Teologul britanic John Macquarrie afirmă că: “Dumnezeu este cel care iubește în libertate”. Astfel el se încadrează în rândul teologilor care accentuează libertatea lui Dumnezeu ca trăsătură total diferită de ceea ce experimentează omul. Ca ființă creată, omul este dependent de atât de multe în existența sa și nu se poate desprinde prin propriile eforturi spre o trăire în libertate absolută. 

Încercând să înțelegem ființa lui Dumnezeu și în același timp cum putem să ne raportăm ca și credincioși la El, vedem că libertatea lui Dumnezeu este exprimată poate cel mai bine în persoana și lucrarea Duhului Sfânt. O înțelegere potrivită a Duhului Sfânt și a modului în care Dumnezeu se manifestă prin acesta în viețile noastre și în adunările de credincioși este, deci, importantă pentru dezvoltarea unei vieți spirituale care trebuie să fie caracterizată prin prospețime și vitalitate.

Bisericile Baptiste din România au o practică specifică prin care își manifestă spiritualitatea și prin care mărturisesc credința lor. Această trăire spirituală are unele aspecte asemănătoare cu alte biserici protestante evanghelice dar și unele caracteristici distincte care îi dau un specific diferit de modul în care se manifestă bisericile care aparțin altor confesiuni. Fără a considera că, în mod necesar, ceea au alții diferit de noi este cumva și nepotrivit, eu cred că practica și învățătura noastră este cea mai apropiată de semnificația Scripturii așa cum o înțelegem în bisericile noastre. Fără îndoială că, în calitate de baptist, cred în libertatea de conștiință a persoanei și a adunării de credincioși și afirm nevoia de a trăi convingerile de credință. Din acest motiv consider că viața spirituală a adunărilor noastre de credincioși nu trebuie să rămână “înțepenită” ci este vie, în măsura în care ne lăsăm călăuziți de Domnul Isus Hristos (care este capul bisericii), prin Cuvânt și prin Duhul Sfânt.

În acest sens cred, așa cum ne învață și Scriptura, în exercitarea darurilor spirituale în cadrul adunării de credincioși. Manifestarea acestor daruri se face în diversitatea pe care o dă Duhul Sfânt, în funcție de nevoile adunării și a vremurilor. Dacă există un pericol de a rămâne uneori insensibili la călăuzirea Duhului Sfânt, și astfel putem să ajungem “înghețați” într-un sistem inert de obiceiuri și reguli, găsesc că există un pericol cel puțin la fel de mare să ne punem în poziția de a “porunci” Duhului Sfânt “ce și când” trebuie să facă El pentru noi.

Duhul Sfânt este liber și, așa cum spune Scriptura vine de unde vrea și merge încotro vrea, deci nu poate fi „înhămat” de „îmblânzitori” ai Duhului și nici “manipulat” de „magicieni” ai Duhului. Aceștia se erijează cu prea mare ușurință în pozitii de “profeți” sau “călăuze” afirmând prin aceasta propria lor slujire care seamănă mai mult cu cea a unor “mercenari”. Dacă urmărim cum Îl prezintă Scriptura pe Duhul Sfânt vedem că acesta, prin slujirea Sa nu se înalță pe sine ci Îl mărturisește pe Tatăl și pe Fiul. Acest lucru mă determină să privesc cu o oarecare suspiciune eforturile celor care se promovează pe ei în numele Duhului Sfânt în loc ca întreaga lor atenție să fie îndreptată spre Hristos și spre Dumnezeu Tatăl.

În același timp, Scriptura afirmă cu claritate că darurile trebuie testate privind folosul lor pentru adunare și pentru sănătatea trupului lui Hristos. De exemplu, în învățătura Scripturii darul ospitalității este la fel de important ca și oricare alt dar, lucru atât de adevărat și în experiența noastră atunci când ospitalitatea are loc cu jertfire și când așa zisa profeție practicată de unii se dovedește a fi numai exaltare și nu o mărturisire despre Isus Hristos. Darul învățării este la rândul său important pentru viața comunității de credincioși în timp ce darul vorbirii în limbi nu are nici un folos (potrivit lui Pavel) dacă limbile nu sunt înțelese.

Pe lângă testarea folosului darurilor Duhului Sfânt în viața adunării de credincioși observarea eficienței exercitării acestora se vede și din roadele pe care aceastea le dau in viata bisericii. Aceste roade ar trebui să se materializeze prin dragoste, unitate, credință si nu mândrie deșartă, dezbinare sau învrăjbire.

Sunt convins de nevoia unei treziri spirituale așa cum sunt convins că un creștin autentic trebuie să rămână în mod permanent sensibil la șoapta Duhului Sfânt. Nu sunt convins că manipularea entuziasmului unora și exploatarea psihologică a acestora sunt modul în care Dumnezeu aduce trezirea spirituală. Cred ca este nevoie de rugăciune, de apropierea de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură și Isus Hristos și de o viață care să fie trăită în mod vizibil ca o ascultare permanentă făcută în spiritul uceniciei.

Duhul Sfânt și libertatea lui Dumnezeu from Pagina lui Oti by Otniel Bunaciu (31 decembrie 2010)