Baptistii sunt protestanti sau neoprotestanti?
Oglindanet.ro publică sub semnătura lui Otniel Vereș un articol interesant care tratează problema originii baptiștilor și încadrarea lor în categoria protestanților spre deosebire de percepția românească care îi încadrează la neoprotestanți. Într-o discuție pe care am avut-o cu un prieten cu ceva timp în urmă acesta îmi spunea că încadrarea baptiștilor în categoria neoprotestanților de către Biserica Ortodoxă Română are în vedere doctrina și nu vechimea. Cu toate acestea remarcam împreună cu prietenul meu că există unele diferențe doctrinare notabile față de alți neoprotestanți apăruți în secolul XIX sau începutul secolului XX. Un exemplu ar fi accentul, pe care Biserica Adventistă îl pune pe sfârșitul lumii, caracteristică a sfârșitului de secol XIX.
Otniel Vereș
Îmi amintesc perfect scena. Mă aflam, în urmă cu vreo doi ani, la un curs doctoral în Cluj-Napoca, iar profesorul care ţinea cursul, văzându-mă pentru prima dată, mă chestionează cu privire la subiectul disertaţiei mele. Îi spun că mă ocup de teologul american Carl F. H. Henry. Curios, cum era normal, deoarece nu auzise până atunci de el, întreabă: „Dar ăsta ce e?” Bănuind ce va urma, răspund: „Protestant.” Profesorul continuă investigaţia, iar eu îi spun că este vorba despre un teolog baptist. Moment în care faţa i se luminează, în sfârşit, şi spune cu o nestrămutată siguranţă şi ironie: „Păi da, voi toţi sunteţi protestanți”, insinuând că lipsa prefixului neo– în faţa cuvântului protestant, când vine vorba de baptiști, este un fel de subterfugiu pentru a scăpa de posibila catalogare sectară prin ancorarea într-o tradiţie mai mare, mai veche şi mai solidă. Sper că voi fi suficient de clar în rândurile care urmează pentru a nu întări o astfel de prejudecată. Personal, nu mă deranjează să fiu numit oricum, nici baftist, cum se mai poartă prin Bucureşti, nici sectar, nici pocăit, nici eretic. Singura motivaţie este clarificarea unui adevăr istoric, nerespectat în denumirea neoprotestant.
Încercaţi să-i spuneţi unui american sau unui vest-european nefamiliarizat cu realităţile religioase din estul Europei despre neoprotestanţii din România şi se va uita nedumerit la dumneavoastră, din simplul motiv că un astfel de concept nu există în aceste spaţii. În SUA, spre exemplu, tradiţia protestantă cuprinde absolut toate confesiunile care se identifică într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin cu moştenirea dogmatică a Reformei. Şi mai important este faptul că, în identificarea confesională protestantă, criteriul temporal nu joacă niciun rol. Cu alte cuvinte, nu are importanţă când a apărut o anumită denominaţie religioasă protestantă. Prin urmare protestanţi sunt luteranii, prezbiterienii, baptiştii (apăruţi în secolul XVII), metodiştii (secolul XVIII), penticostalii (începutul secolului XX), etc. Având în vedere că proliferarea, adesea frustrant de stufoasă, a mișcărilor religioase, se află în codul genetic al protestantismului, ne întrebăm ce ne-am face dacă am aplica acest criteriu temporal la fiecare nou apărută mişcare. Dacă baptiştii sunt neoprotestanţi, ce sunt atunci penticostalii, apăruţi la trei secole după? Neo-neo-protestanţi? Ca să nu pomenim direcţiile şi mai radicale născute pe filon protestant, cum ar fi aşa-numita Emergent Church (chiar dacă aceasta trece dincolo de graniţele confesionale ale protestantismului).
Extrem de sugestiv mi se pare următorul caz practic. Carl F. H. Henry, amintit mai sus, poate cel mai important teolog evanghelic al secolului XX, foloseşte în scrierile sale în mod constant şi deliberat termenul neoprotestant cu referire la teologia lui Barth, Bultmann, Brunner. Lucrurile se complică, deci, pentru că vă daţi seama ce ar însemna să spui în România că Barth sau Bultmann au fost neoprotestanţi. În cazul lui Henry, acesta „inventează” termenul pentru a descrie teologia protestantă dialectic-existenţialistă de pe continentul european, care se îndepărtase de ortodoxismul protestant.
Orice relevanţă sau justificare ar avea, aşadar, cuvântul neoprotestant, ea rămâne circumscrisă spaţiului european răsăritean, căutând să identifice confesiunile protestante apărute în aceste ţări mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de cele „clasice”: luterane, reformate, unitariene. Subliniem din nou însă, vorbim despre un criteriu temporal local, de circumstanţă, nu istoric, pentru că adesea se creează impresia că baptiştii, de pildă, au apărut în secolul XIX. Este necesară, prin urmare, o clarificare istorică telegrafică.
Trasarea precisă a rădăcinilor baptiste (şi în fapt a tuturor denominaţiilor confesionale născute din Reformă în această perioadă) este o reală şi dificilă provocare pentru orice istoric al creştinismului, dar liniile generale sunt relativ solid fixate. Astfel, baptiştii îşi au originea în Anglia şi Olanda începutului de secol XVII din mişcările de reformă generate de puritanism, separatism şi, probabil, anabaptism. Chiar dacă anumite influenţe dogmatice anabaptiste sunt neîndoielnice în teologia baptistă, înrădăcinarea istorică efectivă în anabaptismul continental rămâne disputată şi pe bună dreptate. Constituirea primei biserici baptiste a avut loc în 1609 la Amsterdam, sub conducerea lui John Smith, care fusese forţat să părăsească Anglia.
Uneori baptiştii din spaţiul autohton susţin calificarea baptiştilor ca neoprotestanţi în virtutea practicii baptiste a botezului adulţilor. Astfel, baptiştii sunt neoprotestanţi pentru că, spre deosebire de doctrina şi practica luterană sau calvinistă, au introdus botezul adulţilor. Punctul slab care şubrezeşte această argumentaţie este faptul că botezul adulţilor era deja practicat de anabaptişti (Zwingli fiind reprezentantul de seamă al acestora) când Reforma abia începea.
Amintesc, de asemenea, o altă tendinţă extremă venită chiar din partea unor istorici baptişti „pur-sânge” (în special americani), care au sărit pur şi simplu peste toate secolele de istorie creştină până în secolul I şi au respins orice mediere a vreunei tradiţii. Acum, să-mi fie iertat, chiar dacă pun un mare preţ pe tot ce identific scriptural în teologia baptistă (inclusiv botezul adulţilor ca urmare a credinţei personale), diferenţa calitativă între acest fel de argumentare şi cel care îl face aproape şi pe Burebista creştin ortodox („Suntem creştini de 2000 de ani”) nu este prea mare. În cazul acesta înseamnă că există nu trei tradiţii creştine majore (catolică, ortodoxă, protestantă), ci patru: catolică, ortodoxă, protestantă şi baptistă.
În concluzie, sunt baptiştii protestanţi? Indiferent cum privim problema, răspunsul este unul singur: Da. Ar fi suficient dacă ne-am opri la calificarea „negativă” a tuturor protestanţilor, anume faptul că nu sunt catolici. Cum spunea un teolog american în 1938, „protestantismul este acea formă a creştinismului care îşi exprimă viaţa pe solul unei civilizaţii emancipate de sub autoritatea Bisericii Catolice” (Wilhelm Pauck, „The Nature of Protestantism”, în revista Church History, vol. VI, nr. 1, 1937). Însă, trecând dincolo de această definire prin delimitare, ajungem la marile doctrine protestante care dau viaţă teologiei baptiste: justificarea prin credinţă, autoritatea finală a Scripturii, preoţia universală a credincioşilor. Pe lângă toate acestea, din punct de vedere istoric, puritanismul şi separatismul din care s-au născut baptiştii au făcut parte din Reforma protestantă. Dacă însă ar trebui să oferim o determinare mai precisă în cadrul protestantismului, în armonie cu actualele delimitări confesionale interprotestante, baptiştii trebuie integraţi în protestantismul evanghelic.Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question! from Oglindanet.ro by c_burlacu@gmail.com (Otniel Vereş)
Partajează asta:
Memorialul Durerii – Episodul 26 p.2- „Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand”
În mărturiile pastorului Richard Wurmbrand: “Ei ne-au umplut pântecele cu apă şi apoi au sărit pe corpurile noastre. Pe unii dintre noi ne-au spânzurat, legându-ne de degetele mari de la picioare”. (La întoarcerea din exil, după Revoluţie, pastorul a pus o floare la mormântul ofiţerului care l-a anchetat şi l-a băgat în închisoare. Acelaşi lucru l-a facut şi la mormântul soţilor Ceauşescu).
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Partajează asta:
Memorialul durerii – Episodul 26 p.1- „Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand”
Un documentar cutremurător despre viata lui Richard Wurmbrand
Partajează asta:
Structura confesională a populaţiei (2010)
| Confesiunea | Număr membri | Procentul |
| Biserica Ortodoxă Română | 18 817 975 | 86,79% |
| Biserica Romano Catolică | 1 026 429 | 4,73% |
| Biserica Română Unită cu Roma, Greco catolică | 191 556 | 0,88% |
| Biserica Reformată | 701 007 | 3,26% |
| Biserica Evanghelică Confesio Augustana | 8 716 | 0,04% |
| Biserica Evanghelică Lutherană | 27 112 | 0,12% |
| Biserica Unitariană | 66 944 | 0,30% |
| Biserica Armeană | 687 | 0,003% |
| Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi | 38 147 | 0,17% |
| Uniunea Bisericilor Baptiste | 126 639 | 0,58% |
| Uniunea Penticostală – Biserica lui Dumnezeu Apostolică | 324 462 | 1,49% |
| Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea | 93 670 | 0,43% |
| Biserica creştină după Evanghelie | 44 476 | 0,20% |
| Biserica Evanghelică Română | 18 178 | 0,08% |
| Cultul Musulman | 67 257 | 0,31% |
| Cultul Mozaic | 6 057 | 0,02% |
| Organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova” | 80 000 | 0,36% |
Total populaţie: 21 680 974 (Sursă: Institutul Naţional de Statistică – Recensământul din 2002)
Sursa: Radio România Actualități
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
„Confesiunea de la Westminster este o mărturisire de credinţă reformată, aflată în tradiţia teologiei calviniste. Deşi a fost elaborată de Sinodul de la Westminster din 1646, al Bisericii Angliei, ea a devenit, şi continuă să fie „standardul subordonat” [în raport cu Sfânta Scriptură] pentru doctrină în Biserica Scoţiei şi a avut o mare influenţă în Bisericile Prezbiteriene din lumea întreagă (a fost adoptată, de asemenea, cu diverse modificări, de unii dintre congregaţionalişti şi chiar de unii dintre baptişti).
Partajează asta:
A fost descoperită biserica unde s-a căsătorit Pocahontas (Rebecca Rolfe)
Arheologii cred că au descoperit vestigiile unei biserici protestante din anul 1608. Ar putea să fie vorba de biserica de la James Fort, unde legendara Pocahontas s-a căsătorit cu colonistul John Rolfe.
Vestigiile au fost descoperite în Jamestown, Virginia, iar arheologul Bill Kelso a declarat că el şi echipa lui sunt siguri în proporţie de 99% că au descoperit prima biserică protestantă importantă din istoria SUA, notează cbn.com.
Arheologii au scos la lumină şi câteva morminte, descoperite în ceea ce Kelso consideră că este altarul bisericii – o zonă din preajma altarului unde erau înmormântaţi anglicanii de rang înalt.
Săpăturile arheologice se desfăşoară în zona centrală a vechiului fort, care corespunde cu cea mai veche schiţă cunoscută a oraşului Jamestown. Este vorba despre o hartă prezentată regelui Spaniei, în 1608. Un „X” sau, poate, o cruce, este plasată în zona centrală, indicând aşezarea bisericii – cred cercetătorii.
Istoricii şi arheologii susţin că poziţia centrală pe care a avut-o biserica în cadrul aşezării indică rolul important al religiei creştine în viaţa coloniştilor. Guvernatorul Thomas West i-a încurajat pe colonişti, chiar în această biserică, să nu abandoneze fortul (în 1610).
Cine este Pocahontas?
Pocahontas sau „ Matoaka” (n. 1595 în Virginia – d. 21 martie 1617 în portul Gravesend la sud-est de Londra). Pacahontas înseamnă „răsfățata, jucăușa”. Pocahontas a fost fica căpeteniei amerindiene Powhatan-Sachem și mediatoare între englezi și tribul ei din colonia Virginia America de Nord. După povestirile căpitanului englez „John Smith” el ar fi salvat viața tinerei prin intervenția lui personală, când tatăl ei voia s-o ucidă. În 1613 englezii au ademenit-o pe corabie, la început a fost ținută ca ostatică, ulterior va fi creștinită și botezată ca „Pințesa Rebeca”. În 1614 se va căsători cu plantatorul John Rolfe, datorită inteligenței sale este simpatizată fiind recunoscută ca prințesă indiană la curtea regelui Iacob I al Angliei. Datorită intervenției ei va scăpa cu viață soțul ei învinuit de trădare de țară. Înainte de a se întoarce din Anglia, Pocahontas (Rebecca Rolfe) va muri în portul englez Gravesenddin din cauza unei pneumonii sau tifus. In Cupola Capitoliului din Washington există o pictură care prezintă botezarea ei.
Sursa: Wikipedia
Partajează asta:
Richard Wurmbrand despre Constantin Caraman
Constantin Caraman, ,,cel mai faimos penticostal român persecutat”, după cum îl prezintă Lect. univ. dr. Valeriu Andreiescu în Istoria Bisericii Penticostale, pastor penticostal și colaborator de încredere al lui Richard Wurmbrand a fost închis timp de 15 luni datorită implicării sale în activitatea subterană de distribuire a materialului religios în România și URSS. Urmărit de Securitate, Constantin Caraman a fost anchetat, arestat şi ,,a executat munci forţate la „Canalul morţii” Dunăre-Marea Neagră între 1951 – 1952. El a devenit mai târziu un reprezentat al tuturor creştinilor persecutaţi şi a fost din nou închis (1963 – 1964; 1971 – 1972; 1977).”
Despre el, Richard Wurmbrand scrie următoarele:
La întoarcerea în țară ,,am fost de asemenea sărutat de Constantin Caraman, unul din principalii oameni de legătură între Misiunea noastră și pastorii care nu fuseseră aici cunoscuţi de stat. Prin el noi am putut aduce alinarea familiilor care fuseseră persecutate.
Și el a fost în închisoare de trei ori. A muncit ca deţinut, ca și soţia mea, la construirea canalului Dunăre – Marea Neagră. O câtă cruzime a fost în acel loc!” p.17
Ce a fost special la reîntâlnirea acestor doi oameni? Ne-o spune chiar Wurmbrand atunci când scrie că acest ,,sărut , [primit de la Constantin Caraman, nu înseamna] atât de mult o atingere a două perechi de buze, cât aceiaşi simţire a două inimi iubitoare” , iar Constantin Caraman nu avea doar o inimă iubitoare ci şi o bucurie interioară extraordinară.
,,Am privit fața strălucitoare a lui Caraman, fostul muncitor-sclav. Pe buze avea un zâmbet triumfător și atât de iubitor! Privindu-l nimeni nu și-a putut închipui prin ce trecuse el de fapt.” p.18
Richard Wurmbrand, De la suferință la biruință, Editura Stephanus, București, 1994, p.17, p.18.
Pentru a-l cunoaşte pe acest om extraordinar vă invit să-i citiţi mărturia, povestea fascinantă a vieţii şi încercărilor prin care a trecut într-un interviu care dezvăluie măreţia lui Dumnezeu.
Partajează asta:
Doi pastori baptişti studiază la ortodocşi în 1951-1952!
Ce citesc astăzi în revista Biserica Ortodoxă Română, anul 70, nr. 9–10, 1952, p. 570–571?
„În anul şcolar 1951–1952 au urmat cursurile Institutelor noastre Teologice şi doi pastori baptişti: Alexa Popovici şi N. Covaci. La sfârşitul anului şcolar, cei doi studenţi baptişti au adresat Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Justinian următoarea scrisoare de mulţumire:
Înalt Prea Sfinţite,
La finele unui an de studii, petrecut în Institutele Teologice Ortodoxe de grad Universitar, subsemnaţii pastori baptişti Alexa Popovici și Nicolae Covaci, vă aducem călduroasele noastre mulţumiri pentru bunăvoinţa şi sprijinul ce ni l-ați acordat, aprobând ca să studiem teologia ortodoxă.
Acest an de studii a fost creator de noi făgaşe şi prefaţează o nouă conduită în raporturile dintre Culte. Credem că acest fapt e o dovadă grăitoare că toţi credincioşii Domnului nostru Iisus Hristos, fără deosebire de confesiunea căreia îi aparţin, pot trăi laolaltă în pace şi să se iubească aşa cum a dorit şi cerut Mântuitorul.
Sperăm că Dumnezeu ne va ajuta să putem continua studiile în Institutele Teologice Ortodoxe, atât spre folosul nostru şi al cultului Creştin-Baptist căruia aparţinem, cât şi spre consolidarea raporturilor de armonie ce există astăzi între Cultele religioase din ţara noastră.
Emanuel, alias Vaisamar, ne prezintă pe blogul său un crâmpei din ceea ce a însemnat istoria evanghelică românească pe parcursul perioadei comuniste prin publicarea unei scrisori de mulțumire adresată de către doi pastori baptiști ,Alexa Popovici respectiv Nicolae Covaci, patriarhului Justinian Marina. Așa cum am menționat şi în comentariul de pe blogul lui Emanuel, fenomenul efectuării studiilor în cadrul Institutului Teologic Ortodox este unul interesant, însă nu mă pot pronunța asupra lui pentru ca nu l-am studiat. Am să mă refer la cazurile unor lideri baptiști care au studiat la Institutul Teologic Protestant din Cluj deoarece acesta, alături de Institutul Teologic Ortodox, erau recunoscute ca și instituții de învățământ superior spre deosebire de Seminarul Teologic Baptist din București care era acreditat ca și instituție de învățământ mediu. În acest articol îi voi menționa pe pastorii și profesorii universitari Ioan Bunaciu, director al Seminarului Teologic Baptist din București între anii 1970-1988, și Vasile Talpoș, succesorul său în funcția de director al Seminarului și actualul rector al Institutului Teologic Baptist din București. Ambii au urmat Institutul Teologic Protestant de grad universitar din Cluj în perioada comunistă, însă la intervale diferite unul față de celălalt. Revenind la Alexa Popovici, aș dori să menționez faptul că el și Ioan Bunaciu au urmat instituții de învățământ superior aparținând cultului ortodox -Institutul Teologic Ortodox din București- respectiv evanghelic, -Institutul Teologic Protestant din Cluj- în aceeași perioadă, respectiv 1951-1956. Despre perioada studiilor pastorului Ioan Bunaciu am scris în cadrul articolului Ioan Bunaciu. Umblând pe ape printre stânci (II). În ceea ce-l privește pe Alexa Popovici voi reveni cu amănunte într-un post viitor, prezentând și situația sa școlară pe parcursul celor 4 ani de la Institutul Teologic Ortodox din București, precum și motivele pentru care nu a obținut licența în teologie ortodoxă. Un alt aspect despre care vreau să vorbesc aici plecând de la comentariile articolului despre Alexa Popovici și Nicolae Covaci de pe blogul Vaismar este cel al relațiilor dintre baptiști și ortodocși în perioada comunistă, relații pe care personal le consider destul de complexe, suportând mai multe interpretări. Una dintre acestea se referă la faptul că statul s-a folosit de cultele neoprotestante pentru a face presiune asupra Bisericii Ortodoxe. Un argument în favoarea acestei teze este și numărul relativ redus al membrilor cultelor neoprotestante la momentul recunoașterii oficiale a acestora de către statul român, respectiv 1948. O altă interpretare este aceea reliefată în comentariile de pe blogul lui Vaisamar, precum și de către Ioan Bunaciu. Ambele părți vorbesc de o cooperare între culte și, chiar mai mult decât atât, de o ”înfrățire” dacă ar fi să dăm crezare propagandei oficiale. Personal, consider că realitatea a fost una complexă și că adevărul este undeva la mijloc. Astfel, deși intențiile statului au fost acelea de a realiza un echilibru și în viața religioasă, baptiștii, alături de ceilalți neoprotestanți,, și-au consolidat treptat poziția însă nu au reprezentat niciodată acel grup de presiune care să pună realmente probleme Bisericii Ortodoxe și nici nu cred că acesta era obiectivul pe care evanghelicii îl urmăreau în activitatea lor. Pe de altă parte, BOR nu a încetat să-i ”monitorizeze” pe baptiști și pe ceilalți neoprotestanți, pe care îi denumea în documentele interne cu termenul de sectanți, și să le creeze probleme. Au fost destule cazuri, iar unele dintre ele sunt prezentate și în documentele Departamentului Cultelor, când preoții ortodocşi i-au denunțat pe pastorii baptiști la Departamentul Cultelor pentru acțiuni pe care ei le numeau ,,propagandă religioasă”. În fapt era o problemă de eficiență și de exemplu personal care îi atrăgea pe oameni către neoprotestanți. Cert este că datorită ”vegherii Partidului Stat” nu s-au mai înregistrat în relația dintre ortodocşi și neoprotestanți ”excesele” din perioada interbelică. La nivelul conducerilor cultelor a existat o anumită înțelegere și un spirit de ecumenism care a fost benefic atât pentru enoriașii ortodocși, cât și pentru cei neoprotestanți.
Partajează asta:
A apărut Statul şi Biserica în România Comunistă
Bogdan Emanuel Răduţ – Statul şi Biserica în România Comunistă (1948-1965). Între demnitate şi compromis, Cuvânt înainte de Lector univ. dr. Alexandru Oşca (Universitatea din Craiova), Editura Sitech, Craiova, 2010, 140 pag.
Cuprinsul lucrării:
Cuvânt Înainte
Introducere
1. Instaurarea regimului comunist în România
1.1. Consideraţii generale
1.2. Context intern
1.3. Determinări externe
1.4. Impactul reformelor promovate începând cu guvernul
Petru Groza asupra spiritualităţii româneşti
2. Studiu comparativ privind legislaţia cultică în regimul democratic şi în regimul comunist
2.1. Cadrul legislativ de existenţă a cultelor în timpul
regimului monarhiei constituţionale
2.2. Cadrul de existenţă şi de funcţionare a cultelor
în timpul Republicii Populare Române
3. Raporturile dintre stat, partidul comunist şi biserică în regimul comunist
3.1. Concepţia comunistă faţă de religie
3.2. Culte recunoscute în Republica Populară Română
3.3. Regimul cultelor nerecunoscute de stat
3.4. Relațiile între conducerea Bisericilor universale
și bisericile de pe teritoriul României
3.5. Represiunea regimului comunist împotriva bisericii
și slujitorilor ei
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Partajează asta:
Ferenc Visky – A Short Biography
Ferenc Visky (July 1, 1918 – October 5, 2005) was a minister in the Hungarian Reformed Church in Transylvania and a leader of evangelical revival in Romania who spent several years in prison under the Communist rule of that country.
Ferenc Visky (the native form of the name is Visky Ferenc; this page uses the western name order) was born in Egri (Satu Mare county), which at that time was part of Hungary, becoming part of Romania in 1920.
In 1936, he finished secondary school in Satu Mare, and fled across the border into Hungary with his best friend, the poet Sándor Gellért, to study theology at Debrecen University. While still a university student, he came into contact with the Reformed renewal movement associated with the CE (Christian Endeavor) Bethany Association under the direction of Dr. Aladár Szabó.
After graduating, he served for a while as assistant minister under Dr. Endre Kincses in Mateszalka. At the end of the Second World War, he married Júlia Sollich from Budapest and together they decided to move back to Transylvania. In 1944, they secretly crossed the border into Transylvania and began their service in Egri.
In 1958, he was arrested together with 18 associates, mainly other ministers, and in the so-called “Bethany-ists trial on September 6, he was sentenced to 22 years in prison and forced labor for “the crime of organization against socialist public order”; he spent most of his sentence in the prison at Gherla. His wife and their seven children,(the oldest was twelve, the youngest was two years old) were deported to the Bǎrǎgan. In 1964 the entire family was unexpectedly released.
