Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu
Silvia Tărniceriu (mariuscruceru.ro)
Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu 1/3
Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu 2/3
Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu 3/3
Partajează asta:
Charles Spurgeon Movie (English subtitle)
Partajează asta:
Poziția BOR față de situația evanghelicilor în anul 1943
O monstră despre cum vedea Biserica Ortodoxă Română situația evanghelicilor în perioada celui de-al doilea război mondial.
În cazul de față am preluat un articol din ziarul Foia Diacezană din anul 1943
Deși desființarea sectelor s’a făcut printr-un decret-lege la 29 Dec. 1942, au rămas destule uşi prin care aceşti nenorociţi îşi mai scoteau capul’. Monitorul Oficial Nr. 157 din 9 Iulie a. c. publică un decret-lege prin care sunt desfiinţate şi toate instituțiunile, şcolare, filantropice etc. Interesant e că decretul-lege, art. 3, are următorul conţinut:
„Asociaţiunile religioase sectante, care au existat în România la 29 Dec. 1942, şi acele care au fost autorizate ulterior (sublinierea e a noastră N. R.) sau sunt simulate sub forme personale juridice, fără scop lucrativ sau altele, sunt şi rămân desfiinţate de drept.”
O bună parte din decretul-lege se ocupă de procedura ce urmează a se aplica în legătură cu reluarea bunurilor de la sectanți de către Stat sau alte instituţiuni. Sperăm că de acum va înceta şi mărinimia unora din cadrele învățământului față de fiii sectarilor!
***, „Sectele desființate” în Foaia Diacezană, Organ oficial al eparhiei ortodoxe române a Cransebeșului, Anul LVI, Caransebeș 25 iulie 1943, Nr. 30, p. 7.
Partajează asta:
Viaţa şi activitatea pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer
Dietrich Bonhoeffer s-a născut la 4 februarie 1906 ca cel de-al şaselea din cei opt copii al unei familii din Breslau. Tatăl, Karl Bonhoeffer, era un psihiatru şi neurolog celebru care a devenit mai târziu directorul Charité-ului din Berlin. Mama, Paula Bonhoeffer, era de origine nobilă. Familia făcea astfel parte din elita socială a burgheziei intelectuale. Educaţia pe care a primit-o Dietrich se baza pe îndeplinirea obligaţiilor şi stăpânirea afectelor. Profesor în primii ani le-a fost copiilor chiar mama lor. Ea le încuraja gândirea critică. Liniştea, ordinea şi obedienţa ca valori dominante în cultura prusacă erau puse sub semnul întrebării, pentru că mama era de părere că germanii şi-au pierdut coloana cerebrală de două ori în timpul vieţii: la şcoală şi în armată. Casa familiei Bonhoeffer era deschisă lumii, iar pentru Dietrich acest lucru a însemnat o mulţime de întâlniri şi influenţe diferite.
| După pierderea Primului Război Mondial moartea fratelui Walter deschizând răni adânci în sufletele membrilor familiei, aceştia reuşesc să se regăsească în tânăra democraţie adusă de noua Republică. Conştiinţa civilă şi anti-modernismul caracterizează în această perioadă familia Bonhoeffer. În 1923, Dietrich îşi începe studiile teologice, iar după doar patru ani petrecuţi la Tübingen, Roma şi Berlin, el îşi dă şi doctoratul. În anul următor, el dă primul examen teologic şi intră într-un vicariat de la Barcelona. În 1930 urmează şi cel de-al doilea examen teologic, astfel încât la doar 24 de ani el obţine titlul de docent.La sfârşitul verii aceluiaşi an, Dietrich se duce la studii la New York. Următoarele unsprezece luni l-au marcat pe viaţă. El recunoaşte aici cât de nelimitat este principiul creştin al iubirii de semeni. |
|
Tânărul german se împrieteneşte cu un coleg de studii francez. La început, acest coleg nu reprezintă pentru el decât duşmanul din războiul trecut. Un duşman care îl dezarmează însă în curând cu porunca creştină a pacifismului. Fiul familiei burgheze îşi petrece mult timp în comunităţile negrilor din Harlems. El este impresionat de o biserică care se dedica pe timp de plină criză economică ocrotirii sărmanilor. Evanghelia, după cum constată Dietrich, le vorbeşte oamenilor indiferent de statutul lor social sau naţional. Ea capătă valori politice şi îndeamnă oamenii în mod concret la acţiune.
Întors la Berlin, Dietrich Bonhoeffer lucrează din vara lui 1931 ca docent particular şi preot pentru studenţi şi tineret. După preluarea puterii de către naziştii conduşi de Adolf Hitler la 30 ianuarie 1933, teologul evanghelic se face remarcat prin atitudinea decisă şi neînfricată cu care se opune acestui sistem politic nedrept. La data de 1 februarie 1933 este transmisă o emisiune concepută cu mai mult timp în urmă pe tema conceptului de „Führer”. Aceasta pare redactorilor de la postul de radio atât de dur politic, încât întrerup transmisiunea. În ceea ce îl privea pe Bonhoeffer, ideea de „Führung”, de conducere, nu era condamnabilă atâta vreme cât servea unei cauze nobile. Führer-ul are un mandat educativ limitat. El trebuie să educe cetăţenii întru principii precum maturitate şi responsabilitate pentru a fi utili societăţii. Însă cetăţenii, odată ajunşi la maturitate, nu mai au nevoie de un conducător. Imaginea Führer-ului se va transforma în imaginea unui „Verführer”, a unui seducător, dacă acesta va nesocoti caracterul limitat al misiunii sale şi graniţele propriei răspunderi: „(…) Conducătorii care vor să se ridice la rangul de zei, îşi bat joc de Dumnezeu”. Această înţelegere a conceptului de „Führer” nu are mai nimic de a face cu pretenţiile necondiţionate de conducere ale lui Adolf Hitler sau cu abandonarea colectivă a răspunderii de către poporul german în favoarea cultului Führer-ului, care a marcat anii de până la 1945.
Represiunile imediate ale statului împotriva evreilor l-au motivat pe teologul evanghelic să adopte o poziţie – el fiind unul din primii membri ai clerului care a îndrăznit să facă acest lucru. El şi-a consemnat această poziţie într-o lucrare pe care intenţiona să o susţină în public şi să o publice. În principiu, el era de acord ca statul să reglementeze în mod legal problema evreiască. Biserica avea însă dreptul şi obligaţia să verifice legitimitatea acţiunilor statale. La Bonhoeffer se poate vedea clar că el nu credea că lucrurile stau aşa. Biserica mai trebuia – dată fiind potenţiala încălcare a drepturilor fundamentale ale omului – să-şi acorde sprijinul victimelor acţiunilor statale nedrepte. (…)”.
Anii ce au urmat au fost marcaţi de lupta împotriva atitudinii nepăsătoare a Bisericii, împotriva războiului, împotriva măsurilor teroriste adoptate de stat, împotriva discriminării rasiale şi a principiului de „Führer”. În octombrie 1933, Bonhoeffer preia o parohie la Londra. Din Marea Britanie, el duce o luptă hotărâtă împotriva Creştinilor Germani, o fracţiune a bisericii evanghelice trecută de partea naziştilor. În 1934 se constituie Biserica Mărturisirii, ca replică la Creştinii Germani. În sânul acestei biserici se disting însă chiar de la început doi poli opuşi: primul pol, apolitic, care îşi îndrepta discursurile împotriva violenţei din cadrul bisericii şi al doilea pol, politic, îndreptat împotriva nedreptăţilor din stat. Bonhoeffer s-a raliat celui de-al doilea pol. Poziţia apolitică a Bisericii Mărturisirii nu era suficientă în ceea ce îl privea pe acesta: „Trebuie să se rupă odată tăcerea motivată teologică cu privire la faptele săvârşite de stat până la urmă nu este vorba de nimic altceva decât de frică(…). Deschide-ţi gura pentru a vorbi în numelor celor făr’ de grai cine mai ţine minte acest lucru în biserică, chit că este minima cerinţă a Bibliei pentru vremuri ca acestea.” Bonhoeffer şi-a folosit relaţiile din străinătate pentru a-i ajuta pe emigranţii din Germania. Trebuie să ai curaj pentru a depune rezistenţă. Chiar şi Bonhoeffer a trebuit să îşi adune tot curajul pentru a putea lupta. Când Sabine, sora lui, l-a rugat să ţină o slujbă de pomenire în amintirea socrului ei de religie iudaică, Bonhoeffer a trebuit să refuze, moment de slăbiciune care i-a chinuit conştiinţa multă vreme. La Londra, el continuă să se implice în mişcarea ecumenică. La confeinţa ecumentică de la Fanö el se declară împotriva bisericii Reich-ului. La 28 august 1934, Bonhoeffer ţine la Fanö o slujbă pentru pace. El spune că doar atunci când oamenii vor dispreţui războiul şi violenţa vor avea şi pace.
Fascinat de rezistenţa non-violentă a lui Gandhi, Dietrich se străduieşte să obţină o invitaţie pentru a putea vizita India. El dorea să studieze acolo mai îndeaproape metodele folosite de Gandhi. Ar putea fi oare acestea potrivite pentru a pune capăt terorii naziste? Timpul îl presează însă şi trebuie să renunţe la această călătorie. Decis să se împotrivească dictaturii naziste cu orice preţ, Bonhoeffer se întoarce în 1935 la Berlin. Aici conduce seminarul teologic al Bisericii Mărturisirii. Aceasta se polarizează însă din ce în ce mai puternic. Bonhoeffer îi avertizează pe membrii acestei bisericii să adopte o poziţie clară, pentru că lupta împotriva nedreptăţilor trebuia dusă nu doar în cadrul bisericii, ci şi în cel statal.
| Bonhoeffer a fost considerat un pacifist, dar şi un duşman al statului. În 1936 îi este retrasă permisiunea de a profesa. Un an mai târziu, Gestapoul închide seminarul, aşa că Bonhoeffer îşi continuă activitatea în ilegalitate. În 1938, el află de lovitura de stat plănuită de gruparea din jurul cumnatului său, Hans von Dohnanyi. Prieteni îngrijoraţi din America îi fac rost teologului de un post de profesor la New York. După câteva zile petrecute acolo, el se întoarce în ţara natală. El ajunge acolo pentru a vedea cum izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial. Er renunţă la siguranţa personală în favoarea luptei împotriva nazismului. |
|
În 1940, Bonhoeffer îşi începe activitatea în slujba Serviciului Extern al Forţelor Armate Germane. Bineînţeles că îndărătul acestei opţiuni nu se află nici o schimbare bruscă de sentimente sau opţiuni, ci activitatea conspirativă depusă în interesul mişcării de rezistenţă concentrate în jurul amiralului Canaris şi al lui Hans von Dohnanyi. Pe timpul călătoriilor sale în străinătate, el are rol de curier. Un grup de evrei este trimis în siguranţă în străinătate. Însărcinat de mişcarea de rezistenţă, el leagă contacte cu Aliaţii, totul servind pregătirilor răstunării regimului, operaţiune care avea să fie demarată prin asasinarea lui Adolf Hitlers. Atentatele eşuează însă, iar conspiratorii sunt demascaţi. După aproape doi ani de închisoare petrecuţi la Tegel şi în pivniţele berlineze ale Gestapoului din strada Prinz-Albrecht, Dietrich Bonhoeffer trebuie să plătească cu viaţa pentru curajul său civil. Un tribunal SS îl condamnă la 8 aprilie 1945 pentru înaltă trădare de ţară la moarte prin spânzurătoare. În dimineaţa următoare, cu doar câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei, Bonhoeffer este ucis în lagărul de concentrare de la Flossenbürg.
Sursa: http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/bonhoeffer/leben.htm#Seitenanfang
Recomandări:
Articolul lui Emanuel Conțac, Pastorul luteran Dietrich Bonhoefferr, martir al rezistenței antinaziste în Germania lui Hitler, în cadrul volumului Și cerul s-a umplut de sfinți
Câteva fragmente din articolul lui Emanuel Conțac. (un articol care vine cu o viziune nouă asupra vieții pastorului luteran dar și asupra conceptului de rezistență și de martir)
Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (1)
Putem să-l considerăm pe Bonhoeffer martir având în vedere implicarea sa într-o conspiraţie politică-militară? (…)
Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (2)
La întrebarea dificilă şi complexă nu putem răspunde în detaliu aici. Ar trebui să-l putem plasa pe Bonhoeffer în contextul larg al fenomenului Rezistenţei antinaziste şi să-i consacrăm o carte întreagă, dar din fericire problema a făcut deja obiectul unor cercetări competente şi nu este cazul să fie reluată aici. Ajunge să spunem doar că proiectul politic căruia i s-au consacrat Bonhoeffer şi liderii din Abwehr a fost „un succes moral şi un eşec tehnic”. (…)
Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (3)
Celor care sunt perplexaţi sau scandalizaţi de teologia şi acţiunile lui Bonhoeffer trebuie să li se pună în vedere că, asemenea lui Ieremia, profetul său preferat, teologul german a fost încă din timpul vieţii un „om de ceartă şi de sfadă” (Ier. 15,10), un personaj susceptibil să polarizeze lumea din jurul său şi să genereze discuţii în contradictoriu. (…)
Dietrich Bonhoffer. Official homepage
http://www.gdw-berlin.de – Rezistenţa. Informaţii despre rezistenţa germană şi dictatura naţional-socialistă, precum şi despre contextul istoric al vremii. În plus, informaţii despre expoziţia permanentă, despre expoziţiile itinerante, despre publicaţii şi cursuri.
http://www.ushmm.org/ – United States Holocaust Memorial Museum. Biografie ilustrată online pentru subiectul „Bonhoeffer”. Informaţii detaliate despre Holocaust. Consiliere didactică în vederea predării în şcoli a Holocaustului.
http://www.dbonhoeffer.org/ – Societatea Internaţională Bonhoeffer. Resurse pentru investigaţii online.
http://www.flossenbuerg.de/infozentrum/ – Informaţii generale despre lagărele de concentrare şi mai ales despre lagărul de concentrare Flossenbürg(germană).
Partajează asta:
Sesiune de comunicări dedicată „Centenarului Nicolae Steinhardt (1912-1989)”
În 4 iulie, începand cu ora 10.00, la Academia Română, Calea Victoriei 125, va avea loc o sesiune de comunicări dedicată „Centenarului Nicolae Steinhardt (1912- 1989)”. Evenimentul este organizat de Fundaţia „Nicolae Steinhardt” şi Academia Română.
Sursa: Cosmin Budeancă
Partajează asta:
Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia
NB: ACEST STUDIU CONȚINE GREȘELI ȘI LACUNE! (Voi publica o variantă în care acestea să fie evidențiate). Cititorii care au semnalat inadvertențe sau greșeli sunt rugați să menționeze acest lucru în comentarii.
Instaurarea unui regim politic de tip comunist ce promova, în mod oficial, ateismul, la 30 decembrie 1947, a marcat începutul unei perioade de aproximativ 42 de ani de represiune religioasă îndreptată împotriva cultelor religioase minoritare.
Represiunea s-a extins și asupra Bisericii Ortodoxe Române, dar nu va avea aceleași dimensiuni, parte datorită colaborarării „excelente” a înalților prelați, fie a faptului că nici liderii comuniști nu erau atei, așa cum se prezentau oficial. Regimul comunist nu agrea cultele creștine, în afara celui ortodox, pe care nu le putea controla așa cum se dorea – acestea având o autoritate centrală globală în afara țării.
Un nou regim politic, înseamnă, automat, și schimbarea Constituției și a codului de legi în vigoare, inclusiv legislația bisericească. Anul 1948 a însemnat elaborarea unei noi Constituții care schimba și viziunea asupra cultelor religioase. Astfel, cu noul regim – „cultele oprimate au putut respira în voie”[1] – aici fiind vorba în special de cultele considerate „secte” sau cele care aveau statut de „asociații religioase”, precum penticostalii, adventiștii, baptiștii sau creștini dupa evanghelie. Având în vedere iluzia unei legislații mai permisive, se vor înregistra din ce în ce mai multe cereri de recunoaștere a cultelor, dar și formulări de statute „în acord cât mai deplin cu spiritul nou progresist”[2].
Foto: Patriarhul Justinian (1948-1977)
Articolul 27 din noua Constituție aduce și anularea Concordatului (acord între statul român și Biserica Romano-Catolică), dar și publicarea noii legi privind regimul cultelor. În acest articol se arată că „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat”[3], iar cultele religioase au dreptul să funcționeze și să se organizeze atât timp cât nu aduc atingeri siguranței publice, bunelor moravuri și respectă prevederile constituționale. Tot în articolul 27 este precizat dreptul cultelor de a-și organiza propriile școli pentru pregătirea personalului clerical, ținând cont de doctrina religioasă și canoanele bisericești – un drept care va cunoaște multe forme, din moment ce regimul comunist va încerca să limiteze numărul de cursanți. Conducătorii partidului considerau că toate aceste modificări în sensul acordării de libertate religioasă „au fost primite […] cu mare satisfacție de popor”[4].
Cadrul legal pentru subordonarea religiei a fost creat la 4 august 1948, prin emiterea „Legii pentru regimul general al cultelor religioase” – iar o primă măsura a fost reducerea numărului de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14, controlul asupra lor fiind exercitat de Ministerul Cultelor – viitorul Departament al Cultelor
Printre cele 14 culte recunoscute se aflau și 4 culte neoprotestante: Biserică Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie și Biserică lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Acestora li se adaugă confesiunile protestante istorice – Biserica Reformată (calviniștii), Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (luteranii), Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană și Biserica Unitariană. Alte grupări au fost considerate „secte” – martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiștii reformiști, spiriții, sau „grupări anarhice” – Oastea Domnului și stiliștii (ambele din cadrul Bisericii Ortodoxe Române), betaniștii (din Biserica Reformată), penticostalii disidenți sau „treziții” din Biserica Baptistă), activitatea lor nefiind recunoscută.
În anul de debut al democrației populare, 1948, pe teritoriul României, 0,46% din cetățeni și-au declarat apartenența la un cult neoprotestant: baptiștii – 0,27%, adventiștii – 0,12%, creștinii după evanghelie – 0,04%, penticostalii – 0,02% și neoprotestanți diversi (martorii lui Iehova, nazarienii, secerătorii etc.) – 0,01%[6].
Aceste culte vor fi intens supravegheate, dovadă fiind numărul foarte ridicat de dosare cu privire la ele. Motivele urmăririi lor nu rezidă doar în ateismul promovat de regim, ci și în marea mobilitate de care dădeau dovadă în activitatea lor (misiuni de evanghelizare ce puteau fi ținute de orice persoane ce nu trebuiau să fie absolvente de teologie), dar și atitudinea, uneori discutabilă, pe care au avut-o față de regim, existând problema incompatibilității între a fi un bun creștin și un adulator al Partidului-stat, chiar dacă acest lucru putea fi formal. Pe de altă parte, cultele neoprotestante își au originea în Statele Unite ale Americii, ele rămânând în contact cu organismele ce conduceau bisericile din țările vestice.
Baptiștii
Apărut în secolul al XVII-lea în Anglia, cultul baptist a fost înființat de John Smith, răspândindu-se rapid în centrul Europei, ajungând în România la mijlocul secolului al XIX-lea. Cultul pune bazele pe taina botezului, prin al cărui act, se recunoaște pătrunderea în cadrul cultului ca membru. Acest act are loc, în general, după vârsta de 16 ani, atunci când tânărul dornic de a face acest pas este capabil de a face diferența dintre bine și rău, și poate lua o decizie în ceea ce privește propria viață spirituală. Acest cult (ca și celelalte culte neoprotestante) nu recunosc sfinții sau icoanele, obiecte la care nu se închină. Recunoscut prin Decretul-Lege nr. 553/1944, cultul va funcționa conform Decretului nr. 1203 din 14 noiembrie 1950, menit să pună în practică noua Lege a cultelor din 1948.
În plan intern, Uniunea Creștină Baptistă era organizată în șase comunități: București, Brașov, Arad, Oradea, Cluj și Timișoara. Ca organ central de conducere avem un comitet format din 15 membri, în frunte cu un președinte, aleși pe trei ani de delegații comunităților. În plan extern, Uniunea era afilitată la Alianța Mondială Baptistă, cu sediul la Washington – organul mondial de conducere, și la Federația Baptistă Europeană cu sediul la Berna – forul european.
După ultimele statistici din anul 1948, baptiștii ar fi numărat aproximativ 40.000 de credincioși, grupați în 486 „clădiri” (cel mai probabil biserici). În alte statistici, ei apar cu un numar aproape dublu – 75.000 de adepți și 110 predicatori (pastori), ce nu sunt remunerați de către stat[7].
Adventiștii
Constituit ca denominațiune în 1870, în SUA, pe baza unor idei concepute de Helene White, numele său provine de la adventus (venire), deoarece membrii lor consideră (și calculează) că a doua venire a lui Hristos este aproape.
Cultul apare în România în jurul anului 1880, adus de doi predicatori francezi, iar numărul adepților a crescu constant, ajungând ca în 1920 să se organizeze în „Uniunea Comunității Evanghelice de Adventiști de Ziua Șaptea din România”, cu sediul la București. Uniunea era formată din patru conferințe la București, Bacău, Cluj și Timișoara.
În anul 1948, adventiștii numărau aproximativ 13.000 de credincioși, dar estimările lor apreciau că adepții lor se cifrează în jurul a 25.000. Cultul adventist ar dispune de 170 de pastori recunoscuți (deci, absolvenți de teologie), dar numărul lor este mult mai mare în realitate, din moment ce orice adept capabil să predice este considerat pastor și trimis în varii misiuni. Documentul precizează faptul că „o propagandă vie a câștigat mai ales în sudul Munteniei, o sumă de noi credincioși pentru acest cult” – dovadă a „prizei” pe care cultele neoprotestante o vor avea de-a lungul perioadei comuniste[8]. Sediul central al cultului se găsește în București, pe strada Vasile Gherghel nr. 78, cultul dispunând și de o școală în apropriere de Brașov, construită „prin contribuția credincioșilor”[9].
Creștinii dupa Evanghelie
Acest cult apare în Elveția secolului al XIX-lea, în rândul unor nemulțumiți din Biserica Lutherană. Ideile cultului au pătruns pe teritoriul României în 1855, odată cu venirea unui insitutor elvețian – Francois Berney.
În România, activitatea cultului crescând foarte mult după fuziunea cu grupul de credincioși conduși de un fost preot ortodox – Tudor Popescu – cunoscuți și ca „tudoriști”. În anul 1948, numărul credincioșilor sau averea cultului nu sunt cunoscute[10].
Penticostalii
Această mișcare religioasă a apărut în SUA la începutul secolului XX, ajungând foarte rapid și în Europa. Numele lor vine de la pentecosta (cincizecime) și mai sunt cunoscuți și sub numele popular de „tremurici”.
Biserica lui Dumnezeu Apostolică își avea sediul, în anul 1948, în București, strada Ecaterina Bazilescu nr. 155. De asemenea, mai exista o altă asociație religioasă cu același nume cu un sediu în strada Andrei Mureșanu nr. 5[11].
În anii ’80, sediul central se afla la București, iar comunitățile, în număr de 794, erau concentrate în doar 3 filiale: Arad, Oradea și Suceava. Organul Suprem era Consiliul Bisericesc, condus de un președinte (Gheorghe Bradin până în 1962, mai apor Pavel Bochian). Cultul dispunea de un seminar teologic la București, deschis în 1974, cu o durată de 4 ani. Evoluția comunității penticostale este cea mai rapidă și interesantă: în 1940 existau 4.564 penticostali botezați, în 1948 – 60.000 adepți botezați sau nu, iar în anul 1965, numărul lor ajunsese la 38.766 membri. În 1982 cultul avea 120.720 membri și 47.735 aderenți[12].
Prin decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950 statutele de organizare și funcționare ale celor patru culte neoprotestante sunt validate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. O lună mai târziu, pe 13 decembrie, o delegație a celor patru culte solicită și primesc o audiență la Ministrul Culturii – Stanciu Stoian, în care prezintă o „moțiune” adoptată de organele de conducere ale cultelor evanghelice. În aceeași zi, delegația va fi primită într-o audiență cu președintele Consiliului de Miniștri – Petru Groza – care face referire la „importanța cuceririlor și reformelor democratice din țara noastră și forța crescândă a partizanilor păcii”[13] – reforme în plan religios, care, spera el, va aduce colaborarea strânsă a cultelor neoprotestante, cunoscute ca fiind un „focar” de rezistență.
În moțiunea prezentată, delegația neoprotestantă își arată recunoștința pentru validarea statutelor, pentru intrarea în legalitate și încetarea persecuțiilor la care au fost supuși înainte de 1944: „exprimăm […] sentimentele noastre de lealitate față de Republica Populară Română și de mulțumire față de Guvernul Țării, care […] ne-a recunoscut încă odată drepturile de manifestare religioasă”[14].
Regimul comunist se va erija în protectorul „cultelor oprimate”, cărora le-a oferit libertatea religioasă, încercând să le fidelizeze în acest fel. Cadrele regimului scriau în rapoartele lor (de exemplu Stanciu Stoian într-un raport din 1949) că aceste culte neoprotestante „se arată bucuroase de instalarea statului român democrat pentru că a recunoscut libertatea de practicare a cultului, libertate care le fusese interzisă înainte de 23 august 1944”.[15]
În perioada 1948-1960 vor avea loc nenumărate acțiuni dure împotriva persoanelor ce militau pentru libertate religioasă completă, ele fiind arestate, încarcerate sau având parte de „pedepse administrative”[16] – marea majoritate a neoprotestanților fiind închiși din motive religioase.
Pentru această perioadă, important este o notă a Departamentului Cultelor către Consiliul de Miniștri, din 18 decembrie 1959, intitulată „Despre creșterea cultelor neoprotestante și despre unele aspecte negative din activitatea lor”[17].
În nota Departamentului Cultelor se arată că aceste culte neoprotestante au organizat acțiuni „organizate pentru sporirea numărului de membrii și de intensificare a vieții religioase”[18]. Aceste acțiuni încununate de succes s-au făcut prin: înființarea de comunități locale dese (o comunitate trebuia să aibe 20 de credicincioși) cu număr redus de membri, existența unui aparat clerical „bine pregătit în ce privește prozelitismul”[19], crearea unui aparat educativ precum seminariile teologice sau școlile de învățământ pentru copii adepților, construcția caselor de rugăciuni. Prin aceste mijloace, aceste culte vor evolua foarte rapid din punct de vedere numeric; astfel, dacă în 1944, toate cele patru culte (adventist, baptist, penticostal și creștin după evanghelie) aveau circa 40.000 membri, numărul lor a ajuns în 1948 la 73.920 membri, iar la data notei, 192.621 se declarasera ca membri ai acestor culte[20]. Numărul comunităților locale (denumite și „parohii”) era în 1959 de 3.317, numărul „agitatorilor” (a se citi misionari) trecând de câteva mii, deși numărul pastorilor recunoscuți oficial era de doar 816[21]. Autoritățile comuniste observa că aceste culte neoprotestante au „de 15 ori mai mulți preoți și de peste 13 ori mai multe biserici”[22], ele beneficiind și de contribuții bănești pe care nu le înregistreaza, considerând chiar că adventiștii dispun de „o bază bănească anuală de peste 20 ori mai puternică decât a bisericii ortodoxe”[23]. Pastorii acestor culte sunt acuzați că îi fac pe enoriașii lor să considere că „problemele vieții reale și atributele cetățenești sunt […] lucruri secundare și trecătoare în raport cu grija permanentă de a-și asigura un iluzoriu loc în ceruri”[24], îndoctrinându-i prin „excesul de misticism pe care îl propagă”[25] că această calitate de membru la un cult neoprotestant trebuie să fie „factorul primordial al existenței lor”[26].
În notă este precizat și ritmul de creștere al acestor culte: dacă între 1948-1954 ele vor primi, anual, 16.600 membri, el va scădea între 1955-1958, ajungând la doar 4.750 credincioși noi anual. Un motiv al acestei scăderi de aderența a reprezentant-o, printr-o altele, terminarea organizării Corpului Împuterniciților și al inspectorilor generali de culte[27].
Un alt motiv al expansiunii numerice este considerat regimul organizatoric mai favorabil, exprimat prin statutele cultelor. Dacă în cazul cultelor istorice, o parohie deservește aproximativ 1.000 de credincioși, la cultele neoprotestante s-a admis principiul unităților de bază (biserici sau comunități), pe baza asocierii unui număr minim de 20 de enoriași[28]. În notă se prezintă și o statistică oficială: cultele istorice au o biserică la 984 credincioși și un „deservent” (pastor sau preot) la 1.216 persoane, cultele neoprotestante au o casă de rugăciuni la 81 de adepți și un deservent la 94 enoriași[29].
Pentru a opri aceste creșteri s-au luat câteva măsuri: încă din 1958, aceste culte au fost convinse să nu mai accepte noi serii de elevi la seminariilor lor teologice, cultele nu mai pot cumpară imobile pentru a deschide biserici, actele de cumpărare nefiind legalizate sau introducerea unor forme legale de trecere de la un cult la altul. În scurt timp se va impune arondarea bisericilor, pentru a reduce numarul lor și al deservenților.
Cultele neoprotestante au reprezentat de-a lungul regimului comunist un posibil factor de rezistență anti-comunistă, astfel că autoritățile comuniste au încercat să „combine” reacțiile anti-religioase contra acestor culte cu perioadele de „bunăvoință” prin care le acordă diferite libertăți. Totuși, aceste culte au rezistat de-a lungul dictaturii și continuă să crească numeric și în ziua de azi.
Bibliografie:
1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006;
2. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005;
3. Bochian, Pavel, Viața unui pastor din România
NOTE
[1]Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 12;
[5]Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005, p. 350;
Partajează asta:
Biserica Baptistă Emanuel din Ploiești – scurt istoric
In toamna anului 1925 un grup de cativa muncitori din Ardeal, care erau de credinta baptista, au venit in Ploiesti pentru a-si cauta un loc de munca. Dupa ce si-au gasit de lucru, au hotarit infiintarea unui grup de rugaciune si studiu biblic, iar uneori aveau si cate un serviciu divin.
In ianuarie 1926 au luat hotarirea sa se intilneasca In mod regulat cu totii in casa unuia dintre ei care avea o camera mai incapatoare pe str. Costea Gradinarul, slujitorul acestui grup (diacon responsabil) fiind fr. Nicolae Iancu si fr. Gheorghe Vulpescu care a fost desemnat de Uniunea Baptista sa supravegheze acest inceput al lucrarii din Ploiesti. El era slujitor la Valenii de Munte, fiind cel mai aproape de Ploiesti dintre toti slujitorii Domnului din acea vreme.
Pe data de 26 ianuarie 1930, grupul de credinciosi s-a constituit in biserica, alegandu-l ca pastor pe fr.Marinica Dumitrascu.
Pastorul Marinica Dumitrascu a fost un vrednic slujitor al Domnului care a organizat foarte bine biserica nou infiintata, incepand o lucrare foarte eficienta care a ridicat nivelul spiritual si misionar al Bisericii. Astfel, numarul de credinciosi a crescut, fapt care a dus la schimbarea locatiei intr-un alt spatiu mai mare si intr-o zona centrala, pe str. Locotenent Ionel Agraru.
In zilele de 20 si 21 mai 1934, a avut loc Conferinta Cercului Vechiului Regat si astfel a luat fiinta Comunitatea Crestina Baptista de Ploiesti, avandu-l ca presedinte pe fr.Marinica Dumitrascu.
La aceasta Conferinta de constituire a Comunitatii de Ploiesti au participat printre altii: dr.Everett Gill, Johann Fleischer, Constantin Adorian, Lucasa Sezonov, Jean Staneschi si altii.
Aceasta Comunitate cuprindea urmatoarele biserici:
-Greceanca-infiintata de fr Marinica Dumitrascu
-Valenii de Munte-unde presedintele impreuna cu fr Comisel au sprijinit lucrarea
-Drajna-unde au fost ajutati de fr. Drajneanu, fr. Buzea si de fr. Pais Dumitru
-Filipestii de Padure-impreuna cu fr. Ionescu Tudor
-Moreni-impreuna cu fr Saioc, iar ulterior fr Vingatof Nicolae.
-Tintea-impreuna cu fratii: Nitescu, Fechete si Duma
In anul 1934, Biserica a lansat liste de subscriptie pentru strangerea unui fond de edil, in vederea construirii unei case de rugaciune. Desi s-au adunat prea putini bani si cu toate ca fondul de edil era prea mic, intre anii 1936-1939, s-a construit un nou locas de inchinare pe str. Soimului nr.2, proprietate a Bisericii.
In anul 1940 s-au inchis si sigilat lacasurile de inchinare, iar Cultul Baptist a trecut in ilegalitate, nemaifiind recunoscut de Stat, ceea ce a condus la o scadere considerabila a nr de credinciosi, atit in Ploiesti cit si in celelalte biserici mai sus mentionate. In acelasi timp, s-a desfiintat si Comunitatea de Ploiesti.
Datorita acestui fapt, unii frati mai curajosi se adunau in casele unora dintre ei, prin rotatie, pentru rugaciune si mentinerea aprinsa a facliei Evangheliei.
Intre anii 1944-1945 s-a rupt sigiliul locasului de inchinare. Biserica si-a reluat activiatea cu un nr de 56 de credinciosi, nr redus fata de anii anteriori, cand in biserica se adunau intre 100-150 de credinciosi.
In anul 1945 s-a format un grup coral care, pe parcursul anilor, a avut urmatorii dirijori: Haica Dumitru, Leric Ioan, Cruceru Radu, Lidia Cruceru, Seiceanu Emanuel, Claudiu Bucur, Pustai Nicolae, iar in prezent fr. Eduard Teodorescu.
Fr. Dumitrascu a fost un bun pastor, organizator, lucrator dedicat pe ogorul Evangheliei si un neinfricat luptator pentru obtinerea libertatii religioase in tara. In anul 1946, fratele a plecat la Domnul.
In scurta perioada de libertate intre anii 1945-1946, bisericile din Moreni si Greceanca nu au crescut numeric, ci din contra, s-au desfiintat. In anul 1948 a aparut o noua filiala a bisericii in orasul Campina in familia fr Pop Augustin. In perioada anilor 1956-1958 a fost ales pastor fr Radulescu Titu, avand si filialele din Tintea si Filipestii de Padure. Ca pionieri ai lucrarii si colaboratori ai fr Marinica Dumitrascu, au fost urmatorii frati: Seiceanu Constantin, Tocaci Gheorghe, Constantinescu Ioan, Bologan Antip, Andreiciuc Mardare, Haica Dumitru, ing.Hubert Lank si Stroe Constantin, frati care au continuat lucrarea inceputa de fr Marinica Dumitrascu. Dupa fr Marinica Dumitrascu, povara slujirii a fost preluata de fratele Seiceanu Constantin, fiind si diacon ordinat al bisericii, un om dedicat lucrarii Domnului. Fr Seiceanu Constantin a avut o familie numeroasa, toti copiii dansului fiind implicati in biserica in diferite activitati (fr Seiceanu Emanuel a fost zeci de ani dirijorul corului).
Incepand cu anul 1948 si pina in prezent, mentionam urmatorii frati care s-au implicat in mod deosebit in slujire si in Comitet ca diaconi sau presbiteri ordinati: Gheorghe Vasile, Bucur Cornel, Seiceanu Emanuel, Seiceanu George, Tocaci Ioan, Tocaci George, Mateescu Adrian, Ionita Gheorghe, Stefoni Avraam, Gliga Ioan, Vasile Ion, Vlad Daniel, Toader Vasile.
In anul 1950, Biserica din Ploiesti l-a ales ca pastor pe fr Leric Ioan, absolvent al Seminarului Teologic Baptist din Bucuresti, care s-a ocupat atit de slujirea pastorala, predicarea Evangheliei cit si de partea muzicala a Bisericii, in mod deosebit de cor. Dupa 1951, pastorul Leric Ioan a avut mai multe probleme cu reprezentantii Ministerului Cultelor:
-in anul 1954 in una din sedintele Comunitatii Baptiste de Bucuresti se impotrivea introducerii reglementarii serviciilor divine in bisericile baptiste
-in anul 1956 s-a transferat pastor la Biserica din Tulca, cea mai mare Biserica baptista la ora aceea.
In anul 1958, pastor al Bisericii a fost ales fr Radu Cruceru, de asemeni absolvent al Seminarului Baptist din Bucuresti si pastor al Cercului de Biserici Turnu Magurele. Datorita slujirii sale, biserica a avut parte de o organizare corespunzatoare, atit din punct de vedere al desfasurarii serviciilor divine, cit si din punct de vedere administrativ. Cu toate restrictiile impuse de autoritati, a reusit sa aduca imbunatatiri cladirii bisericii. De fr Radu Cruceru se leaga si infiintarea orchestrei bisericii care, in urma transferului fr Radu Cruceru la Iasi, a fost preluata de fr Gheorghe Valentin. Orchestra a cunoscut si perioade mai dificile cand nu a putut functiona, desfiintandu-se. Unul dintre oamenii care s-au implicat in reluarea activitatii orchestrei, a fost fr Andrei, membru al bisericii Providenta, pastorita in acea vreme de fr. Bunaciu Ioan. Alti dirijori de orchestra care au slujit din aceasta pozitie pe Domnul au fost: Puiulet Olivia, Stan Nicolae, Tincu Marin, Mocanu Dan si, in prezent, fr. Gheorghe Valentin.
Dupa fr Radu Cruceru, pentru o perioada de doi ani pastor al Bisericii a fost fr Popa Petre care a fost destituit de la Revista-Indrumatorul crestin baptist.
In anul 1973 a venit de la studii fr Ton Iosif care a fost angajat atit ca profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti cit si ca pastor al bisericii din Ploiesti, unde s-a mutat impreuna cu familia. Odata cu venirea fr Ton situatia spirituala a Bisericii s-a imbunatatit considerabil, perioada de pastorire a fr Ton raminind una de referinta pentru biserica noastra. Fr Ton predica cu putere Cuvintul lui Dumnezeu asa ca biserica a cunoscut in acea perioada o crestere semnificativa.In aceasta perioada fr Ton a scris mai multe memorii la adresa conducerii de stat si de partid din acea vreme impreuna cu alti pastori din Comunitatea de Bucuresti si din tara ajungand chiar pana la greva foamei timp de 21 de zile. Datorita faptului ca la cutremurul din 1977, locuinta sa a fost grav avariata si neavand un alt loc unde sa locuiasca impreuna cu familia, a hotarit sa plece la Oradea.
Dupa plecarea fr Ton la Oradea, biserica a fost condusa de fr Stefoni Avraam, diacon ordinat, care a slujit cu credinciosie biserica, implicandu-se cu devotament in activitatea bisericii, desi avea si serviciu.
Incepind cu anul 1980, biserica a ales ca pastor pe fr Cimpean Ioan, care a desfasurat o activiate foarte rodnica in cadrul bisericii, a Comunitatii si a Cultului.
Casa de rugaciune era o cladire veche, avariata la cutremurul din 1977, de aceea intre anii 1982-1984, sub coordonarea fr pastor Cimpeanu Ioan, s-a trecut la construirea unui nou lacas de inchinaciune ce cuprinde cca 500 de locuri, un proiect care s-a desfasurat in conditii foarte grele si cu riscuri majore venite din partea regimului comunist.
In aceasta perioada s-au ridicat pentru slujire mai multi tineri dintre care remarcam aici pe fr Vasile Ion care a fost ordinat in decembrie 1987. Fr Vasile a desfasurat o activitate fructuoasa In Biserica din Ploiesti, iar in anul 1989 s-a mutat impreuna cu familia la Campina, preluand lucrarea de slujire de acolo ca pastor al Cercului pastoral Campina.
Dupa finalizarea constructiei cladirii Bisericii din Ploiesti si dupa Revoutia din 1989, s-a trecut la construirea casei pastorale, amplasata in curtea Bisericii.
In aceeasi perioada de timp s-a renovat biserica din Filipestii de Padure, s-a amenajat un lacas de inchinaciune la Targoviste, Dragodana, Stefesti(1992) si Poienarii Burchii (1994-1996).
Timpul de slujire al fr pastor Cimpean Ioan a fost de 15 ani dupa care, la 30 noiembrie 1995, a plecat in vesnicie in urma unui accident de masina.
In aceasta perioada, biserica a cunoscut o crestere semnificativa atat din punct de vedere numeric, cat si spiritual. Mai multi frati s-au implicat in misiune dintre care amintim:
– fr. Cozmiuc Mircea la Comarnic
-fr. Alexandru Titus la Stefesti
-fr. Enea Ionel la Mizil si mai apoi la Radila, biserica infiintata in anul 2006
-Gheorghiu Cristian la Poienarii Burchii care actualmente pastoreste Biserica din Moreni, biserica plantata in anul 2005
Pe linga bisericile filiale mentionate, Biserica noastra mai are si alte biserici plantate unde se implica cu daruire frati din Biserica noastra:
-Catunu-fr Adrian Mihai
-Poienarii Burchii-fr Ovidiu Dobre
-Stefesti-fr Herman Gabriel
-Radila-fr Enea Ionel
Un lucru demn de remarcat aici pentru care ii multumim lui Dumnezeu este faptul ca in toate bisericile filiale plantate pina acum, Domnul ne-a ajutat sa construim Case de rugaciune.
O alta prioritate a Bisericii noastre a fost educarea copiilor nostri in spiritul invataturii Sfintelor Scripturi,si as vrea sa remarc citiva dintre invatatorii care au trudit in aceasta lucrare: Gheorghe Vasile, Seicean Lidia, Cimpeanu Mariana, Gherasim Magdalena, Voiculescu Marilena, Puiulet Olivia, Circioiu Marta, Beti Goldstein, Stigelbauer Iulica.
As vrea sa remarc si atentia acordata de Biserica noastra gestionarii si administrarii resurselor financiare, avand mereu oameni competenti care s-au ocupat de acest aspect, dintre care enumeram aici pe urmatorii: Moise Martin, Bologan Antip; din 1954 pina in 1975 a fost casier fr Gheorghe Vasile, iar de atunci pina astazi, fr Gliga Ioan.
La inceputul anului 1997, Biserica din Ploiesti a mai deschis o filiala in orasul Mizil, o Biserica de romi in parteneriat cu Biserica Baptista Providenta din Bucuresti pastorita de fr Otniel Bunaciu.
Dupa plecarea in vesnicie a fr Cimpean, Biserica din Ploiesti a fost girata aproximativ doi ani de fr.Talpos Vasile, rectorul Institutului Teologic Baptist din Bucuresti.
In anul 1997, biserica a hotarat angajarea unui pastor, in persoana fr Ursu Mircea, care datorita unui accident suferit chiar in acea perioada, a hotarit sa nu mai dea curs invitatiei fratilor din Ploiesti.
In aceste conditii si dat fiind faptul ca girarea bisericii se facea in conditii deosebit de grele, avind in vedere nivelul de implicare a fr Talpos in Biserica Nadejdea din Bucuresti unde era pastor coordonator, la Institutul Teologic Baptist din Bucuresti, Comunitatea Baptista de Bucuresti si Uniunea Baptista, s-a impus angajarea unui alt pastor, lucrul acesta materializindu-se in persoana fr. Irinel Cazacu care este pastor si astazi.
In aceasta perioada, din 1997 si pana astazi, Biserica s-a implicat in mai multe proiecte, dispunand de resurse umane pentru o implicare serioasa in diverse arii de slujire.
Unul din proiectele care merita remarcate aici este plantarea celei de a doua biserici in zona de vest a municipiului Ploiesti si apoi demararea lucrarilor de constructie la aceasta biserica, care se afla intr-o faza avansata.
Sunt multe alte lucruri care s-au intimplat in si cu Biserica noastra in cei 85 de ani de existenta, lucruri pentru care putem astazi sa multumim, dar sunt si lucruri pentru care trebuie sa ne pocaim si sa ne smerim, dar peste toate putem spune ca am vazut mana buna a Dumnezeului nostru care ne-a ocrotit, ne-a pazit, ne-a calauzit si ne-a binecuvantat.
Pastor Irinel Cazacu
Articol preluat de pe http://revistacrestinulazi.ro/2010/10/biserica-baptista-emanuel-din-ploie%C8%99ti-scurt-istoric/
Partajează asta:
Biserica subterană a îmbrăcat zeghea
„Orice haină are și față și căptușală. Cei de la cult sunt fața iar noi căptușală.”
Care va să zică, cei de la cult erau costumul, iar Biserica Subterană era căptușeala… De faptul că liderii care colaborau cu Securitatea erau haina, și încă una confortabilă, nu se mai îndoiește nimeni. În schimb, Biserica Subterană nu a fost căptușeala, ci zeghea. Creștinii care s-au opus comunismului au fost dezbrăcați de haine, au îndurat frigul la Canal (cazul lui Caraman), au purtat zeghe peste trupul uscat de foame și plin de bătături făcute de lopețile cu care au muncit în lagărele comuniste. Doar cei compromiși s-au bucurat și de haină și de căptușeală.
Vasilică Croitor, http://rascumparareamemoriei.wordpress.com
Recomandări:
Lacrimile de durere- cântec al Bisericii subterane în perioada comunistă
Un demers necesar. Recuperarea istoriei Bisericii subterane
Richard Wurmbrand despre Constantin Caraman
Constantin Caraman despre colaborarea cu conducerea politică comunistă
Partajează asta:
Prof. Univ. Dr. Juhász Tamás despre lucrarea pastorului Dragoman, Prerogativele mesianice ale Mântuitorului
Redăm din referatul domnului profesor acele pasaje care considerăm noi evidențiază contribuția științifică a lucrării.
„În legătură cu prezentarea științifică și aparatul științific doresc să felicit autorul pentru acele notițe bio-bibliografice ce se află de nenumărate ori la subsol, (de exemplu: Eusebiu de Cezareea, Millard Erickson, Lavatori, Catehismul din Heidelberg, Nadere Reformatie, Willem à Barkel etc., etc.), și care pot fi citite cu mult interes și de un public mai larg, ca și niște ”excursuri” enciclopedice pe marginea tratatului științific.
Prof. Univ. Dr. Juhász Tamás
Cel de al doilea capitol analizează sursele biblice ale învățăturii despre munus triplex. O bogată și temeinică analiză a textelor referitoare la profetism, preoție și instituția regatului în Vechiul Testament, respectiv la aplicarea acestor funcții la persoana și opera Mijlocitorului în Noul Testament ne convinge de aptitudinea de bun exeget al autorului.
Cunoașterea unei bogate literaturi teologice este un mare avantaj, ceea ce reiese convingător din prezentarea acestei lucrări și în alte capitole.
În Capitolul 3, autorul aduce o prezentare largă și detaliată atât din punct de vedere al istoriei Bisericii, cât și sub aspect dogmatic-sistematic, în patru sub-capitole: munus triplex în oglinda patristică, în concepția teologiei ortodoxe, a celei romano-catolice, iar la sfârșit, în teologia protestantă. În acest ultim sub-capitol, despre munus triplex la protestanți, în general, și mai detaliat la Calvin, găsim un tratat foarte reușit pe cca 25 de pagini, iar despre cele trei oficii în special. În acest „tratat” reușit, autorul corespunde de fapt intenției lui Calvin, care a prezentat cele trei laturi ale slujirii Mântuitorului în corelație. Aproape în toate prezentările doctrinei munus triplex subordonează cele trei demnități ale lui Hristos – ca și învățături auxiliare – în slujba altor doctrine hristologice: în slujba dogmei despre cele două naturi sau în slujba învățăturii despre cele două „status”-uri: status exinanitionis, respectiv status exaltationis. Pentru Calvin însă munus triplex este o învățătură de sine stătătoare, pentru că cele trei oficii ale lui Hristos reprezintă câte un „stâlp” pe care se bazează cea mai importantă slujire, sau mai bine zis singura și unica demnitate a Mântuitorului: oficiul său de Mijlocitor.
Capitolul 4 și Concluziile finale ale tezei reprezintă abordarea temei din punctul de vedere al teologiei practice.
Învățătura despre cele trei oficii ale Mântuitorului „își cere dreptul la implementarea ei în viața și trăirea creștină” (pag. 255). Concepții și idei citate în acest capitol, respectiv în concluziile finale de la teologi de diferite denominațiuni evanghelice, subliniază și reflectă necesitatea acestei trăiri atât în viața liturgică, cât și în viața misionară a Bisericilor evanghelice.”
Prof. Univ. Dr. Juhász Tamás
Institutul Teologic Protestant din Cluj-Napoca
Recomandări:
Istorie Evanghelica 