Arhive categorie: Creștinism

5 mari schimbări în bisericile americane


În ediția de vară a revistei Facts & Trends, editorul Thom Rainer prezintă 5 mari schimbări în bisericile americane.

churchgenerations_4001. America va fi martora celui mai mare câmp misionar compus dintr-o singură generație. Astfel, generația născută între 1980-2000 va avea cea mai slabă reprezentare creștină. Conform estimărilor aceasta va fi de maxim 15%. Cu alte cuvinte aproximativ 70 de milioane de tineri născuți între 1980-2000 sunt necreștini.

2. Atitudinea dominantă a acestei uriașe generații față de creștinism va fi una de indiferență. Numai 13% consideră că lucrurile spirituale au vreo importanță în viețile lor. Nu sunt dușmani ai creștinismului, ci pur și simplu ignoră creștinismul pentru ceea ce ei percep a fi lipsa de relevanță a religiei creștine pentru viața cotidiană.

3. Departamentele din biserici care sunt administrate de adulți seniori vor cunoaște un declin considerabil. Una dintre cauze este aceea că adulții care îmbătrânesc se adaptează greu la ideea că devin seniori. De asemenea bisericile se adaptează greu la noi programe pentru o altă generație.

4. Generația părinților tinerilor de acum, generația celor numiți Baby-Boomer și născuți după război va deveni mai receptivă la Evanghelie. Ironia sorții este că aceștia, după ce în anii 60-70 au încercat orice era posibil, acum se întorc la speranța Evangheliei.

5. Familia este un element cheie, fiecare dintre reprezentanții generațiilor afirmă că familia are un loc important în viața sa. Dacă bisericile reușesc să ajungă cu mesajul lor despre familie la ambele generații, atunci vor avea succes.

Studiile au fost realizate la LifeWay Research. Aceste două generații sunt cele mai numeroase generații în viață din America.

 http://www.semneletimpului.ro

 

Mormântul apostolului Filip descoperit în Turcia


Profesorul arheolog italian Francesco D’Andria a anunțat că echipa sa ar fi descoperit mormântul unuia dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus.

mormantul apostolului FilipArheologii italieni efectuau săpături la situl Hierapolis, din sud-vestul Turciei. Ei cred că mormântul descoperit ar aparține Apostolului Filip, notează biblicalarcheology.org.

Baza acestui anunț este, pentru moment, tradiția care afirmă că Filip ar fi fost înmormântat la Hierapolis, după ce a fost executat prin crucificare cu capul în jos.

Deși nu exista până în prezent nicio dovadă a vreunei înmormântări care să fi avut loc acolo, în luna iunie, arheologii din echipa lui D’Andria au descoperit o mică biserică la mai puțin de 50 de metri de Biserica Sf. Filip și în această nouă bisericuță au găsit un mormânt pe care l-au asociat cu tradiția cunoscută.

Mormântul a fost mutat din Biserica Sf. Filip în secolul al V-lea, în timpul erei bizantine, spun arheologii. Echipa va începe în curând excavările la mormânt.

http://www.semneletimpului.ro/

Roagă-te ca Domnul Isus (II) p.1


Acest mesaj continuă o serie anterioară care are ca scop prezentarea unui model de rugăciune, cel al Domnului Isus, accentuând totodată importanța și rolul benefic al  rugăciunii în viața credinciosului.

De asemenea Domnul Isus ne învaţă pentru cine trebuie să ne rugăm:

1.Pentru cei care ne-au greşit – să ne rugăm pentru ei şi pentru ca noi să îi putem ierta. Marcu 11:25 „Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre.” Trebuie să te rogi ca să poţi ierta pe cineva? Da! Dar dacă nu-şi cere scuze? Iartă-i! Dar dacă nu se pocăiesc? Iartă-i! Dacă nu se schimbă? Iartă-i! Asta nu înseamnă că vei ignora ceea ce au făcut, că eşti bucuros de prostia lor, că pur şi simplu uiţi ce au făcut, că nu îi chemi la pocăinţă, că nu îi dai un cuvânt de mustrare. Când îi ierţi, renunţi la propria răzbunare, chemi harul lui Dumnezeu peste ei şi te rogi pentru pocăinţă lor. De fapt îţi aduci aminte că şi tu ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu iar El te-a iertat aşa că dacă cineva mi-a greşit îl iert. Şi dacă nu ne rugăm pentru alţii, devenim acrii, amari, împietriţi, egoişti, violenţi, furioşi, stresaţi. Rugăciunea este spre binele altora dar şi al tău. Apoi Domnul Isus ne spune să ne rugăm:

2. Pentru propriile nevoi – Matei 7:7-8 „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide.” Rezumatul acestor 2 verste este: Cere! Dacă ai nevoie de ajutor, cere! Şi mulţi nu cerem pentru că vrem să facem noi ceva tare şi impresionant, ca Dumnezeu să fie mândru de noi. Dumnezeu este un Tată care vrea să-şi ajute copii. El nu spune: Dacă faci treaba bine, te voi iubi. El spune: Te iubesc de aceea vreau să te ajut, să lucrăm împreună. Uneori nu aducem înaintea Domnului lucrurile mici… să nu-l deranjăm…şi atunci greşim şi lucrurile mici devin probleme mari. Dumnezeu are de-a face cu miliarde de oameni, miliarde de rugăciuni şi nevoi, de ce să-l mai deranjez cu nimicuri? Şti de ce? Pentru că El te iubeşte şi-şi face timp pentru tine. Ai nevoie de un loc de muncă? Cere! Ai nevoie de o maşină? Cere! Ai nevoie de vecini mai buni? Cere!  Tata va asculta şi va răspunde: Da, Nu, Mai târziu. Dar rugându-te astfel devii conştient de dependenţa totală faţă de Dumnezeu. Mai departe, Domnul Isus ne spune să ne rugăm:

3. Pentru a rezista ispitelor – Matei 26:41 „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” Cazi în păcat, este un accident şi te rogi Domnului să te ierte. Însă este mai bine să te rogi preventiv, pentru a nu cădea în ispită. Cu toţi cunoaştem slăbiciunile din viaţa noastră. Pofta sexuală, mâncare, alcool, televizor, reviste, internet, îngrijorare, nervi, orice ar fi, roagă-te dinainte ca Domnul să te întărească. Şi când va veni ispita tu vei răspunde, nu vei reacţiona. Vei răspunde: Nu, în loc să reacţionezi conform ispitei. Şi Domnul Isus ne spune să ne rugăm pentru:

4. Pentru slujitorii Domnului – Matei 9:36-37 – „Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui.” Roagă-te Domnului pentru ca El să facă pe toţi membrii Bisericii Nădejdea din Bucureşti, evanghelişti. Mai sunt în Bucureştii sute de mii de oameni care au nevoie de Dumnezeu. Rugaţi-vă Domnului pentru misionari şi facem lucrul acesta în fiecare duminică prin calendarul de rugăciune. Oraşe şi grupări etnice fără prezenţă evanghelică. Rugaţi-vă Domnului pentru păstorul bisericii şi pentru comitetul pus de El, nu de oameni, pus de Dumnezeu prin fraţii şi surorile din biserică. Prima linie, cei mai atacaţi, au nevoie de încurajare, au nevoie de rugăciunile noastre, pentru că ei să ne conducă bine şi noi se mergem bine.

Iosua Faur

Articole similare

Doamne, invata-ne sa ne rugăm! (I) (Luca 11:1) p.1

Doamne, invata-ne sa ne rugăm! (I) (Luca 11:1) p.2

Andrei Pleșu despre slujitorul credincios şi înțelept


În două dintre Evanghelii (Matei şi Luca) ni se oferă parabola slujitorului (robului) credincios şi înţelept. E vorba despre un om care, urmînd să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, îl pune pe unul dintre slujitorii săi, mai mare peste toţi ceilalţi, cu îndatorirea „să le dea hrană la timp“. Dacă îşi va face treaba conştiincios, slujitorul acesta va binemerita, la întoarcerea stăpînului, să fie pus „peste toate avuţiile sale“. Dacă nu, dacă se va comporta asemenea unui vătaf brutal şi se va lăsa ademenit de plăcerile şefiei, slujitorul va plăti cu viaţa şi cu sufletul (va fi „despicat în două“ – spune textul – şi azvîrlit în iad, laolaltă cu făţarnicii).

Ca toate parabolele, şi aceasta are mai multe straturi de înţeles. E o referinţă la Judecata de Apoi, la venirea (de neanticipat) a lui Dumnezeu, la datoria de a fi pregătit, clipă de clipă, pentru „evaluarea“ finală. Adresată ucenicilor, parabola aceasta spune însă ceva şi despre oficiul încredinţat de Dumnezeu preoţilor. Ei sînt „puşi“ (adică au un „mandat“, o „delegaţie“) să păstorească comunitatea semenilor lor în intervalul, saturat de aşteptare, dintre ziua de azi şi ziua Judecăţii. Esenţial e faptul că ei nu sînt puşi în postura unor căpetenii severe, a unor distribuitori de porunci, a unor „stăpîni“. Ceea ce li se cere e să dea hrană la timp celor pe care îi păstoresc, adică să le fie de folos, să-i slujească, să-i gospodărească, să le întreţină metabolismul spiritual. Atît. „Stăpînul“ nu le-a încredinţat, cu alte cuvinte, rolulsău, ci i-a făcut „mai mari“ într-o activitate subalternă: nobilă, de neînlocuit, dar auxiliară. A operat, aşadar, un transfer, temporar, de responsabilitate. Cei care înţeleg acest transfer drept legitimare personală, drept „elecţiune“ care îndeamnă la ştăbie arbitrară şi vanitoasă, vor cădea în păcatul făţărniciei şi vor fi evacuaţi.

Parabola aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele alunecă spre triumfalism, suficienţă, mîndrie lumească şi eficienţă lucrativă. Cînd aud, de pildă, că un preot din Ardeal, lîngă corpul neînsufleţit al unui enoriaş (întîmplător un mare poet), comunică apropiaţilor că defunctul e în urmă cu plata cotizaţiei parohiale. Sau cînd văd, cum am văzut cu ceva timp în urmă, un alt preot snopindu-l în bătaie pe unul dintre reprezentanţii turmei sale. De asemenea, cînd unele publicaţii religioase sau posturi de televiziune „de profil“ adoptă tonul şi limbajul discursului omagial. O sumedenie de parohi şi teologi vorbesc despre „Biserica noastră“ cum vorbeau activiştii de pe vremuri despre partid, sau cum vorbesc gaiţele patriotice despre ţărişoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen. Triste probe de slavă deşartă. Ca şi cum rostul Bisericii pe lume ar fi să-şi facă chip cioplit, să se înalţe pe sine, iar rostul slujitorilor ei – să-şi înflorească portretul. Ştiu cît de antipatic devin, pentru unii, spunînd astfel de lucruri. Dar, în fond, sînt parte a acestei Biserici şi pot fi mîhnit de unele semne de nevrednicie, aşa cum pot fi bucuros de vredniciile ei. Sînt şi eu dintre „robii“ care trebuie hrăniţi de alţi robi, chemaţi, „sezonier“, la dregătorii veghetoare şi slujitoare. Sînt îndreptăţit, deci, să mă plîng cînd nu-mi primesc hrana „la timp“ sau cînd primesc hrană nepotrivită. Am fost martor, în aceste zile, la aniversarea celor 60 de ani de viaţă ai Prea Fericitului Daniel, patriarhul creştinătăţii româneşti. Mă adaug, sincer, celor care i-au spus, cu acest prilej, „La mulţi şi spornici ani!“. M-am numărat, la începutul mandatului său, printre cei care s-au bucurat public de ceea ce mi se părea o alegere optimă. Îi ştiu calităţile, vigoarea şi tenacitatea organizatorică, zelul. Dar trebuie să mărturisesc că desfăşurarea momentului aniversar m-a întristat. Lucrurile au căpătat o turnură excesivă, pe care Prea Fericitul ar fi putut-o ajusta. Aniversarea în sine era firească. Dar stilul ei mi-a amintit de o nu prea fericită „tradiţie omagială“ autohtonă. „Album aniversar“, „Volum omagial“, film documentar realizat de Trinitas, ceremonii ample, discursuri înaripate, texte riscînd idolatria, cînd nu frizau prostul gust (ziarulLumina a recurs, flasc, la toate clişeele acestui tip de eveniment: Patriarhul s-a născut „în zilele fierbinţi ale lunii lui Cuptor“, la Dobreşti, „un sat binecuvîntat de Dumnezeu cu oameni credincioşi“. „Încă de la o vîrstă fragedă…“ etc. etc.). Nu cred că aşa se sărbătoreşte un slujitor, un rob al lui Dumnezeu, un om care a ales, prin călugărie, nu doar lepădarea de lume, ci şi lepădarea de sine. Cei care asmut asupra lui toate hergheliile preamăririi lumeşti nu-i fac nici un serviciu.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/slujitorul-credincios-intelept via România Evanghelică

John Stott, Esența creștinismului în 10 cuvinte


johnstott_p101_400

S-a stins din viață, săptămâna aceasta, John Stott, alăturându-se marilor nume ale urmașilor lui Christos. În mintea mea e un model alături de C.S. Lewis sau Philip Yancey (e încă activ!), de Richard Wurmbrand sau Nicolae Steinhardt – oameni care au avut și curajul dar și forța de a se urca pe sârma ghimpată a bisericii lor pentru a ridica steagul lui Christos spre celelalte biserici și spre lumea întreagă. Oameni care au scris și predicat despre Christos, esența creștinismului.

Mă opresc aici cu contribuția mea, extrăgând 10 cuvinte ale lui John Stott din cartea sa „Crucea lui Hristos”, pentru a vedea încă o dată cum poate vorbi un creștin îmbibat de Scriptură – dincolo de faptul că a fost anglican, lider al mișcării evanghelice, predicator și misionar, savant creștin și capelan al reginei.

1. De ce a murit Isus Christos? Primul meu răspuns este că El nu a murit, ci a fost omorât. Îl voi echilibra însă cu exact opusul lui. El nu a fost omorât; ci a murit, dându-se pe Sine în mod voluntar ca să facă voia Tatălui Său.

2. La urma urmei ceea ce L-a trimis pe Christos la cruce nu a fost nici lăcomia lui Iuda, nici invidia preoților, nici lașitatea datorită căreia Pilat a șovăit, ci lăcomia noastră, invidia noastră, lașitatea noastră și alte păcate – dar și hotărârea lui Christos de a purta pedeapsa lor cu dragoste și îndurare, și de a le înlătura.

3. Este imposibil să stăm în fața crucii lui Christos cu integritate și să nu ne rușinăm de noi înșine.

4. Păcatul nu este o regretabilă abatere de la standardele morale; esența lui este ostilitatea față de Dumnezeu (Romani 8:7), ceea ce dă naștere la o răzvrătire activă împotriva Lui.

5. Păcatul nu este numai încercarea de a fi Dumnezeu, el este și refuzul de a fi om.

6. Ascultarea noastră prezentă și faptele noastre bune nu pot plăti pentru păcatele noastre, pentru că aceste lucruri ni se cer oricum. Așadar, noi nu ne putem mântui pe noi înșine.

7. Atunci când suntem uniți cu Christos are loc un schimb misterios: El ne ia blestemul, ca noi să primim binecuvântarea Lui; El devine păcat cu păcatul nostru ca noi să devenim neprihăniți prin neprihănirea Lui.

8. Nu avem nicio posibilitate de a-L convinge, de a-L ademeni sau de a-L mitui pe Dumnezeu să ne ierte. Dumnezeu nu ne iubește datorită faptului că Christos a murit pentru noi; Christos a murit pentru noi datorită faptului că Dumnezeu ne-a iubit. Dragostea lui Dumnezeu este sursa, nu consecința împăcării noastre cu El.

9. Nu trebuie să ni-L imaginăm pe Dumnezeu drept un indulgent care, pentru a ne scuti de pedeapsă sau pentru a ne răsfăța, Își compromite sfințenia, dar nici ca pe un Dumnezeu aspru, răzbunător, care, pentru a ne zdrobi și a ne distruge, Își înăbușă dragostea.

10. În istoria lumii a fost înfăptuit un singur act de dragoste pură, nepătată cu nicio altă motivație ascunsă – actul prin care Dumnezeu S-a dat pe Sine pe cruce, în Christos, pentru păcătoșii nevrednici. Atunci când căutăm o definiție a dragostei, trebuie să ne uităm nu în dicționar, ci la Calvar.

Un material de CHRISTIAN SĂLCIANU

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/blog/Esenta-crestinismului-in-10-cuvinte-3921.html

Apostolii închisorilor


Cultele creştine au importanţi mărturisitori ai credinţei, care au plătit din greu fidelitatea lor faţă de Hristos.

Una dintre cele mai frecvente opinii din societatea de azi este aceea că românii au acceptat mult mai pasiv comunismul decât alţi europeni. Într-un soi de „fascism corect politic”, mulţi dintre cei care susţin aceste opinii încearcă să acrediteze faptul că ar exista o „genă a laşităţii” în români. Însă teoria are baze mai mult decât şubrede, pentru că în România a existat una dintre cele mai puternice rezistenţe armate împotriva comunismului.

Unul dintre cele mai impresionante feluri de a rezista împotriva comunismului a fost reprezentat de mărturia creştină. Există mărturisitori care provin din toate cultele creştine. Din păcate, tot mai mulţi dintre ei trec la cele eterne şi, o dată cu ei, dispar multe modele pentru contemporani. Ultimul din această serie de părinţi ai închisorilor este arhimandritul Arsenie Papacioc. El era considerat drept unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române.

Arsenie Papacioc

„Nu există păcat mic”

Arsenie Papacioc a fost o personalitate exemplară. El a pătimit din plin pentru convingerile sale politice, iar în închisoare şi-a întărit credinţa creştină, apoi a devenit un apostol modern pentru miile de credincioşi pe care i-a spovedit şi i-a îndrumat. Viaţa arhimandritului Arsenie Papacioc a cunoscut o turnură de o duritate extremă în anul 1941. Tânărul Anghel (numele de mirean) Papacioc a fost aruncat în închisoare de către autorităţile româneşti, în timpul guvernării generalului, apoi mareşalului Ion Antonescu. Vina lui Anghel Papacioc era una politică era adept al Mişcării Legionare, care promova o ideologie fascistă. Unii dintre adepţii acestei mişcări, apropiate de nazismul german, s-au făcut vinovaţi de crime oribile, precum asasinarea unui număr însemnat de evrei ori a unor personalităţi antilegionare, precum Nicolae Iorga.

Ajunsă la putere în momentul destrămării României Mari, Mişcarea Legionară a încercat să îl înlăture de la putere pe generalul Ion Antonescu. Însă bătălia a fost câştigată de Ion Antonescu, iar mii de fascişti români au ajuns în închisori. Printre ei, Anghel Papacioc. În închisoare, tânărul legionar a avut ocazia să îşi aprofundeze ataşamentul faţă de creştinism. În anul 1946, ca urmare a unui pact între exponenții totalitarismului, adică liderii comunişti şi cei legionari, cei mai mulţi dintre adepţii Mişcării Legionare au fost eliberaţi din închisori. (Multi legionari au fost co-optati in partidul comunist, unii ajungind sa aiba chiar functii importante. Un exemplul clasic este cel al lui Vasile Vilcu, fost legionar si ulterior membru al PCR avind functia de secretar general al Judetului Constanta in anii ’60 si ’70. Un alt exemplu este cel al lui Stefan Voitec. – vezi comentariul  13). Anghel Papacioc a decis să renunţe la politică şi să se călugărească, sub numele de Arsenie. El a intrat în comunitatea monahală de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. În perioada 1949- 1950, Arsenie Papacioc a lucrat la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1954 şi 1958, părintele Arsenie Papacioc a fost numit duhovnic al Mănăstirii Slatina. Preocuparea sa pentru adâncirea credinţei l-a făcut să se alăture grupului „Rugul Aprins”, o mişcare spirituală care promova reflecţia asupra valorilor esenţiale ale creştinismului. Însă, pentru că autori-tăţile comuniste considerau „Rugul Aprins” drept o mişcare politică deghizată, a început prigoana împotriva membrilor grupului. În anul 1958, fără să fi avut vreo vină concretă, părintele Arsenie Papacioc a fost arestat şi aruncat în Zarca Aiudului. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare.

Presiunile internaţionale asupra regimului comunist din România au determinat, în anul 1964, eliberarea celor mai mulţi dintre deţinuţii politici. Printre ei, şi părintele Arsenie  Boca (în fapt este vorba de Arsenie Papacioc – vezi comentariul 15). Memorialistica închisorilor arată că marele duhovnic nu a abdicat nici o clipă de la credinţa sa. El a adus alinare, prin ajutorul spiritual şi prin exemplul său viu, celorlalţi deţinuţi din Aiud, printre care se număra marele filosof Mircea Vulcănescu, ucis prin înfometare şi frig în temniţa din inima Transilvaniei şi care a fost îngropat în zona cunoscută sub numele de Râpa Robilor din Aiud. După eliberarea din închisoare, părintele Arsenie Papacioc şi-a reluat apostolatul. Din anul 1974 şi până la moarte a fost duhovnicul mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol. Cei care l-au cunoscut spun că el era practicantul unui creştinism fără compromisuri. Pentru gândirea sa teologică este ilustrativ fragmentul în care spunea că „Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească”.

Dumitru Stălinoaie

Academicianul de după gratii

Un destin asemănător cu cel al lui Arsenie Papacioc l-a avut şi profesorul Dumitru Stăniloaie. Este vorba de unul dintre cei mai profunzi teologi ortodocşi ai secolului XX. Dumitru Stăniloaie a absolvit, mai întâi, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucu-reşti, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi. El şi-a obţinut doctoratul în Teologie, la Cernăuţi, în anul 1928. Dumitru Stăniloaie, care a devenit preot de mir şi care a trecut prin suferinţa pierderii unora dintre copiii săi, a studiat, de asemenea, la Atena, München, Berlin, Paris şi Belgrad. A fost profesor la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, iar din anul 1947, a fost transferat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. În perioada 1958 – 1963, şi părintele Dumitru Stăniloaie a fost închis în tem-niţa Aiudului, pentru „vina” de a fi frecventat reuniunile „Rugului Aprins”. După 1990 a devenit membru al Academiei Române.

Nicolae Steinhardt

Convertirea lui Steinhardt

Un alt părinte al închisorilor este Nicolae Steinhardt. El s-a născut lângă Bucureşti, în comuna Pantelimon, într-o familie evreiască. În perioada interbelică, a intrat în mediile literare din Bucureşti, inclusiv în cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Aici i-a întâlnit pe Mircea Eliade şi pe Constantin Noica. Nicolae Steinhardt s-a orientat, în paralel, către studii juridice. El şi-a luat licenţa în Drept şi în Litere la Universitatea din Bucureşti, iar apoi a obţinut doctoratul în Drept Constituţional. Nicolae Steinhardt a început să lucreze la Revista Fundaţiilor Regale. În timpul celui de-al doilea război mondial, Steinhardt a fost îndepărtat din redacţie din cauza originii sale evreieşti, dar revine după 1944. Nicolae Steinhardt a fost arestat în anul 1958, împreună cu Constantin Noica. Pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva prietenilor săi, a fost condamnat la 13 ani de închisoare. Însă închisoarea va fi, pentru Nicolae Steinhardt, o şcoală mai înaltă decât Universitatea.

La 15 martie 1960, el a decis să se convertească la creştinism şi a fost botezat de marele ieromonah ortodox basarabean Mina Dobzeu, în prezenţa unor preoţi ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi, pentru că Nicolae Steinhardt a vrut să dea botezului său un caracter ecumenic. A fost eliberat în 1964. În anul 1978 a fost acceptat ca bibliotecar al Mănăstirii Rohia, iar în 1980 a devenit
călugăr al acestei mănăstiri. Nicolae Steinhardt a murit în anul 1989 şi a fost înmormântat lângă mănăstire.

Richard Wurmbrand

Convertirea lui Richard Wurmbrand

O poveste asemănătoare cu cea a lui Nicolae Steinhardt era cea a unui alt apostol al închisorilor. Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevărate saga a secolului XX. Născut într-o familie evreiască, în tinereţe, el a aderat la mişcarea comunistă. În timp însă, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucureşti, religia creştină, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi împotriva fascismului şi a salvat numeroşi tineri evrei de la deportare. Apoi, a început lupta împotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temniţă. În cele din urmă, eliberat din închisoare, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizaţie care îi susţine pe creştinii persecutaţi de pe toată planeta. Richard Wurmbrand a avut satisfacţia să vadă prăbuşirea celor două regimuri dictatoriale, fascismul şi comunismul. Pastorul lutheran a murit în anul 2001. Încă din timpul vieţii, el fusese supranumit „Apostolul de după Cortina de Fier”.

Iuliu Hossu

A preferat temniţa purpurei de cardinal

O altă figură emblematică pentru rezistenţa creştinilor în închisorile comuniste este cea a episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, primul cardinal român din istorie. El era unul dintre artizanii Marii Uniri din 1918 şi a fost unul dintre liderii românilor ardeleni în timpul ocupaţiei horthyste din Transilvania de Nord. Iuliu Hossu a fost aruncat în temniţă după ce autorităţile comuniste au interzis Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Patriarhul Justinian Marina i-a propus demnitatea de mitropolit ortodox al Moldovei, în schimbul renunţării la credinţa catolică. Iuliu Hossu a refuzat. „Credinţa noastră este viaţa noastră!”, a fost principiul care l-a călăuzit, alături de ceilalţi 11 episcopi greco-catolici care au trecut prin temniţele comuniste. În 1969, Papa Paul al VI-lea i-a oferit purpura de cardinal. Autorităţile comuniste erau dispuse să îl elibereze pe Iuliu Hossu ca să îşi ia în primire demnitatea de prinţ al Bisericii Catolice, dar el a refuzat să părăsească ţara. Iuliu Hossu a pierit în temniţă un an mai târziu.

Martiri beatificaţi

Cei mai mulţi dintre apostolii închisorilor au faimă de sfinţenie. Unii dintre ei au fost deja canonizaţi. Este vorba de doi episcopi romano-catolici, Szilard Bogdanffy de Oradea şi de Johann Scheffler de Satu Mare. Practic, primii sfinţi care au trecut prin Purgatoriul închisorilor comuniste din România sunt de origine maghiară şi germană. Însă credincioşii din România se roagă pentru ridicarea la cinstea altarelor a tuturor celor care au fost apostoli ai temniţelor comuniste, închişi pentru credinţa lor în Iisus Hristos.

Un articol de de CLAUDIU PADUREAN

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolii-inchisorilor-232572.html

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolii-inchisorilor-232572-pagina1.html#top_articol

Citește și

Martirii credintei in inchisorile comuniste

Cardinalul Ştefan Wyszyński despre minciună şi adevăr


Cardinalul Ştefan Wyszyński

Nu-i nevoie de mulţi oameni care să vorbească despre adevăr. Cristos a ales puţine persoane să vestească adevărul.

Read more …

Care este pozitia intelectualului român fata de valorile crestine si de Biserica? Interviu cu Adrian Papahagi


ADRIAN PAPAHAGI – consilier al Ministrului Afacerilor Externe al Romaniei

Asociația Familiilor din România îl consideră pe dl Papahagi ca pe unul dintre cei mai profamilie si provalori intelectuali din Romania. In mai, dinsul a acordat un interviu d-nei Larisa Iftime, presedintele Pro Vita Media si jurnalista la Ziarul Lumina. D-na Iftime a impartasit cu noi interviul acordat dinsei de catre dl Papahagi, ii multumim, si vi-l recomandam si d-tra. Tot mai rar aflam in Romania contemporana intelectuali carre promoveaza valorile crestine si traditionale. Dl Papahagi este unul dintre ei. Redam in intregime interviul d-lui Papahagi. http://www.ziarullumina.ro/articole;1591;1;56147;0;Nu-concep-civilizatia-europeana-fara-crestinism.html

“Nu concep civilizatia europeana fara crestinism”

Dialog cu Adrian Papahagi, consilier al ministrului Afacerilor Externe

Introducere: Doar o societate crestina, de oameni liberi, demni si egali ar putea grabi reasezarea valorilor în România. Demolarea lumii românesti în cei 50 de ani de comunism si de ateism, de fapt, nu poate fi depasita printr-un “salt” în vidul consumist. Pentru carturar, “cautarea lui Dumnezeu împlineste si transcende totodata idealul cunoasterii”, accentueaza tânarul carturar Adrian Papahagi. Generatia sa, care cuprinde o multime de carturari cu nume certe, daca “va sti sa fie conservatoare si sa îmbine corecta înradacinare în traditia neamului cu întelegerea mersului lumii si, în principal al Europei, ar putea sa reediteze miracolul interbelic”, mai spune domnia sa.

Care ar fi rostul carturarului în lumea de astazi, de la noi cel putin, unde se vorbeste nu rareori despre un haos? Despre o prelungita reasezare a valorilor? Care este prestatia lui în politic?

  Îmi place ca folositi cuvântul carturar, cazut în desuetudine în epoca de barbarie lingvistica în care traim. Îl prefer oricând nefericitului adjectiv “intelectual” care, în lipsa de substanta, se zbate sa obtina, prin impostura neologistica, prestigiu semantic. Presupunând ca intelectualul si carturarul sunt doua specii distincte – si ajung sa cred ca, spre deosebire de carturari, “intelectualii” nu pot fi decât publici -, carturarul se tine adesea departe de lumea politica. Cu alte cuvinte, carturarul este personajul nitel inactual care poate fi gasit mai degraba în biblioteca decât în studiourile de televiziune. Sunetului si furiei politicului le prefera “calmul valorilor”; cliseului, instantaneului, butadei le contrapune tomul, acumularea, durata.

Specia intelectualilor a fost descrisa fara complezenta de Paul Johnson într-o carte memorabila: de la Rousseau la Sartre si Foucault, trecând prin Marx, gândirea lor s-ar zice ca a avut mai degraba efecte nefaste. De cealalta parte, modelul carturarului desavârsit este închis în superba formula prin care Jean Leclercq surprinde esenta benedictismului: “lâamour des lettres et le désir de Dieu”. Benedictinul sau în genere calugarul carturar, îndragostit de litere si în cautarea lui Dumnezeu, împlineste si transcende totodata idealul cunoasterii. Este orizontul în care se situeaza, pastrând proportiile, modestele mele aspiratii. Visez la un Vivarium al zilelor noastre, unde exegeza biblica si studiul literaturii clasice sa se regaseasca în fireasca îmbratisare. Dar sa nu uitam ca Vivariumul lui Casiodor este un succedaneu al falimentului politic al senatorului.

  Si fiindca tot l-am pomenit pe Casiodor, as spune ca, desi este povestea unui esec politic, viata lui demonstreaza ca si carturarii pot avea un destin public. Îl iau cu autoironie ca model pe Casiodor – un alibi convenabil daca, dupa tot ce am spus pâna acum, s-ar gasi cineva sa ma întrebe de ce am abandonat, vremelnic sau definitiv, manuscrisele medievale pentru proiectul politic crestin-democrat sau pentru diplomatie.

Casiodor, pe care l-ati evocat, apartinea clasei senatoriale a Imperiului Roman târziu. Era un aristocrat devenit “aristocrat al mintii”. Cum ati caracteriza “aristocratia mintii” românesti, unde, cum spunea tatal dvs., nu are ce cauta democratia? Cum a evoluat ea de la aprecierile facute de Marian Papahagi?

  Tatal meu se referea probabil la democratia anarhica, rousseauista, egalitarista. Însa la origini, democratia era ea însasi o aristocratie. În vremea lui Pericle, atenienii cu drept de vot erau o elita restrânsa. Idealul democratic nu este asadar unul plebeu, ci aristocratic. Ca sa-l citez pe Leo Strauss, democratia ar trebui sa fie o aristocratie generalizata. Hristos Însusi este, dupa cum zicea Steinhardt, “cel mai mare boier”, iar boieria asta e darul social al crestinismului. Crestinul este un ales, un aristocrat, si trebuie sa îsi tina permanent rangul. O societate crestina este o societate aristocratica, de oameni liberi, demni si egali. Cine nu întelege asta nu întelege nimic din crestinism.

 As vrea ca acest ideal crestin al electiunii, al meritului sa domine si în viata publica, si în cultura. O politica aristocratica e înfruntare de gentlemeni, nu cearta de tate. O “aristocratie a mintii” exclude impostura semidoctilor sau galagia intelectualilor “publici”. Din pacate, atât corpul politic, cât si mintea natiunii au cunoscut o decadere, o vulgarizare fara precedent în ultima jumatate de veac. Secularizarea a dus la o marginalizare a verticalei si, odata cu ea, a ierarhiei si a principiilor aristocratice. Relativismul si nivelarea orizontalei au luat locul înaltimii si al ordinii.

Vorbiti si într-un manifest recent despre idealul unei “aristocratii generalizate”. Nu credeti ca dupa caderea comunismului au aparut premisele revenirii la o traditie culturala si politica “aristocratica”? Tranzitia de care tot vorbim implica si depasirea unei crize morale sau spirituale. Totusi, ce lucruri bune s-au asezat în lumea noastra în ultimii 20 de ani?

  Caderea comunismului nu a adus cu sine sanatatea, ci doar convalescenta. Asemenea unui pacient operat cu succes de cancer, dar care este expus infectiilor postoperatorii, si corpul politic al natiunii noastre este vulnerabil. În vidul postcomunist s-au insinuat, la pachet cu renasterea admirabila a credintei si reafirmarea unor elite autentice, derutele veacului: un spiritualism difuz si heterodox, hedonismul si avatarurile sale, dreptomismul tâmp si fratele sau, multiculturalismul ignar.

  Desi s-au produs multe reasezari benefice, nu cred ca putem depasi cinci decenii de ateism, minciuna si stupiditate programatica prin saltul în vidul consumist. Îmi pastrez asadar ancorarea într-un pesimism antropologic pur conservator, care ma îndeamna sa pun un prognostic rezervat. Cred ca multe lucruri bune, care au supravietuit cumva sub comunism, sunt pe cale sa dispara definitiv. De pilda, nu sunt convins ca nivelul scolii românesti a crescut în ultimii douazeci de ani. Ca profesor, vad studenti din ce în ce mai ignoranti, biblioteci goale în timpul sesiunii. Disparitia admiterii în liceu si facultate, cumulata cu persistenta unui bacalaureat formal si irelevant, creeaza un efect catastrofal. Transformarea universitatilor, inclusiv a celor cu traditie, în fabrici de diplome nu conduce la generalizarea aristocratiei mintii, ci la propagarea unei noi specii: lumpen-intelectualul.

  Aristocratia înseamna efort sustinut pentru un ideal. Înseamna credinta, comportament, doxa, înradacinare. ?aranul autentic sau marele duhovnic sunt aristocrati, în timp ce potentati ai zilei sau chiar mostenitori ai unor nume ilustre pot fi lumpeni perfecti. Dar câti tarani autentici mai avem, din care sa se selecteze Pârvanii, Brâncusii sau Rebrenii de azi? Mai poate umanitatea crescuta între betoane si hranita cu junk food, junk music si junk media sa fie legata de pamântul si traditiile acestui neam? Ce înradacinare mai poate avea un tânar care si-a hranit adolescenta cu MTV, Harry Potter si McDonalds si al carui orizont de asteptare este luminat de neoanele de la mall sau de flash-urile din discoteci? Mutatia antropologica este majora. Libertatea pe care am câstigat-o nu a devenit libertate launtrica, îmbunatatirea incontestabila a traiului nu a adus cu sine îmbunatatirea spirituala. Cu toate acestea, starea de astazi este categoric preferabila celei dinainte de 1989. Tot ce sper este sa apara anticorpi la deriva morala, intelectuala si spirituala a epocii. Astept afirmarea unei generatii de tineri conservatori, idealisti, spiritualizati, satui de relativisme laxe si de lumpenizare. Trebuie sa înceteze domnia mediocritatii din învatamântul universitar.

Ati vorbit de scoala. Ce loc ocupa scoala, în general, printre prioritatile schimbarii în bine a lumii noastre românesti?

Un loc de frunte, fireste. Dar cred ca se merge într-o directie gresita. Cine vrea sa înteleaga de ce poate citi cu folos Criza spiritului american a lui Allan Bloom (de fapt, titlul original, The Closing of the American Mind, sugereaza chiar o “încuiere a mintii”). Nu cred într-o educatie bazata pe asa-zisele “competente”: pentru aceasta ar trebui sa existe scoli de ucenici sau de secretare – deplâng, de altfel, declinul acestui tip de învatamânt vocational. Cred într-o educatie bazata pe cunoastere si cultura. Cred în eruditie si rafinament, ceea ce înseamna învatat pe de rost date, formule, declinari, partituri, poezii. Dar va veti fi convins ca sunt un personaj profund conservator.

  Un învatamânt care înlocuieste cunostintele cu competentele va înlocui stiinta cu mestesugul, eruditia cu îndemânarea si nu va face decât sa erodeze traditia si cultura înalta. Va dau un singur exemplu: priviti în jur la decaderea jurnalismului. Odinioara, jurnalistii erau filologi care stapâneau bine limba si citisera o biblioteca întreaga.. Astazi, sunt “comunicatori”: lejer agramati, vag dezarticulati si profund inculti.

  Solutia ar fi un învatamânt cu doua viteze. Generalizarea educatiei este benefica, deci nu voi regreta epoca în care elitele erau autentice, dar si analfabetismul omniprezent. Pe de alta parte, elevii si studentii de vârf se pierd în învatamântul de masa. As vrea sa vad în România mari scoli asemanatoare acelor grandes écoles din Franta sau institute de studii avansate ca în lumea anglo-americana. În ce priveste liceul, cred ca au supravietuit colegii nationale de bun nivel: mi-as dori însa ca tinerii straluciti pe care îi produc sa nu fie exportati, ci sa ramâna în sistemul universitar românesc. Pentru asta, trebuie sa înceteze domnia mediocritatii din învatamântul universitar.

Cum vedeti aportul generatiei dvs., scolite în anii ’90 în Occident, generatie care a ajuns deja la maturitate?

  Cred în generatia mea, si am spus-o adesea. Avem un dublu avantaj comparativ: eram prea tineri în 1989 pentru a fi fost tarati de comunism, dar nu am crescut în evul “media” pentru a fi obnubilati de hedonism si consumism. Am facut scoala buna si în tara, si în strainatate. Eu unul am studiat si am predat la Sorbona între 1997 si 2005. Pusi cap la cap, mi-am petrecut zece ani în Franta, Italia si Anglia. Dar am ramas întotdeauna extrem de legat de România. Pentru mine, România nu este cariera, ci destin. Este tara mea, ma doare tot ce e rau si ma bucura fiecare pas înainte. Am prieteni admirabili pe care îi respect si îi iubesc. Nu am întâlnit niciunde oameni mai inteligenti decât în România, desi m-am format la Ecole Normale Supérieure, pe unde trece inevitabil o buna parte din elita umanista si stiintifica a Frantei. Cred ca oameni ca Radu Preda, Mihail Neamtu sau Alexandru Gussi au enorm de dat acestei tari. Sunt extrem de fericit ca s-a putut coagula, în jurul lui Teodor Baconschi, un nucleu de tineri patrioti, crestini si bine scoliti, care sa articuleze un nou proiect politic crestin-democrat.

  Asemenea noua, exista nenumarati tineri scoliti, care au succes în afaceri, în administratie, în învatamânt sau în medicina. Ei reprezinta clasa de mijloc în România, indispensabila renasterii acestei tari. Daca aceasta generatie va sti sa fie conservatoare si sa îmbine corecta înradacinare în traditia neamului cu întelegerea mersului lumii si în principal al Europei, cred ca ar putea sa reediteze miracolul interbelic fara a cadea însa în excesele sale.

Care este pozitia intelectualului român fata de valorile crestine si de Biserica?

  Din ceea ce am spus mai sus, veti fi dedus deja ca nu ma identific cu specia “intelectualului” si refuz acest cliseu. Pot vorbi în nume propriu, si va pot spune ce vad la prietenii mei. Eu, unul, sunt crestin-ortodox practicant, chiar daca nu unul prea vrednic. Sunt apropiat de Biserica si iubesc Ortodoxia. Sunt ierarhi carora le datorez mult, începând cu Preasfintitul Vasile Somesanul, care m-a botezat si îmi este duhovnic, si cu Înalt Preasfintitul Iosif, duhovnicul meu de la Paris, caruia îi datorez desteptarea liturgica. Totusi nu clamez apartenenta la Biserica lui Hristos ca pe un titlu de glorie, ci o vad ca pe o datorie fata de mine si semeni. Crestinismul are si o dimensiune civica, sociala, dincolo de cea mistica. De aceea, nu concep civilizatia europeana fara crestinism: identitatea noastra este una crestina, de care nu avem dreptul sa ne dezicem.

  Dar nu toti intelectualii au aceasta pozitie. Foarte multi practica un sincronism stângist, antireligios sau agnostic.. Este dreptul lor sa fie în ton cu veacul, asa cum este dreptul nostru sa fim crestini conservatori, fara a deveni habotnici. Biserica este principala forta conservatoare a neamului. Desi este nevoita sa se adapteze epocii ca institutie lumeasca, ca institutie divina ramâne dincolo de veac. Într-o vreme în care traditia a intrat în disolutie, Biserica este ancora noastra de capatâi. Sunt convins ca Biserica Ortodoxa Româna va reusi sa ramâna punctul de referinta fix într-un peisaj care se schimba cu o viteza uluitoare. Vitala si mistica, mângâietoare si severa – Ortodoxia îsi pastreaza harul si puterea de agregare spirituala si sociala.

 Adrian Papahagi, carte de vizita: Adrian Papahagi este consilier al ministrului Afacerilor Externe, director adjunct al Institutului de Studii Populare, membru fondator si vicepresedinte al Fundatiei Crestin-Democrate, director al Centrului de Istoria Cartii si a Textelor (CODEX), UBB – Cluj, si lector la Catedra de limba engleza a Facultatii de Litere, UBB – Cluj. S-a nascut la 20 martie 1976, la Cluj, a urmat Liceul “Gheorghe ?incai” (1994), apoi, ca elev strain, École Normale Supérieure – Rue dâUlm Paris (1997-2000). A obtinut licenta în engleza si germana si a urmat doi ani de studii clasice la Universitatea “Babes-Bolyai” Cluj, dupa care a studiat (master si doctorat în filologie – summa cum laudae) si predat la Universitatea Paris – IV Sorbonne si la Institut Catholique de Paris (1999-2003).

Are un volum de autor si a editat alte patru, a publicat 20 de articole stiintifice în reviste occidentale si câteva zeci de articole (editoriale, cronici, atitudine) în “România Literara”, “Adevarul Literar si Artistic”, “Revista 22″, “Dilema”, “Cuvântul”, “Echinox”. (Interviu realizat de Larisa si Constantin Iftime)

Decizia Comisiei pentru Egalitate si Drepturile Omului in favoarea crestinilor discriminati ii nemultumeste pe de atei si homosexuali


Ateii şi homosexualii sunt nemulţumiţi de decizia Comisiei pentru Egalitate şi Drepturile Omului de a interveni pentru a-i apăra pe unii dintre creştinii discriminaţi în Marea Britanie din cauza credinţei lor. Comisia a apreciat că judecătorii i-au discriminat pe unii creştini printr-o interpretare „îngustă” a legii.

egalitate

Decizia Comisiei pentru Egalitate şi Drepturile Omului vine după 5 ani în care creştinii au raportat în numeroase rânduri că sunt discriminaţi la locul de muncă şi că au fost sancţionaţi pentru că au vorbit despre credinţa lor sau pentru că au purtat simboluri specifice credinţei lor (crucifixuri de exemplu). Membrii Comisiei au apreciat că, în unele cazuri, judecătorii britanici au dat legii o interpretare mult prea „îngustă”, conform christianpost.com.

Ben Summerskill, liderul organizaţiei gay Stonewall, s-a declarat „profund deranjat” de decizia autorităţilor guvernamentale. Asociaţia Umanistă Britanică şi-a afirmat nemulţumirea în legătură cu intervenţia Comisiei în favoarea creştinilor discriminaţi şi a declarat că interesul Comisiei pentru aceste cazuri este „disproporţionat”.

„Aşteptăm detalii exacte despre intervenţia legală a Comisiei, dar suntem încurajaţi de tonul înştiinţării. Este un pas în direcţia corectă. Suntem convinşi că se poate face mai mult pentru a permite o ajustare rezonabilă a credinţelor religioase la locul de muncă, şi sperăm că tribunalele vor adopta o perspectivă mai tolerantă în scopul respectării libertăţii religioase”, a declarat Mike Judge, de la Christian Institute.

Patru cazuri de discriminare împotriva creştinilor britanici au ajuns la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului: (1) Nadia Eweida, angajată a companiei British Airways, a fost pusă pe liber de la locul de muncă pentru că a refuzat să îşi dea jos de la gât un colier cu un crucifix; (2) psihologul Gary McFarlane a fost concediat pentru a refuzat să consilieze cupluri de homosexuali; (3) Lilian Ladele a fost sancţionată pentru că a refuzat ca, în calitatea sa de ofiţer al stării civile, să oficieze căsătorii între homosexuali; (4) Shirley Chaplain, o asistentă medicală sancţionată la serviciu pentru că purta un crucifix la gât. Aceste cazuri au fost pierdute în tribunalele din Marea Britanie, înainte de a ajunge la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.

Un alt caz care a fost în atenţia presei a fost cel a cuplului creştin Eunice şi Owen Johns, care au dorit să adopte un copil orfan, dar cărora autorităţile le-au interzis acest lucru din cauză că soţii Johns şi-au afirmat credinţa bazată pe Biblie că homosexualitatea este un păcat condamnat de Dumnezeu.

„Această tiranie liberală trebuie să fie respinsă de poporul britanic. Acum, legea este plină de prejudecăţi, iraţională şi părtinitoare. Îi pedepseşte pe indivizi pentru crime de conştiinţă, iar statul aprobă o moralitate inversă. (…) Nu există nici un motiv în lege sau oriunde altundeva pentru care drepturile în privinţa orientării sexuale ar trebui să fie mai importante decât drepturile religioase. Este ceva complet greşit în ce priveşte busola etică şi legislativă din Marea Britanie”, a declarat Paul Diamond, avocatul care i-a reprezentat pe soţii Johns în instanţă.

„Intervenţia noastră în aceste cazuri îi va încuraja pe judecători să interpreteze legea în linii mai mari şi mult mai clar în folosul oamenilor care sunt religioşi şi a celor care nu sunt religioşi”, a declarat John Wadham, directorul Comisiei pentru Egalitate şi Drepturile Omului.

Comisia a subliniat că legislaţia este „confuză şi contradictorie”, făcând „dificil” pentru angajatori să găsească modalităţi prin care să respecte opţiunile religioase ale angajaţilor lor.

Decizia Comisiei de a interveni în cazurile amintite a venit la scurt timp după ce Alianţa Evanghelică a acuzat-o că eşuează în a-i apăra pe creştinii care sunt discriminaţi în Marea Britanie. De asemenea, o serie de delegaţi din partea Bisericii Anglicane s-au întâlnit cu reprezentanţi ai Guvernului şi le-au atras atenţia că membrii bisericilor creştine sunt discriminaţi la locul de muncă din cauza credinţei lor.

„Unii angajatori au interpretat legea în moduri care par să presupună că exprimările rezonabile şi respectuoase ale credinţei sunt, prin definiţie, ofensatoare. Faptul provoacă o mare îngrijorare”, a declarat dr. Philip Giddings, din partea Departamentului de Relaţii Publice al Bisericii Anglicane.

(Foto: parliament.uk)

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stiri/Decizia-apararii-crestinilor-i-a-nemultumit-pe-atei-si-gay-3874.html

Pentru mai multe detalii despre această comisie, accesați articolul de pe site-ul lui Dănuț Mănăstireanu

http://danutm.wordpress.com/2008/01/12/joel-edwards-numit-in-comisia-pentru-egalitate-si-drepturile-omului/

Sondaj – Biblia carte omenească sau inspirată divin


Credința în Biblie s-a accentuat în timpul crizei financiare, anunță CNSnews.comcitând un raport în care au fost analizate date ale instituției de sondaj Gallup.

bible8Întrebarea Gallup a fost: „Care din următoarele afirmații se apropie cel mai mult de descrierea perspectivei pe care o aveți față de Biblie: 1) Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, de luat literal, cuvânt cu cuvânt, 2) Biblia este cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, dar nu tot ce e în ea trebuie luat literal, sau 3) Biblia este o carte veche scrisă de om, cu povești, legende, istorie și precepte morale”.

În mai 2008, 22% dintre americani credeau că Biblia este „o carte veche scrisă de om, cu povești, legende, istorie și precepte morale”. În același timp un total de 76% credeau celelalte două opțiuni, că Biblia este fie „cuvântul lui Dumnezeu, de luat literal, cuvânt cu cuvânt” sau că este „cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, dar nu tot ce e în ea trebuie luat literal.” În luna mai anul acesta, la 3 ani de la anteriorul sondaj, de la 22% doar 17% mai cred că Biblia e „o carte veche scrisă de om, cu povești, legende, istorie și precepte morale”, iar cei 76% au devenit 79% care cred că este cuvântul lui Dumnezeu.

În ultima decadă, în decembrie 2002 credința în Biblie ajunsese la 82%. În schimb un maxim istoric a fost de 85% în vara lui 1980, când doar 10% o credeau o carte omenească.

http://www.semneletimpului.ro/