Libertatea: un drept al omului – postfață a cărții „La est de libertate” de Cătălin Dupu
Romanul La est de libertate aduce în atenția noastră un subiect sensibil încă la 25 de ani de libertate, cel al societății românești în comunism. Însăși conceptul acestuia este unul interesant atât prin semnificația pe care cuvântul libertate o conține în sine, cât și prin jocul de cuvinte pe care autorul îl face între poziția geografică a României și poziția sistemului față de conceptul de libertate. România este o țară situată în Sud – Estul Europei, una care face parte din blocul țărilor din Europa de Est, termen cu semnificație peiorativă, aflat în opoziție cu Europa de Vest. Mai ales în ceea ce privește evoluția politică a țărilor respective, dar și în ce privește LIBERTATEA. Astfel, poziția geografică devine element determinant în definirea poziției și atitudinii față de libertate a țării noastre. Conceptul geografic este transferat în zona politicului și a ideologiei, a conceptelor, demonstrând pe parcursul desfășurării acțiunii din cadrul romanului că România nu se afla la Est doar din punct de vedere geografic, aceasta se afla chiar LA EST DE LIBERTATE.
Libertatea nu este doar un drept, un concept abstract, ea este ceva ce oamenii au înscris în ființa lor. Conceptul de libertate are o relevanță intrinsecă, dar și una datorată faptului că în jurul acestuia se construiește povestea din cadrul romanului La est de libertate. O dramă bazată pe fapte reale, cea a omului din România secolului XX care tânjea după libertate. Drama este în mod specific a unor familii din România anilor ˈ80 într-un sistem totalitar de factură comunistă, nu doar a omului în general care trăia în cadrul unui astfel de sistem. Co
munismul ca regim politic totalitar își propunea nu doar construcția unei societăți noi, ci și a unui om nou. Conceptul de om nou nu a fost inventat de comuniștii români, ei doar l-au preluat, vehiculat și integrat în propaganda oficială. Un om nou care trăia într-o închisoare, închisoarea noastră cea de toate zilele, în cadrul căreia i se inocula ideea că societatea comunistă este cea mai bună dintre toate lumile posibile, iar comunismul este un nou stadiu de dezvoltare al societății. Aceasta era ceea ce afirmau tovarășii, unii care îi considerau pe cei din jur partenerii lor, tovarășii lor, dar acest lucru nu îi împiedica să-i persecute. Prin urmare, în realitate lucrurile stăteau altfel pentru că avem o distincție între ceea ce se afirma la nivel oficial și realitatea vieții cotidiene, distincție care se desprinde și din portretul pe care Cătălin Dupu îl realizează societății românești și a realităților acesteia. Din acest punct de vedere cartea este utilă tinerilor, celor care nu au trăit vremurile respective, fiind relevant a fi amintite unele din elementele acestei societăți.
Un prim element care merită amintit este cel de teamă, de frică și de conformism intelectual. Trebuia să ai grijă ce gândești și cui spui ceea ce gândești. Apare astfel sistemul dublei gândiri, portretizat magistral de George Orwell în cartea O mie nouă sute optzeci și patru. Atunci când mergeai pe stradă trebuia să ai grijă ce vorbești și cu cine vorbești. Băieții cu ochii albaștrii cum erau numiți cei care lucrau în Securitate, structură care acționa și ca poliție politică, puteau fi oriunde. Exista în cadrul societății acea teamă că ai putea fi arestat oricând, fapt evidențiat în roman prin intermediul unui cântec popular cu versuri ce reliefau acea stare de lucruri.
Cine bate seara, la fereastra mea?
E Securitatea, nu te speria.
Putem vorbi chiar de distrugerea societății românești odată cu instaurarea comunismului la mijlocul anilor ˈ40 ai secolului XX. Vechea elită intelectuală și politică a fost arestată, anihilată, iar în locul ei a apărut o altă elita, una nouă. Acesta este contextul în care cei care se opuneau erau trimiși în lagăre, cum au fost și cele înființate pentru construcția canalului Dunăre – Marea Neagră, închiși, sau internați în diferite sanatorii, în fapt la spitale pentru cei cu dizabilități mentale unde li se aplicau tratamente specifice la ordinul Securității. Vorbim astfel de un univers concentraționar „în care nevinovați, o mulțime de oameni intelectuali, personalități ale vremii trecute, preoți, păstori, alți credincioși și români simpli, care nu suportau minciunile ce se auzeau la radio și cele două ore de program TV, se scriau în ziare, în reviste și în prefețele tuturor cărților” aveau de pătimit. Vorbim în acest caz de persecuții politice și religioase, care prezintă o altă realitate a societății socialiste „multilateral dezvoltate”, o societate pe care Partidul Comunist a dorit să o înregimenteze prin intermediul unor organizații pentru pionieri, tineretul comunist sau pentru muncitori care trebuiau să facă parte din Uniunea Tineretului Muncitor (UTM).
Frigul din case pe timpul iernii este o altă realitate a societății surprinsă de autor. Frigul împreună cu lipsa de alimente sau dificultățile circulației cu mijloacele de transport în comun în orașe precum Bucureștiul, sau cu mijloacele de transport proprii datorită raționalizării, cozile la aproape orice completează imaginea unei societăți înghețate. Aceasta nu o spunem noi, ci Sergiu, unul din personajele principale ale cărții care, deși obosit, „mai avea putere să vadă dincolo de frig, de noapte și de comunism.”
Cea mai mare dorință a personajelor cărții era libertatea, aceștia fiind dispuși la multe sacrificii pentru obținerea acesteia. Ei vedeau această libertate ca putând fi obținută în Occident, respectiv în Statele Unite ale Americii. Cum statul socialist îngrădea libera circulație a persoanelor, iar un pașaport cu viză pentru America era greu de obținut, Sergiu și Octav se antrenau la un bazin de înot pentru trecerea înot a Dunării cu destinația Iugoslavia. Acolo ar fi obținut azil politic și de acolo ar fi plecat în Statele Unite ale Americii. Încercarea celor doi de „trecere frauduloasă a frontierei de stat” eșuează, context în care cei doi ajung la Pușcăria fugarilor și pentru un timp la carceră. Dat fiind faptul că se aflau la prima abatere, că în închisoare Octav nu ezită să strige către Dumnezeu și să-și pună încrederea în El, cei doi fugari sunt eliberați, dar se confruntă cu noi probleme, acelea ale reintegrării în societate și angajării. De acum înainte drumurile celor doi se vor despărții. Al lui Octav duce la viață, inclusiv cea veșnică, iar al lui Sergiu la moarte în apele reci ale Dunării. Trist, dar adevărat.
Prin intermediul unui joc de cuvinte excepțional, autorul reușește să surprindă starea de spirit a unui sistem. A unei societăți care parcă înghețase și ea, paralizase de frig la propriu și la figurat. „În sufletul ei, Ilinca era tare amărâtă, nu de cofragul pierdut, ci de sistemul care îi aduse aici.”
Un alt aspect important pe care autorul îl aduce în atenție prin intermediul acestei cărți este cel al libertății religioase pentru creștinii evanghelici. Deși libertatea religioasă era un drept, aceasta nu era garantată, ci des încălcată. După cum menționa politologul german Hannah Arendt, totalitarismul îi prigonește și pe cei care spun “da”, iar în acest caz pe cei care îi spuneau „da” lui Dumnezeu pentru că libertatea era doar la nivel declarativ.
O problemă sensibilă pe care autorul o aduce în atenție atunci când vorbește de credință este folosirea acesteia pentru emigrarea în Occident. Unii oameni veneau într-o biserică evanghelică unde se botezau, pentru a putea menționa că fac parte dintr-o minoritate religioasă persecutată care își cere propriul drept la existență într-o lume liberă. Dat fiind faptul că numai Dumnezeu cunoaște cu adevărat inima oamenilor, era inevitabil să nu apară și astfel de probleme. Totodată, acesta este contextul în care are loc convertirea sinceră a unora dintre cei botezați care ajung astfel să se întâlnească cu Creatorul lor, deși planurile lor inițiale erau altele.
Omul evanghelic în comunism era caracterizat de dragoste și compasiune pentru cei din jurul său, motiv pentru noi care trăim astăzi în libertate să ne evaluăm sentimentele, acțiunile, în definitiv modul de viață. Se pune întrebarea care este scopul vieții noastre pe pământ. Astăzi avem libertate, dar ce facem cu ea? Dumnezeu să ne dea înțelepciune să folosim spre slava Sa și beneficiul celor din jurul nostru ceea ce s-a obținut prin jertfă de sânge în decembrie 1989.
Dr. Marius Silveșan
Istoric
Marius Silveșan, „Libertatea: un drept al omului” postfață în Cătălin Dupu, La Est de Libertate, Editura Cetate Deva, Deva, 2015, pp. 113-116.
Partajează asta:
4 Aprilie 1944 – Moartea venea din cer
La 4 aprilie 1944, o flotă aeriană anglo-americană, s-a ridicat din sudul Italiei, a traversat Dunărea şi a lovit Bucureştiul la ora prinzului. Rezultatul – 2994 morţi şi tot atîţia răniţi. Mii de case au disparut sub suflul exploziilor. Cartierele Gara de Nord, pînă-n Calea Victoriei, Grant, Griviţa, Giuleşti, Triaj, Chitila, au devenit de nerecunoscut, suferind pagube enorme. Morţii au fost îngropaţi într-o margine a Cimitirului Calvin, cu ceremonii amintind de funeralii naţionale, într-o atmosferă de durere şi consternare totală. Bucureştiul făcea cunoştinţă în acea zi cu vitregiile războiului. Pînă tunci, frontul fusese departe, şi locuitorii lui se legănau în iluzia că va fi ocolit de nenorociri. Vor urma şi alte bombardamente, dar acesta a fost cel mai distrugător.
http://www.stelian-tanase.ro/bombardamentul-de-la-4-aprilie-1944/
La 4 aprilie 1944, câteva sute de bombardiere americane, plecate din Italia şi care aveau drept ţintă Ploieştiul, au bombardat Capitala, vizând triajul Gării de Nord. Din păcate, numeroşi refugiaţi din nordul Moldovei, ocupată de Armata Roşie, se găseau acolo. Zona Griviţa a fost complet devastată. Mihail Sebastian scria în jurnal, la 8 aprilie: „Ieri după-amiază am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la bulevardul Basarab nicio casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”
Bilanţul oficial? Morţi 2942, răniţi 2126. Aproape 3000 de morţi într-o singură zi, toţi, civili nevinovaţi.
http://adevarul.ro/cultura/istorie/bombardamentul-4-aprilie-1944
În acea zi de marti, Bucurestiul era scaldat de razele calde ale soarelui primavaratic, dar la hotare bubuiau tunurile: rusii calcau deja pamantul romanesc, dinspre nord-est. Cu tancurile si cu puhoi de pedestrime, se apropiau de Harlau si de Cotnari.
Nimic nu tulbura insa linistea populatiei civile in Capitala, afara de exercitiul de aparare antiaeriana, anuntat din ajun. Conform programului, inainte de pranz au pornit sa vuiasca sirenele. Alarma? As, exercitiu.
Peste o jumatate de ora, aceleasi sirene vesteau incetarea exercitiului, iar peste inca ora au inceput sa sune din nou. Alta alarma? Alta incetare? Desigur, continuarea exercitiului. Eram obisnuiti, aproape in fiecare saptamana se efectuau asemenea „repetitii”. La radio, se transmitea muzica, lumea isi vedea de treaba.
Deodata, din cer a inceput sa rasune un uruit de motoare. Am iesit in strada: la inaltime mare pluteau oranduite in patrat zeci de puncte stralucitoare, care pareau mai curand jucarii, decat o amenintare. Apoi s-au auzit vuiete, iar pamantul a inceput sa se cutremure, cu case cu tot.
Explozii, bubuituri, schije, apoi liniste. Bombardamentul a durat cam un sfert de ora, dupa care lumea a inceput sa prinda curaj, fiecare itindu-se din coltul unde se pitise.
In directia Garii de Nord, o coloana groasa de fum negru intuneca cerul, apoi altele doua, iar mai la stanga o flacara apocaliptica falfaia sinistru.
Peste cateva minute, uruitul de motoare s-a auzit din nou. De randul acesta, era clar ca nu-i gluma si multimea s-a repezit spre adaposturile in care fusese instruita la „exercitii”. Alte explozii, alte bubuituri, schije si alta liniste.
Timp de o ora incheiata, peste 300 de avioane lansasera „covorul de bombe”, care a facut orasul nefunctionabil: alimentarea cu energie a incetat, alimentarea cu apa la fel, liniile telefonice au amutit, iar trotuarele si caldaramurile rascolite de munitie si acoperite cu moloz au devenit aproape impracticabile.
Conform cifrelor oficiale, numarul victimelor umane in aceasta prima zi a bombardamentelor se ridica la 2.942 morti si 2.126 raniti. Printre cei disparuti s-a numarat actorul V. Vasilache (din celebrul cuplu „Stroe si Vasilache”).
Poetul simbolist Ion Minulescu, desi casa sa din Cotroceni nu fusese atinsa de bombe, a suferit un soc in urma caruia a facut ulterior infarct si a decedat pe 11 aprilie.
Scriitorul Mihail Sebastian, venit intr-una din zonele lovite chiar a doua zi dupa bombardament, descria in urmatorii termeni peisajul sinistru pe care i-a fost dat sa-l vada:
„Am fost in cartierul Grivita. De la Gara la Bulevardul Basarab, nici o casa – nici una – n-a scapat neatinsa. Privelistea e sfasietoare. Se mai dezgroapa inca morti, se mai aud inca vaiete de sub daramaturi. La un colt de strada, trei femei boceau cu tipete ascutite, rupandu-si parul, sfasiindu-si hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase putin dimineata si peste toata mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de cosmar. N-am mai fost in stare sa trec dincolo de Basarab – si m-am intors acasa, cu un sentiment de sila, oroare si neputinta”.
Dar bombardamentul din 4 aprilie n-a fost decat un inceput. Raidurile reveneau periodic, scuturand bombele lor peste Capitala, peste Ploiesti, peste toata Valea Prahovei, peste nodurile de cale ferata.
Dupa cum nota ziarul Universul, numai in perioada cuprinsa intre 4 aprilie 1944 si 8 mai 1944, bombardamentele au produs urmatoarele stricaciuni, in afara miilor de victime umane:
- 13.925 imobile particulare
- 47 institutii de cultura
- 18 spitale si laboratoare
- 14 biserici si cimitire
- 21 intreprinderi civile
Coșmarul a lovit sistematic tara, pana in august 1944, cand bucurestenii au rasuflat usurati: in sfarsit, nu vor mai veni pe capul lor avioane cu bombe.
Nu bănuiau poate ca vor veni rusi cu tancuri, tot pe capul lor!
Au trecut 71 de ani de la marea tragedie din 4 aprilie 1944, când Bucurestii, capitala României, au fost victima unui masiv bombardament terorist al aviatiei americane. Au fost vizate tinte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar si partea centrală a orasului. Ele nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iasi-Chisinău, iar luptele încetaseră de la sfârsitul lunii martie. Ostilitătile aveau să se reia abia la 20 august. Tinta principală era însă Gara de Nord, pentru că scopul bombardamentului era împiedicarea transporturilor militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică, aliatul de atunci al americanilor, forta înaintarea spre vest. Potrivit ziarului Timpul din vremea respectivă, vânătorii români si germani, dar si servantii bateriilor antiaeriene au reusit să respingă cu succes valurile de bombardiere americane. Astfel, pe 4 aprilie ar fi fost doborâte 44 de aparate inamice, mai mult de o treime din numărul total cu care americanii au atacat. A doua zi, numărul avioanelor doborâte a fost de 54.
În bombardamentul din 4 aprilie 1944 au murit 2.942 de persoane si au fost rănite alte 2.126. Mortii au fost îngropati într-un cimitir care va purta numele “4 aprilie” si care va fi desfiintat de autoritătile comuniste. În Gara de Nord se aflau câteva sute de moldoveni, evacuati, pentru a nu rămâne sub ocupatia sovietică, de unde urmau să fie repartizati în diferite locatii din Bucuresti, precum si din provincie. Erau mai ales femei, copii si batrâni, într-o stare de totală deprimare si derută. Îsi părăsiseră casa si averea agonisită, iar acum asteptau, flamânzi si obositi, intr-o gară pe care cei mai multi nu o văzuseră niciodată în viata lor. Cand s-a dat alarma, aproape toti au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti. Marea majoritate vor pieri arsi de bombe.
O serie de crime inutile… Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelarită populatia civilă, lipsită de aparare, au fost distruse importante bunuri materiale. S-a aplicat doctrina generalului Harris, de a distruge căminele si familiile militarilor de pe front, pentru ca acestia să nu mai aibă pentru ce lupta. (…)
Contemporanii au sesizat extrem de bine tactica aplicată de către anglo-americani, dar si cinismul ticălos al acestora.
Maruca Cantacuzino-Enescu nota după câtiva ani in jurnal, citez:
“…în tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare si revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă bratele Armatelor Rosii «eliberatoare» care înaintau, amenintându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi si bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud si acum vocea lugubră si tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelasi speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio International, dojeneste tările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», asa cum îl numeste Occidentul pe fostul său aliat din est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesitătile cauzei lor…”
https://mizeriaistoriei.wordpress.com
Partajează asta:
Cine este și ce-și dorește PRODOCENS Media ? (Prima parte)
Cu siguranță unii dintre dvs. v-ați pus următoarea întrebare: cine este Prodocens Media și cu ce se ocupă ?
Deși sunt câteva luni bune de când cu pași mărunți ne-am început activitatea și am reușit să realizăm și să postăm diverse materiale video în mediul online, până acum nu ne-am prezentat într-un mod oficial astfel încât dvs. să ne cunoașteți și mai mult decât atât să înțelegeți ce ne dorim și unde vrem să ajungem.
Asociația PRODOCENS Media este o organizație non profit care se adresează vorbitorilor de limba română prin intermediul celor mai noi metode de comunicare în masă, și anume: internetul ca suport de transmitere a informațiilor folosind următoarele trei aplicații ale acestuia: TV ONLINE, RADIO ONLINE și SOCIAL MEDIA, formând împreună Trustul Media PRODOCENS.
De ce PRODOCENS Media și nu alt nume? Numele PRODOCENS este format din două cuvinte din limba latină: “pro” care înseamnă “pentru” și “docens” care vine de la “a învăța”, “învățătură”. În acest cuvânt, PRODOCENS, regăsind-se nucleul misiunii pe care am început-o și anume:
- Promovarea învățăturii și valorilor creștine într-un mod cât mai practic având ca suport Biblia și numai Biblia.
- Promovarea educației academice, a școlii, a lecturii și științei în special în rândul copiilor și tinerilor care din nefericire sunt din ce în ce mai puțin interesați de scoală, lectură și dobândirea de cunoștințe care sa-i ajute în viață.
De ce un trust media și nu altceva? Pentru că în fiecare zi mass-media ne afectează profund și ea constituie o prezență constantă în viața noastră. Alte instituții pot avea un impact mai puternic, dar nu unul atât de persistent și adânc cum o face astăzi mass-media prin mijloacele ei: televiziune, radio, internet. De multe ori am fost dezamăgit de ceea ce mass-media promovează în mediul tradițional (TV, Radio), dar si în cel modern (internet). Cu siguranță și din această cauză am fost motivat să pun la dispoziție niște resurse cu scopul de a oferi o alternativă pozitivă la subcultura și non-valoarea promovată în mod agresiv.
De ce o implicare în media? Pentru că am simțit că trebuie să fac ceva, deși până acum câteva luni nu am avut nici o experiență în acest domeniu. De aceea sunt recunoscător celor din echipa mea, o echipă de voluntari extraordinari care lucrează cu entuziasm pentru promovarea valorilor menționate mai sus și care împreună învață să fie cât mai buni în ceea ce fac.
Știu că ne-am angajat într-o luptă dură și de uzura și că nu ne va fi ușor …dar cu siguranță merită, iar orice efort cât de mic va fi răsplătit.
Va urma !
Cătălin Vasile
Fondator Prodocens Media
Pentru mai multe detalii despre activitatea Prodocens Media și modul în care puteți sprijini această lucrare accesați
https://www.facebook.com/prodocens
Partajează asta:
Câteva informații despre Biblia editată de Patriarhul Justinian Marina în 1968
Recent am avut ocazia să văd ediția Bibliei tipărită la București (1968) în timpul Patriarhului Justinian Marina și m-am gândit să împărtășesc câteva opinii pe marginea acestei lucrări.
Înainte de a spune câteva cuvinte despre această ediție a Bibliei am să mă refer la un articol al lui Adrian Nicolae Petcu publicat în Ziarul Lumina, iunie 2011, semnalat și de mine AICI.
În virtutea bunelor relații dintre Anglia şi România, în perioada interbelică, contactele dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Anglicană fuseseră extrem de cordiale. Instalarea comunismului în România a condus inevitabil la ruperea relațiilor dintre cele două Biserici, după cum cerea puterea sovietică prin vocea patriarhului Alexei al Moscovei la conferința interortodoxă din 1948.
Dezgheţul din 1955 a oferit ocazia reînnodării contactelor dintre cele două Biserici, mai ales prin vizita, din iunie 1965, a arhiepiscopului Arthur Ramsey de Canterbury în România. Un an mai târziu, patriarhul Justinian Marina răspundea la invitația acestuia, fiind primit la Londra ca un șef de stat, vizitând numeroase mănăstiri, participând la anumite servicii religioase, fiind în mijlocul credincioșilor români din capitala britanică. Patriarhul român a fost primit inclusiv de regina Elisabeta a Marii Britanii, care i-a oferit în dar un automobil Rolls Royce. Față de gestul reginei, patriarhul i-a spus: „Majestate, vă mulțumesc! Sunteți foarte generoasă, dar sunt informat că sunteți președinta Societății Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele. Eu am mai mult de 10 ani și nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul mașinii, dați-mi hârtie şi materiale de legătorie, ca să pot tipări și eu Biblia!” Astfel, au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.
Adrian Nicolae Petcu
http://ziarullumina.ro/memoria-bisericii/iunie-1966-vizita-patriarhului-justinian-marina-anglia
Din articolul pe care l-am reprodus mai sus reiese faptul că relațiile dintre Biserica Anglicană și cea Ortodoxă au fost foarte cordiale în perioada interbelică, dar s-au răcit ca urmare a instaurării unui regim de factură comunistă în România. După anul 1955 putem vorbi, conform lui Adrian Nicolae Petcu, de o reînnodare a contactelor dintre cele două Biserici. Acestea se concretizează, „mai ales prin vizita, din iunie 1965, a arhiepiscopului Arthur Ramsey de Canterbury în România, urmată, un an mai târziu de vizita Patriarhului Justinian Marina la Londra. În cadrul acestei vizite, Patriarhul Justinian Marina a fost primit chiar de regina Elisabeta care, conform celor menționate de domnul Adrian Petcu, i-ar fi oferit în dar un automobil Rolls Royce, pe care l-a refuzat. În locul mașinii, patriarhul român solicită reginei Elisabeta, care era președinta Societății Biblice Britanice, hârtie și materiale de legătorie ca să poată tipări Biblia, una care să-i poarte numele. În finalul articolului citat se menționează că patriarhul a primit materialele solicitate și astfel „au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.” Informația este interesantă, deoarece în Cuvântul către cititori al Bibliei de la 1968 scris de către Justinian Marina se menționează cifra de 100.000 de exemplare.
Tot în Cuvântul către cititori se menționează că ediția a fost corectată gramatical și actualizată din punctul de vedere al limbii, dar și sprijinul primit din partea Societății Biblice Britanice pentru tipărirea edițiilor anterioare ale Bibliei sau ale Noului Testament, referire indirectă și la edițiile Cornilescu. Pentru mai multe detalii despre ediția Dumitru Cornilescu a se vedea lucrarea lui Emanuel Conțac, Cornilescu: din culisele publicării cele mai citite traduceri a Sfintei Scripturi.
Patriarhul Justinian Marina scrie în Cuvântul către cititori că selectarea versiunilor, respectiv a traducerilor folosite în Biblia din 1968, s-a realizat de către Sfântul Sinod al BOR în anul 1967. A rezultat o lucrare de 1400 de pagini ce a fost tipărită în România cu sprijinul Societății Biblice Unite. Acest aspect este menționat chiar de Justinian Marina care scrie în Cuvântul către cititori despre sprijinul „Societății Biblice Unite” (United Bible Societies) cu sediul la Londra, care s-a oferit să trimită în dar hârtia specială ‘Bibeldruck’ pentru tipărirea noii Biblii în limba română în 100.000 de exemplare.
Având în vedere informațiile publicate de Adrian Nicolae Petcu în Ziarul „Lumina” rezultă că patriarhul ar fi primit hârtia ca urmare a discuției cu regina Elisabeta în cadrul vizitei pe care a efectuat-o în Anglia, dar și faptul că s-ar fi tipărit 100.000 de exemplare și nu 20.000. Nu știu ce surse a avut domnul Petcu, care este și specialist pe viața religioasă în România comunistă, dar un posibil răspuns al discrepanței dintre cele două date ar putea fi acela că informația a fost prezentată diferit de-a lungul timpului.
Interesant este și faptul că regina i-a oferit în dar patriarhului o mașină Rolls Royce, precum și acela că „a fost primit la Londra ca un șef de stat.” Nu cunosc ce tipuri de cadouri se ofereau cu prilejul unor astfel de vizite, dar cazul de față este unul atipic. Putem spune că patriarhul Justinian Marina a primit un cadou care nu putea fi refuzat, dar s-a folosit de el ca să facă rost de bani pentru tipărirea Bibliei. În felul acesta, autorităților române le era mai greu să refuze cererea de tipărire a Bibliei pentru că era în joc și imaginea României. Merită menționate și conexiunile politice ale patriarhului, atitudinile și discursurile sale fapt pentru care un scriitor l-a numit „Patriarhul roșu”. Pe Wikipedia, la biografia patriarhului este prezentată și o declarație șocantă a acestuia:
“Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii – crude, ce-i drept – care va crea un om nou pe întreaga planetă. Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!”
Am făcut referirile la activitatea patriarhului Justinian Marina (1948-1977), tocmai pentru a crea o imagine de ansamblu a contextului care i-a permis să obțină fondurile necesare tipăririi Bibliei. Pe de altă parte, anul 1968 poate să aibă o semnificație pentru tipărirea Bibliei și prin faptul că România dorea să creeze în Occident imaginea, aparentă dealtfel, că în România ar fi existat libertate religioasă. Cu toate acestea nu trebuie minimalizat rolul patriarhului în tot acest demers la finalul căruia s-a reușit tipărirea Bibliei.
Anul 1968 rămâne în memoria colectivă ca cel al „Primăverii de la Praga”, termen care face referire la reformele din Cehoslovacia înăbușite în sânge de către armata și tancurile sovietice ajutați de aliații Uniunii Sovietice din cadrul Pactului de la Varșovia, exceptând România.
Consider ca aceasta ediție este, dincolo de importanța ei intrinsecă, și un valoros document istoric.
Partajează asta:
Leninismul, între extincție ireversibilă și atracție recurentă
Un articol foarte interesant al domnului Vladimir Tismăneanu în care acesta prezintă unele din caracteristicile leninismului, printre care și cea de religie politică, dar vorbește și despre atracția recurentă a acestei ideologii.
Post-comunismul înseamnă o luptă continuă pentru a trece peste “rămășițele leninismului”, iar a vorbi despre nevoia de restaurare a presupuselor valori democratice ale leninismului este pur și simplu expresia ignoranței istorice și cecității morale. Leninismul nu poate fi fundamentul politicii adevărului tocmai pentru că este o doctrină revoluționară neo-machiavelică care relativizează, distorsionează și instrumentalizează în mod fundamental utilitarist și cu dispreț orice noțiune de adevăr obiectiv. Este simptomatic modul în care Slavoj Žižek și admiratorii săi au deturnat conceptul unui politici originate în adevăr de la disidenți precum Aleksandr Soljenițîn și Václav Havel (vezi Sebastian Budgen, Stathis Kouvelakis, Slavoj Žižek (eds.), Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth, Durham and London: Duke University Press, 2007).
Am propus cândva termenul de “ruine leniniste” (Leninist debris), în mod limpede o prelucrare a conceptului iluminant al lui Ken Jowitt de moștenire leninistă, ca o constelație civilizațională, incluzând sentimente puternice, nostalgii…
Vezi articolul original 829 de cuvinte mai mult
Partajează asta:
Cum să răscumperi vremea pe Facebook? (7 pași)
Fotocredit: Moldova Creștină.md
1. Planifică înainte să intri pe Facebook
De fiecare dată când intri fără nici un plan vei risipi multă vreme și doar vei reacționa, nu vei acționa. Deci, nu mai fă așa. În agenda ta sau pe o foaie de hârtie scrie o listă cu tot ce vrei să faci, adică o listă cu toate sarcinile tale cât vei sta pe Internet. Faptul că vei avea o listă te va face să acționezi organizat și să nu pierzi timpul în zadar.
2. Alcătuiește postări care să răspundă nevoilor prietenilor tăi
Planifică bine postarea care vrei tu să o pui și pornește de la nevoile pe care le au prietenii tăi din rețea. Atunci postările tale vor fi relevante când vor răspunde nevoilor lor.
/ 2. Publică postarea
Primul lucru când intri în rețea este să publici postarea ta pregătită cu grijă și atenție din timp și așa ca să fie cu har și dreasă cu sare, cum spune apostolul.
3. Răspunde la mesajele personale
Partajează asta:
Cultura Vieții.ro: Poți să fii creștin, sau poți să ai succes: eliminarea lentă a creștinilor din profesiile intelectuale și din politică
„Zi de zi, devine tot mai dificil să fii atât un bun creștin, cât și un avocat, un medic sau un funcționar public de succes. Și acesta este și scopul”, consideră Jonathon van Maren, director de comunicare al Centrului Canadian pentru Reformă Bioetică, scriitor și orator pro-viață. Articol publicat în original pe LifeSiteNews.
Mereu consider fascinante călătoriile în țările fost comuniste – combinația între arhitectura sovietică decrepită și modernitatea occidentală, reziliența oamenilor și, mai presus de toate, modul în care, în atât de multe cazuri, creștinismul a ajutat popoarele oprimate să își păstreze familiile, moștenirea culturală și speranța. Există atât de multe lecții pe care occidentalii le-ar putea învăța din modul în care s-a propășit comunismul și în care liderii comuniști au încercat să oprime, să priveze de drepturi și să omogenizeze popoarele aflate sub conducerea lor.
Într-adevăr, există similitudini izbitoare între modul în care comuniștii totalitari din blocul estic și marxiștii culturali de aici, din Vest, încearcă să își impună ideologia seculară și anticreștină.
O asemănare m-a frapat în Budapesta săptămâna trecută, când doamna care era ghidul nostru turistic ne-a oprit pe treptele Catedralei Sf. Ștefan pentru a ne explica prin ce metode „se ocupau” comuniștii maghiari de creștini. Nu se punea problema să nu poți fi creștin, a spus ea. Puteai să te rogi acasă, să faci slujbe acasă împreună cu familia și chiar să te botezi și să mergi la biserică. În schimb, în cuvintele ghidei, aveai de ales:
„Puteai ori să fii creștin, ori să ai succes.”
Un caz relevant: pentru faptul că familia ei era creștină și ea era botezată, sora sa a fost prima membră a familiei care a putut urma studii superioare, după dezintegrarea Uniunii Sovietice.
Această tactică este utilizată predilect de către marxiștii culturali (sau „seculariști”, ca să folosesc termenul mai familiar) și aici în Occident. Încă avem libertate religioasă în Canada – putem să ne rugăm împreună cu familia, să mergem la biserică și să avem orice păreri alegem. Ceea ce încearcă, însă, să facă marxiștii culturali este să ofere oamenilor aceeași „alegere” în Occident: poți să fii creștin, sau poți să ai succes.
Una dintre cele mai ușoare modalități de a-i împinge pe creștini la periferia societății este de a aplica încet, dar sigur, politici care îi exclud pe aceștia din profesiile de elită tradiționale, cum ar fi cele din domeniul dreptului sau al medicinii. Or, tocmai acest lucru îl fac de ceva vreme „forțele de ordine” culturale ale secularismului – și ritmul accelerează. Nu este un război fățiș împotriva creștinismului, încă: mai degrabă, sunt o mulțime de lovituri mici, dar cumulat, mortale.
De exemplu, Colegiul Medicilor și al Chirurgilor din Ontario a înaintat recent o propunere care ar forța medicii să ofere avorturi și contraceptive în anumite circumstanțe și i-ar constrânge să facă trimiteri pentru acestea în practic orice circumstanțe. Conform LifeSiteNews.
Citește articolul integral pe site-ul culturavietii.ro
Partajează asta:
Costel Ghioancă: Apel pentru dreptul de a nu vedea atrocităţile teroriste
Dragi creştini (şi necreştini),
Cred că este deja un fapt uşor de observat că întreaga mass-media este infectată – pe lângă alte bo
li mai vechi ale ei – de noua modă în materie de senzaţional şi sete de sânge: difuzarea abuzivă, şi dincolo de orice limită a decenţei, a multor execuţii şi atrocităţi comise de grupările teroriste din lumea întreagă.
Nu mai poţi intra pe un site de ştiri şi nici măcar pe ”extensia virtuală a societății noastre” (așa-numitul FB), fără a fi copleșit de imagini macabre, care rămân pe retina chiar și a celui mai vânjos bărbat. Cum să tot dăm like-uri și share-uri la asemenea imagini?
Ce se află în spatele unor asemenea mecanisme sociale?
- Cred că pentru o mare parte dintre utilizatorii IT, click-urile care promovează asemenea imagini înfiorătoare nu sunt altceva decât inerția consumatorului virtual robotizat, cel de tip zombi. Filtrul rațiunii sale este demult scos din uz și tot ceea ce mai contează este să-și facă norma zilnică de ”like-uri”, așteptând resemnat ziua următoare, când o va lua de la capăt…
- O a doua categorie sunt curioșii cronici, cei ce nu se pot abține până când psihicul lor nu este lovit de unda de șoc. Este ca un fel de drog pentru unii. Da, toți suntem curioși din fire și mai scăpăm câte un click și atunci când nu ar trebui să o facem, dar unii nu pot trăi dacă nu află despre orice accident, scandal și crimă, cu cât mai sângeroase, cu atât mai bine – a (nu) se vedea știrile de la ora 5!
- În fine, o altă categorie de oameni este formată din cei cu bun simț. Oameni sinceri și sensibili la ceea ce se întâmplă în lume la ora actuală. O mare parte dintre ei sunt creștini, și prin promovarea acestor grozăvii mediatizate ei cred, de fapt, că fac un lucru bun: vor sensibiliza opinia publică, vor pune în mișcare resorturile ONG-urilor, îi vor determina pe creștini să se roage pentru cei persecutați, îi vor trezi pe guvernanții noștri etc.
De ce nu este bine să (mai) promovăm asemenea imagini șocante?
Cred că este timpul să ne oprim. Măcar unii dintre noi, cei ce înțeleg ce vreau să spun. Fac un apel sincer pentru dreptul de a nu vedea atrocitățile teroriste. Sintetizez doar câteva argumente:
- Imaginile cu execuțiile în direct nu ”scapă” în spațiul media, în mod accidental. Ele sunt deversate intenționat în lumea întreagă. Chiar filmările care se fac sunt profesionale, din mai multe unghiuri etc. Este foarte clar că scopul acestor filmulețe și imagini nu este de a-i determina pe creștini să se roage, ci acela de a semăna panica în lumea întreagă. Teroriștii își promovează acțiunile, ferocitatea și logistica de care dispun pe banii și pe lipsa de vigilenţă a unora dintre noi.
- Nu faceți confuzia că este vorba despre informare. Mass-media nu mai este de multă vreme un mijloc de informare, ci adesea este, fie o sursă de sub-informare, fie de dezinformare. Mass-media este o instituție de consum. Ea vinde un produs pe care oamenii îl cumpără. Punct. Dacă nu ar exista ”cerere”, nici ei nu ar mai promova ”oferta” teroriștilor. Aș face o apreciere – știu că unii nu veți rezona cu mine – și aș spune că mediatizarea acțiunilor teroriste nu va duce la limitarea persecuțiilor și atrocităților comise de ei, ci se va întâmpla exact invers: vor oferi în continuare ”material” de propagandă, faptele lor vor crește în număr și duritate.
- Este adevărat că unii creștini au fost sensibilizați prin ceea ce au văzut și se roagă mai mult pentru biserica persecutată, decât au făcut-o înainte. Întreb, totuși, oare de așa ceva avem nevoie pentru sensibilizarea bisericii lui Hristos? Nu mai credem în puterea Cuvântului lui Dumnezeu? Sunt cu totul de acord să umplem internetul de versete biblice care tratează problema suferinței, a martirajului, a atitudinilor pe care creștinii trebuie să le aibă, a perspectivei eterne unice în creștinism. De ce nu facem așa? Fraților, nu putem să ne lăsăm cu totul cuceriți de imagine! În Cuvântul lui Dumnezeu este putere și oamenii pot fi sensibilizați mai mult decât prin orice altceva. Altminteri, poate vom ajunge și la biserică să punem colaje de imagini și filme și vom trage predica pe dreapta. Dar, de două mii de ani se tot predică, fiindcă avem încredere că prin Cuvântul lui Dumnezeu inimile pot fi străpunse.
- Bărbaților, nu uitați că avem neveste și copii. Eu nu spun că nu ar trebui să plângem cu cei ce suferă din cauza persecuțiilor, că nu ar trebui să ne rugăm pentru ei, dar înseamnă asta că trebuie să abdicăm de la responsabilitatea pe care o avem față de familiile noastre? Nu suntem noi datori să purtăm de grijă, în primul rând, celor din casa noastră? Să ne lăsăm nevestele și copii pradă unor asemenea imagini groaznice? Acesta este modul în care îi ocrotim și îi îngrijim? Desigur, întrebările sunt retorice.
Nu mai aduc alte argumente, deși aș putea să o fac, dar repet: să ne oprim. Vă rog pe toți cei care înțelegeți mesajul transmis în acest articol să vă uniți împreună cu mine și să spunem „Nu!” mediatizării acțiunilor teroriste. Nu vrem să rămânem indiferenți, dar să avem o abordare biblică, bazată pe încrederea în Dumnezeu și în Cuvântul Său.
Vă mărturisesc faptul că iau foarte în serios posibilitatea de a-mi închide contul de FB. Sau, cel puțin să ”regândesc” lista de prieteni. Sper ca mesajul acesta să îi sensibilizeze măcar pe unii dintre voi, chiar dacă eu nu am apelat la imagini, ci la cuvinte…
Cu dragoste în Hristos Domnul,
Pastor Costel Ghioancă
http://bisericaadonai.ro/apel-pentru-dreptul-de-a-nu-vedea-atrocitatile-teroriste/
Partajează asta:
9 things you should know about Auschwitz and Nazi extermination camps
Today marks the 70th anniversary of the liberation of the Nazi German concentration and extermination camp Auschwitz. The first extermination of prisoners took place in September 1941, and Auschwitz II–Birkenau went on to become a major site of the Nazi „Final Solution to the Jewish question.” Here are nine things you should know about the Nazi extermination camps:
1. Hitler’s official plan for genocide was developed at the Wannsee Conference on January 20, 1942. Fifteen Nazi leaders, which included a number of state secretaries, senior officials, party leaders, SS officers, and other leaders of government departments, held the meeting to discuss plans for a „final solution to the Jewish question in Europe.” (The Nazis used the euphemistic phrases „Final Solution to the Jewish Question” and „Final Solution” to refer to the genocide of the Jews.) In the course of the meeting, Nazi official Reinhard Heydrich outlined how European Jews would be rounded up and sent to extermination camps.
2. The Nazis distinguished between extermination camps and concentration camps. The interchangeable terms extermination camp (Vernichtungslager) and death camp (Todeslager) refer to camps whose primary function was genocide. Unlike concentration camps, the Nazis did not expect the majority of prisoners taken to the extermination camps to survive more than a few hours after arrival. In the early years of the Holocaust, the Jews were primarily sent to concentration camps (where they would often die of torture and starvation), but from 1942 onwards they were mostly deported to the extermination camps.
3. Genocide at extermination camps was initially carried out in the form of mass shootings. However, the shootings proved to be too psychologically damaging to those being asked to pull the triggers. The Nazis next tried mass killing by blowing victims up with explosives, but that also was found unsuitable. The Nazis settled on gassing their victims (usually with carbon monoxide or a cyanide-based pesticide). Stationary gas chambers could kill 2,000 people at once. Once in the chambers, about one-third of the victims died immediately, though death could take up to 20 minutes.
4. The use of camps equipped with gas chambers for the purpose of systematic mass extermination of peoples was a unique feature of the Holocaust and unprecedented in history. Never before had there existed places with the express purpose of killing people en masse. These were extermination camps established at Auschwitz, Belzec, Chełmno, Jasenovac, Majdanek, Maly Trostenets, Sobibor, and Treblinka. For political and logistical reasons, the most infamous extermination camps were in Occupied Poland, since Poland had the greatest number of Jews living in Europe.
5. At various concentration and extermination camps, the Nazis conducted medical experiments on their prisoners, which included placing subjects in pressure chambers, testing drugs on them, freezing them, attempting to change eye color by injecting chemicals into children’s eyes, and various amputations and other surgeries that were often conducted without anesthesia. The most notorious of these Nazi physicians was Dr. Josef Mengele, who worked in Auschwitz. According to one witness, Mengele sewed together a set of twins named Guido and Ina, who were about 4 years old, from the back in an attempt to create Siamese twins. Their parents were able to get some morphine and kill them to end their suffering.
6. All the Nazis’ enemies imprisoned at Auschwitz were given special badges to mark them out: yellow stars for the Jews, a brown triangle for Roma (Gypsies), a pink triangle for gay prisoners, a purple triangle for Jehovah’s witnesses, a black triangle for people who were deemed „asocial elements” (mentally ill, pacifists, prostitutes), and many more marking out each minority.
7. About 200,000 inmates of the camp between 1940-45 survived. Out of a total of about 7,000 guards at Auschwitz, including 170 female staff, 750 were prosecuted and punished once Nazi Germany was defeated.
8. The most commonly cited figure for the total number of Jews killed is six million — around 78 percent of the 7.3 million Jews in occupied Europe at the time. Additionally, the Nazis murdered approximately two to three million Soviet POWs, two million ethnic Poles, up to 1,500,000 Romani, 200,000 handicapped, political and religious dissenters, 15,000 homosexuals, and 5,000 Jehovah’s Witnesses, bringing the total genocide toll to around 11 million.
9. The silent footage shown in this video is from film that was taken by a Soviet military film crew over a period of months beginning on January 27, 1945, the day that Auschwitz was liberated.
Excerpts from „Oswiecim” („Auschwitz”)
The silent footage shown in this video is from film that was taken by a Soviet military film crew over a period of months beginning on January 27, 1945, the day that Auschwitz was liberated.
United States Holocaust Memorial Museum on YouTube
Partajează asta:
Importanţa educaţiei în trăirea creştină – interviu cu Prof. Dr. Mihai Malancea
Mihai Malancea este doctorul în teologie, profesor universitar și pastor. Am avut onoarea să-l întâlnesc de câteva ori la București, dar și la Chișinău. Este un om extraordinar și un bun pedagog. Îl veți cunoaște mai bine urmărind acest interviu realizat de către Doina Bejenaru.
Suntem o generație care citim din ce în ce mai putin. Cititul ne plictisește, pentru că suntem captivați de noile tehnologii și toate
posibilitățile care ni le oferă telefoanele, tabletele și computerele. Paradoxal, dar adevărat, chiar dacă nu citim, zilnic suntem bombardați cu foarte multă informație pe care nu o putem asimila și folosi, pentru că nu e ceea de ce avem nevoie. Noile tehnologii ne ajută în foarte multe lucruri, dar în aceiași măsură ne radiază, ne obosesc mintea și ne afectează capacitatea de a ne concentra, de a memora.
Totuși, educația, cititul, sunt ingrediente care ar trebuie să facă parte din meniul nostru zilnic. Trebuie să ne hrănim mintea și sufletul cu lectură sănătoasă, cu mesajul care să ne zidească, să ne încurajeze, să ne îndrepte pe cărări drepte.
Sursa: Şcoala de Apologetică via http://www.stiricrestine.ro
Istorie Evanghelica 