Un articol de Mihai Maican pentru Adevărul

Istoricul Dinu C. Giurescu oferă un curs intensiv de istorie personală, începând din perioada interbelică şi până la „imperiul pilelor“, instaurat în zilele noastre.

Dinu C. Giurescu locuieşte în Piaţa Victoriei, în centrul Capitalei. De la geamul situat la etajul cinci al blocului în care se află apartamentul se aud în permanenţă, în surdină, sirene, claxoane, motoare ambalate. De la geam oamenii par nişte creaţii insignifiante, un surplus de centimetri deplansându‑se haotic, fiecare preocupat să să rezolve principala dilemă a societăţii de consum: „grija zilei de mâine”.

Dinu C. Giurescu - foto Marius Silveșan 2011

La cei 84 de ani ai săi, Dinu C. Giurescu priveşte cu detaşare acest ocean de fiinţe preocupate de „azi-pe-mâine”. Profesia şi experienţa de viaţă, ambele gravitând în jurul noţiunii de „istorie”, l-au învăţat că prezentul e relativ, se transformă în fiecare secundă. Giurescu se retrage de la fereastră cu o privire inertă şi se aşază greoi pe scaunul de lângă una dintre cele trei mese aflate în sufragerie. Lângă el se află o plasmă şi un decodor de cablu, iar imaginile celor două, alăturate celei a omului aşezat, par o contradicţie în sine; de parcă te-ai holba, simultan, la un Van Gogh şi un poster promoţional al unui supermarket.

Televizorul şi decodorul sunt singurele obiecte „moderne”din încăpere, îngropate într-o masă nedefinită de cărţi şi hârtii. „Am pierdut de două ori biblioteca. În întregime, până la ultima carte. De două ori ne-au luat totul”, îşi aminteşte amar Dinu Giurescu. Poate fi şi ăsta un început, cam pesimist ce-i drept, pentru încercarea temerară la care ne-am angajat amândoi, telefonic. Să transcriem viaţa unui om, întinsă pe cea mai mare parte a secolului XX şi în primul deceniu al secolului XXI, în două pagini de ziar.

Iubirile şi duşul rece

„Deci povestea vieţii”, zâmbeşte ironic Giurescu. „Bine, să închid telefonul, să nu ne deranjeze cineva.” Şi fixat în modernism şi curentul de gândire „ultimul model de telefon”, te-ai aştepta să-l vezi apăsând butonul telefonului mobil. În schimb Giurescu, apropiindu‑şi ochii pentru a distinge mai bine detaliile, trage telefonul fix din priză. Povestirea începe cu o confesiune de iubire reţinută. „Când eram student, toţi băieţii erau îndrăgostiţi de actriţele de cinema. Mie mi-au plăcut Danielle Darrieux şi, mai era o italiancă, Alida Valli. Flirtam cu tot felul de domnişoare, mergeam şi la şcoală, dar punctul maxim de interes, şi nu vorbesc doar de mine, ci de tinerii din perioada respectivă, era să urmărim pe hartă cum avansează războiul”, povesteşte Giurescu.

Pentru cei de astăzi, care văd războiul nu cu mult diferit faţă de filmele cu cowboys şi indieni, rupt definitiv între „buni” şi „răi”, intrarea României în Al Doilea Război Mondial era privită de tânărul Giurescu dintr-o perspectivă uşor oblică, raportată la întreaga situaţie din Europa. „Noi nu eram de partea Germaniei pentru că am fi văzut România, vezi Doamne, ca o viitoare putere economică, aliată Reich-ului după terminarea confruntărilor.

Eram convinşi că nemţii vor rezolva problema bolşevică. Că vor proteja România de invazia ruşilor şi că vom recupera Basarabia”, explică Giurescu. 23 august 1944 a venit ca un duş rece. Retrospectiv, afirmă istoricul, nimeni nu ştia că Antonescu negociază cu „duşmanul”. „N-aş folosi cuvântul «surpriză». Sună prea mult a cadou pentru o zi de naştere. Cert este că ne-am trezit peste noapte, la propriu, de partea cealaltă”, spune Giurescu.

Adevărata tiranie

Din 1946 până în 1949, lucrurile au fost relativ calme. Arestările opozanţilor noului regim începuseră, însă haosul premergător instalării temeinice a noii orânduiri a permis câteva portiţe prin care te puteai strecura. De unul dintre aceste spaţii neutre a profitat şi Giurescu, care, în perioada respectivă de trei ani, a reuşit să termine cu brio cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti.

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, tatăl său, istoricul Constantin Giurescu, era arestat. La şapte săptămâni distanţă, tânărul Dinu era trezit la 7 dimineaţa de nişte bătăi puternice în uşă. La uşă, doi miliţieni şi doi civili. „Ordin! Vă mutaţi de îndată! Puteţi lua efectele personale. Mobila şi cărţile rămân toate pe loc!” Familia Giurescu începe să strângă orbeşte tot ce prinde în cale. În învălmăşeală, unul dintre miliţieni îi vede cureaua de la pantaloni, „din piele veritabilă”. „Dacă vreţi, îmi puteţi da mie cureaua”. Un alt miliţian i-a luat ceasul tatei şi l-a informat pe Giurescu Jr. să nu se chinuie prea tare să strângă lucrurile părintelui: „Acolo unde e, nu o să aibă nevoie de ele”. La ieşirea din casă, mamei îi sunt smulşi cerceii din urechi.

„Noi eram de partea Germaniei pentru că eram convinşi că numai nemţii pot rezolva problema bolşevică.”
Dinu C. Giurescu  istoric

„Am făcut tot ce puteam ca să trăiesc”

În 1951, Dinu Giurescu avea atestat de stat pentru postul de istoric, însă profesarea era imposibilă. Nevoia de bani îl face să aleagă orice.Se angajează ca normator la Întreprinderea „Sovromconstrucţii nr. 6″ şi este repartizat la sectorul Căzăneşti, un sat situat la circa 30 de kilometri de Urziceni. Spiritul epocii este redat perfect într-o povestire despre sărbătoarea ţinută cu ocazia împlinirii a 34 de ani de la victoria Revoluţiei Bolşevice.

În anii ’60, ca muzeograf-gestionar în depozitul Muzeului de Artă din Bucureşti

Cum se sacrifică o vacă

Aşadar, pe 7 noiembrie 1951, la Văcăreşti, a fost sacrificată o vacă. Cum o astfel de acţiune putea conduce la acuzaţii de sabotaj şi, implicit, închisoare, animalul a fost sacrificat cu întocmirea formelor legale. Pentru început s-a inventat un accident rutier cu urmări bovine dramatice. Discuţiile au apărut în cazul identificării componentei auto avariate. Radiatorul ieşea direct din discuţie, reparaţia trebuia consemnată şi se imputa. După dezbateri s-a ajuns la consens: fusese strâmbată o aripă. Procesul verbal a fost semnat de miliţie, agentul veterinar al satului şi de reprezentantul şantierului.

Balul a avut loc în sala cantinei. Pe pereţi era agăţate portretele mentorilor: Marx-Engels-Lenin-Stalin. După câteva ore de petrecere, asigurată de taraful lui Carabulea, domnul Crauciuc, „om serios, de la contabilitate”, se întoarce de afară cu o rană pe faţă. Tinerii din sat atacaseră cantina, geloşi că majoritatea fetelor din sat aleseseră compania muncitorilor. Câţiva mecanici ies afară la bătaie, dar întunericul nu-i ajută deloc şi se întorc bătuţi bine. Şeful şantierului se alege cu o bucată de lentilă în ochi, iar un mecanic cu o lovitură de cuţit în coapsă. A doua zi anchetă. Marea problemă a „organului” nu era însă legată de răniţi. Adevărata miză era descoperirea grupului infracţional care a spart tablourile de pe pereţi.

Dinu C. Giurescu, la 20 de ani Foto: arhiva personală

Lăsând totul în urmă

Pare ciudat, dar următorii 30 de ani par afundaţi într-un soi de ceaţă în memoria lui Dinu Giurescu. Ai putea bănui un soi de lapsus asumat, dacă nu ai lua în considerare faptul că omul din faţa ta este o persoană pentru care cifrele, locurile şi detaliile reprezintă urmarea unei vocaţii. Dinu Giurescu rezumă însă anii comunismului sub o expresie-umbrelă: „Am făcut tot ce puteam ca să pot continua să trăiesc”.

O biografie riguroasă ar include în acest punct oameni şi fapte concrete. Giurescu preferă însă o enumerare vagă, desprinsă parcă dintr-un CV făcut pe genunchi: reintegrarea în profesie, Muzeul de Artă, secţia Artă Feudală, Oficiul de Studii şi Documentare la Ministerul Afacerilor Externe şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Şi-a revăzut tatăl în 1955, când acesta a fost eliberat din arest şi trimis în domiciliu forţat într-un sat din Raionul Brăila.S-a căsătorit şi a devenit tatăl a două fete. Ambele au plecat în America, încă din studenţie. A publicat câteva cărţi, ce se putea publica în vremea aceea. Apoi a văzut cu ochii săi cum, în 1987, casa în care copilărise şi care reprezenta inima familiei a fost rasă din temelii pe altarul sistematizării urbanistice.

La acel moment, era deja pensionar. Rămăsese singurul din familie aflat în România. Folosindu-se de vârsta înaintată şi de o relaţie pe lângă ambasadorul României în SUA ,depune actele pentru plecarea în America. I se retrag toate funcţiile şi este alungat din Partid. După luni de aşteptare şi o discuţie cu „un domn” interesat de scopul cererii sale, statul îi acordă dreptul de plecare. Decolează spre patria capitalismului, lăsând în spatele său un Bucureşti izolat de restul lumii şi a doua bibliotecă personală ce urma să dispară de pe faţa pământului.

1988 este anul în care Dinu  Giurescu a decis să lase România pentru America.

„Nu sunt un mare admirator al regimului de azi. Dar să ajungi ca unii să zici că e tiranie e o prostie. În anii ’50 era aşa. Îţi puteau face absolut orice voiau.”

Dinu C. Giurescu istoric

Despre muncă şi nebunie

Ziua de 22 decembrie 1989 a fost văzută de Giurescu, de la mii de kilometri distanţă, cu o neobişnuită doză de optimism. „Simţeam că totul se va schimba complet”. Pe termen lung, aşteptările uriaşe de la acel moment sunt văzute astăzi ca nişte previziuni cu un uşor iz adolescentin. „Bilanţul de azi e negativ. Sigur că oamenii pot vorbi orice, dar uitaţi-vă la cărturari. Câţi ies să zică ce au de spus? Toţi sunt conformişti. În România domneşte imperiul pilelor şi al «corectitudinii politice». În rest, lucrurile nu stau fantastic. Agricultura nu mai poate hrăni populaţia, identitatea naţională s-a eliminat prin mass-media, iar şcoala e la pământ”, afirmă Giurescu.

Istoricul a încetat să-şi mai facă planuri de viitor. Nici vârsta nu-i mai permite, dar, spune el, asta nu fost niciodată o caracteristică personală. „Eu am orizontul de aşteptare al unui român. Nu trăiesc vegetativ, de pe o zi pe alta. Nu mă gândesc la moment, îl iau aşa cum e şi încerc să‑l depăşesc. Nu am fost niciodată adeptul teoriei, «Vai, cum mă visam eu acum nu ştiu câţi ani şi uite cum sunt acum». Îmi fac proiecte pe un an-doi şi încerc să muncesc constant, în fiecare zi. Dacă nu fac ceva într-o zi am un sentiment de nebunie. Să-ţi plângi soarta e o pierdere de vreme”, încheie Giurescu.

CV

– Între Academie şi catedră
– Numele: Dinu C. Giurescu. Este băiatul şi nepotul reputaţilor istorici, Constantin C. Giurescu, respectiv Constantin Giurescu.
– Data naşterii:15 februarie 1927
– Studiile
– În 1950 a primit licenţa Facultăţii de Istorie din Bucureşti.
– În 1968 a devenit doctor în istorie.
– Cariera
– Între 1968 şi 1987 a profesat la Universitatea de Artă, Secţia Istoria şi Teoria Artei-Muzeografie.
– Între 1990 şi 1997 a fost profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.
– Este membru al Academiei Române din 2002.