Creștinismul și secularizarea – Facultatea de Teologie Baptistă, București (14.06.2023)
Partajează asta:
Despre libertate cu Otniel Bunaciu – Prodocens Media
Partajează asta:
Mesajul Rectorului Institutului Teologic Baptist din București la începutul anului 2023
Cu prilejul începutului unui nou an, în care am intrat prin mila Domnului, Rectorul Institutului Teologic Baptist din București, Conf. Univ. Dr. Daniel Mariș ne transmite următorul mesaj:
„Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele”
(Psalmul 90:12 a)
Trecerea dintre ani nu este altceva decât o limită convențională pe care ne-am pus-o noi, oamenii, pentru a ne marca trecerea prin viață. Ce poate avea special o ultimă zi din anul încheiat și prima zi din anul abia început? Același număr de ore, aceeași nevoie de odihnă, aceeași nevoie de a mânca, aceeași nevoie de a afla ce s-a mai întâmplat în țară sau în lume. Și totuși, avem nevoie de acest prag dintre ani, de această vreme de aducere aminte, care ne înnaripează pasul când deslușim ceea ce am lăsat frumos în urma noastră, când întrezărim ceea ce poate aduce bun noul an. Dar, la fel de bine, trecerea dintre ani ne amintește de limitele noastre, de neîmplinirile din anul care a trecut. Suntem într-o continuă alergare, de dimineața până seara, prin cotidianul supraaglomerat, în care înghesuim la începutul zilei un timp de părtăsie, iar seara, în timp ce-i mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua încheiată, adormim chiar înainte să-i auzim părerea despre felul în care am folosit darul pe care ni-l făcuse în zori – o nouă zi. De aceea, una dintre cele mai importante lecții la trecerea dintre ani rămâne aceasta: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele”.
Psamul 90, o rugăciune a lui Moise, se plasează în timpul călătoriei poporului Israel prin pustie spre țara făgăduinței. În această rugăciune, Moise scoate în evidență natura eternă a lui Dumnezeu, în contrast cu efemeritatea omului. El ne amintește că viața noastră pe pământ este limitată și că trebuie să folosim timpul cu înțelepciune, trăind nu doar pentru clipa prezentă, ci trăind clipa prezentă cu gândul la veșnicie.
Experiențele anului care a trecut ne fac să tânjim după lucruri mai bune în Noul An. Privim cu încredere spre Noul An, știind că Dumnezeu are un plan pentru viitorul nostru, iar noi facem parte din planul Lui cu întreaga lume. Aceasta înseamnă că putem începe fiecare zi cu întrebarea: „Doamne, ce vei face astăzi? Vreau să fiu o parte din ceea ce lucrezi Tu astăzi”. Fiecare zi contează, iar modul în care trăim fiecare zi adaugă la ceea ce va deveni viața noastră până la urmă.
Binecuvântarea Domnului zilnic să vă însoțească și în Noul An!
Pastor Conf. Univ. Dr. Daniel Mariș
Rectorul Institutului Teologic Baptist din București
Partajează asta:
Mesaj de Crăciun
Astăzi pentru o parte însemnată a omenirii este o zi deosebită cunoscută în termeni populari sub numele de Crăciun, însă eveniment se referă la nașterea Domnului Isus Hristos în această lume. Astfel, nasterea Domnului a fost și continuă să fie un eveniment central în istoria lumii cu implicații majore asupra intregii societăți umane. Este cea care a împărțit istoria în două: înainte de Hristos și după Hristos. De asemenea, esența acestei sărbători ține de sarbatorit si nu de bucate sau bunătatea umana. Ne bucurăm de ele, le savurăm și ne propunem să fim mai buni, însă Hristos nu pentru aceasta a venit în lume, ci să salveze umanitatea căzută. A venit ca să fie Domn! Sărbători cu liniște și pace!
Partajează asta:
Dănuț Jemna: „Avem nevoie de un Crăciun care să stimuleze solidaritatea și modestia”
Avem nevoie de un Crăciun care să stimuleze solidaritatea și modestia. Și avem nevoie ca acest spirit să continue dincolo de cele două săptămâni de sărbătoare care reușesc să ne schimbe puțin, măcar pentru moment, și să ne facă mai buni, mai atenți la ceilalți și la nevoile lor.
https://danutj.wordpress.com/2022/12/22/craciunul-de-care-avem-nevoie/
Partajează asta:
F. M. Dostoievski – De ce a venit Cristos în lumea noastră?
Dostoievski surprinde destul de bine aici scopul venirii lui Cristos și misiunea sa.
În capitolul „Răzvrătirea” din „Frații Karamazov”, Ivan îi explică lui Alioșa de ce nu se poate împăca cu ideea creștină a armoniei finale, potrivit căreia, într-o bună zi, „când tăriile Cerului se vor deschide” și când „judecățiile divine vor fi date pe față”, sensul cumplitei suferințe ce-i însoțește pe oameni de-a lungul istoriei lor se va lămuri, și victimele și călăii se vor îmbrățișa, prinși în hora iertării generale. Ivan nu crede că acest lucru este firesc. Căci nimeni pe această lume, nimeni, spune el, nu poate ierta fapta călăului care și-a torturat și ucis victima. Pentru ca armonia finală să se poată instaura, este nevoie ca ea să fie precedată de o compensație, alta decât răzbunarea (care nu poate repara nicicum soarta celor care au murit în chinuri). „Din dragoste pentru omenire”, spune Ivan, eu nu pot accepta nici împăcarea finală, nici gândul că cineva poate ierta în numele victimei, fie acest „cineva” chiar și mama copilului torturat și ucis.
Ei bine, răspunde Alioșa, există totuși cineva care, nefăcând parte din această lume, a coborât totuși în ea și care „dăruindu-și sângele nevinovat pentru toți și pentru toate” a căpătat dreptul și puterea de a ierta totul. Acest cineva este Isus Cristos.
Toată morala creștină este rezumată în această pagină din Dostoievski și în această morală, după cum spuneam, orice formă de ură se dizolvă în oceanul iubirii și iertării care se naște odată cu venirea lui Dumnezeu în trupul Fiului său infinit suferitor.
(Gabriel Liiceanu, Despre ură, pp. 19-21)
Fragment preluat de la Marius Cimpoae
Tot în Frății Karamazov ni se prezintă revenirea lui Cristos pe pământ, nu în glorie, și faptul că omenirea l-ar trata la fel. Deși oamenii știau cine este El, totuși se ajunge la o judecată din partea unei autorități ecleziastice.
De asemenea, autorul prezintă într-un mod inedit și misiunea Rusiei în această lume, cu mențiunea că în acest caz identificăm și elementele unui mesianism politic.
Partajează asta:
Lucian Bălănescu despre legalism
Poți să ai o ținută tradițională, să cânți doar muzică corală, să ai anumite reguli în biserică, să fii destul de solemn în închinare și să respingi o manifestare contempăorană și să nu fii legalist.
Poți să-ți asumi niște libertăți, să faci parte dintr-o biserică vibrantă și cu manifestare contemporană; poți să te îmbraci avangardist, să consumi o bună parte din ce-ți oferă cultura – ca să fii relevant în evanghelizare- și totuși să fii legalist.
Legalismul nu-l vom defini în funcție de acțiunile noastre, ci în primul rând în funcție de ceea ce credem. Astfel legalismul este orice practică sau credință care este adăugată la Evanghelie și care, în final, compromite suficiența și unicitatea lui Hristos la cruce.
Partajează asta:
Alin Cristea, Dumnezeu nu se grăbește
Dumnezeu nu se grabeste.
Motorul lui Dumnezeu nu functioneaza cu TIMP, precum viata oamenilor.
Planul de rascumparare a fost intocmit INAINTE de intemeierea lumii.
Mintuirea oamenilor si rascumpararea cosmosului a fost realizata de Insusi Fiul lui Dumnezeu, care acum sta la dreapta lui Dumnezeu. Duhul Sfint a fost trimis ca sa dovedeasca lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata.
Pacatul, neprihanirea, judecata nu se definesc terestrial printr-o formula einsteiniana.
ODIHNA este un concept teologic, nu munca.
Starea de tihna – in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata – dobindita IN Hristos, prin credinta in El, si avind nadejdea invierii mortilor si a slavei DIVINE, este ceea ce ofera Dumnezeu, care nu se grabeste.
Oamenilor le place sa creada ca Dumnezeu isi face TIMP pentru fiecare dintre ei. Dar Dumnezeu nu ofera TIMP, ci ODIHNA.
Martirilor crestini nu le-a oferit si nu le ofera TIMP, ci ODIHNA si slava vesnica.
Cuvintul lui Dumnezeu este vestit, la timp si nelatimp, dar Dumnezeu nu se grabeste.
Oamenii se grabesc, pentru ca, in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata, TIMPUL ii condamna. Natura pacatoasa isi pune amprenta asupra fiecarei fiinte umane, care are nevoie de mintuire si nadejdea slavei.
Ritmul ODIHNEI lui Dumnezeu transforma vietile celor care cred in sacrificiul lui Isus din Nazaret, Fiul Omului si Fiului lui Dumnezeu, ca fiind momentul astral al omenirii.
Nici Isus nu s-a grabit, stiind bine pentru care ceas a venit.
Iona s-a grabit, dar Dumnezeu nu.
A implini voia lui Dumnezeu inseamna sa fii constient in cel mai profund mod de faptul ca Dumnezeu nu se grabeste.
Ceea ce zice Dumnezeu se implineste.
Intr-un mod pe care umanoizii il inteleg (tot mai) putin.
http://www.facebook.com/alin.cristea.9
Material preluat cu acordul autorului de aici
https://roevanghelica.wordpress.com/2021/07/25/dumnezeu-nu-se-grabeste
Partajează asta:
Ce este secularizarea? – Dicționar de idei și ideologii cu Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu
Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.
https://www.facebook.com/presura/posts/10223872688755315
Partajează asta:
Sărbători (și) cu ierburi amare
În contextul lunii cadourilor care se instalează în această perioadă, smintindu-ne cu zurgălăi şi Crăciunei de sezon, dar şi în contextul amar al acestui an pentru evanghelicii din România, aş vrea să contextualizez afirmaţia “Naşterea Domnului Isus este manifestarea plenară a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii lui de oameni.” (din pastorala lui Iosif Ţon afişată pe Blog creştin) şi să ne aducem aminte în ce moment al istoriei ne aflăm.
ÎNTRUPAREA Domnului Isus ar fi un concept mai amplu decît NAŞTEREA, chiar dacă sărbătorile de iarnă ne obligă, festivist, chiar hlizit, să ne concentrăm asupra evenimentului naşterii unui copil (celebru). Dar pînă şi întruparea e un concept slab dacă vrem să scoatem în evidenţă “manifestarea plenară”. JERTFA e un concept mult mai explicit. Dar după vineri vine… duminica: ÎNVIEREA. Dacă n-a înviat Hristos… credinţa e zadarnică.
Hristos s-a concentrat asupra misiunii Sale. De fapt singur a trebuit să meargă pînă la capăt. Drumul Lui a fost presărat cu “ierburi amare”, precum evreii trebuiau să celebreze, în grabă, de Paşte, amintirea robiei. Iar Sărbătoarea corturilor le aducea aminte că au locuit în corturi. (Cea mai importantă sărbătoare, Ziua ispăşirii, se celebra nu cu ospăţ, ci cu… post – singura zi din an cînd era obligatoriu postul.) Aşadar, celebrări care priveau înapoi, spre clipe… amare, ca urmaşii să-şi aducă aminte de izbăvirea Domnului.
Tendinţa, naturală, cu care ne îndreptăm spre sărbătoare, pare să fie cea festivistă, sau, în cele mai bune cazuri, intimistă. Ne zbatem să facem pregătiri de sărbători, dar de atîtea ori ne lipsesc… ierburile amare. Sau, mai exact, le avem pe undeva, dar nu le-am introdus în meniu. Fiecare dintre noi provenim dintr-o istorie, familială, confesională, naţională, pe care nu o putem pune în paranteză ca să nu ne deranjeze ospeţele şi colindiţele.
Aşadar, sărbătorile nu pot fi celebrate adecvat fără… ierburi amare. Confruntarea cu realitatea are importanţă majoră pentru închegarea sărbătorii. Cina Domnului nu ajunge la “manifestare plenară” dacă mai întîi fraţii întru Hristos nu şi-au amărît cugetul pentru a şi-l curăţa. Organismul eclesial nu e sănătos fără “purtarea sarcinilor unii altora” – astfel se împlineşte Legea lui Hristos.
Ca români, sîntem într-un moment foarte dificil. (…) Multe familii se destramă sau cel puţin un părinte e plecat la muncă în străinătate. Consecinţele amare ale tranziţiei se văd deseori în învăţămînt, sănătate, justiţie. (…)
Nu în ultimul rînd, putem adăuga, fiecare, chestiunile amare din istoria personală, familială, eclesială.
ÎNTRUPAREA – JERTFA – ÎNVIEREA constituie spiritul sărbătorii, nici una fără celelalte două.
De cîteva zile am început să urez: Sărbători feri(ci)te!
Ferite de… nesărbătoare.
Istorie Evanghelica 