de tipărit cu litere mobile, aducând educaţiei beneficii inestimabile.
5. Arta şi arhitectura
Credinţa în Întrupare, Cuvântul care s-a făcut Trup şi Jertfa Liturgică au fost principiile de bază ale extraordinarelor contribuţii catolice aduse artei şi arhitecturii. Printre acestea se numără: bazilicile maiestuoase din vechea Romă; lucrarea lui Giotto († 1337), care a iniţiat realismul în pictarea staţiunilor franciscane ale Căii Crucii, ce au inspirat arta tridimensională şi drama; inventarea perspectivei liniare de către Brunelleschi († 1446) şi marile opere din perioada Renaşterii. Iată câteva dintre acestea: operele Fericitului Fra Angelico († 1455), astăzi sfântul patron al artei, precum şi operele inegalabile ale lui Leonardo da Vinci († 1519), Rafael († 1520), Caravaggio († 1610), Michelangelo († 1564) şi Bernini († 1680). Multe dintre operele acestor artişti, cum ar fi bolta Capelei Sixtine, sunt considerate între cele mai importante opere de artă ale tuturor timpurilor. Cultura catolică a pus şi bazele unor genuri arhitecturale: bizantin, romanic, gotic, renascentist şi baroc. Statuia lui Isus Răscumpărătorul din Rio de Janeiro (Brazilia) şi Bazilica Sagrada Familia din Barcelona (Spania) demonstrează faptul că credinţa este în continuare o sursă de inspiraţie pentru lucrări unice de artă şi arhitectură.
6. Legea şi jurisprudenţa
Reformele Papei Grigore al VII-lea (†1085) au stimulat întocmirea legilor Bisericii şi ale statelor europene. Aplicarea ulterioară a filosofiei în lege, împreună cu lucrările importante ale unor călugări precum Graţian, din secolul al XII-lea, a dat naştere primului corp de legi complet şi sistematic, în care toate părţile interacţionează pentru a forma un întreg. Această revoluţie a condus şi la înfiinţarea şcolilor de drept, prima fiind în Bologna (1088), în urma cărora au apărut profesiile în domeniul dreptului şi concepte precum „personalitate corporatistă”, fundamentul legal al multor tipuri de organisme din zilele noastre, cum ar fi universităţile, corporaţiile şi fondurile fiduciare (care au valoare convenţională). Principii legale precum „bună-credinţă”, reciprocitatea drepturilor, egalitatea în faţa legii, drept internaţional, proces cu juraţi, habeas corpus (drept care garantează libertatea individuală şi protejează împotriva arestării arbitrare) şi obligativitatea de a demonstra încălcarea legii dincolo de orice îndoială raţională, toate sunt rodul civilizaţiei şi jurisprudenţei catolice.
7. Limbile
Locul central pe care l-a ocupat limba latină în catolicism a facilitat alfabetizarea oamenilor de rând, deoarece alfabetul este mult mai uşor de învăţat decât simbolurile scrierii chinezeşti, de exemplu. Alfabetul latin a fost răspândit de misiunile şi explorările catolice şi este astăzi cel mai utilizat sistem de scriere alfabetică din lume. Tot catolicii sunt cei care au dezvoltat şi alfabetele armean, georgian, precum şi scrierile standard, cum ar fi minuscula carolingiană (din secolul al IX-lea până în secolul al XII-lea) şi minuscula gotică (din secolul al XII-lea). Catolicismul a oferit şi cadrul cultural pentru Divina Commedia, Cantar de Mio Cid şi La Chanson de Roland, lucrări autohtone care au avut o influenţă deosebită asupra dezvoltării limbilor italiană, spaniolă şi franceză. Imnul lui Caedmon din secolul al VII-lea este, fără îndoială, cel mai vechi text scris în limba engleză veche. Valentin Hauy († 1822), fratele abatelui Hauy (preotul care a inventat cristalografia), a înfiinţat prima şcoală pentru nevăzători. Cel mai cunoscut elev al acestei şcoli, Louis Braille († 1852), a fost cel care a inventat sistemul internaţional de scriere pentru nevăzători, care astăzi îi poartă numele.
8. Muzica
Civilizaţia catolică stă la baza tradiţiei muzicale occidentale, care îşi trage seva din muzica liturgică evreiască. Cântul gregorian monofonic a apărut în secolul al VI-lea. Metodele de scriere a muzicii au determinat inventarea sistemului de notaţie muzicală (portativul), care a adus un beneficiu enorm pentru scrierea muzicii, şi a dispozitivului mnemonic ut-re-mi („do-re-mi”) al lui Guido d’Arezzo († 1003). Începând din secolul al X-lea, şcolile catedralelor au dezvoltat muzica polifonică, care s-a extins mai târziu până la 40 de voci (Thomas Tallis, Spem in Alium) şi chiar 60 de voci independente (Alessandro Striggio, Missa sopra Ecco sì beato giorno).
Printre genurile muzicale care au luat naştere în mare măsură sau în întregime din civilizaţia catolică se numără imnul, oratoriul şi opera. Compozitorul Joseph Haydn († 1809), un catolic evlavios, este cel care a trasat dezvoltarea simfoniei şi a cvartetului de coarde. Patronajul Bisericii şi formele liturgice au modelat multe dintre lucrările lui Monteverdi († 1643), Vivaldi († 1741), Mozart (†1791) şi Beethoven († 1827). Tema principală a marii Simfonii nr. 8 a lui Gustav Mahler († 1911) este străvechiul imn al Rusaliilor, Veni creator spiritus.
9. Statutul femeilor
Contrar prejudecăţilor populare, câteva femei extraordinare şi cu multă influenţă au reprezentat una dintre comorile civilizaţiei catolice. Credinţa a onorat mai multe femei sfinte, inclusiv unele declarate recent Doctori ai Bisericii, şi a educat mari călugăriţe precum Sf. Hilda († 680) (al cărei nume îl poartă un vestit colegiu din Oxford) şi Fericita Hildegard von Bingen († 1179), stareţă şi erudită. Împărăteasa Matilda († 1167), Eleanor d’Aquitaine († 1204) şi prima regină a Angliei, Mary Tudor († 1558), sunt câteva dintre femeile catolice deschizătoare de drumuri în domeniul politicii.
Tot în civilizaţia catolică au apărut multe dintre primele femei care au devenit oameni de ştiinţă şi profesoare: Trotula din Salerno, în secolul al XI-lea, Dorotea Bucca († 1436), profesoară la catedra de medicină a Universităţii din Bologna, Elena Lucrezia Piscopia († 1684), prima femeie care a primit titlul de doctor în filosofie (1678), şi Maria Agnesi († 1799), prima femeie care a ajuns profesoară de matematică, fiind numită de către Papa Benedict al XIV-lea, în anul 1750.
autor: pr. Andrew Pinsent
traducere: Renata Oana
sursa: Catholic Herald,
LUMEA CATHOLICA, 05/2011
http://www.ziuadecj.ro/eveniment/ce-a-oferit-lumii-biserica-catolica–73338.html
Partajează asta:
O carte unicat – Cine sunt creştinii după Evanghelie?
Partajează asta:
Protestantii din Berlin si-au serbat radacinile iudaice
Lala Suesskind
Conform datelor primite din Berlin, în data de 28 august 2011, Marienkirche – Biserica Sfintei Maria, aflată în centrul Berlinului, s-a numărat printre bisericile protestante din Germania care au celebrat Duminica Israelului, printr-o slujbă şi servicii concentrate pe istoria comună a Creştinismului cu Iudaismul, informeaza Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe.
Lala Suesskind, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Berlin, le-a vorbit participanţilor la eveniment despre importanţa iertării şi toleranţei între creştini şi evrei, precum şi despre nevoia dialogării, pentru a depăşi prejudecăţile existente între credinţe.
Comunitatea Evreiască din Berlin este o organizaţie care numără mai mult de 11.000 de membri.
Partajează asta:
Concurs: „De ce suntem anglicani?”
Fundația anglicană Sf. Bonifaciu a lansat un concurs inedit: 1.000 £ pentru cine scrie cel mai bun eseu pe tema „De ce sunt anglican și cred că voi și rămâne așa?” Inițiativa vine pe fondul tulburărilor din cadrul confesiunii anglicane, ai cărei membri au început să migreze către Biserica Catolică.
Concursul de eseuri se adresează atât clerului, cât și membrilor laici, și vizează revigorarea convingerii că Biserica Anglicană are un mesaj distinct în lumea religioasă contemporană. Purtătorul de cuvânt al Fundației a afirmat că „există o anumită urgență din această perspectivă; tocmai de aceea oferim un premiu de 1.000 £ autorului celui mai semnificativ eseu de 5.000 de cuvinte pe tema „De ce sunt anglican și cred că voi și rămâne așa?”
„Eseurile trebuie primite până pe data de 1 ianuarie 2012. Ele vor fi evaluate de doi clerici seniori, iar rezultatul va fi anunțat până la Paștele viitor; eseul câștigător va fi postat pe site-ul nostru, împreună cu alte contribuții semnificative”, a adăugat el.
Inițiativa concursului vine pe fondul unei crize fără precedent în istoria de 500 de ani a Bisericii Anglicane. Lupta se dă între două tabere existente în sânul Bisericii Anglicane: tabara conservatoare, care încă apară valorile inițiale ale anglicanismului și cea liberală, care încearcă vehement să-și impună propriile vederi.
În 2003, conflictul dintre cele doua tabere s-a acutizat, ca urmare a faptului că Biserica Episcopală, ramura americană a Bisericii Anglicane, a hirotonit primul episcop homosexual, Jeffrey John, în dioceza Reading.
Anii următori au adus noi decizii controversate, precum susținerea căsătoriilor între persoane de același sex, hirotonirea femeilor în funcții de conducere sau chiarnumirea unei femei lesbiene în astfel de funcții de conducere.
Membrii conservatori au fost profund nemulțumiți și au amenințat cu părăsirea bisericii. Pe acest fond, Vaticanul a anunţat la sfârșitul anului 2009 că este gata să-i primească în rândurile sale pe anglicanii conservatori, care nu sunt de acord cu tendinţele teologice progresiste ale Comuniunii Anglicane.
Ca urmare a acelei invitații, numeroși membri și preoți anglicani au trecut la catolicism; ei și-au păstrat numeroase învățături și practici specifice, însă au recunoscut autoritatea Papei, ca semn vizibil a unității bisericii. În luna iulie, o întreagă biserică episcopaliană (aripa americană a anglicanismului) a decis, împreună cu pastorul ei, să se convertească la catolicism.
Decizia a fost luată de întreaga biserică din dorința de a se putea bucura de o autoritate religioasă fermă și consecventă, precum Papa Benedict XVI. „În Biserica Episcopaliană episcopii spun una într-un loc și alta într-un alt loc… Fiecare episcop are împărăția lui”, explică Patrick Delaney, un lider laic din Mitchellville. Și alți lideri ai comunității se declară încântați să contribuie la construirea unui pod peste prăpastia schismei protestante din secolul al XVI-lea. Acum, pastorul Lewis se roagă în fiecare duminică pentru papă și pentru toți episcopii și preoții catolici.
Biserica Creştină din Anglia s-a desprins de Biserica Catolică în secolul al XVI-lea, în timpul domniei lui Henric al VIII-lea, ca parte a mişcării protestante ce a afectat întreaga Europă. Sciziunea a fost iniţial mai mult politică decât religioasă, regele Angliei devenind lider religios, în detrimentul Papei. Ideologia Bisericii Anglicane a fost motiv de dispute timp de mai multe generaţii şi a dus chiar la război civil.
Pentru prima data în istoria Bisericii Anglicane, romano-catolicii sunt pe punctul de a deveni majoritari în Anglia şi Ţara Galilor. La nivel mondial, numărul anglicanilor se ridică la 78 de milioane, iar cel al romano-catolicilor este de circa un miliard.
(Foto: bagofnothing.com)
Partajează asta:
Numai ISUS HRISTOS este miljocitorul nostru la DUMNEZEU! (The Mighty intercessor)
Caci, prin El, si unii si altii avem intrare la Tatal, intr-un Duh. Efes.2:18
Copilasilor, va scriu aceste lucruri ca sa nu pacatuiti.
(Mulțumesc Angelicăi Bobâlcă pentru acest link)
Aștept sa-Mi raspunzi pe adresa, prin mesaj clasic. / Sper sa-Mi raspunzi imediat.
Cu stima. -Mesia
Istorie Evanghelica 