9 Things You Should Know About Independence Day and the Declaration of Independence
Fiindcă astăzi este Ziua independenței (SUA) m-am gândit că ar fi util să știm mai multe despre contextul semnării acestui document și modul în care ziua de 4 iulie a a ajuns să fie asociată Declarațieie de Independență și declarată ca zi de sărbătoare.
Articol scris de JOE CARTER pentru http://thegospelcoalition.org
July 4, 2013 will be America’s 237th Independence Day, the day Americans celebrate our Declaration of Independence from Great Britain. Here are nine things you should know about America’s founding document and the day set aside for its commemoration.
1. July 4, 1776 is the day that wecelebrate Independence Day even though it wasn’t the day the Continental Congress 
decided to declare independence (they did that on July 2, 1776), the day we started the American Revolution (that had happened back in April 1775), the date on which the Declaration was delivered to Great Britain (that didn’t happen until November 1776), or the date it was signed (that was August 2, 1776).
2. The first Independence Day was celebrated on July 8, 1776 (although the Declaration was approved on July 4, 1776, it was not made public until July 8), but for the first two decades after the Declaration was written, people didn’t celebrate it much on any date. One party, the Democratic-Republicans, admired Jefferson and the Declaration. But the other party, the Federalists, thought the Declaration was too French and too anti-British, which went against their current policies.
3. After the War of 1812, the Federalist party began to come apart and the new parties of the 1820s and 1830s all considered themselves inheritors of Jefferson and the Democratic-Republicans. Printed copies of the Declaration began to circulate again, all with the date July 4, 1776, listed at the top. Celebrations of the Fourth of July became more common as the years went on and in 1870, almost a hundred years after the Declaration was written, Congress first declared July 4 to be a national holiday as part of a bill to officially recognize several holidays, including Christmas. Further legislation about national holidays, including July 4, was passed in 1938 and 1941
4. Benjamin Franklin, John Adams, Thomas Jefferson, Roger Sherman, and Robert R. Livingston comprised the Committee of Five that drafted the Declaration. Jefferson, regarded as the strongest and most eloquent writer, wrote most of the document. After Jefferson wrote his first draft, the other members of the Declaration committee and the Continental Congress made 86 changes, including shortening the overall length by more than a fourth and removing language condemning the British promotion of the slave trade (which Jefferson had included even though he himself was a slave owner).
5. The signed copy of the Declaration is the official, but not the original, document. The approved Declaration was printed on July 5th and a copy was attached to the „rough journal of the Continental Congress for July 4th.” These printed copies, bearing only the names of John Hancock, President, and Charles Thomson, secretary, were distributed to state assemblies, conventions, committees of safety, and commanding officers of the Continental troops. On July 19th, Congress ordered that the Declaration be engrossed on parchment with a new title, „the unanimous declaration of the thirteen united states of America,” and „that the same, when engrossed, be signed by every member of Congress.” Engrossing is the process of copying an official document in a large hand.
6. Thomas Jefferson and John Adams, the only two presidents to sign the document, both died on the Fourth of July in 1826, the fiftieth anniversary of the adoption of the Declaration. Adam’s last words have been reported as „Thomas Jefferson survives.” He did not know that Jefferson had died only a few hours before. James Monroe, the last president who was a Founding Father, also died on July 4 in 1831. Calvin Coolidge, the 30th President, was born on July 4, 1872, and, so far, is the only President to have been born on Independence Day.
7. John Hancock, the President of the Continental Congress at the time, was the first and only person to sign the Declaration on July 4, 1776 (he signed it in the presence of just one man, Charles Thomson, the secretary of Congress). According to legend, the founding father signed his name bigger than everyone else’s because he wanted to make sure „fat old King George” could read it without his spectacles. But the truth is that Hancock had a large blank space and didn’t realize the other men would write their names smaller. Today, the term „John Hancock” has become synonymous with a person’s signature.
8. The 56 signers of the Declaration did not sign on July 4, 1776, nor were they in the same room at the same time on the original Independence Day. The official signing event took place on August 2, 1776 when 50 men signed the document. Several months passed before all 56 signatures were in place. The last man to sign, Thomas McKean, did so in January of 1777, seven months after the document was approved by Congress. Robert R. Livingston, one of the five original drafters, never signed it at all since he believed it was too soon to declare independence.
9. Unlike the U.S. Constitution, which makes no reference to God, the Declaration has three references to a deity. The document also makes two references that tie natural law to God. (Although Thomas Jefferson was a Deist, as a young apprentice lawyer he had studied the work of Henry de Bracton, an English jurist and natural law proponent. Bracton has been referred to as the „father of common law” and is said to have „succeeded in formulating a truly Christian philosophy of law”).
Partajează asta:
Necesitatea unei istorii obiective a Bisericii Baptiste
Referitor la întrebările pe care le-am primit legate de inițiativă lui George Modoran de a publica o istorie „sincera” a bisericii Adventiste în perioada comunista, precizez doar ca nu cunosc detalii. Câțiva ani în urma i-am propus lui George o colaborare care sa includă mai multi cercetători adventiști la CNSAS iar rezultatul sa fie inclus într-o carte cu autor multiplu. Nu am primit nici un feedback legat de aceasta propunere, asa ca am considerat proiectul ca neprezentând interes. Ideea era ca puncte de vedere eventual diferite sa apară în paralel în așa fel încât cititorul sa poată avea un spectru larg de informație (și eventual interpretare) și sa poată concluziona singur. Nu pun la îndoiala sinceritatea lui George, însă pentru un istoric profesionist nu exista istorie sincera sau nesincera ci doar cu un grad mai mic sau mai mare de subiectivitate. Nu exista istorie 100% obiectivă. Pentru ca asta ar însemnă sa cunoști intențiile din spatele gesturilor și acțiunilor oamenilor. Cine pretinde ca ar putea reda acest context cu „sinceritate” se așează într-o poziție ingrata, pierzându-și credibilitatea. Ghiocel Fitzai a publicat o variantă de istorie adventistă cu câțiva ani în urma. Apariția anunțatei istorii „sincere” înseamna ca varianta lui Ghiocel Fitzai a fost o istorie nesincera? Ceea ce ma intriga, însă, este solicitarea de păreri cu privire la o astfel de „sinceritate” în contextul solicitării ca lucrarea sa fie tipărita sub auspiciile bisericii la editura Viata și Sănătate. În afara unei dorințe de publicitate, și eventual a unei presiuni asupra comitetului Uniunii pentru a ceda cererii „maselor”, solicitarea mi se pare neavenită. Istoria se scrie. Iar istoricul va fi judecat de istorie. Restul este deșertăciune.
Marius, sa-ți explic de ce un grad mai mare de subiectivitate nu înseamnă automat lipsa de sinceritate. Lipsa documentelor sau acces doar parțial la ele poate duce la subiectivitate, în ciuda intențiilor lăudabile și sincere. Dacă istoria se scrie pe baza declarațiilor martorilor, implicit gradul de subiectivitate este mai mare. Bineînțeles ca nu exclud posibilitatea unor intenții mai putin oneste, dar nu suntem în măsura sa ne pronunțam legat de intențiile oamenilor, pana la proba contrarie. Obiectivul nostru nu sunt procesele de intenție . . .
Partajează asta:
Maxima zilei – 2 iunie 2013
quotestree.com
Partajează asta:
Doi deputaţi PNL vor ca familia să fie definită ca uniunea dintre un bărbat şi o femeie
Mircea Dolha şi Grigore Crăciunescu au depus, miercuri, la Comisia de revizuire a Constituției un amendament prin
Mircea Dolha (emaramures.ro)
care propun ca familia să fie definită ca uniunea dintre un bărbat și o femeie.
Grigore Craciunescu (qmagazine.ro/)
Prin amendamentul depus la Constituție cei doi propun ca textul actual „Familia se întemeiază pe căsătoia liber consimţită între soţi” să devină „Familia se întemeiază pe căsătoia liber consimţită între un bărbat şi o femeie„.
„Amendamentul are un rol în ce priveşte viitorul familiei, al ţării, ca atare. E un amendament legat de morala creştină, de tradiţia poporului român, de ce caracterizează fiinţa poporului român. Recensământul făcut în România arată că peste 85% din cetăţeni sunt de origine ortodoxă, iar în religia creştină căsătoria între un bărbat şi o femeie e cea firească, normală”, a spus Grigore Crăciunescu.
El a arătat că acest amendament este susţinut de 45 de alţi deputaţi PNL şi de doi deputaţi PSD
Partajează asta:
Petru Cocirteu – Libertate religioasă şi dizidenţă în perioada comunistă
Dragi prieteni,
Vă invităm luni, 27 mai, de la ora 19.00, la o masă rotundă având ca temă Libertate religioasă şi dizidenţă în perioada comunistă. Invitatul special al serii este domnul Petru Cocîrţeu, cunoscut pentru eforturile depuse, în perioada comunistă, pentru apărarea libertăţilor religioase ale credincioşilor din România.
În aprilie 1978, în Bucureşti, împreună cu alţi lideri religioşi, studenţi, intelectuali şi muncitori, pune bazele organizaţiei interconfesionale Comitetul Creştin Român – Apărarea Libertăţilor Religioase şi de Conştiinţă, afiliată la Solidaritatea Creştină Internaţională cu sediul la Zürich, având totodată reprezentanţă în Naţiunile Unite. La 15 octombrie 1978 este arestat şi condamnat la 1 an de închisoare pentru activitate religioasă şi de conştiinţă, iar în ianuarie 1979 devine membru al organizaţiei Solidaritatea Creştină Internaţională. La 8 februarie 1981,împreună cu familia părăseşte ţara, obligat de regimul communist, fiind considerat persona non grata, iar în 1981 devine membru al organizaţiei Amnesty International de la Geneva. Printre poziţiile ocupate de domnul Petru Cocîrţeu a fost şi cea de Chairman al Academiei Româno-Americane de Ştiinţă şi Artă.
Vă aşteptăm cu drag la acest eveniment.
Cu preţuire,
Paulian Petric
Coordonator – Departamentul educaţional
Centrul Areopagus Timişoara
www.areopagus.ro
Partajează asta:
Discursul președintelui PNTCD, Corneliu Coposu la congresul Partidului Conservator din Marea Britanie (11 octb. 1990)
Delegația română condusă de Corneliu Coposu, președintele PNTCD, este primită de Margaret Thatcher la congresul Partidului Conservator din Marea Britanie în 11 octombrie 1990.
Din delegație mai fac parte: Doina Cornea, Mihai Gheorghiu, lider al ligii studenților și Paul Negruț, pastorul bisericii creștine baptista Emanuel din Oradea, cel care l-a și tradus pe Corneliu Coposu.
Discursul lui Corneliu Coposu, în care amintește de impunerea comunismului cu ajutorul Armatei Roșii, de persecuțiile îndurate pe parcursul acelor ani, precum și de momentul decembrie 1989 când România și-a recăpătat libertatea a fost primit cu aplauze. Corneliu Coposu a menționat că „noi am fost distruși de Armata Roșie și am renăscut în decembrie 1989.” În cadrul discursului său acesta a menționat istoria de 140 de ani a PNȚ, lupta partidului împotriva comunismului și mai nou (anii 90) lupta din opoziție (referire la opoziția politică) împotriva neocomunismului și a socialismului. De asemenea, Corneliu Coposu evocă în discursul său Partidul Conservator despre care menționează că este speranța României și speranța Europei și personalitatea liderului Partidului Conservator, Margaret Thatcher afirmând că acesta este „prima personalitate a continentului de la care România și țările din Est așteaptă salvarea spre o nouă democrație.”
De remarcat modul în care a fost primită deligația României, cu referire în special la Doina Cornea și Corneliu Coposu, precum și menționarea situației țării noastre în anii 90.
Dacă din conducerea României ar fi făcut parte Corneliu Coposu, Ioan Rațiu și alții asemenea lor cred că alta ar fi fost astăzi situația economică și politică a României.
Informație preluată prin intermediul http://sldsjd.wordpress.com
Partajează asta:
Alexandru Hâncu, Reagan – Omul care a scapat Europa de comunism
Prin intermediul acestui articol autorul oferă informații interesante privind politica americană în anii 80 ai secolului XX. Sunt cam nelămurit în privința politicii lui Jimmy Carter, despre care Alexandru Hâncu spune că a fost una de stânga, politică promovată de Partidul Democrat.
Vezi și
JIMMY CARTER DESPRE DUMNEZEU ŞI ROLUL RELIGIEI ÎN POLITICĂ
JIMMY CARTER DESPRE NICOLAE CEAUȘESCU
„Daca sunteti liberi sa cititi acest ziar (Revista 22) e pentru ca acum multi ani un fost reporter sportiv, ajuns apoi actor si in cele din urma politician, s-a gandit sa va faca acest dar. Din America. N-ati avea astazi in maini 22 daca la putere ar fi Nicolae Ceausescu (ori Fiul), tara in care locuiti s-ar chema Republica Socialista Romania, iar de la Kremlin ar sta cu laba pe noi vreun cumatru de-al lui Leonid Brejnev. Dar uite ca asa a fost sa fie: in 1980, un fost reporter sportiv si actor a fost ales presedintele Statelor Unite ale Americii. Si a schimbat lumea din temelii. (…) S-a numit Ronald Reagan. Daca azi nu stati la coada noaptea, cu scaunelul, la tacamuri de peste si copite de porc, daca aveti curent si apa calda si 50 de canale pe cablu, daca va zbarnaie in buzunar telefonul mobil, daca aveti pasaport si puteti (inca) alege ce ziar cititi – ei bine, baieti si fete, lui trebuie sa-i multumiti.
Ronald Reagan 1981 (en.wikipedia.org)
Pe plan extern, iarasi numai bucurii. Expansiunea comunismului parea de neoprit – URSS invadase Afganistanul, iar la usa Americii, Nicaragua incapuse pe mana flacailor cu secera si ciocanul. In Orientul Mijlociu, Iranul era controlat de fundamentalisti islamici, care amenintau sa se extinda in toata zona Golfului. In plus, de mai bine de un an Ayatolahii tineau ostateci 52 de americani in fosta ambasada din Teheran si dadeau cu tifla spre Washington, unde presedinte era Jimmy Carter. Politician din Partidul Democrat, deci de stanga. Poate vi-l mai amintiti – e flacaul care s-a fotografiat cu Ceausescu si cu Leana, in balcon la Casa Alba. Printre politicienii si capetele luminate din presa americana, dominata de ideile de stanga, domnea consensul – tara e pe duca, lumea libera la fel. Atentie – nu e o gluma!!! America ajunsese, in 1980, intr-o cumplita ananghie. Disperarea era atat de mare, incat era vehiculata foarte serios ideea desfiintarii functiei de presedinte – sau transformarea ei intr-una pur decorativa.
Asasinarea lui John Kennedy, razboiul pierdut in Vietnam, scandalul Watergate – soldat cu demisia lui Richard Nixon – si, evident, declinul economic demoralizasera natiunea americana si subminasera grav increderea in presedintie, institutia fundamentala a sistemului politic american. Ca si increderea in democratie si in piata libera. Faurarii de la Kremlin isi frecau fericiti mainile – inca un pic, si gata. In mediile politice, academice si in presa din occident, socialismul si in cele din urma victoria mondiala a comunismului ajunsesera sa fie lucruri de care se vorbea ca despre evolutii inevitabile. Incredibil, nu? Ei, si tocmai cand capetele luminate se pregateau sa cante prohodul Americii din fata monumentului lui George Washington – surpriza!!! Un oarecare Ronald Reagan, ajuns guvernator in Statul California, iese in fata – si zice NU!!! America nu e pe duca, economia poate fi redresata, iar Lumea Libera va infrange comunismul. Ha!!! Cam asa pot fi rezumate reactiile. Mai exact – “Ha, ha, ha…”. Apoi, cand s-a vazut ca mesajul lui Reagan prinde la popor, placa s-a schimbat: “Atentiune, nu-l credeti, e un nebun periculos, sau un escroc care promite orice, doar ca sa ajunga presedinte. E un fost actor – la ce-l poate duce mintea?”
Mda. In campania pentru alegerile prezidentiale din 1980, Ronald Reagan a propus alegatorilor un program simplu. Doar trei puncte: reducerea impozitelor; reducerea cheltuielilor sociale; cresterea cheltuielilor militare. A castigat doua mandate la Casa Alba. Si a scapat Europa de comunism.
Pana la el, in politica americana ajunsesera sa fie aproape litera de lege doua idei. Aplicate consecvent bunaoara de presedintele Jimmy Carter, politicianul de stanga, din Partidul Democrat. Prima: statul stie mai bine decat cetateanul ce trebuie facut cu banii castigati prin munca cinstita de cetateanul cu pricina. Transpusa in practica, ideea a rodit bogat: impozite cat malul si ditamai programe guvernamentale de protectie sociala. Ca doar guvernul stie mai bine. Cum iesi insa din criza? Impozite mai mari, cheltuieli sociale mai mari, evident – alta solutie nu e, a grait stanga. Reagan era insa republican, deci de dreapta. Ideea lui: “Guvernul nu e solutia problemei. Guvernul e problema”. Pe care viitorul presedinte a promis s-o trateze cu un remediu simplu: mai multi bani in buzunarele oamenilor, nu in cuferele guvernului. Adica impozite mai mici. Cu 30% mai mici. Astfel ca oamenii sa aiba mai multi bani cu care sa cumpere produse si servicii. Stimuland in acest fel crearea de locuri de munca si cresterea economica.
A doua mare idee a politicii americane pre-Reagan suna cam asa: “Uniunea Sovietica nu trebuie suparata, fiindca are arme nucleare, iar comunismul poate nu e chiar un lucru rau”. Alo!!! Un pic de bun simt, ce naiba… Numai ca prin 1980, in cercurile “elevate” occidentale, de bun simt era sa spui ca viitorul va fi Paradisul Proletar, si ca nu era un viitor asa de indepartat. Daca nu va vine sa credeti, consultati arhivele. Sau cititi azi presa occidentala de stanga, partea care n-a observat ca nu mai exista Uniunea Sovietica. Ori bagati un ochi la ce se discuta pe la destule din marile universitati din Vest, unde comunismul e considerat in continuare un model minunat, gresit aplicat. Deci, tot de viitor.
Ronald Reagan a pus insa un alt diagnostic. “Uniunea Sovietica e Imperiul Raului”. Asemenea cuvinte nu aparusera niciodata in discursul vreunui lider occidental. Le-am auzit intr-o noapte la radio, cu sonorul la minimum si urechea lipita de difuzor – ca asa se asculta Vocea Americii. Si am sarit in sus, de parca as fi dat gol in minutul 90, in finala Cupei Campionilor. “Da, neica. Da! Sigur ca DA!!! Despre asta e vorba. Imperiul Raului!!!” Acolo am trait. In bezna, in frig, in foame, in frica si disperare. In Raiul comunist. In Romania lui Ceausescu. In Creatia Moscovei. In Imperiul Raului. Si m-am gandit atunci ca ar fi o sansa, firava, dar reala, ca omul ala, Reagan, sa nu ii cheme si el pe Ceasca si pe Leana la Casa Alba si sa-si faca poze cu ei in balcon si-n gradina de trandafiri. Si sa le-o traga peste bot sovieticilor. Si sa scapam de comunism – adica sa ne scape americanii. Aveam sperante, caci tot la radioul cu pricina, cu sonorul la minimum si urechea lipita de difuzor, am auzit ca Reagan – un actor de doi lei si un individ iresponsabil, cum zicea Scanteia – e hotarat sa rezolve problema, si ca, dupa parerea lui, comunismul se indreapta spre lada de gunoi a Istoriei.
Pana la Ronald Reagan, presedintii americani acceptasera teza ca trebuie sa se poarte cu manusi cu sovieticii, din cauza riscului unei catastrofe nucleare. Exista o formula, prescurtata MAD. Care inseamna “nebun” in limba engleza, dar care vine de fapt de la Mutually Assured Destruction – adica Distrugere Reciproca Asigurata. Cu alte cuvinte, daca una din superputeri trage prima cu rachete nucleare, cealalta raspunde si toata lumea moare. Asa stand lucrurile, nimeni nu va indrazni sa foloseasca arme nucleare, si nu trebuie facut nimic care sa strice acest echilibru al terorii. Pe sleau, santaj nuclear ca garantie a pacii. Sovieticii sa fie lasati in pace, chiar daca asta inseamna ca se intind. La inceputul anilor ‘80, Moscova a hotarat sa instaleze rachete nucleare SS20 cu raza medie de actiune la granitele Europei de Vest. Europenii au facut pe ei, si atunci Reagan a raspuns cu desfasurarea in Europa de rachete americane de tip Cruise si Pershing. Huo!!! Criminalul!!! Reagan impinge omenirea spre Cataclismul Nuclear!!! Si hai in strada, cu milioanele, scandand “Pace, Pace”. In Anglia, in Germania, in Franta, in Italia, peste tot unde era o stanga sau o miscare pacifista pe care le putea manipula KGB-ul. Afara cu rachetele americane, despre alea rusesti nici o vorba. Ne-a scos si Ceausescu atunci in strada, sa cerem pace. Noi ca noi, ca n-aveam de ales, dar aia, in Vest? O fi groasa, neica. Si era. Publicul era speriat in Occident si nu vedea aceeasi solutie de bun simt la care se gandise Ronald Reagan. Anume, ca nu mai trebuie cedat in fata amenintarii. Nici un pas. La ce-au dus aproape 40 de ani de cedari? La sporirea amenintarii. Iar de negociat, nu se poate negocia cu un adversar convins ca Occidentul e slab si n-are vointa sa se opuna. Dar liderii de stanga spuneau publicului occidental ca politica lui Reagan e nesabuita, si ii va impinge pe rusi, saracii, la razboi. Ziarele le spuneau acelasi lucru. Si Hollywoodul – in filme care sustineau ca o catastrofa nucleara bate la usa, si ca va fi vina Americii daca se va intampla.
Citește continuarea pe http://www.revista22.ro/omul-care-a-scapat-europa-de-comunism-951.html
Informație preluată via
http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/alexandru-hancu-omul-care-a-scapat-europa-de-comunism
Partajează asta:
Conferinţa „Memory of Everyday Collaboration with the Communist Regimes in Eastern Europe” – apel la contribuţii
În perioada 21 – 24 octombrie 2013, Institutul de Istorie din cadrul Academiei Ungare de Ştiinţe şi European Network Remembrance and Solidarity organizează conferinţa Memoria Colaborării Zilnice cu Regimurile Comuniste în Europa de Est (Memory of Everyday Collaboration with the Communist Regimes in Eastern Europe). Conferinţa se va desfășura la Budapesta.
Conferinţa îşi propune să dezvolte o nouă interpretare a termenului de „colaborare” cu regimurile comuniste, folosind termenii de „cooperare” şi „participare politică”. Conferinţa se va concentra pe micro-istorie şi aspectul comparativ, o combinaţie care va oferi o înţelegere profundă a diferitelor modalităţi în care procesul de cooperare s-a desfăşurat în diferite societăţi comuniste.
Aceste abordări comparative au fost folosite pentru regimurile fasciste şi naziste, dar nu şi pentru cele comuniste. În cadrul conferinţei vor fi explorate probleme care se bazează pe experienţe de colaborare (de exemplu: biografii socio-istorice a agenţilor secreţi şi a comunităţilor în care trăiau).
O altă temă importantă care va fi adresată va fi: Cine este colaboratorul? Lucrările vor investiga rolul colaborării în viaţa de zi cu zi a oamenilor în perioada socialistă. Lucrările selecţionate vor încerca să construiască un context diferit şi dinamic al vieţii publice şi private folosind perspectivele biografice şi de micro-nivel.
Două seturi de întrebări sunt centrale în cadrul conferinţei:
- Funcţia, reprezentarea socială şi istoria instituţiilor naţionale şi a arhivele poliţiei secrete care studiază istoria colaborării cu dictaturile comuniste în Polonia sau în alte ţări Est şi Central Europene.
- Folosirea documentelor poliţiei secrete la un nivel social şi micro-istoric; poveşti personale sau studii de caz a persoanelor sau a grupurilor de persoane care au fost implicate în infrastructura instituţională a dictaturilor comuniste.
Lucrările prezentate la conferinţă vor fi publicate într-un volum.
Persoanele interesate de particiapre pot trimite un rezumat de max. 300 de cuvinte şi o scurtă biografie (CV-urile nu sunt acceptate) la adresa de email: sandor.horvath34@gmail.com. Limba de lucru a conferinței este engleza. Termenul limită pentru trimiterea rezumatelor este 15 mai 2013.
Organizatorii vor susţine costurile călătoriei, cazării şi a meselor persoanelor care prezintă lucrări la conferinţă.
Mai multe informații despre conferinţa Memoria Colaborării Zilnice cu Regimurile Comuniste în Europa de Est pot fi accesate aici.
Sursa: http://topub.unibuc.ro
Partajează asta:
Moștenirea unei dileme grele: Dietrich Bonhoeffer
Creștinii și-au pierdut „și capul și Biblia”, avertiza un tânăr teolog german în anii tulburi ai celei de-a Doua Conflagrații Mondiale. Numele tânărului – Dietrich Bonhoeffer. Cuvintele lui – o provocare și pentru generația prezentului.
Articol preluat de pe site-ul http://www.semneletimpului.ro
Scriitorul Eric Metaxas, autor al cărții Dietrich Bonhoeffer, pastor, martir, profet, spion, atrage atenția, într-un editorial publicat în Christian Post, că mesajul lui Bonhoeffer este încă unul actual și că moștenirea spirituală a lui Bonhoeffer rezonează și cu creștinii de azi. Metaxas consideră că o puternică ilustrație a acestei moșteniri o reprezintă spiritul de sacrificiu manifestat anul trecut de trei tineri implicați în masacrul din Colorado, care și-au pierdut viața interpunându-se între arma atacatorului și prietenele lor. „Ce anume i-a determinat să își riște viețile lor pentru tinerele fete?”, se întreabă Metaxas. Convingerea lui este că tinerii care s-au plasat în traiectoria gloanțelor au evidențiat „forța dragostei” în aceeași manieră în care Bonhoeffer a demonstrat-o, în urmă cu 68 de ani.
Ce a făcut Bonhoeffer?
În timpul frământărilor celui de-al Doilea Război Mondial, Bonhoeffer s-a interpus între evrei și naziști, fiind deseori în situația de a se exprima incisiv chiar și împotriva creștinilor care au cedat în fața retoricii antisemite a lui Hitler.
În opinia sa, Europa cea creștină trecea printr-o perioadă dramatică de derivă spirituală, care nu era altceva decât o consecință a adoptării filosofiei harului ieftin.Prin această expresie Bonhoeffer definea atitudinea superficială și duplicitară a creștinilor care doreau să se bucure de binecuvântările divine, fără să manifeste și spiritul (marcat de responsabilitate) al creștinismului. „Har ieftin este harul fără ucenicie, harul fără cruce, harul fără Iisus Hristos,” afirma Bonhoeffer în cartea sa de referință, „Costul uceniciei„.
Acuzând indiferența față de situația evreilor, Bonhoeffer a insistat pentru o intervenție a Bisericii [Evanghelice] în favoarea celor marginalizați: „Trebuie să se termine odată cu reţinerea motivată teologic faţă de acţiunile întreprinse de stat – acest lucru nu exprimă decât frica. «Vorbeşte tu pentru cei muţi» – mai ţine minte oare cineva din Biserică acest lucru care este cerinţa minimă a Bibliei în astfel de timpuri?”, reclama teologul german, așa cum citează revista Sojourners.
Revoltat de atitudinea colaboraționistă a Bisericii Evanghelice, Bonhoeffer a participat, alături de alte persoane cunoscute în spațiul german – precum teologul Karl Barth sau pastorul Martin Niemoller – la constituirea Bisericii Mărturisitoare. În cadrul acestei noi structuri denominaționale, el a avertizat că lupta împotriva nedreptăţilor trebuia desfășurată nu doar în cadrul bisericii, ci şi cu statul. Implicarea sa activă în subminarea guvernării naziste, inclusiv în sferă politică, a atras, drept consecință, arestarea sa, închiderea într-un lagăr de concentrare și, apoi, condamnarea la moarte prin spânzurare, pentru înaltă trădare.
Curajul de a trăi și curajul de a muri
Nu doar viața sa constituie un exemplu și un subiect de reflecție, ci și atitudinea sa în fața morții. Conform Christian Today, unul dintre medicii din lagărul în care a fost închis Bonhoeffer, care a asistat la aplicarea pedepsei capitale, relata că „la locul de execuție [Bonhoeffer, n.r.] a spus din nou o rugăciune și apoi a urcat treptele spre spânzurătoare, curajos și liniștit. În cei aproape 50 de ani am lucrat ca medic, cu greu am văzut un om să moară astfel în întregime supus voinței lui Dumnezeu”.
Remarcând curajul lui Bonhoeffer, manifestat atât în timpul vieții, cât și în pragul morții, pastorul Reinhold Niebuhr, sugera că viața acestuia „poate fi încadrată într-o istorie a apostolilor moderni […] În ciuda tinereţii sale – de abia împlinise treizeci de ani – el a fost unul dintre cei mai influenţi lideri ai rezistenţei bisericeşti din Germania. El a fost cu siguranţă cel mai hotărât dintre aceştia şi cel mai curajos” a afirmat în 1945 pastorul evanghelic american, citat de platforma online d@dalos, parte a serverului internațional UNESCO.
Dilemele etice generate de implicațiile acțiunilor lui Bonhoeffer
Între actele de curaj ale lui Bonhoeffer intră și o intenție dificil de catalogat drept exemplară: Bonhoeffer a planificat să îl ucidă pe Hitler. Pentru mulți creștini aceasta este o manifestare paradoxală. Cum ar putea un creștin autentic să intenționeze să ia viața unui om? Departe de a fi accesibil, răspunsul rămâne dilematic. Într-o întâlnire cu cititorii săi, Metaxas a oferit un exemplu contemporan: „Să presupunem că cineva în foaierul din biserică încearcă să ucidă oameni. Ar trebui un creștin doar să spună: «Mă voi ruga pentru aceasta» și să nu treacă la acțiune? Sau ar trebui ca acel creștin să ia arma pentru a preveni ca omul din foaier să ucidă mai multe persoane?” El a citat, de asemenea, celebra frază a lui Bonhoeffer: „Tăcerea în fața răului este rea”.
Pe Bonhoeffer, atitudinea care și-a pus amprenta supra vieții sale în perioada tulbure a nazismului l-a pus în conflict profund nu doar cu un anumit tip de regim politic, ci și cu o mare parte a tradiției religioase. Dilemele etice generate de deciziile sale continuă să existe și să îi confrunte pe cei care explorează relevanța lui Bonhoeffer pentru astăzi.
Bonhoeffer, o provocare pentru prezent?
Deşi profund ancorată în realităţile sumbre ale Germaniei interbelice, viața teologului german transcende cu mult epoca sa, provocând generația prezentă la momente de reflecție. Dincolo de dilema etică generată de deciziilor sale, este important să identificăm nu doar posibile similitudini cu perioada în care el a trăit, ci și eventualele reacții și atitudini necesare în condițiile rescrierii scenariului. În fața realităților cotidiene nu există spațiu pentru neutralitate. Opțiunile sunt puține, iar harul nu este deloc ieftin. De la distanță, Bonhoeffer ne indică și prețul pe care este posibil să îl plătim.
Te-ar putea interesa și
PROGRAMUL COLOCVIULUI „MARTIRIUL ÎN ANTICHITATEA CREŞTINĂ ŞI ÎN SECOLUL XX”. SÂMBĂTĂ 4 IUNIE 2011
GERMANII DIN EST VOR SĂ TRĂIASCĂ FĂRĂ RELIGIE
DIETRICH BONHOEFFER -TEHNOLOGIA A AJUNS UN SCOP ÎN SINE
VIAŢA ŞI ACTIVITATEA PASTORULUI LUTERAN DIETRICH BONHOEFFER
Partajează asta:
10 metode de manipulare prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă
Noam Chomsky (lingvist american, publicist politic, filosof) a întocmit lista celor “10 metode de manipulare” cu ajutorul mijloacelor de informare în masă.
Materialul a fost publicat în limba spaniolă de publicatia Rebelion și preluat de pe site-ul http://nuaisacrezi.ro via http://www.facebook.com/vickisasu
1. Distragerea atenției
Metoda principala de manipulare a societății este distragerea atenției oamenilor de la problemele importante și soluțiile acestora, luate de cercurile economice și politice aflate la conducere, prin umplerea permanentă a spațiului de informare cu mesaje lipsite de importanță sau cu foarte puțină importanță. Această tactică se dovedește a fi foarte utilă atunci când nu vrei ca cetățenii sa afle informații importante din domeniul științei, economiei, psihologiei, neurobiologiei și ciberneticii.
“Distragerea permanenta a atenției populației de la adevăratele probleme sociale, mutând-o la teme fără o reală importanță pentru a se asigura că oamenii sunt preocupați mereu cu ceva și nu o să aibă timp pentru a gândi de pe camp în cușcă, ca și celelalte animale.” (citat din cartea “Silent weapons for quiet wars”).
2. Sa creezi probleme, iar mai apoi sa propui soluții
Aceasta metoda se mai numeste “problema- reactia- solutia”. Se creaza problema, o anumita situatie, miza careia este sa produca o anumita reactie in randul populatiei in asa fel incat sa ceara luarea unor masuri necesare cercurilor aflate la conducere. De exemplu, sa permiti violente intr-un oras sau organizarea unor atentate sangeroase pentru ca populatia sa ceara adoptarea unor legi pentru luarea masurilor de protectie mai aspre si politici care restrictioneaza libertatea cetatenilor.
Ori: sa provoci o criza economica ca sa ii faci pe toti sa accepte incalcarea drepturilor sociale si reducerea serviciilor orasenesti ca un rau necesar.
3. Metoda aplicarii treptate
Pentru a obtine adoptarea unei legi nepopulare este destul sa o infiltrezi treptat, zi de zi, an de an. In acest mod au fost adoptate noi conditii social-economice (neoliberalism) in anii ’80 si ’90 ai secolului trecut.
Reducerea la minimum a functiilor statului, privatizarea, neincrederea, instabilitatea, somajul in masa, salariile care nu mai pot asigura o viata decent. Daca toate astea s-ar intampla in acelasi timp, cel mai probabil, ar duce la revolutie.
4. Amanarea executarii
O alta metoda de a adopta o solutie nepopulara este sa prezinti o problema marunta ca pe ceva “dureros si necesar” si sa obtii la acel moment acceptul cetatenilor pentru a o rezolva in viitor. Este mult mai simplu sa accepti niste sacrificii pentru viitor, decat pentru prezent.
In primul rand, pentru ca asta nu se va intampla imediat. In al doilea, din cauza ca poporul e predispus sa aiba sperante naive ca “maine totul se va schimba in bine” si ca acele sacrificii care ii sunt cerute in prezent vor putea fi evitate. Asta le da cetatenilor mai multa vreme pentru a se obisnui cu schimbarile si sa le accepte cu calm, cand va veni timpul.
5. Sa te comporti cu poporul la fel cum te-ai comporta cu niste copii mici
In majoritatea discursurilor propagandistice care erau destinate unui public larg se folosesc niste argument, personaje, cuvinte si o intonatie de parca ar fi vorba de copii de varsta scolara cu retinere in dezvoltare, ori persoane cu handicap mental.
Când cineva încearcă sa inducă în eroare o persoana, acesta folosește formulări infantile în discurs. Cu cât mai intens încearcă, cu atât mai multe expresii folosește. De ce? Dacă cineva se adresează altcuiva ca si acum acela are 12 ani sau mai putin, prin prisma influențării, in răspunsul și reacțiile acelei persoane, cu un grad înalt de probabilitate, va lipsi critica, ceea ce este caracteristic pentru copii pana la vârsta de 12 ani.
6. Sa pui accent pe emoții într-o măsura mai mare decât pe gândire
Acționarea asupra emoțiilor reprezintă o metodă clasică, orientate spre a bloca capacitatea oamenilor de a analiza rațional, și ca rezultat capacitatea de a înțelege critic ceea ce se întâmplă. Pe de alta parte, folosirea factorului emoțional permite deschiderea ușii spre subconștient pentru a infiltra gânduri, dorințe fobii, temeri, constrângeri ori modele stabile de comportament.
7. Tinerea oamenilor în necunoștință de cauza prin cultivarea mediocrității
Sa ajungi la rezultatul in care oamenii devin inapti de a intelege metodele si tacticile pe care le aplici ca sa ii influentezi si sa ii subordonezi voinței tale. Calitatea invatamantului oferit claselor inferioare ale societatii trebuie sa fie cat mai mediocru si mai sarac, pentru ca limita dintre paturile inferioare si cele superioare sa ramana la nivelul la care nu va putea fi trecut de primele.
8. Să-i faci pe ceilalți sa se bucure de mediocritate
Sa infiltrezi in randul populatiei gandul ca a fi prost, vulgar si needucat este la “moda”…
9. Să îi faci pe ceilalți sa se simtă vinovați
Sa ii faci pe oameni sa creada ca numai ei sunt vinovati pentru situatia in care se afla din cauza ca nu sunt destul de destepti, nu au destule capacitati ori nu au depus destul efort. Ca rezultat, in loc sa lupte cu sistemul economic omul incepe sa se injoseasca, invinovatindu-se pentru toate ceea ce ii creaza o stare apasatoare ce duce in final la inactiune. Iar fara actiune, nu poate fi nici revolutie.
10. Sa știi mai multe despre oameni decât știu ei despre sine
In ultimii 50 de ani succesele din domeniul științei au dus la crearea unei rupturi mari intre ceea ce stiu oamenii de rand si ceea ce nu stiu, de acest lucru folosindu-se acum clasele aflate la conducere.
Datorita biologiei, neurobiologiei si psihologiei, sistemul are la dispoziție cunoștințe avansate despre ființa umană, atât in domeniul fiziologiei, cât si in cel al psihicului. Sistemul a reușit să afle despre om mai mult decât el însuși știe. Asta înseamnă ca, in majoritatea cazurilor, sistemul are mai multa putere și influențează oamenii într-o mai mare măsura decât ei singuri.
Noam Chomsky este un lingvist american, filosof, figura publica, autor de cărți și analist politic. Profesor emerit in domeniul lingvisticii la Institutul tehnologic din Massachusetts si unul dintre cei mai remarcabili oameni de știință din secolul al XX-lea. Munca lui fundamentala în domeniul teoriei lingvistice și științei cunoașterii au primit aprecierea meritata în comunitățile științifică și cea didactică.
Istorie Evanghelica 