Arhive categorie: Creștinism

Clerul din Principate: neinstruit, vicios, corupt

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

Putin instruit, leneş, corupt, cuprins de patima beţiei – aşa le-a apărut călătorilor prin spaţiul românesc clerul mărunt din Principate.

Starea Principatelor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a atras atenţia călătorilor străini. Organizarea politică, boierii, ţăranii, moravurile, economia, aspectul oraşelor – toate acestea, şi multe altele, au fost consemnate uneori cu simpatie, alteori cu maliţie. Starea clerului – înalt şi mărunt – nu a trecut neobservată musafirilor. Pe baza scrierilor lăsate de aceştia cu precădere, la care s-au adăugat câteva mărturii autohtone, Pompiliu Eliade i-a făcut clerului un portret colectiv deloc măgulitor. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Pompiliu Eliade a susţinut doctoratul la Sorbona, în 1898, cu teza „De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie: Les Origines”. Autorul şi-a propus mai mult o istorie a mentalităţilor decât înşiruirea faptelor în ordine cronologică.

O castă divizată

Casta preoţească era alcătuită din clerul înalt – mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, în general ceicare deţineau funcţii în ierarhia bisericească – şi clerul de rând. O altă distincţie se făcea între clerul mănăstiresc şi cel nemănăstiresc, zis „de mir”. În „Învăţătorul copiilor. Carte de citire în clasele primare”, manual alcătuit de învăţătorul Ion Creangă, diferenţa dintre preoţii de mir şi clerul monahal este explicată pe înţelesul celor mici. „Preoţii şi diaconii însuraţi alcătuiesc clerul de mir; aceştia au dreptul de a fi la bisericile din sate şi oraşe. Iar călugării şi călugăriţele alcătuiesc clerul monahal şi trăiesc în monastiri”.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria statului şi a bisericii au mers mână-n mână. Din acest motiv, faptele mitropoliţilor şi episcopilor, implicaţi în decizia politică, sunt mai bine cunoscute. Mai puţin a atras atenţia starea preoţilor obişnuiţi, cei presupuşi a călăuzi turma credincioşilor pe calea cea dreaptă. Aceştia, mai mult decât înalţii arhierei, ar fi trebuit să întreţină vie flacăra credinţei în norod şi să contribuie la înălţarea lui spirituală. În realitate, scrie Pompiliu Eliade citând călători străini, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Pe musafirii din Apus şi din Răsărit i-a frapat starea jalnică a clerului mărunt. Lipsa de pregătire şi moravurile îndoielnice au atras atenţia în mod deosebit.

Instrucţie precară

Cercetând scrierile din epocă, rezultă că, în veacul al XVIII-lea, aproape oricine putea deveni preot. „Acest cler era recrutat la întâmplare, scrie Eliade: haimanale de prin ţară, fii de mici negustori, sârbi, bulgari, greci fără căpătâi, feciori de boiernaşi, în sfârşit, oameni a căror condiţie i-ar fi obligat să plătească un bir greu, îndeosebi ţărani ce posedă câţiva ducaţi cu care să poată cumpăra o preoţie  –  iată din ce e alcătuit clerul nemănăstiresc (…). Între tâlhărie şi slujba de preot, socoteau că aceasta din urmă prezintă mai puţine primejdii, este mai tihnită şi poate mai bănoasă”.

Trei-patru ducaţi preoţia

Lipsa şcolilor de teologie şi corupţia sunt identificate de Eliade drept cauze ale acestei stări de lucruri. Şcolile de pe lângă mănăstiri erau puţine şi funcţionau neregulat. Şi le frecventau doar viitorii călugări, dintre care se alegeau apoi înalţii ierarhi. Pentru preoţii „de mir”, care slujeau la sate, nu exista nicio şcoală. Locul în altar se obţinea contra unei sume de bani, a observat I.-S. Raicevich, consulul Austriei la Iaşi într-o lucrare publicată la Paris, în 1822. Însuşi mitropolitul a hirotonit câteva mii de oameni, la preţul de trei-patru ducaţi preoţia, scrie Eliade, citând observaţiile consulului austriac care a zăbovit în Principate 11 ani.

Cu aşa „criterii de selecţie”, nu mai miră ştiinţa redusă de carte a preoţimii de la ţară. „Toată ştiinţa lor se mărgineşte la a citi, de bine, de rău, cele patruzeci şi trei de slove ale scrierii chirilice şi la a cânta pe nas în strană”, observa acelaşi consul austriac. Până şi pe huliţii domnitori fanarioţi îi revolta uneori redusa ştiinţă de carte a slujitorilor bisericii, scrie Pompiliu Eliade, sprijinindu-se de această dată pe o sursă internă. „Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Principatelor în mai multe rânduri, n.red. – foto) a decretat o anchetă menită să-i descopere pe preoţii fără şcoală şi să-i supună amenzilor. Majoritatea lor uitaseră demult buchiile, şi s-au găsit unii care se strecuraseră în rândul bisericii fără să le ştie vreodată”.

Moravuri îndoielnice

Lipsa de educaţie a clerului obişnuit se oglindea lesne în moravurile acestuia. Despre ele, a scris şi francezul F.-G. Laurençon. „Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”.

Laurençon aducea astfel în discuţie două metehne ale preoţimii mărunte: patima beţiei şi slăbiciunea pentru sexul frumos.

Preoţii de mir nu aveau prea multe cunoştinţe nici despre dogmele religiei creştine. Religia majorităţii populaţiei Principatelor la 1800, scrie Pompiliu Eliade, era o urzeală de superstiţii, unde strigoi, stafii, năluci, arătări, duhuri de tot felul îşi dădeau mâna cu sfinţii bisericii. Consecinţa – stingerea progresivă a credinţei în sânul poporului valah. „De fapt, românii au rămas, poate, dintre toate popoarele, cei mai străini de sentimentul religios”, concluzionează Pompiliu Eliade.

Dezamăgirile ministrului francez

O relatare despre Ţările Române o datorăm lui Edouard Antoine Thouvenel. În 1838, când era foarte tânăr, a întreprins o călătorie în Principate, pe Dunăre până la Marea Neagră. Materialul a fost publicat în 1840. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai Franţei secolului al XIX-lea, fiind, între altele, ambasador al Franţei la Constantinopol (1855-1860) şi ministru de externe (1860-1862). Prezentăm în continuare impresiile viitorului diplomat despre religia românilor, publicate în volumul. „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”. Serie nouă. Volumul 3: 1831-1840.

Obstacol în calea progresului

„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Bucureştiul nu are monumente. Este imposibil să numeşti astfel numeroasele biserici pe care superstiţia şi remuşcările, mai mult decât credinţa, le-au ridicat în acest ultim secol. Statui informe, fresce unde subiectele religioase şi profane se amestecă în modul cel mai comic, totul este o mostră a prostului gust. Altarul este, după ritul grecesc, separat de restul bisericii de către un voal, care nu se ridică decât în anumite momente ale slujbei; vitralii de diverse culori dau în lumina zilei culori sclipitoare şi bizare. Aceste lucruri pot surprinde ochii şi încânta imaginaţia, dar nu au alt scop; nu se adresează sufletului. Dacă o religie îl ridică pe om deasupra nevoilor terestre, dacă dogma sa, fără a fi cea catolică, îi reaminteşte originea şi scopul său, ea trebuie respectată, şi cea care foloseşte şi alte mijloace decât raţionamentul şi persuasiunea este vinovată.

Din păcate, religia ortodoxă, practicată de preoţii români, în loc de a fi un mijloc de civilizaţie, nu a fost până în prezent decât un obstacol în calea progresului social. Superstiţiile cele mai ridicole sunt luate drept credinţă, taina cea mai sfântă, cea a confesiunii, este exploatată într-o manieră nedemnă. Clerul de jos, constituit din preoţi căsătoriţi, împărtăşesc alături de mulţime păcate, pe care episcopii nu le demască. (…)

Episcopii şi corupţia

Clerul ocupă în Ţara Românească un loc important; din nefericire, cum deja am observat, corupţia şi ignoranţa domnesc în rândurile membrilor săi: legile pe care le impun trebuie să fie supuse unei revizii complete; dar această reformă nu se va putea face decât prin îmbunătăţirea moravurilor. (…) Cei trei episcopi din Râmnic, Buzău şi Argeş se află în fruntea clerului român. Titularii actuali nu se bucură de aceeaşi consideraţie în sânul opiniei publice; dar cum adunarea naţională poate alege episcopii, ea posedă şi mijlocul de a pune capăt într-o zi corupţiei şi intrigilor din scaunele episcopale. Mănăstirile din Ţara Românească sunt amintirea a ceea ce au fost, adică un loc de trândăvie şi superstiţii; au pierdut singurul avantaj pe care îl aveau sub guvernarea turcilor, acela de a constitui un refugiu împotriva tiraniei.

Trândăvie şi superstiţii

Treisprezece mănăstiri de călugări şi cinci case de retragere pentru femei, treisprezece mănăstiri rumeliote, şase mănăstiri dependente de patriarhul de la Ierusalim, şi alte trei închinate Muntelui Sinai deţin împreună o cincime din terenurile cultivate.

Călugării sunt agenţii cei mai zeloşi ai politicii ruseşti; icoanele, relicvele, ornamentele bisericeşti, darurile de tot felul sunt trimise de la Sankt-Petersburg şi răspândite cu abilitate, le întreţin sentimentele cele mai favorabile către ţar, pe care îl privesc ca un conducător veritabil al ortodoxismului”, scrie diplomatul francez.

Publicat în: Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Ortodocși, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: , , , ,

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă

De Marius Silvesan pe | 1 comentariu

Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. 

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres­tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse­seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte  să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire.  Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir  Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

 Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)

Publicat în: Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Ortodocși, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: , , , , , , , , , ,

Mihály Kornya despre caracteristicile unui credincios baptist

De Marius Silvesan pe | 3 comentarii

După cum am scris în cadrul articolului Recomandări (1) – Bertalan A Kirner, Viața misionarului Mihály Kornya, Kornya impunea credincioșilor care doreau să facă parte din comunitatea baptistă un standard destul de ridicat.

Oare câți dintre cei care ne numim astăzi baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie am mai putea păstra acest nume dacă ne-am raporta la acest standard?

 Standardul simplu dar eficient al lui Kornya era învățătura lui Isus și Scriptura. Se raporta pe sine la acest standard și la acesta raporta și pe alții. De nenumărate ori înainte de botezuri spunea chiar și tinerilor: „Atenționați-mă și pe mine pentru că și eu poate voi uita de mine și mă va înșela diavolul.”

Kornya afirma că acela care dorește să fie baptist trebuia, în primul rând să meargă regulat la biserică, să participe la orele de rugăciune și la serviciile divine, să citească Scriptura și învățătura lui Isus și să încerce să se comporte conform acestora. Acesta era standardul lui Kornya.

Practica lui era că, dacă cineva lipsea de trei ori de la întrunire fără un motiv acceptabil, era interogat, apoi mustrat, disciplinat și în cele din urmă era exclus din biserică. Iar cel ce lipsea o dată de la biserică trebuia să trimită banii de colectă

Credinciosul trebuia să vină la biserică la timpul potrivit, cu Biblia și cartea de cântări, îmbrăcat în haine corespunzătoare, modeste. Nu era o problemă dacă hainele erau sărace sau peticite măcar să fie curate. „Exteriorul sărac nu este obstacolul bogăției interioare” – spunea adesea Kornya.

În familie membrii trebuiau să țină devoțiuni zilnice dimineața și seara cu rugăciune, cântări și citirea Scripturii. Cei care veneau la întruniri și doreau să devină baptiști trebuiau să se străduie în acest sens. Bărbații trebuiau să renunțe fără întârziere la fumat, jocul de cărți, înjurături,băutură și mersul la cârciumă. (…)

Tinerii trebuiau să lase dansul și balurile.

Credinciosul baptist – indiferent dacă era bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie – trebuia să aibă în fața ochilor pasajele care îndemnau la viață curată și sfântă (1Corinteni 6, Efeseni 5). Astfel curvia, avariția, zgârcenia, furtul, certurile, înjurăturile, calomnia, ura, aroganța, obrăznicia, nu puteau fi atribute ale credincioșilor baptiști.

Se exprima deseori în modul următor: „Suntem ai lui Cristos, deci trebuie să slujim numai Lui și nu Diavolului. Să fie între noi mai mult cele sufletești decât cele trupești și atunci viața veșnică va fi a noastră.”

Cu aceste condiții admitea Kornya un suflet pentru botez, condiții pe care acesta trebuia să le accepte în fața bisericii. Numai așa putea fi botezat și putea deveni membru al bisericii.

Bertalan A Kirner, Viața misionarului Mihály Kornya, Traducere din limba maghiară de Peter Havas, Editura Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, București, 2009, p.94.

Articole relaționate

Mihály Kornya despre români

Recomandări (1) – Bertalan A Kirner, Viața misionarului Mihály Kornya

Mihaly Kornya, “străbunicul” meu » Vestea bună

Publicat în: Baptişti, Creștinism, Evanghelici, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: ,

Creștinii din Egipt sunt crucificați

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Nu vin veşti prea bune din Egipt, în special legate de măsurile luate împotriva creştinilor de noua conducere islamică a ţării. Cel puţin, aşa arată câteva rapoarte date publicităţii de agenţii de ştiri din Orientul Mijlociu, citate de Christian Post.

crestinii_sunt_crucificati_in_egipt (Foto: raymondibrahim.com)Agenţiile au anunţat că adversarii actualului regim au fost spânzuraţi goi în copacii din faţa palatului prezidenţial. Totodată, creştinii care şi-au exprimat opoziţia faţă de campania preşedintelui împotriva libertăţii presei au fost bătuţi, abuzaţi şi crucificaţi.

Creştinii egipteni și alte grupuri religioase sunt persecutaţi astfel deoarece musulmanii radicali urmează foarte strict doctrina islamică, ce permite crucificarea inamicilor lui Allah. Pedeapsa prin crucificare este menţionată în Coran, Sura 5:33 şi, prin urmare, obligatorie în Sharia.

 Frăţia Musulmană este grupul politic din rândurile căruia s-a ridicat actualul preşedinte egiptean Mohammed Morsi. Este foarte posibil, spun comentatorii orientali, ca sharia va fi inclusă în codul penal, ceea ce se va traduce în tot mai multe episoade sângeroase şi crucificări pentru creştinii din Egipt.

Christian Post menționează faptul că s-a lansat un apel către creștinii ortodocși copți ca aceștia să părăsească cât mai repede Egiptul. Aceiași sursă menționează faptul că pentru milioanele de creștini care nu vor reuși să părăsească țara persecuțiile nu vor înceta iar situația din punct de vedere al respectării libertății religioase va continua să se deterioreze.

Surse: Semnele Timpului și Christian Post.

Publicat în: Creștinism, Știri, Persecuţie, Religie | Etichetat: , ,

90 de ani de credință baptistă în Dobrogea. Jubileu la Constanța

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Biserica Crestina Baptista “Sfanta Treime” din Constanta implineste anul acesta 90 de ani de existenta. In anul 1922 un grup mic de credinciosi baptisti a pus bazele infiintarii acestei biserici.

Pe parcursul lunii august Biserica din Constanta a invitat diferiti pastori sa predice Cuvantul Sfant: Corneliu Simut-rectorul Universitatii “Emanuel” din Oradea, Ionel Tutac-secretarul general al Uniunii Baptiste din Romania, Gheorghe Dobrin-pastor al Bisericii Baptiste “Betel” din Medias, Aurel Gacea-pastor al Bisericii Baptiste din Tulcea, Daniel Maris-rectorul Institutului Teologic Baptist din Bucuresti, Octavian Baban-pastor al Bisericii Baptiste “Sfanta Treime” din Bucuresti, Daniel Fodorean-pastor al Bisericii Baptiste “Golgota” din Constanta si Doru Hnatiuc-pastor al Bisericii Baptiste “Emanuel” din Oradea (fost pastor al Bisericii timp de mai multi ani).

In perioada 20-26 august vor avea loc servicii speciale de evanghelizare, urmand ca in data de 26 august sa aiba loc o adunare speciala impreuna cu toate bisericile baptiste din oras la Casa de Cultura.
Pastori ai Bisericii sunt fratii: Marian Ghita si Emanuel Grozea.
Despre istoria Bisericii din Constanta puteti citi si in fisierul atasat (click aici pentru a-l descarca).
Publicat în: Baptişti, Creștinism, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Religie | Etichetat: ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa

De Marius Silvesan pe | 4 comentarii

Autor: Camelia Pop

 Lotul de la Salcia
La Jilava a fost adus şi aşa-numitul „lot de la Salcia”, alcătuit din deţinuţi de drept comun. La Salcia, aceştia fuseseră brigardieri peste deţinuţii politici, pe care, cu complicitatea temnicerilor, ii băteau şi ii schingiuiau.
Atmosfera in celulă era foarte tensionată din cauza ameninţărilor care veneau din partea lor ori de câte ori se făceau rugăciuni in comun sau se ţineau conferinţe. Unul dintre ei, Geo Iliescu, un om inalt, puternic, oricând gata de bătaie, mereu infometat, incât noaptea putea fi văzut mestecând in somn, s-a apropiat de Matei Boilă şi l-a intrebat sfios: „Un om ca mine, care a omorât, a violat, a furat, are dreptul să se roage?”. Aflând că toţi stau in faţa lui Dumnezeu cu păcatele lor aşteptând iertarea, a invăţat repede Tatăl Nostru şi de atunci n-a mai fost văzut noaptea mestecând in somn.
Matei Boilă
Pentru o vreme, Matei Boilă a fost transferat in lagărele de muncă de la Balta Brăilei, apoi la ancheta Ministerului de Interne, dar, imbolnăvindu-se grav, a fost readus la Jilava. Surpriză mare: cel care impărţea mâncarea in celulă, in calitate de polonicar, era Geo Iliescu. Observând cât de bolnav era omul care-l invăţase să se roage, i-a dat zilnic un supliment de mâncare riscând, dacă era prins, să ajungă din nou la foamea din celulă.
 Condiţiile nu permiteau manifestarea vreunui gest de recunoştinţă, dar cu siguranţă Iliescu nu a rămas nerăsplătit, după cum afirma Matei Boilă in finalul acestei impresionante povestiri: „Desigur Geo şi-a luat pentru asta plata adevărată, pentru că nimeni nu i-a putut da aici pe pământ in schimb, nici măcar un mulţam”.

 In penitenciarul de la Gherla, Matei Boilă a trăit o intâmplare care depăşeşte puterea noastră de inţelegere.

El a ascuns cu mare grijă printre haine, intr-o cutiuţă de plastic, Sfânta Euharistie. Intr-o dimineaţă, un sergent a intrat in celulă şi a dat ordin: „Toţi bandiţii cu faţa la perete! Dezbrăcarea!”. La percheziţie cutia a fost descoperită şi, speriat, Matei Boilă i-a spus sergentului că este medicament. Acesta, furios, a aruncat cutia pe uşa deschisă inspre coridor. Obiectele confiscate la percheziţie erau aruncate prin golul dintre etaje, urmând să cadă pe o plasă intinsă la parter (pentru a impiedica sinuciderile). Inainte de a cădea in gol, cutia s-a lovit de stâlpul de susţinere din coridor, apoi, impotriva oricărei logici, s-a intors in cameră fără să fie văzută de temniceri şi, rostogolindu-se, s-a oprit sub pat. (Interviu cu Pr. Matei Boilă, 15 februarie 2008, Cluj-Napoca)
Părintele Tertulian Langa
Părintele Tertulian Langa. Foto: http://www.bru.ro
Fenomene excepţionale, de necrezut pentru noi, cei de astăzi, s-au petrecut in toate inchisorile comuniste. Părintele Tertulian Langa istoriseşte o intâmplare pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată. Referindu-se la noţiunea de imposibil din două perspective, a umanului şi a divinului, arăta că nimic nu este imposibil atunci când dorinţele oamenilor sunt in conformitate cu voinţa divină. „Dacă il punem pe Dumnezeu să lucreze in locul nostru, Lui nu-i este nimic imposibil, pentru că El poate totul şi impreună cu El putem şi noi totul.” Pentru a fi mai convingător, ne-a relatat o experienţă trăită in colonia de muncă din Balta Brăilei.
„Eram odată in Balta Brăilei intr-o colonie de muncă şi intrucât reuşisem printr-o stratagemă, printr-o abilitate stilistică, să obţin vin, aveam in inchisoare in Balta Brăilei vin. Cum l-am obţinut? Cei care ieşeam la muncă şi realizam norma aveam dreptul la o carte poştală, pe care puteam scrie atât: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente.Dacă scriai mai mult decât atât, iţi anulau cartea poştală. Eu, având o minte speculativă, mă intrebam cum să-i comunic ceva soţiei mele. Am inventat o semnătură care să exprime aspiraţia mea majoră. Am scris: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente. Semnat Tonic. Soţia mea s-a intrebat ce să insemne acest cuvânt. A cumpărat o sticlă de vin tonic, a golit-o de conţinut, a băgat sub eticheta de vin tonic vinul din propria mea vie, inconfundabil, şi mi-a trimis o sticlă cu vin tonic. Miliţianul care verifica pachetele, in zelul lui părtinic, a desfăcut sticla, l-a gustat şi s-a petrecut o mică minune. Acel vin extraordinar pe care il aveam acasă lui i s-a părut de o amărăciune insuportabilă. ‘Ce spurcăciune amară, du-l de aici!’. I s-a părut amar vinul pentru Sfânta Liturghie. L-am luat, l-am gustat, am recunoscut vinul din propria-mi vie şi am făcut Sfânta Liturghie. Iată ce a insemnat o semnătură, pe care nu eu am inventat-o, ci a inventat-o iubirea lui Cristos, care a vrut să vină in Balta Brăilei şi să se jertfească pentru cei de acolo. Şi s-a făcut acolo Sfânta Liturghie cu vinul trimis de acasă absolut pur, cu pâine făcută acolo din grâul pe care noi il măcinam, aşa că aveam speciile in toată puritatea lor, vin curat şi pâine din grâu curat, cu care făceam Sfânta Liturghie. Lucrul extraordinar nu se opreşte aici. Intorşi de la lucru mi-am găsit dormitorul răvăşit, camera intoarsă pe dos, pentru că in una din saltele s-a găsit o pungă de pânză in care erau câteva bucăţele de pâine. Fiara, miliţianul, a văzut că sunt câteva bucăţi de pâine, a golit pâinea cu Trupul lui Isus pe masă şi pe jos. Văzând această profanare la care indirect participam şi eu, m-am repezit să ling, să culeg tot ce se putea culege de pe jos şi de pe masă. Miliţianul a fost impresionat de acest act de curaj, zic eu, dar nu puteam face altfel, şi dându-se inapoi a zis:

 – Mă, tu chiar crezi?

– Cred, cred, cred…
– Bine mă, ia-le pe toate şi să nu te mai prind cu aşa ceva pe aici. Mi-a restituit Sfânta Euharistie şi la ieşire mi-a spus: roagă-te pentru soţia mea, că este bolnavă.

 Iată la ce se pretează Isus, nu că s-a lăsat răstignit pe Golgota sau că s-a lăsat batjocorit de evrei, dar a venit la noi in colonie să se prefacă acolo pentru noi in Trupul şi Sângele Lui, pentru cei care acolo nu aveau cum să aibă Sfânta Euharistie. Dar a existat o semnătură care a produs miracolul. A venit la noi in inchisoare vinul ce s-a prefăcut in Trupul şi Sângele Domnului. Cristos s-a lăsat purtat de un bac, intr-un pachet mizerabil, strivit de alte pachete să ajungă la noi, ca să ni se facă accesibil şi să se poată jertfi pentru cei ce il doreau. Atât de mult ne iubea pe noi, cei din Balta Brăilei, incât s-a lăsat băgat intr-o sticlă de vin tonic, cuprins intr-o fărâmă uscată de pâine, pus intr-o pungă de pânză şi ascuns in paie ca să ne poată sta la dispoziţie.” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj-Napoca)

In cei 17 ani, din 20 la cât a fost condamnat, părintele Langa a trecut prin mai multe inchisori: Malmaison, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, Galaţi, Balta Brăilei.
Inainte de a fi arestat in 1947, era tânăr asistent la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Refuzând să se inscrie in sindicat, fiind cunoscută atitudinea sa catolică, a intrat in atenţia comuniştilor. Şi-a dat demisia şi s-a retras să lucreze pământul, dar in scurtă vreme i s-a intocmit dosar şi a fost chemat in instanţă. Arestat in biroul episcopului-martir Ioan Suciu, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru relaţii strânse cu Episcopatul Greco-Catolic şi cu Nunţiatura de la Bucureşti. Procurorul, in instanţă, a declarat: „La dosarul inculpatului nu se află nici o probă despre vinovăţia lui, dar cerem pedeapsa maximă: 15 ani de muncă silnică. Pentru că dacă nu ar fi vinovat nu s-ar afla aici”. La replica părintelui Langa: „Nu se poate să mă condamnaţi fără să aveţi o probă”, i s-a răspuns: „Nu se poate? Ia uite că se poate: 20 de ani de muncă silnică pentru că aţi protestat impotriva justiţiei poporului”.
Părintele Calciu Dumitreasa

    Sfânta Euharistie, o prezentă reală

Părintele Calciu Dumitreasa in ultimii ani ai vieții

 Părintele Calciu, inchis la Aiud, povesteşte că in fiecare vineri postea, păstrând pâinea pentru sâmbătă, iar pe cea de sâmbătă pentru duminică, atunci când o folosea la Liturghie. Intr-o sâmbătă, făcându-se percheziţie, i s-a confiscat pâinea. O luptă s-a dat atunci in sufletul lui intre gândul de a-i cere gardianului pâine şi gândul de a renunţa. In cele din urmă s-a hotărât şi a bătut in uşă. Gardianul s-a răstit la el intrebându-l:

– Ce vrei?
– Domnule şef, daţi-mi pâine, nu mai mare decât o bucăţică de zahăr cubic, pentru că vreau să fac Liturghia.
Gardianul, cunoscut pentru cruzimea sa, n-a spus nimic, a inchis uşa şi a plecat. A revenit peste o oră, timp de frământare pentru părinte, a deschis uşa şi i-a intins o felie intreagă de pâine. Cerul a coborât in celulă şi in jur era numai lumină. După dumnezeiasca Liturghie, gardianul a venit, cerându-i părintelui să nu spună nimănui despre cele intâmplate. Parintele i-a raspuns cu blandete: „Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine aici, aţi fost ingerul care mi-aţi adus Trupul lui Isus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!” (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)
Gardianul, care putea fi inchis pentru gestul său, din acel moment a devenit mai bun şi părintele considera faptul acesta unul dintre lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu el in inchisoare.
*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”
Publicat în: Comunism, Creștinism, Greco-catolici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Ortodocși, Persecuţie, Religie, Rezistență | Etichetat: , , , ,

Persecuția baptiștilor în perioada de aur a democrației românești

De Marius Silvesan pe | 2 comentarii

Marius Silveșan

Perioada interbelică este considerată de către istorici ca fiind una de glorie a democrației românești prin faptul că s-au acordat drepturi și libertăți cetățenești, s-a revizuit constituția (Constituția din 1923 este în fapt o actualizare, o revizuire a celei din anul 1866 care a avut ca model Constituția belgiană din anul 1823 considerată cea mai înaintată la mijlocul secolului al XIX-lea), am avut multipartidism politic (în fapt în prima parte a acestei perioade vb de o alternanță la putere între liberali și țărăniști).

Pornind de la aspectele menționate în cadrul acestui articol realizez o sinteză a materialelor privitoare la situația evanghelicilor (mă refer în principal la baptiști și doar tangențial la celelalte confesiuni evanghelice) pe parcursul perioadei interbelice publicate până în luna august 2012 pe istorieevanghelica.ro. Menționez faptul că nu toate articolele îmi aparțin. Cei care vor lectura articolele respective își vor da seama ca democrația s-a oprit la domeniul religios iar în anii 40 ai secolului XX vorbim de o limitare a exercitării drepturilor religioase de către evanghelici. O posibilă explicație constă și în orientarea politică a României (alianța cu Germania) și perceperea evanghelicilor, în principal a baptiștilor ca aliați ai Occidentului (SUA).

Episcopul Grigorie Comsa in anul 1927 – Baptismul in Romania

„Va trebui sa nationalizam Seminarul Baptist din Bucuresti”

Cine a crezut că naționalizarea este o invenție comunistă va fi uimit  să constate că astfel de acțiuni erau preconizate și în perioada de aur a democrației românești. Cu toate acestea, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în perioada de democrație socialistă, naționalizarea la care face referire documentul viza trecerea Seminarului Teologic Baptist din administrarea Foreign Mission Board of the Southern Baptist Convention în administrarea baptiștilor români (Comunitatea Baptistă București, respectiv Uniunea Comunităților Baptiste din România).

Circulara nr. 125 din 1930 a episcopului Iosif Traian Badescu pentru combaterea prozelitismului sectar

În anul 1930 episcopul Iosif Traian Bădescu de la Caransebes a emis o circulara pentru clerul din eparhia sa. In aceasta circulara se prezenta felul in care un preot trebuie sa se raporteze la fenomenul sectar dar si o rugăciune pe care preotii trebuiau sa o citeasca in timpul Liturghiei formata din ectenii si rugaciuni speciale. Menționăm faptul că din punct de vedere religios perioada interbelică este una în care s-a manifestat din plin opoziția Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte confesiuni religioase în special cele evanghelice pe care le considera sectare.

Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România

Daniel Brânzei, Istoria baptismului în România

In conditiile implicarii Romaniei in al doilea razboi mondial si a dictaturii militare a maresalului Antonescu, prin legile 927 (1942) si 431 (1943) au fost desfiintate toate asociatiile religioase din Romania si, ca urmare, baptistii nu au mai putut desfasura nici o activitate legala. Aceste legi au fost abrogate la 31 august 1944, iar baptistii si-au reluat activitatea legala.

Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942)

 Denominațiunea baptistă era recunoscută ca și cult religios în Transilvania cât timp aceasta era parte a Imperiului Austro-Ungar și probabil și în perioada  septembrie 1940-1944. Acest fapt a determinat pe liderii baptiști care s-au aflat la conducerea Uniunii Baptiste în perioada interbelică să militeze pentru recunoașterea statului de cult religios în virtutea recunoașterii acestui statut în Transilvania și după unirea din 1918 (probabil până în 1928 când este promulgată legea cultelor) fără ca demersul lor să aibă finalitatea dorită.
Un alt amănunt interesant este faptul că în 1942 și ulterior în 1943 baptiștii sunt scoși în afara legii situație care durează până în august 1944.

Centenarul Bisericii Baptiste Lupeni, jud. Hunedoara

Intre anii 1942-1944, din ordinul generalului Antonescu bisericiile baptiste din Romania au fost inchise, credinciosii sinceri adunandu-se prin case. Lacasul de inchinaciune a fost transformat de autoritati in dispensar de boli contagioase.
Bisericile au fost redeschise in 1944.

Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie

În 1933 creştinii după Evanghelie deveneau asociaţie religioasă (Decizia Nr.114.119/24 august 1933, şi din 1939 cu două ramuri), pentru ca în timpul războiului regimul Ion Antonescu să îl interzică (Legile Nr.927/29 Octombrie 1942, pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al cultelor şi Nr.431/9 iulie 1943, pentru desfiinţarea asociaţiilor religioase). Ca urmare a acestei decizii Adunările au fost închise. Paradoxal noul regim, deşi de sorginte oarecum comunistă, le-a recunoscut asociaţie religioasă în 1944 (Legea Nr.548/31 octombrie 1944) pentru ca în 1945 să le ridice la statutul de cult religios (Legea Nr.883/9 noiembrie 1946).

Ordinul secret al Maresalului Antonescu privind deportarea crestinilor evanghelici in Transnistria

Un aspect mai puțin cunoscut al istoriei recente este intenția Mareșalului Antonescu de a-i deporta pe creștinii evanghelici, considerași sectanți, la Bug, adică în Transnistria (teritoriul dintre Nistru și Bug -vezi harta). Ordinul secret preciza fără echivoc dispoziția ca „toți membrii sectelor religioase să fie trimiși imediat în organizațiile de pe Bug.” Menționăm faptul că baptiștii aveau statutul de asociație religioasă și au reușit în anul 1940, în ciuda opoziției Bisericii Ortodoxe, să obțină statutul de cult religios. Dată fiind evoluția situației internaționale (ne aflăm în timpul celui de-al doilea război mondial -1939-1945-), a opoziției Bisericii Ortodoxe, a deselor schimbări la conducerea Ministerului Cultelor, precum și a faptului că recunoașterea nu s-a realizat prin intermediul unui decret regal, așa cum se va întâmpla în toamna anului 1944, baptiștilor li se va retrage recunoașterea oficială, bisericile lor fiind închise între 1942-1944.  Mai mult decât atât, alături de ceilalți creștini evanghelici (penticostali, creștini după Evanghelie, adventiști), precum și de alte denominațiuni religioase încadrate în categoria sectelor, erau pasibili de deportare la Bug.
O monstră despre cum vedea Biserica Ortodoxă Română situația evanghelicilor în perioada celui de-al doilea război mondial.
În cazul de față am preluat un articol din ziarul Foia Diacezană din anul 1943

Biserica Baptistă Emanuel din Ploiești – scurt istoric

In anul 1940 s-au inchis si sigilat lacasurile de inchinare, iar Cultul Baptist a trecut in ilegalitate, nemaifiind recunoscut de Stat, ceea ce a condus la o scadere considerabila a nr de credinciosi, atit in Ploiesti cit si in celelalte biserici mai sus mentionate. In acelasi timp, s-a desfiintat si Comunitatea de Ploiesti.
Datorita acestui fapt, unii frati mai curajosi se adunau in casele unora dintre ei, prin rotatie, pentru rugaciune si mentinerea aprinsa a facliei Evangheliei.
Intre anii 1944-1945 s-a rupt sigiliul locasului de inchinare. Biserica si-a reluat activiatea cu un nr de 56 de credinciosi, nr redus fata de anii anteriori, cand in biserica se adunau intre 100-150 de credinciosi.
Obs. Nu stiu in baza carei legi din anul 1940 sau inchis si sigilat biserici.

 

 

 

Publicat în: Baptişti, Creștinism, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Ortodocși, Penticostali, Persecuţie, Politică, Religie | Etichetat: , , ,

Infernul unui om fericit – Nicolae Steinhardt (Documentar TVR)

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Semnalat de către Liviu pe blogul Pro(-scris),  http://sldsjd.wordpress.com

Publicat în: Biografii, Creștinism, Documentare, Ortodocși, Video | Etichetat: ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

De Marius Silvesan pe | 5 comentarii

Autor: Camelia Pop

Cardinalul Iuliu Hossu in inchisoare

 

Seara de Craciun la Gherla

Motive de bucurie se gasesc pretutindeni, chiar si in peisajul sumbru al penitenciarelor. In curtea inchisorii de la Gherla, un grup de detinuti scosi la plimbare a observat la intoarcere ca usa celularului era impodobita cu crengi de brad in cinstea „genialului” Stalin, a carui aniversare avusese loc in urma cu trei zile. Ion Cuza, nepotul lui A.C. Cuza, profitand de neatentia gardianului, a ascuns sub haina o ramura de vreo 25 cm. In camera a facut un trepied pentru crenguta de brad, pe care a impodobit-o cu bucati de carpa alba, in care a infipt chibrituri. Seara s-au adunat cu totii in fundul camerei, au asezat ramura in mijlocul patului, au aprins cateva chibrituri si, pentru cateva clipe, pomul de Craciun a stralucit. Din piepturile lor a rasunat incet colindul de Craciun: „O, brad frumos”. Au cantat impreuna, romani si germani, fiecare in limba lui. Unii dintre ei plangeau.

O bucata de paine, branza si zahar
Cu piese facute din paine, pastorul Richard Wurmbrand petrecea multe ore din zi jucand sah sau dansand, dupa porunca lui Dumnezeu: „Cand oamenii va vor uri, bucurati-va si saltati de bucurie”. Gardianul, uitandu-se prin vizor, a ramas uimit privindu-l pe pastor dansand. Cu inima usoara s-a indepartat o vreme, revenind apoi cu o bucata de paine, branza si zahar. O lumina nefireasca stralucea in intuneric. Alta data in timpul dansului pastorul avea viziuni, era chemat pe nume de ingerii care veneau incet spre patul sau.
Dupa trei ani de detentie, fiind foarte grav bolnav, a fost transferat la spitalul inchisorii Vacaresti, fosta manastire a Bucurestiului, transformata in puscarie. Dus intr-o celula cu un singur pat, nimeni nu avea voie sa-i vorbeasca, nici macar doctorul. Gardianul curios, intrebandu-l cine este, a primit urmatorul raspuns: „Sunt pastor si un copil al lui Dumnezeu”. Bucuros, gardianul pe nume Tachici s-a grabit sa-i spuna: „Slavit fie Domnul! Sunt un ostas al Domnului”. Pe cat a indraznit, l-a ajutat pe pastor. Riscul era mare, unii gardieni au fost condamnati la doisprezece ani de inchisoare pentru ca au dat un mar sau o tigara unui detinut.
In toate inchisorile au existat gardieni care, cu riscul de a fi arestati sau pedepsiti, au venit in ajutorul detinutilor, au facut gesturi de bunatate, redand speranta si increderea.
La Sighet, primii gardieni erau relativ buni, strigau si ei cand nu erau singuri, pentru ca se temeau unii de altii, dar in general erau blanzi si intelegatori. Multi fusesera cantori pe la sate, credeau in Dumnezeu si se rugau, intrau chiar in celula sa asculte cantece bisericesti. Unul a cerut rugaciuni preotilor din celula episcopului Hossu (vezi foto), ca sa-l ajute Domnul sa fie transferat la Aiud, altul postea vinerea si se ruga acoperindu-si capul cu perna ca sa nu fie vazut de ceilalti cum se roaga.
Parintele Matei Boila isi aminteste ca odata a avut parte de o masa imparateasca. Arestat in 1952 pentru activitate anticomunista desfasurata printre studenti, se afla in primavara anului 1960 in lagarul de la Salcia. Aici, impreuna cu alti doi detinuti, s-a bucurat de cea mai bogata masa din viata sa, datorita compasiunii unui om. In timp ce facea curatenie in popota militarilor, gradatul care-i pazea, riscand sa fie acuzat ca pactizeaza cu «dusmanii poporului», le-a aratat acestora trei cosuri cu resturi de paine si le-a spus: „Repede, sa nu va vada nimeni!”. In cateva minute cosurile de paine s-au topit si pentru o clipa totul parea sa straluceasca in jur.
Parintele Iovan, sosit de curand la Jilava, a fost dus de un sergent la baie pentru dezinsectie. Aici sergentul a cazut in genunchi si i-a zis parintelui: „Iarta-mi pacatele!” Preotul, povestind detinutilor intamplarea, le-a aratat ca adevarata baie a facut-o sergentul, care a devenit fericit, dupa ce a primit dezlegarea in numele lui Cristos.

Un gardian convertit de o furnica 
In penitenciarul din Jilava, parintele Tertulian Langa a asistat la convertirea unui gardian de catre o furnica. „Am intalnit gardieni convertiti in inchisoare, unul a fost convertit de o furnica. Eram la Jilava, ma scosese la lucru in curtea inchisorii si incercand sa scurm pamantul, am surprins o procesiune de furnici. Un musuroi se pusese in miscare si mergea spre o tinta. In tinerete am citit o carte ‘La vie e fourmi’ si am aflat cum se orienteaza furnicile pe pamant, pentru ca ele intalnesc in calea lor obstacole mai mari decat dimensiunea lor si totusi vad dincolo de ele. Din carte am aflat ca ele se orienteaza dupa stele pentru ca au un ochi compus din tubulete si asa cum noi privim ziua in amiaza mare intr-o fantana si vedem stelele pe cer, asa si furnicile pot sa vada stelele pe cer prin tubuletele existente in ochii lor. Stiind acest lucru si avand langa mine un om blajin care m-a lasat sa ma odihnesc, am luat o bucata de tabla si am tinut-o deasupra musuroiului de furnici.
– Ce faci, ma, acolo? zice el.
– Priviti si dumneavoastra! Furnicile au mers bine una dupa alta, acuma daca tin tabla asupra lor se ratacesc, o iau razna.
– Si ce-i cu asta, ma?
– E mare lucru ca furnicile vad si se orienteaza dupa stele.
– Si cine i-a facut ochiul asta furnicii?
– Poate ca tovarasul Stalin, poate ca tovarasul Lenin, sau poate ca tovarasul Marx, cineva i l-a facut.
– Ma, tu razi de mine.
– Nu rad. Cineva i l-a facut. Cine i-a facut o asemenea lentila incat sa vada stelele ziua pe cer?
– Ce ai zis, ma, ce ai zis?
– Stiti dumneavoastra, ca de n-ati sti nu m-ati intreba.
Gardianul, sensibil, dupa doua zile si-a dat demisia, si-a depus uniforma si s-a lasat convertit de o furnica.”

Omenia unui gardian
Dreptul de a sta cu fereastra deschisa timp de o ora l-au dobandit de putina vreme cei de la Jilava. Stand intinsi pe pat si bucurandu-se de aerul proaspat, au tresarit cand au auzit vocea gardianului-sef strigand: „Nu misca nimeni! Cesianu e aici?” Gardianul celularului l-a dus pe detinut in capatul coridorului unde-l astepta gardianul-sef. Acesta era un om cumsecade, care voia sa faca si el un bine in amintirea vremurilor cand muncise ca lucrator la vie in familia Cesianu. Cand se apropia gardianul, pentru a nu da de banuit, gardianul-sef se rastea la condamnat : „In celula voastra se face politica? Trebuie sa-mi spui, banditule”, dar odata ce gardianul se indeparta, il intreba in soapta: „Ce pot sa fac pentru dumneavoastra?”. Cu intreruperi, Cesianu reusi sa-i ceara sa afle vesti despre familia sa. La despartire, pe acelasi ton amenintator, i-a spus: „O sa te chem din nou peste cateva zile!”. Cand a revenit cu vesti bune, gardianul-sef i-a strecurat in buzunar un sapun. Cesianu s-a bucurat de acest mic gest, tinand cont de conditiile de igiena din inchisori.

*) Fragment din lucrarea „Preotia in spatiul concentrationar”

Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica

*

Articole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand

*

 

 

 

Publicat în: Catolici, Comunism, Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Religie | Etichetat: , , , , ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

De Marius Silvesan pe | 5 comentarii

Autor: Camelia Pop

Statuia Monseniorului Ghika, de Gheorghe Anghel

   Malmaison
La inchisoarea Malmaison, povesteşte Ion Ioanid („Inchisoarea noastră cea de toate zilele”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991), şedinţele de tortură aveau loc mai ales in pivniţă, in toiul nopţii, intr-o linişte deplină. Deţinutul cu ochelarii pe ochi cobora treptele impins de gardian. „Mi s-au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii in aer. Capetele lungi au fost aşezate pe două bare de fier care ieşeau din perete şi astfel atârnat cu capul in jos, prezentam in cea mai avantajoasă poziţie fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură, cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atât de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am inceput să urlu. Cineva m-a intrebat dacă m-am hotărât să spun adevărul. Am spus că da. Am coborât din agăţătoare, dezlegat, mi-am imbrăcat pantalonii şi am fost dus in camera de anchetă.” Şedinţele s-au repetat de mai multe ori, a patra oară fiind dus in beci şi incălţat cu o pereche de bocanci, a fost lovit in tălpi cu o rangă de fier.
Forţa interioară care a salvat mii de deţinuţi supuşi caznelor infiorătoare de la Piteşti şi de aiurea a avut sursa in credinţă, afirmă părintele Tertulian Langa. Despre experienţa sa la Malmaison, el relatează următoarele: „Era joia mare a anului 1948. Până atunci, timp de două săptămâni, zilnic eram bătut in locul de tortură şi de cercetare de la Malmaison: cu ranga sau cu ţeava peste bocanci, cu cablul peste fese, peste pulpe şi la palme. Când mă băteau la tălpi, adevărate trăznete păreau că imi străbat şira spinării şi-mi explodează in creier. Fără să-mi pună cineva vreo intrebare, mă pregăteau cu ranga ca să ajung mai moale la anchetatori. Călăii repetau un singur cuvânt: ‚Spune’, fără să ştiu ce anume. Era un procedeu psihologic prin care ţi se inocula dorinţa de a nu ascunde nimic. Pentru că eu aveam anumite cunoştinţe psihologice, am ştiut că te poţi apăra prin negaţie. Atunci la toate intrebările răspundeam invariabil: Nu ştiu. Blocându-mi-se creierul, am răspuns la orice mă intrebau cu aceleaşi cuvinte.
– Cum o cheamă pe soţia ta?
– Nu ştiu.
– Vrei mâncare?
– Nu ştiu.
– Cum il cheamă pe Monseniorul Ghika?
– Nu ştiu.
In apropiere, in adânc de noapte, intr-o biserică stingheră se celebra o slujbă in tonuri stinse de clopote speriate. Am tresărit. Isus a auzit intregul răcnet mut din mine, când cumva am urlat. O, cum am răcnit! Ca intr-un fund de iad: Isuse, Isuse!”
Cea mai frecventă intrebare pusă de anchetatori era: „Ce acţiune duşmănoasă ai intreprins impotriva regimului?”. Urmau apoi altele despre trecut, familie, şcoală, prieteni. Toate răspunsurile trebuiau scrise. Aceleaşi intrebări erau puse la reluarea anchetei. Uneori interogatoriul se intrerupea, victima fiind preluată de călău. Alteori simulându-se sfârşitul intrevederii, deţinutul era dus in celulă, iar după câteva minute ancheta se relua.
Ion Ioanid relatează experienţa trăită la inchisoarea Malmaison din Bucureşti in primele zile de anchetă: „In următoarele şase zile am pierdut complet noţiunea timpului, fiind adus in această cameră de nenumărate ori, apoi in subsol la bătaie şi in celulă, ciclul repetându-se fără intrerupere zi şi noapte cu stagii de şedere diferite in aceste incăperi şi la intervale neregulate. Uneori când ajungeam in celulă, găseam gamela cu mâncare rece şi nici n-apucam să mănânc şi eram dus din nou la anchetă. Alteori când eram dus in celulă, mi se spunea să mă culc că e noapte şi cum aţipeam eram din nou luat. A şaptea zi de la arestare eram complet abrutizat şi adormeam in timpul anchetei”.
Toţi anchetatorii cereau liste cu presupuşi duşmani care „unelteau impotriva siguranţei statului”. Lui Constantin Noica i s-a cerut, in timpul unei anchete, să scrie numele tuturor persoanelor cărora le-a imprumutat o carte din străinătate. El a alcătuit o listă lungă cu nume la intâmplare dintr-o agendă telefonică. In semn de „recunoştinţă”, anchetatorul i-a oferit o ţigară. Fiind refuzat, acesta l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: „Ia-o sau iţi mut fălcile din loc”.
Ion Ioanid a fost obligat să scrie şi el o listă lungă cu „oamenii de incredere”. In celulă i s-au pus la dispoziţie o măsuţă, un scaun, toc, hârtie şi cerneală. Aşezat la masa de lucru i-a inşirat pe toţi oamenii dintr-un sat: bărbaţi, femei şi copii. La intrebarea: „Ce oameni periculoşi veneau la tatăl dumnitale in casă?”, a alcătuit o listă cu „nume de-a valma: ţărănişti, legionari, oameni de stânga, de dreapta, aşezând in capul listei pe dr. Petru Groza.”
Securiştii studiau cu atenţie victima pentru a-i cunoaşte toate temerile şi sensibilităţile, de care apoi se foloseau la anchetă. Exploatând frica de spânzurătoare a Monseniorului Ghika, au dat ordin să fie supus spânzurătorii electrice de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. In total. Monseniorul a fost spânzurat de 83 de ori. Intrebat de un coleg de celulă de ce ii este atât de frică de spânzurătoare, Monseniorul a răspuns: „Cum de nu ştiţi ce se intâmplă cu cei spânzuraţi? Cum vă puteţi imagina că eu, un om bătrân, cu părul şi barba albe, să fiu suspendat in pielea goală in prezenţa mulţimii?”
Părintele Matei Boilă dă mărturie despre incercarea organelor de securitate de a-l implica pe Monseniorul Ghika intr-un aşa-zis „act de trădare pentru Vatican”. Pentru a-l face să vorbească, l-au bătut, l-au pălmuit şi l-au ameninţat cu moartea. Au recurs şi la metode psihologice inscenându-i un proces. Condamnat la moarte, a fost impuşcat cu gloanţe albe. „Iţi dai seama, spunea Monseniorul, cât de ridicoli şi de obtuzi erau aceşti oameni care mă ameninţau cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorinţă a mea.”
Adesea ironic, Monseniorul reuşea să-şi indispună călăii „deveniţi patrioţi şi subit valahi, inspiraţi de Ana Pauker şi Vasile Luca. Erau nişte biete otrepe umane”. La un interviu, intrebat de unde este şi pe unde a călătorit, a răspuns simplu: „Eu am călătorit pe toată planeta. Sunt călugăr romano-catolic şi – deci – universal”. Referindu-se la lichele şi la călăi, considera că sunt intruchipări ale celor doi ambasadori ai diavolului pe pământ, frica şi teama.
Gardienii, fie din plictiseală, fie pentru a câştiga merite in faţa şefilor, aplicau deţinuţilor câte o porţie de bătaie peste teroarea generală. Pe neaşteptate, gardianul intra in celulă şi arăta cu degetul către unul dintre deţinuţi: „Tu, cel de colo, dă-te jos. Eu? Intreba tânărul. Da, tu!” După câteva minute se auzea un zgomot de parcă cineva bătea covoare; erau urletele unui om, „a unui om jupuit de viu”. După un timp gardienii infierbântaţi aduceau intr-o pătură „o zdreanţă de om”, aruncând-o in celulă. In rotonda subterană erau cinci sau şase gardieni inarmaţi cu cozi de lopată. Inainte de a putea face vreo mişcare, i-au pus omului un sac in cap şi au inceput să-l bată din răsputeri cu bâtele. Cu sacul lipit de corp, incercând să-şi protejeze capul, respirând greu şi nevăzând de unde veneau loviturile, nenorocitul sărea, alerga la fiecare lovitură. Una dintre glumele preferate ale gardienilor era să ordone tuturor din celulă „Culcat sub paturi”. Oamenii se aruncau la pământ şi se vârau sub paturi intr-o mare dezordine aplicându-şi lovituri involuntare de picioare, de coate, in cap sau peste faţă. Abia reuşeau să iasă că li se ordona din nou: „Culcat sub paturi!”
In multe cazuri gardienii s-au purtat bine cu deţinuţii, au făcut gesturi pe cât de mici, pe atât de importante, iar unii dintre ei s-au convertit. Episoadele următoare prezintă câteva situaţii in care gardienii au făcut dovada bunătăţii şi omeniei lor.
*
 Articole relaționate:
*
Publicat în: Biografii, Catolici, Comunism, Creștinism, Cărţi, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Religie | Etichetat: , , , , , ,