Vaticanul va expune documentul excomunicării lui Luther
Vaticanul va expune pentru public documentul papal de excomunicare a lui Martin Luther, în cadrul unei expoziții care va conține sute de documente din arhivele secrete ale Vaticanului.
Documentul cu privire la Martin Luther este datat în 3 ianuarie 1521, informează AFP.
Renumitul document emis de Papa Leo al X-lea, intitulat Decet Romanum Pontificem, care a marcat ruptura dintre romano-catolici și viitorii protestanți și a fost începutul unor conflicte care aveau să degenereze în războaie religioase, este unul dintre cele mai prețioase documente ce vor fi prezentate în cadrul expoziției.
Surse de la Vatican au afirmat că se intenționează și expunerea unor documente care nu reflectă neapărat în mod corect istoria Bisericii Catolice.
Bula papală de excomunicare a lui Martin Luther are ca titlu primele 3 cuvinte din textul său. Anterior publicării acestui document, Leo al X-lea emisese, în 1520, o altă bulă papală – Exsurge Domine – prin care îl amenința pe reformator cu excomunicarea.
De-a lungul secolului al XX-lea, luteranii le-au cerut catolicilor să anuleze excomunicarea lui Luther, însă răspunsul Vaticanului în această privință a fost că anularea unei excomunicări se poate face doar pentru persoane în viață.
(Foto: bookofconcord.org)
http://www.semneletimpului.ro/
Partajează asta:
Knox, John (1505-1572)
John Knox, Scotland’s best-known reformer
Four hundred years after the birth of the reformer John Calvin, Geneva, Switzerland seeks to honor her famous theologian by holding a competition for a monument to recognize the reformers. As a result, John Knox, another reformer, will be honored. Seventy-two entries are considered from around the world. The winning design is submitted by the Swiss architects Charles Dubois, Alphonse Laverrière, Eugène Monod, and Jean Taillens.
Two French sculptors execute the work at the University of Geneva, founded centuries before by Calvin. Beside Knox’s figure the artists engrave words frequently attributed to him: “Un homme avec Dieu est toujours dans la majorite”—A man with God is always in the majority.
John Knox appears on the wall because he was a prominent Calvinist, the reformer of Scotland, and founder of its Presbyterian church.
Knox first came to notice as a companion of the martyred reformer, George Wishart, who was burned at the stake by Scotland’s corrupt Cardinal Beaton. In revenge, some Scots nobles murdered Beaton. These men pressured Knox to become their chaplain. When the murderers were captured, Knox was captured too, and was enslaved in the French galleys. He almost died during his stint at the oar, but survived to study with Calvin in Geneva and to pastor Scottish exiles.
Later he served in the Church of England and eventually returned to Scotland, where he preached vehemently against the corrupt religious and political establishment. Often it seemed he stood alone, and fickle public opinion was by turns for him and against him.
His stern and unyielding nature and often harsh words did not create an endearing image. Nonetheless, this champion of reformed Christianity triumphed over all opposition and left an indelible stamp on the church of his native land. Words more appropriate than those on the Swiss monument can hardly have been chosen.
—Dan Graves
Dig a Little Deeper
- “A man with God is always in the majority. John Knox.”New York Timeshttp://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res=9B0DE7DB133FF936A15753C1A961948260 .
- Andrews, Robert. Concise Columbia Dictionary of Quotations. Columbia University Press, 1989.
- Boreham, F. W. “John Knox’s Text” in Life Verses, vol 1. Grand Rapids, Michigan: Kregel, 1995.
- Federer, William Joseph. America’s God and Country; Encyclopedia of Quotations. Amerisearch, Inc. 1996. p. 356.
- “John Knox” and “David Beaton” in The Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton, 1914.
- “John Knox, the Reformer of Scotland.” http://www.prca.org/books/portraits/knox2.htm
- Knox, John. The History of the Reformation of Religion within the Realm of Scotland; edited for popular use by C. J. Guthrie. London: A. and C. Black, 1905.
- MacGregor, Geddes. The thundering Scot; a portrait of John Knox. Philadelphia, Westminster Press, 1957.
- “Reformation Wall.” Wikipedia. http://en.wikipedia.org/wiki/Reformation_Wall
- Reid, William Stanford. Trumpeter of God; a biography of John Knox. New York, Scribner, 1974.
- Scots Confession; A. D. 1560 – John Knox. http://www.creeds.net/Scots/scots.htm.
- Whitley, Elizabeth. Plain Mr. Knox. London: Skeffington, 1960.
Partajează asta:
Care erau teologii preferaţi ai lui Richard Wurmbrand? via Biografistu
Răspunsul ni-l dă Ferenc Visky în volumaşul 70 de povestiri despre puşcărie şi prietenie:
Richard nu era entuziasmat de organizarea disciplinară a bisericilor istorice de dinaintea Reformei. Personajele sale favorite din istoria bisericilor erau, pe lângă Luther şi Calvin,
Sfântul Augustin şi Sfântul Francisc din Assisi.
Se referea cu plăcere la ei şi, în predicile sale evoca nu doar gândirea acestora ci, adesea, şi felul lor de viaţă, îi plăcea să-şi condimenteze din belşug spusele. Se ştia că dispune de o colecţie de ilustraţii cuprinse în patruzeci de mii de plicuri ordonate cu grijă.
Din concepţiile lui Calvin le aprecia pe cele privitoare la liberul arbitru şi la dubla predestinare, dar teologul lui favorit rămânea tot Martin Luther.
Era de acord cu îndemnul lutherian: „îndrăzneşte să păcătuieşti” şi propovăduia că iubirea lui Dumnezeu şi îndurarea Lui nu pot fi supralicitate. Atracţiile ori simpatiile teologice nu-l împiedicau în critica obiectivă a protestantismului.
Cu interpretarea abuzivă a expresiei „sola fide”, cu poveştile de adormit copiii despre mântuirea printr-o credinţă lipsită de viaţă, cu astea sunt îndopaţi credincioşii – aşa şi-a început, îmi aduc aminte, una din predici.
Dispreţuia profund sectarismul mărginit, dar deopotrivă şi clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul originar.
Care erau teologii preferaţi ai lui Richard Wurmbrand? from Biografistu’ by emsal (25.02.2011)
Partajează asta:
Calvin si baptistii – 4 – Concluzii
Ce au retinut deci baptistii de la Calvin? Avem in vedere aici baptistii in general fara a ne ocupa de specificitatea baptistilor in Franta si problema separarii intre biserica si stat, unde ei difera de Calvin. Sigur ca unul dintre elementele principale este teocentrismul. Calvin a subliniat importanta doctrinei despre Dumnezeu: atitudinea lui fata de Dumnezeu a fost una de coplesitoare reverenta. Calvin prezinta in analizele lui teologice un Dumnezeu maret, un Dumnezeu caruia ii revine toata slava – SOLI DEO GLORIA.
Preocuparea lui Calvin, am putea spune chiar obsesia lui – sa nu uitam ca Calvin a fost un om foarte pasionat, era ca nimeni sa nu stirbeasca din gloria lui Dumnezeu. Nimeni sa nu-si atribue ceea ce ii revine doar lui Dumnezeu, nimeni, nici papa, nici clerul, NIMENI. Calvin este teologul slavei lui Dumnezeu, al maretiei lui Dumnezeu, al unui Dumnezeu care ne depasteste de departe, dar care vine spre cel pe care l-a creat dupa chipul si asemanarea Sa. A marturisi maretia lui Dumnezeu insemna, pentru Calvin, a nu pretinde in nici un fel ca putem dispune de El, nici macar mental, intelectual. Dumnezeu depaseste orice cunostinta umana, adica este deasupra ratiunii umane, al capacitatii ratiunii umane de a-l explica, depaseste intelegerea umana si nu poate intra in nici o ecuatie umana.
A marturisi majestatea lui Dumnezeu inseamna si a recunoaste ca El este Rege si ca El domneste peste Imparatia Lui. Comentind prima dintre cele zece porunci Calvin scrie: „Dumnezeu vrea sa aiba preeminenta in toate, El este mai presus de tot, El vrea sa se bucure de dreptul pe care il are asupra poporului sau. El vrea prin urmare ca orice supersitie si orice impietate care ar putea sa umbreasca gloria Lui sa fie indepartata din poporulLui.” (traducere libera personala) Calvin insista ca, slava si recunostinta trebuie atribuite lui Dumnezeu in toate si mai ales in ce priveste mintuirea omului.
Omul nu se poate glorifica cind este vorba de mintuirea lui si nu isi poate atribui nici un merit. Omul nu isi poate cistiga mintuirea; el nu poate decit sa o primeasca, sa ii multumeasca lui Dumnezeu printr-o atitudine pe care sa o manifeste in viata, si sa o pastreze, umblind pe calea credintei si facind faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregatit mai dinainte pentru el (Efes. 2:10).
Articole similare
Calvin si Baptistii – 1 – Introducere via Persona
Calvin si baptistii – 2 – Origini baptiste. Anabaptistii via Persona
Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona
Partajează asta:
Calvin si baptistii – 2 – Origini baptiste. Anabaptistii via Persona
Anabaptist ars pe rug (sursa, AICI)Origini baptiste
Anabaptistii
Miscarea baptista apare in anul 1609 si isi are radacinile istorice si teologice in doua curente principale izvorite din Reforma. Prima se refera la ceea ce a fost numita Reforma Radicala sau anabaptistii. Istoricii si teologi nu au fost intodeauna corecti in ceea ce-i priveste pe anabaptisti. Ei se fac vinovati de a fi amestecat sub aceasi eticheta mai multe grupari intre caine existau diferente importante: revolutinari milenisti violenti, ca Thomas Muntzer – unii istorici ii fac pe aceastia responsabili de razboiele taranesti care au auvut loc in vremea acea in unele state europene; spiritualisti precum Caspar Schwenckfeld; rationalisti si antritrinitaieni, precum Michel Servet; si anabaptisti evanghelici pacifisti.
In 1544 Calvin redacteaza, la insistentele repetate ale lui Guillaume Farel, prieten cu Calvin si pastor reformator la Neuchâtel, in Elvetia francofona, un tratat impotriva anabaptistilor intitulat „Briève instruction”. in introducerea caruia remarca marea diversitate a anabaptistilor si semnaleaza ca aceste grupari nu pot fi puse toate in aceeasi oala. Pe cind unii erau extremisti, altii aveau aceasi viziune asupra Scripturii pe care o avea si Calvin. Data fiind marea varietate a anabaptistilor si reactiile lor extreme, Calvin insusi se face vinovat la un moment dat de greseala de a face din gruparile anabaptiste un amalgam, tratind in mod nedrept gindirea pacifista a anabaptistilor de confesiunea Schleeitheim si poartind o lupta virulenta impotriva anabaptistilor asa zis iluminati, care se reclamau ca apartinind Sfintului Duh (latura carismatica am putea spune). Reactia lui Calvin este de fapt izvorita din prudenta. Stiind ca marea majoritate a credinciosilor nu vor putea face diferenta intre gruparile anabaptiste, el sfirseste prin a le critica pe toate, pentru a-i proteja pe credinciosi de a urma gruparile anabaptiste extremiste.
Un alt aspect care ii diferentiaza pe anabaptisti de Calvin este faptul ca ei vedeau o separare intre stat si biserica, pe cind pentru Calvin separarea aceasta nu exita. De aici si implicarea lui in politica, la Geneva.
Partajează asta:
Baptistii sunt protestanti sau neoprotestanti?
Oglindanet.ro publică sub semnătura lui Otniel Vereș un articol interesant care tratează problema originii baptiștilor și încadrarea lor în categoria protestanților spre deosebire de percepția românească care îi încadrează la neoprotestanți. Într-o discuție pe care am avut-o cu un prieten cu ceva timp în urmă acesta îmi spunea că încadrarea baptiștilor în categoria neoprotestanților de către Biserica Ortodoxă Română are în vedere doctrina și nu vechimea. Cu toate acestea remarcam împreună cu prietenul meu că există unele diferențe doctrinare notabile față de alți neoprotestanți apăruți în secolul XIX sau începutul secolului XX. Un exemplu ar fi accentul, pe care Biserica Adventistă îl pune pe sfârșitul lumii, caracteristică a sfârșitului de secol XIX.
Otniel Vereș
Îmi amintesc perfect scena. Mă aflam, în urmă cu vreo doi ani, la un curs doctoral în Cluj-Napoca, iar profesorul care ţinea cursul, văzându-mă pentru prima dată, mă chestionează cu privire la subiectul disertaţiei mele. Îi spun că mă ocup de teologul american Carl F. H. Henry. Curios, cum era normal, deoarece nu auzise până atunci de el, întreabă: „Dar ăsta ce e?” Bănuind ce va urma, răspund: „Protestant.” Profesorul continuă investigaţia, iar eu îi spun că este vorba despre un teolog baptist. Moment în care faţa i se luminează, în sfârşit, şi spune cu o nestrămutată siguranţă şi ironie: „Păi da, voi toţi sunteţi protestanți”, insinuând că lipsa prefixului neo– în faţa cuvântului protestant, când vine vorba de baptiști, este un fel de subterfugiu pentru a scăpa de posibila catalogare sectară prin ancorarea într-o tradiţie mai mare, mai veche şi mai solidă. Sper că voi fi suficient de clar în rândurile care urmează pentru a nu întări o astfel de prejudecată. Personal, nu mă deranjează să fiu numit oricum, nici baftist, cum se mai poartă prin Bucureşti, nici sectar, nici pocăit, nici eretic. Singura motivaţie este clarificarea unui adevăr istoric, nerespectat în denumirea neoprotestant.
Încercaţi să-i spuneţi unui american sau unui vest-european nefamiliarizat cu realităţile religioase din estul Europei despre neoprotestanţii din România şi se va uita nedumerit la dumneavoastră, din simplul motiv că un astfel de concept nu există în aceste spaţii. În SUA, spre exemplu, tradiţia protestantă cuprinde absolut toate confesiunile care se identifică într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin cu moştenirea dogmatică a Reformei. Şi mai important este faptul că, în identificarea confesională protestantă, criteriul temporal nu joacă niciun rol. Cu alte cuvinte, nu are importanţă când a apărut o anumită denominaţie religioasă protestantă. Prin urmare protestanţi sunt luteranii, prezbiterienii, baptiştii (apăruţi în secolul XVII), metodiştii (secolul XVIII), penticostalii (începutul secolului XX), etc. Având în vedere că proliferarea, adesea frustrant de stufoasă, a mișcărilor religioase, se află în codul genetic al protestantismului, ne întrebăm ce ne-am face dacă am aplica acest criteriu temporal la fiecare nou apărută mişcare. Dacă baptiştii sunt neoprotestanţi, ce sunt atunci penticostalii, apăruţi la trei secole după? Neo-neo-protestanţi? Ca să nu pomenim direcţiile şi mai radicale născute pe filon protestant, cum ar fi aşa-numita Emergent Church (chiar dacă aceasta trece dincolo de graniţele confesionale ale protestantismului).
Extrem de sugestiv mi se pare următorul caz practic. Carl F. H. Henry, amintit mai sus, poate cel mai important teolog evanghelic al secolului XX, foloseşte în scrierile sale în mod constant şi deliberat termenul neoprotestant cu referire la teologia lui Barth, Bultmann, Brunner. Lucrurile se complică, deci, pentru că vă daţi seama ce ar însemna să spui în România că Barth sau Bultmann au fost neoprotestanţi. În cazul lui Henry, acesta „inventează” termenul pentru a descrie teologia protestantă dialectic-existenţialistă de pe continentul european, care se îndepărtase de ortodoxismul protestant.
Orice relevanţă sau justificare ar avea, aşadar, cuvântul neoprotestant, ea rămâne circumscrisă spaţiului european răsăritean, căutând să identifice confesiunile protestante apărute în aceste ţări mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de cele „clasice”: luterane, reformate, unitariene. Subliniem din nou însă, vorbim despre un criteriu temporal local, de circumstanţă, nu istoric, pentru că adesea se creează impresia că baptiştii, de pildă, au apărut în secolul XIX. Este necesară, prin urmare, o clarificare istorică telegrafică.
Trasarea precisă a rădăcinilor baptiste (şi în fapt a tuturor denominaţiilor confesionale născute din Reformă în această perioadă) este o reală şi dificilă provocare pentru orice istoric al creştinismului, dar liniile generale sunt relativ solid fixate. Astfel, baptiştii îşi au originea în Anglia şi Olanda începutului de secol XVII din mişcările de reformă generate de puritanism, separatism şi, probabil, anabaptism. Chiar dacă anumite influenţe dogmatice anabaptiste sunt neîndoielnice în teologia baptistă, înrădăcinarea istorică efectivă în anabaptismul continental rămâne disputată şi pe bună dreptate. Constituirea primei biserici baptiste a avut loc în 1609 la Amsterdam, sub conducerea lui John Smith, care fusese forţat să părăsească Anglia.
Uneori baptiştii din spaţiul autohton susţin calificarea baptiştilor ca neoprotestanţi în virtutea practicii baptiste a botezului adulţilor. Astfel, baptiştii sunt neoprotestanţi pentru că, spre deosebire de doctrina şi practica luterană sau calvinistă, au introdus botezul adulţilor. Punctul slab care şubrezeşte această argumentaţie este faptul că botezul adulţilor era deja practicat de anabaptişti (Zwingli fiind reprezentantul de seamă al acestora) când Reforma abia începea.
Amintesc, de asemenea, o altă tendinţă extremă venită chiar din partea unor istorici baptişti „pur-sânge” (în special americani), care au sărit pur şi simplu peste toate secolele de istorie creştină până în secolul I şi au respins orice mediere a vreunei tradiţii. Acum, să-mi fie iertat, chiar dacă pun un mare preţ pe tot ce identific scriptural în teologia baptistă (inclusiv botezul adulţilor ca urmare a credinţei personale), diferenţa calitativă între acest fel de argumentare şi cel care îl face aproape şi pe Burebista creştin ortodox („Suntem creştini de 2000 de ani”) nu este prea mare. În cazul acesta înseamnă că există nu trei tradiţii creştine majore (catolică, ortodoxă, protestantă), ci patru: catolică, ortodoxă, protestantă şi baptistă.
În concluzie, sunt baptiştii protestanţi? Indiferent cum privim problema, răspunsul este unul singur: Da. Ar fi suficient dacă ne-am opri la calificarea „negativă” a tuturor protestanţilor, anume faptul că nu sunt catolici. Cum spunea un teolog american în 1938, „protestantismul este acea formă a creştinismului care îşi exprimă viaţa pe solul unei civilizaţii emancipate de sub autoritatea Bisericii Catolice” (Wilhelm Pauck, „The Nature of Protestantism”, în revista Church History, vol. VI, nr. 1, 1937). Însă, trecând dincolo de această definire prin delimitare, ajungem la marile doctrine protestante care dau viaţă teologiei baptiste: justificarea prin credinţă, autoritatea finală a Scripturii, preoţia universală a credincioşilor. Pe lângă toate acestea, din punct de vedere istoric, puritanismul şi separatismul din care s-au născut baptiştii au făcut parte din Reforma protestantă. Dacă însă ar trebui să oferim o determinare mai precisă în cadrul protestantismului, în armonie cu actualele delimitări confesionale interprotestante, baptiştii trebuie integraţi în protestantismul evanghelic.Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question! from Oglindanet.ro by c_burlacu@gmail.com (Otniel Vereş)
Partajează asta:
Memorialul Durerii – Episodul 26 p.2- „Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand”
În mărturiile pastorului Richard Wurmbrand: “Ei ne-au umplut pântecele cu apă şi apoi au sărit pe corpurile noastre. Pe unii dintre noi ne-au spânzurat, legându-ne de degetele mari de la picioare”. (La întoarcerea din exil, după Revoluţie, pastorul a pus o floare la mormântul ofiţerului care l-a anchetat şi l-a băgat în închisoare. Acelaşi lucru l-a facut şi la mormântul soţilor Ceauşescu).
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Partajează asta:
Memorialul durerii – Episodul 26 p.1- „Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand”
Un documentar cutremurător despre viata lui Richard Wurmbrand
Partajează asta:
Structura confesională a populaţiei (2010)
| Confesiunea | Număr membri | Procentul |
| Biserica Ortodoxă Română | 18 817 975 | 86,79% |
| Biserica Romano Catolică | 1 026 429 | 4,73% |
| Biserica Română Unită cu Roma, Greco catolică | 191 556 | 0,88% |
| Biserica Reformată | 701 007 | 3,26% |
| Biserica Evanghelică Confesio Augustana | 8 716 | 0,04% |
| Biserica Evanghelică Lutherană | 27 112 | 0,12% |
| Biserica Unitariană | 66 944 | 0,30% |
| Biserica Armeană | 687 | 0,003% |
| Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi | 38 147 | 0,17% |
| Uniunea Bisericilor Baptiste | 126 639 | 0,58% |
| Uniunea Penticostală – Biserica lui Dumnezeu Apostolică | 324 462 | 1,49% |
| Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea | 93 670 | 0,43% |
| Biserica creştină după Evanghelie | 44 476 | 0,20% |
| Biserica Evanghelică Română | 18 178 | 0,08% |
| Cultul Musulman | 67 257 | 0,31% |
| Cultul Mozaic | 6 057 | 0,02% |
| Organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova” | 80 000 | 0,36% |
Total populaţie: 21 680 974 (Sursă: Institutul Naţional de Statistică – Recensământul din 2002)
Sursa: Radio România Actualități
Istorie Evanghelica 