Arhive categorie: Libertate religioasă

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

De Marius Silvesan pe | 5 comentarii

Autor: Camelia Pop

Cardinalul Iuliu Hossu in inchisoare

 

Seara de Craciun la Gherla

Motive de bucurie se gasesc pretutindeni, chiar si in peisajul sumbru al penitenciarelor. In curtea inchisorii de la Gherla, un grup de detinuti scosi la plimbare a observat la intoarcere ca usa celularului era impodobita cu crengi de brad in cinstea „genialului” Stalin, a carui aniversare avusese loc in urma cu trei zile. Ion Cuza, nepotul lui A.C. Cuza, profitand de neatentia gardianului, a ascuns sub haina o ramura de vreo 25 cm. In camera a facut un trepied pentru crenguta de brad, pe care a impodobit-o cu bucati de carpa alba, in care a infipt chibrituri. Seara s-au adunat cu totii in fundul camerei, au asezat ramura in mijlocul patului, au aprins cateva chibrituri si, pentru cateva clipe, pomul de Craciun a stralucit. Din piepturile lor a rasunat incet colindul de Craciun: „O, brad frumos”. Au cantat impreuna, romani si germani, fiecare in limba lui. Unii dintre ei plangeau.

O bucata de paine, branza si zahar
Cu piese facute din paine, pastorul Richard Wurmbrand petrecea multe ore din zi jucand sah sau dansand, dupa porunca lui Dumnezeu: „Cand oamenii va vor uri, bucurati-va si saltati de bucurie”. Gardianul, uitandu-se prin vizor, a ramas uimit privindu-l pe pastor dansand. Cu inima usoara s-a indepartat o vreme, revenind apoi cu o bucata de paine, branza si zahar. O lumina nefireasca stralucea in intuneric. Alta data in timpul dansului pastorul avea viziuni, era chemat pe nume de ingerii care veneau incet spre patul sau.
Dupa trei ani de detentie, fiind foarte grav bolnav, a fost transferat la spitalul inchisorii Vacaresti, fosta manastire a Bucurestiului, transformata in puscarie. Dus intr-o celula cu un singur pat, nimeni nu avea voie sa-i vorbeasca, nici macar doctorul. Gardianul curios, intrebandu-l cine este, a primit urmatorul raspuns: „Sunt pastor si un copil al lui Dumnezeu”. Bucuros, gardianul pe nume Tachici s-a grabit sa-i spuna: „Slavit fie Domnul! Sunt un ostas al Domnului”. Pe cat a indraznit, l-a ajutat pe pastor. Riscul era mare, unii gardieni au fost condamnati la doisprezece ani de inchisoare pentru ca au dat un mar sau o tigara unui detinut.
In toate inchisorile au existat gardieni care, cu riscul de a fi arestati sau pedepsiti, au venit in ajutorul detinutilor, au facut gesturi de bunatate, redand speranta si increderea.
La Sighet, primii gardieni erau relativ buni, strigau si ei cand nu erau singuri, pentru ca se temeau unii de altii, dar in general erau blanzi si intelegatori. Multi fusesera cantori pe la sate, credeau in Dumnezeu si se rugau, intrau chiar in celula sa asculte cantece bisericesti. Unul a cerut rugaciuni preotilor din celula episcopului Hossu (vezi foto), ca sa-l ajute Domnul sa fie transferat la Aiud, altul postea vinerea si se ruga acoperindu-si capul cu perna ca sa nu fie vazut de ceilalti cum se roaga.
Parintele Matei Boila isi aminteste ca odata a avut parte de o masa imparateasca. Arestat in 1952 pentru activitate anticomunista desfasurata printre studenti, se afla in primavara anului 1960 in lagarul de la Salcia. Aici, impreuna cu alti doi detinuti, s-a bucurat de cea mai bogata masa din viata sa, datorita compasiunii unui om. In timp ce facea curatenie in popota militarilor, gradatul care-i pazea, riscand sa fie acuzat ca pactizeaza cu «dusmanii poporului», le-a aratat acestora trei cosuri cu resturi de paine si le-a spus: „Repede, sa nu va vada nimeni!”. In cateva minute cosurile de paine s-au topit si pentru o clipa totul parea sa straluceasca in jur.
Parintele Iovan, sosit de curand la Jilava, a fost dus de un sergent la baie pentru dezinsectie. Aici sergentul a cazut in genunchi si i-a zis parintelui: „Iarta-mi pacatele!” Preotul, povestind detinutilor intamplarea, le-a aratat ca adevarata baie a facut-o sergentul, care a devenit fericit, dupa ce a primit dezlegarea in numele lui Cristos.

Un gardian convertit de o furnica 
In penitenciarul din Jilava, parintele Tertulian Langa a asistat la convertirea unui gardian de catre o furnica. „Am intalnit gardieni convertiti in inchisoare, unul a fost convertit de o furnica. Eram la Jilava, ma scosese la lucru in curtea inchisorii si incercand sa scurm pamantul, am surprins o procesiune de furnici. Un musuroi se pusese in miscare si mergea spre o tinta. In tinerete am citit o carte ‘La vie e fourmi’ si am aflat cum se orienteaza furnicile pe pamant, pentru ca ele intalnesc in calea lor obstacole mai mari decat dimensiunea lor si totusi vad dincolo de ele. Din carte am aflat ca ele se orienteaza dupa stele pentru ca au un ochi compus din tubulete si asa cum noi privim ziua in amiaza mare intr-o fantana si vedem stelele pe cer, asa si furnicile pot sa vada stelele pe cer prin tubuletele existente in ochii lor. Stiind acest lucru si avand langa mine un om blajin care m-a lasat sa ma odihnesc, am luat o bucata de tabla si am tinut-o deasupra musuroiului de furnici.
– Ce faci, ma, acolo? zice el.
– Priviti si dumneavoastra! Furnicile au mers bine una dupa alta, acuma daca tin tabla asupra lor se ratacesc, o iau razna.
– Si ce-i cu asta, ma?
– E mare lucru ca furnicile vad si se orienteaza dupa stele.
– Si cine i-a facut ochiul asta furnicii?
– Poate ca tovarasul Stalin, poate ca tovarasul Lenin, sau poate ca tovarasul Marx, cineva i l-a facut.
– Ma, tu razi de mine.
– Nu rad. Cineva i l-a facut. Cine i-a facut o asemenea lentila incat sa vada stelele ziua pe cer?
– Ce ai zis, ma, ce ai zis?
– Stiti dumneavoastra, ca de n-ati sti nu m-ati intreba.
Gardianul, sensibil, dupa doua zile si-a dat demisia, si-a depus uniforma si s-a lasat convertit de o furnica.”

Omenia unui gardian
Dreptul de a sta cu fereastra deschisa timp de o ora l-au dobandit de putina vreme cei de la Jilava. Stand intinsi pe pat si bucurandu-se de aerul proaspat, au tresarit cand au auzit vocea gardianului-sef strigand: „Nu misca nimeni! Cesianu e aici?” Gardianul celularului l-a dus pe detinut in capatul coridorului unde-l astepta gardianul-sef. Acesta era un om cumsecade, care voia sa faca si el un bine in amintirea vremurilor cand muncise ca lucrator la vie in familia Cesianu. Cand se apropia gardianul, pentru a nu da de banuit, gardianul-sef se rastea la condamnat : „In celula voastra se face politica? Trebuie sa-mi spui, banditule”, dar odata ce gardianul se indeparta, il intreba in soapta: „Ce pot sa fac pentru dumneavoastra?”. Cu intreruperi, Cesianu reusi sa-i ceara sa afle vesti despre familia sa. La despartire, pe acelasi ton amenintator, i-a spus: „O sa te chem din nou peste cateva zile!”. Cand a revenit cu vesti bune, gardianul-sef i-a strecurat in buzunar un sapun. Cesianu s-a bucurat de acest mic gest, tinand cont de conditiile de igiena din inchisori.

*) Fragment din lucrarea „Preotia in spatiul concentrationar”

Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica

*

Articole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand

*

 

 

 

Publicat în: Catolici, Comunism, Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Religie | Etichetat: , , , , ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

De Marius Silvesan pe | 5 comentarii

Autor: Camelia Pop

Statuia Monseniorului Ghika, de Gheorghe Anghel

   Malmaison
La inchisoarea Malmaison, povesteşte Ion Ioanid („Inchisoarea noastră cea de toate zilele”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991), şedinţele de tortură aveau loc mai ales in pivniţă, in toiul nopţii, intr-o linişte deplină. Deţinutul cu ochelarii pe ochi cobora treptele impins de gardian. „Mi s-au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii in aer. Capetele lungi au fost aşezate pe două bare de fier care ieşeau din perete şi astfel atârnat cu capul in jos, prezentam in cea mai avantajoasă poziţie fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură, cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atât de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am inceput să urlu. Cineva m-a intrebat dacă m-am hotărât să spun adevărul. Am spus că da. Am coborât din agăţătoare, dezlegat, mi-am imbrăcat pantalonii şi am fost dus in camera de anchetă.” Şedinţele s-au repetat de mai multe ori, a patra oară fiind dus in beci şi incălţat cu o pereche de bocanci, a fost lovit in tălpi cu o rangă de fier.
Forţa interioară care a salvat mii de deţinuţi supuşi caznelor infiorătoare de la Piteşti şi de aiurea a avut sursa in credinţă, afirmă părintele Tertulian Langa. Despre experienţa sa la Malmaison, el relatează următoarele: „Era joia mare a anului 1948. Până atunci, timp de două săptămâni, zilnic eram bătut in locul de tortură şi de cercetare de la Malmaison: cu ranga sau cu ţeava peste bocanci, cu cablul peste fese, peste pulpe şi la palme. Când mă băteau la tălpi, adevărate trăznete păreau că imi străbat şira spinării şi-mi explodează in creier. Fără să-mi pună cineva vreo intrebare, mă pregăteau cu ranga ca să ajung mai moale la anchetatori. Călăii repetau un singur cuvânt: ‚Spune’, fără să ştiu ce anume. Era un procedeu psihologic prin care ţi se inocula dorinţa de a nu ascunde nimic. Pentru că eu aveam anumite cunoştinţe psihologice, am ştiut că te poţi apăra prin negaţie. Atunci la toate intrebările răspundeam invariabil: Nu ştiu. Blocându-mi-se creierul, am răspuns la orice mă intrebau cu aceleaşi cuvinte.
– Cum o cheamă pe soţia ta?
– Nu ştiu.
– Vrei mâncare?
– Nu ştiu.
– Cum il cheamă pe Monseniorul Ghika?
– Nu ştiu.
In apropiere, in adânc de noapte, intr-o biserică stingheră se celebra o slujbă in tonuri stinse de clopote speriate. Am tresărit. Isus a auzit intregul răcnet mut din mine, când cumva am urlat. O, cum am răcnit! Ca intr-un fund de iad: Isuse, Isuse!”
Cea mai frecventă intrebare pusă de anchetatori era: „Ce acţiune duşmănoasă ai intreprins impotriva regimului?”. Urmau apoi altele despre trecut, familie, şcoală, prieteni. Toate răspunsurile trebuiau scrise. Aceleaşi intrebări erau puse la reluarea anchetei. Uneori interogatoriul se intrerupea, victima fiind preluată de călău. Alteori simulându-se sfârşitul intrevederii, deţinutul era dus in celulă, iar după câteva minute ancheta se relua.
Ion Ioanid relatează experienţa trăită la inchisoarea Malmaison din Bucureşti in primele zile de anchetă: „In următoarele şase zile am pierdut complet noţiunea timpului, fiind adus in această cameră de nenumărate ori, apoi in subsol la bătaie şi in celulă, ciclul repetându-se fără intrerupere zi şi noapte cu stagii de şedere diferite in aceste incăperi şi la intervale neregulate. Uneori când ajungeam in celulă, găseam gamela cu mâncare rece şi nici n-apucam să mănânc şi eram dus din nou la anchetă. Alteori când eram dus in celulă, mi se spunea să mă culc că e noapte şi cum aţipeam eram din nou luat. A şaptea zi de la arestare eram complet abrutizat şi adormeam in timpul anchetei”.
Toţi anchetatorii cereau liste cu presupuşi duşmani care „unelteau impotriva siguranţei statului”. Lui Constantin Noica i s-a cerut, in timpul unei anchete, să scrie numele tuturor persoanelor cărora le-a imprumutat o carte din străinătate. El a alcătuit o listă lungă cu nume la intâmplare dintr-o agendă telefonică. In semn de „recunoştinţă”, anchetatorul i-a oferit o ţigară. Fiind refuzat, acesta l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: „Ia-o sau iţi mut fălcile din loc”.
Ion Ioanid a fost obligat să scrie şi el o listă lungă cu „oamenii de incredere”. In celulă i s-au pus la dispoziţie o măsuţă, un scaun, toc, hârtie şi cerneală. Aşezat la masa de lucru i-a inşirat pe toţi oamenii dintr-un sat: bărbaţi, femei şi copii. La intrebarea: „Ce oameni periculoşi veneau la tatăl dumnitale in casă?”, a alcătuit o listă cu „nume de-a valma: ţărănişti, legionari, oameni de stânga, de dreapta, aşezând in capul listei pe dr. Petru Groza.”
Securiştii studiau cu atenţie victima pentru a-i cunoaşte toate temerile şi sensibilităţile, de care apoi se foloseau la anchetă. Exploatând frica de spânzurătoare a Monseniorului Ghika, au dat ordin să fie supus spânzurătorii electrice de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. In total. Monseniorul a fost spânzurat de 83 de ori. Intrebat de un coleg de celulă de ce ii este atât de frică de spânzurătoare, Monseniorul a răspuns: „Cum de nu ştiţi ce se intâmplă cu cei spânzuraţi? Cum vă puteţi imagina că eu, un om bătrân, cu părul şi barba albe, să fiu suspendat in pielea goală in prezenţa mulţimii?”
Părintele Matei Boilă dă mărturie despre incercarea organelor de securitate de a-l implica pe Monseniorul Ghika intr-un aşa-zis „act de trădare pentru Vatican”. Pentru a-l face să vorbească, l-au bătut, l-au pălmuit şi l-au ameninţat cu moartea. Au recurs şi la metode psihologice inscenându-i un proces. Condamnat la moarte, a fost impuşcat cu gloanţe albe. „Iţi dai seama, spunea Monseniorul, cât de ridicoli şi de obtuzi erau aceşti oameni care mă ameninţau cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorinţă a mea.”
Adesea ironic, Monseniorul reuşea să-şi indispună călăii „deveniţi patrioţi şi subit valahi, inspiraţi de Ana Pauker şi Vasile Luca. Erau nişte biete otrepe umane”. La un interviu, intrebat de unde este şi pe unde a călătorit, a răspuns simplu: „Eu am călătorit pe toată planeta. Sunt călugăr romano-catolic şi – deci – universal”. Referindu-se la lichele şi la călăi, considera că sunt intruchipări ale celor doi ambasadori ai diavolului pe pământ, frica şi teama.
Gardienii, fie din plictiseală, fie pentru a câştiga merite in faţa şefilor, aplicau deţinuţilor câte o porţie de bătaie peste teroarea generală. Pe neaşteptate, gardianul intra in celulă şi arăta cu degetul către unul dintre deţinuţi: „Tu, cel de colo, dă-te jos. Eu? Intreba tânărul. Da, tu!” După câteva minute se auzea un zgomot de parcă cineva bătea covoare; erau urletele unui om, „a unui om jupuit de viu”. După un timp gardienii infierbântaţi aduceau intr-o pătură „o zdreanţă de om”, aruncând-o in celulă. In rotonda subterană erau cinci sau şase gardieni inarmaţi cu cozi de lopată. Inainte de a putea face vreo mişcare, i-au pus omului un sac in cap şi au inceput să-l bată din răsputeri cu bâtele. Cu sacul lipit de corp, incercând să-şi protejeze capul, respirând greu şi nevăzând de unde veneau loviturile, nenorocitul sărea, alerga la fiecare lovitură. Una dintre glumele preferate ale gardienilor era să ordone tuturor din celulă „Culcat sub paturi”. Oamenii se aruncau la pământ şi se vârau sub paturi intr-o mare dezordine aplicându-şi lovituri involuntare de picioare, de coate, in cap sau peste faţă. Abia reuşeau să iasă că li se ordona din nou: „Culcat sub paturi!”
In multe cazuri gardienii s-au purtat bine cu deţinuţii, au făcut gesturi pe cât de mici, pe atât de importante, iar unii dintre ei s-au convertit. Episoadele următoare prezintă câteva situaţii in care gardienii au făcut dovada bunătăţii şi omeniei lor.
*
 Articole relaționate:
*
Publicat în: Biografii, Catolici, Comunism, Creștinism, Cărţi, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Religie | Etichetat: , , , , , ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand

De Marius Silvesan pe | 2 comentarii

Autor: Camelia Pop

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire* (I)

Primul locatar de la Rahova

Pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat pe o stradă din Bucureşti la 29 februarie 1948 de către oamenii securităţii si transportat la o inchisoare nouă, Calea Rahovei. Era primul ei locatar. Aici a fost deposedat de tot ce avea, inclusiv de numele său. De acum se numea Vasile Georgescu.
După câteva zile, in celulă a sosit un nou locatar, o mare personalitate comunistă, Lucreţiu Pătrăşcanu, botezat cu numele Desagă. Cei doi au avut discuţii lungi şi interesante, până intr-o seară când Vasile Georgescu a plecat cu ochelarii pe ochi la primul său interogatoriu, cu anchetatorul Appel.
Intrevederea s-a desfăşurat in condiţii civilizate, chiar elegante. După ce i-a oferit pastorului un scaun şi o caramea, anchetatorul a făcut câteva remarci in legătură cu modul de a gândi al individului şi cum este el determinat de categoria socială din care face parte. Pastorul nu avea o origine „sănătoasă”, dar şi-a amintit că nici domnul Marx, nici Engels nu aveau. Apoi brusc a venit intrebarea: „Ce legături aveai cu domnul Teodorescu?”. Anchetatorul nu acorda o foarte mare atenţie răspunsurilor, fiind mai mult preocupat să testeze caracterul şi capacitatea de rezistenţă ale pastorului. In timpul unei discuţii aparent neutre despre profeţiile lui Isaia in legătură cu venirea lui Mesia, erau strecurate numele unor persoane care ajutasera la distribuirea, printre soldaţii sovietici, a ajutoarelor primite de la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ancheta s-a incheiat brusc şi confuz pentru a deruta victima. „Am fost dus inapoi in celulă, ca să meditez la ce-ar putea să insemne toate astea.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterană, Ed. Casa Scoalelor, Bucureşti, 1993)
La al doilea interogatoriu cu „omuleţul Vasiliu”, pastorul trebuia să spună ce ştia despre părintele Chiricuta. Scopul urmărit era să dezbine grupul preoţilor, protestanţii trebuiau să-şi spună părerea despre ortodocşi, catolicii despre adventişti şi astfel să stârnească rivalităţile intre confesiuni. Un alt punct al interogatoriului viza numele tuturor persoanelor pe care pastorul le cunoscuse.
Metodele folosite pentru derutarea celui anchetat erau din cele mai perfide. Unui deţinut i s-a spus: „Semnează cu o poreclă, aşa lucrăm noi aici”. După mai multe declaraţii semnate cu nume false, victimei i s-a cerut să-şi denunţe un prieten, sub ameninţarea că, dacă refuză, li se va spune tuturor că este informator şi că a dat declaraţii sub nume false.
Una dintre anchete a fost condusă de un locotenent tânăr, mai puţin violent, care i-a cerut să alcătuiască o listă cu numele celor cu care a comunicat prin morse, apoi să redea conţinutul discuţiilor şi să precizeze ce alte incălcări ale regulamentului a comis. Pastorul a inceput declaraţia enumerând faptele săvârşite: „Trecusem pasaje din Evanghelie prin ziduri. Adunasem nişte pilule cu gândul să mă sinucid. Făcusem un cuţit dintr-o bucată de tinichea, modelasem piese de şah din pâine şi cretă, comunicasem cu alţi deţinuţi, dar nu le cunoşteam numele. N-am vorbit niciodată impotriva comuniştilor. Eu sunt ucenic al lui Cristos, care m-a invăţat să-i iubim şi pe duşmanii noştri. Nu pot să dau nici o declaraţie referitor la ceea ce mi-au transmis alţii prin pereţi, pentru că vocaţia mea este să apăr nu să acuz”.
Locotenentul, citind declaraţia, a intrebat: „Domnule Wurmbrand, de ce ziceţi că mă iubiţi?” Răspunsul a fost simplu:„Când am devenit creştin, a fost ca şi cum aş fi renăscut, inzestrat cu o fire plină de iubire”. Au urmat două ore de discuţii despre creştinism şi marxism. Cuvintele inspirate ale pastorului au topit gheaţa şi au deschis calea spre convertire a tânărului locotenent. I-a amintit acestuia că Marx considera Creştinismul „religia ideală pentru regenerarea unor vieţi ruinate de păcat”. A urmat imediat replica: „Am fost crescut ateu şi n-o să fiu niciodată altceva”.Pastorul increzător i-a relatat o poveste despre un strămoş de-al său din secolul al XVII-lea. Un rabin, intâlnind un ateu, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Te invidiez, dragă frate! Viaţa dumnitale spirituală este, probabil, mai tare decât a mea. Eu, când văd un om in necaz, spun adesea: Dumnezeu o să-l ajute şi trec mai departe. Dar dumneata nu crezi in Dumnezeu, aşa incât trebuie să-ţi asumi toate sarcinile lui Dumnezeu şi să-i ajuţi pe toţi”. Wurmbrand a adăugat: „Există două categorii de atei: cei care zic ‘Nu există Dumnezeu, aşa că pot face răul după bunul meu plac’ şi cei care spun: ‘Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista’.”
Aceste cuvinte i-au mers locotenentului la inimă şi in două săptămâni, in haina lui kaki, cu insignele securităţii pe guler, s-a spovedit… şi deodată intunericul inchisorii nu a mai fost atât de dens. Oameni ca locotenentul Grecu se intâlneau rar, in general anchetatorii erau fiinţe josnice, brutale, pline de sarcasm, care işi manifestau puterea absolută asupra oamenilor.
Interogatoriul cu colonelul Dulgheru, coleg de puşcărie cu Gheorghiu-Dej, a fost despre un ins din Armata Roşie, care prin relaţii de contrabandă trecea biblii in Rusia. Pastorul, botezându-l pe soldatul respectiv, trebuia să fie foarte atent la ce spune. Pentru a-l determina să vorbească, colonelul a recurs la mijloace de hărţuire dintre cele mai sinistre: a dat dispoziţii să se scoată paturile din celulă, lăsând victima să doarmă cel mult o oră pe scaun. Gardianul se uita prin vizor din minut in minut, iar când omul zdrobit de oboseală adormea, era trezit cu o lovitură de picior. Complet epuizat fizic, a fost supus apoi torturilor de ordin psihologic. Pastorul, neştiind dacă este vis sau realitate, auzi o muzică dulce venind dinspre coridor. Treptat sunetul se modifică, distingându-se tot mai clar hohotul de plâns al unei femei, apoi ţipetele ei insoţite de cuvintele: „Vă rog nu mă mai bateţi!”. Plesnetul unui bici pe piele a devenit inspăimântător, iar pastorul crispat de oroare a recunoscut in ţipetele femeii pe soţia sa. Mai târziu a aflat că fusese vorba despre o bandă de magnetofon.
 Infricoşătoarea anchetă a continuat in cameră, unde Dulgheru a recurs la ameninţări de tipul: „Pot da ordin să te impuşte chiar in seara asta, ca pe un contrarevoluţionar ce eşti”. Complet liniştit, pastorul i-a replicat: „Puneţi-vă mâna aici, pe inima mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt infricoşa,t puteţi să vă indoiţi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dar dacă bate liniştit, ca şi când ar zice: ‘Merg la cel pe care-l iubesc’, atunci asta trebuie să vă dea de gândit. Există Dumnezeu şi o viaţă veşnică!”

 Tortura, aproape intotdeauna, făcea parte dintre ingredientele anchetei.

Maiorul Brânzaru arăta ca o gorilă şi se comporta ca un monstru. Inainte de război lucrase in casa unui politician unde fusese tratat ca un membru al familiei. Ajuns maior de securitate, nu l-a cruţat pe fiul fostului politician, inchis pentru complot impotriva statului, ci l-a torturat şi l-a ucis cu mâinile lui.
Procedeele torturii erau diverse in funcţie de caz. Deţinutul era pus să stea cu capul la perete şi cu mâinile ridicate un timp nesfârşit, până când se prăbuşea la pământ. Atunci primea o coajă de pâine, o gură de apă şi era obligat să se ridice. Urma apoi manejul, adică trebuia inconjurată celula intr-un ritm din ce in ce mai accelerat, până când victima cădea. In acelaşi ritm se relua inconjurarea celulei in direcţia opusă.
In timp ce stătea cu mâinile ridicate, cu faţa la zid, Wurmbrand işi aminteşte acel pasaj din Biblie in care zidul se interpune intre om şi Dumnezeu: „Faptele rele ale lui Israel au pus un zid intre El şi popor”. Când durerea era nespus de mare, un nou verset ii liniştea mintea şi inima: „Cu Domnul meu voi sări peste zid”. Greşelile creştinilor au construit zidul comunismului, dar el oricând poate fi dărâmat. „Aşa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot aşa cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă şi zidul din faţa mea.”
„Nu mai ştiu câte zile şi câte nopţi cu rare şi scurte intreruperi am petrecut in manej” afirma eroicul pastor. „Mai repede, Opreşte-te!, Intoarce-te!, Mergi!” erau cuvinte care ritmau dureros alergarea in cerc. Prăbuşit la pământ se ridica cu greutate in timp ce gardianul cu o măciucă il lovea peste cot şi răcnea: „Ridică-te!, Mişcă! Ăsta e manejul!” Invârtindu-se mereu in cerc şi pierzând noţiunea timpului şi spaţiului, pastorul auzea cum prindeau viaţă inlăuntrul său cuvintele mântuitoare: „Voi păşi cu mai multă graţie ca intr-un dans al iubirii divine pentru Isus”.
 *) Fragment din lucrarea Preoția în spaţiul concentrațional
*
Articole relaționate
Publicat în: Comunism, Creștinism, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Politică, Protestanţi, Religie | Etichetat: , , ,

Camelia Pop, Preoția în spațiul concentrațional

De Marius Silvesan pe | 4 comentarii

Citiți AICI un interviu cu Camelia Pop prilejuit de lansarea cărții, eveniment care a avut loc la Cluj în anul 2009.

Camelia Pop este istoric şi profesor de istorie la Liceul Mihai Eminescu. Anul acesta (2009) a publicat o carte despre martirajul preoţilor în închisorile comuniste, încercînd să înţeleagă şi să transmită adevăratul înţeles al gesturilor lor încărcate de credinţă. La două decenii de la căderea regimului dictatorial, Camelia Pop încearcă să îşi ajute elevii să afle adevărul despre o perioadă neagră din istoria noastră, adevăr pe care aceştia se pare că îl primesc mai bine decît generaţiile precedente.

http://www.memoria.ro

Publicat în: Comunism, Creștinism, Cărţi, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Religie | Etichetat: , , , ,

Programul ediţiei a VII-a a Simpozionului Internaţional de la Făgăraş – Sâmbăta de Sus: „Regimurile comuniste – memorie recentă pentru o societate deschisă”

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

În perioada 1-3 August 2012 va avea loc la Făgăraş – Academia „Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus, ediţia a VII-a Simpozionului Internaţional „Regimurile comuniste – memorie recentă pentru o societate deschisă”.
Organizatorii evenimentului sunt: Fundaţia Culturală „Negru Vodă” Făgăraş, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Memorialul Rezistenţei Anticomuniste „Ţara Făgăraşului”, Mănăstirea „Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus, Universitatea „Transilvania” din Braşov.
Instituţii partenere în organizarea evenimentului sunt: Programul „Europe for Citizens”, Muzeul „Casa Mureşenilor”, Braşov, Universitatea „St. Cyril şi St. Methodius” (Facultatea de Istorie) din Veliko Tarnovo, Bulgaria, Universitatea „Carl Von Ossietzky” (Facultatea de Drept), Oldenburg, Germania, Institutul Federal pentru Cultura şi Istoria Germanilor din Europa de Est, Oldenburg, Germania, Muzeul „Emlekpont”, Hódmezővásárhely, Ungaria.
Sprijinul financiar pentru organizarea simpozionului este asigurat prin Proiectul OPENNESS, Programul „Europa pentru Cetăţeni” al Uniunii Europene, Consiliul Judeţean Braşov, Primăria şi Consiliului Local al Municipiului Făgăraş, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
*
VINERI, 3 August 2012
PRIMĂRIA ŞI ŞCOALA DIN DRĂGUŞ
9:00– 13:00 Atelier II – Memorie şi Istorie –  Generaţii în dialog
Atelierul, organizat în 3 sesiuni, sub formă de masă rotundă, dezbateri, vizite, comunicări, are ca obiective:
– o mai bună cunoaştere a perioadei staliniste de către tineri pentru a-i determina să reflecteze asupra caracterului ilegitim şi criminal al regimului comunist din spatiul est-european;
– cunoaşterea trecutului recent conduce la o înţelegere aprofundată a realităţilor prezente şi  necesităţii respectări drepturilor omului şi a statului de drept, a coeziunii sociale în condiţiile egalitaţii de şanse şi eliminării discriminărilor de orice natură pe criterii de naţionalitate, limbă, religie, sex, rasă şi handicap.
 *
AULA ACADEMIEI „BRÂNCOVEANU”
15:00 – 17:00 Sesiune de comunicări
Moderatori:  Com. Conf. univ. Olimpiu GLODARENCO, Cerc. Leontin NEGRU
15:00 – 15:20 Sergiu SOICA (Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Cluj-Napoca) – Biserica Greco-Catolică din România –  diferite forme de rezistenţă anticomunistă
15:20 – 15:40Marius SILVEŞAN (Institutul Teologic Baptist Bucureşti) – Bisericile Baptiste din România sub persecuţia regimului comunist. Acţiuni de răspuns şi rezistentă
15:40 – 16:00 Romeo CEMÎRTAN (Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei, Chişinău) – Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe din R.S.S.M. şi politica religioasă sovietică în perioada anilor 1945-1962
16:00 – 16:20 Liliana CONDRATICOVA (Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău) –Funcţionarea mănăstirilor de monahii Hirova şi Tabăra sub dominanţa ideologiei sovietice
16:40 – 17:00 Ion XENOFONTOV (Institutul de Studii Enciclopedice  al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău) – Campania de închidere a mănăstirilor din Moldova Sovietică  ( 1944-1962)
Programul complet poate fi consultat pe blogul lui Cosmin Budeancă http://cosmin-budeanca.blogspot.ro
Articole relaționate
Publicat în: Baptişti, Colocvii, Comunism, Cultură, Educație, Evanghelici, Greco-catolici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Ortodocși, Persecuţie, Politică, Puncte de vedere, Religie, Rezistență, Securitatea, Simpozioane | Etichetat: , ,

Thomas Helwys – The birth of Baptists in Europe (Romanian subtitles)

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Publicat în: Baptişti, Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Protestanţi, Video | Etichetat:

Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Silvia Tărniceriu (mariuscruceru.ro)

Silvia Tărniceriu (mariuscruceru.ro)

Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu 1/3

Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu 2/3

Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu 3/3

Publicat în: Evanghelici, Istoria Bisericii, Libertate religioasă | Etichetat: , ,

Poziția BOR față de situația evanghelicilor în anul 1943

De Marius Silvesan pe | 1 comentariu

O monstră despre cum vedea Biserica Ortodoxă Română situația evanghelicilor în perioada celui de-al doilea război mondial.

În cazul de față am preluat un articol din ziarul Foia Diacezană din anul 1943

Deși desființarea sectelor s’a făcut printr-un decret-lege la 29 Dec. 1942, au rămas destule uşi prin care aceşti nenorociţi îşi mai scoteau capul’. Monitorul Oficial Nr. 157 din 9 Iulie a. c. publică un decret-lege prin care sunt desfiinţate şi toate instituțiunile, şcolare, filantropice etc. Interesant e că decretul-lege, art. 3, are următorul conţinut:

„Asociaţiunile religioase sectante, care au existat în România la 29 Dec. 1942, şi acele care au fost autorizate ulterior (sublinierea e a noastră N. R.) sau sunt simulate sub forme personale juridice, fără scop lucrativ sau altele, sunt şi rămân desfiinţate de drept.”

O bună parte din decretul-lege se ocupă de procedura ce urmează a se aplica în legătură cu reluarea bunurilor de la sectanți de către Stat sau alte instituţiuni. Sperăm că de acum va înceta şi mărinimia unora din cadrele învățământului față de fiii sectarilor!

***, „Sectele desființate” în Foaia Diacezană, Organ oficial al eparhiei ortodoxe române a Cransebeșului, Anul LVI, Caransebeș 25 iulie 1943, Nr. 30, p. 7.

Publicat în: Documente, Educație, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Mass-media, Ortodocși, Persecuţie, Politică, Puncte de vedere | Etichetat: , , ,

Viaţa şi activitatea pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer

De Marius Silvesan pe | 4 comentarii

Dietrich Bonhoeffer s-a născut la 4 februarie 1906 ca cel de-al şaselea din cei opt  copii al unei familii din Breslau. Tatăl, Karl Bonhoeffer, era un psihiatru şi neurolog celebru care a devenit mai târziu directorul Charité-ului din Berlin. Mama, Paula Bonhoeffer, era de origine nobilă. Familia făcea astfel parte din elita socială a burgheziei intelectuale. Educaţia pe care a primit-o Dietrich se baza pe îndeplinirea obligaţiilor şi stăpânirea afectelor. Profesor în primii ani le-a fost copiilor chiar mama lor. Ea le încuraja gândirea critică. Liniştea, ordinea şi obedienţa ca valori dominante în cultura prusacă erau puse sub semnul întrebării, pentru că mama era de părere că germanii şi-au pierdut coloana cerebrală de două ori în timpul vieţii: la şcoală şi în armată. Casa familiei Bonhoeffer era deschisă lumii, iar pentru Dietrich acest lucru a însemnat o mulţime de întâlniri şi influenţe diferite.

După pierderea Primului Război Mondial – moartea fratelui Walter deschizând răni adânci în sufletele membrilor familiei, aceştia reuşesc să se regăsească în tânăra democraţie adusă de noua Republică. Conştiinţa civilă şi anti-modernismul caracterizează în această perioadă familia Bonhoeffer. În 1923, Dietrich îşi începe studiile teologice, iar după doar patru ani petrecuţi la Tübingen, Roma şi Berlin, el îşi dă şi doctoratul. În anul următor, el dă primul examen teologic şi intră într-un vicariat de la Barcelona. În 1930 urmează şi cel de-al doilea examen teologic, astfel încât la doar 24 de ani el obţine titlul de docent.La sfârşitul verii aceluiaşi an, Dietrich se duce la studii la New York. Următoarele unsprezece luni l-au marcat pe viaţă. El recunoaşte aici cât de nelimitat este principiul creştin al iubirii de semeni. 
Antimodernism: o atitudine foarte răspândită, critică la adresa civilizaţiei, care s-a atins punctul culminant în primele trei decenii ale secolului XX. În urma Primului Război Mondial s-au petrecut schimbări sociale de proporţii. Secularizarea societăţii şi revoluţia industrială aflată în plin avânt au provocat desprinderea unor mici universuri personale, conducând spre individualizare. Acest proces a fost resimţit de oameni ca o criză a modernităţii. Ei şi-au pierdut reperele. Căutarea unui sens al vieţii se împarte însă între mişcarea pentru reformarea vieţii şi ideologii nazişti, cu ideea lor de comunizare populară.

Tânărul german se împrieteneşte cu un coleg de studii francez. La început, acest coleg nu reprezintă pentru el decât duşmanul din războiul trecut. Un duşman care îl dezarmează însă în curând cu porunca creştină a pacifismului. Fiul familiei burgheze îşi petrece mult timp în comunităţile negrilor din Harlems. El este impresionat de o biserică care se dedica pe timp de plină criză economică ocrotirii sărmanilor. Evanghelia, după cum constată Dietrich, le vorbeşte oamenilor indiferent de statutul lor social sau naţional. Ea capătă valori politice şi îndeamnă oamenii în mod concret la acţiune.

Întors la Berlin, Dietrich Bonhoeffer lucrează din vara lui 1931 ca docent particular şi preot pentru studenţi şi tineret. După preluarea puterii de către naziştii conduşi de Adolf Hitler la 30 ianuarie 1933, teologul evanghelic se face remarcat prin atitudinea decisă şi neînfricată cu care se opune acestui sistem politic nedrept. La data de 1 februarie 1933 este transmisă o emisiune concepută cu mai mult timp în urmă pe tema conceptului de „Führer”. Aceasta pare redactorilor de la postul de radio atât de dur politic, încât întrerup transmisiunea. În ceea ce îl privea pe Bonhoeffer, ideea de „Führung”, de conducere, nu era condamnabilă  atâta vreme cât servea unei cauze nobile. Führer-ul are un mandat educativ limitat. El trebuie să educe cetăţenii întru principii precum maturitate şi responsabilitate pentru a fi utili societăţii. Însă cetăţenii, odată ajunşi la maturitate, nu mai au nevoie de un conducător. Imaginea Führer-ului se va transforma în imaginea unui „Verführer”, a unui seducător, dacă acesta va nesocoti caracterul limitat al misiunii sale şi graniţele propriei răspunderi: „(…) Conducătorii care vor să se ridice la rangul de zei, îşi bat joc de Dumnezeu”. Această înţelegere a conceptului de „Führer” nu are mai nimic de a face cu pretenţiile necondiţionate de conducere ale lui Adolf Hitler sau cu abandonarea colectivă a răspunderii de către poporul german în favoarea cultului Führer-ului, care a marcat anii de până la 1945.

Represiunile imediate ale statului împotriva evreilor l-au motivat pe teologul evanghelic să adopte o poziţie – el fiind unul din primii membri ai clerului care a îndrăznit să facă acest lucru. El şi-a consemnat această poziţie într-o lucrare pe care intenţiona să o susţină în public şi să o publice. În principiu, el era de acord ca statul să reglementeze în mod legal problema evreiască. Biserica avea însă dreptul şi obligaţia să verifice legitimitatea acţiunilor statale. La Bonhoeffer se poate vedea clar că el nu credea că lucrurile stau aşa. Biserica mai trebuia – dată fiind potenţiala încălcare a drepturilor fundamentale ale omului –  să-şi acorde sprijinul victimelor acţiunilor statale nedrepte. (…)”.

Anii ce au urmat au fost marcaţi de lupta împotriva atitudinii nepăsătoare a Bisericii, împotriva războiului, împotriva măsurilor teroriste adoptate de stat, împotriva discriminării rasiale şi a principiului de „Führer”. În octombrie 1933, Bonhoeffer preia o parohie la Londra. Din Marea Britanie, el duce o luptă hotărâtă împotriva Creştinilor Germani, o fracţiune a bisericii evanghelice trecută de partea naziştilor. În 1934 se constituie Biserica Mărturisirii, ca replică la Creştinii Germani. În sânul acestei biserici se disting însă chiar de la început doi poli opuşi: primul pol, apolitic, care îşi îndrepta discursurile împotriva violenţei din cadrul bisericii şi al doilea pol, politic, îndreptat împotriva nedreptăţilor din stat. Bonhoeffer s-a raliat celui de-al doilea pol. Poziţia apolitică a Bisericii Mărturisirii nu era suficientă în ceea ce îl privea pe acesta: „Trebuie să se rupă odată tăcerea motivată teologică cu privire la faptele săvârşite de stat – până la urmă nu este vorba de nimic altceva decât de frică(…). ‚Deschide-ţi gura pentru a vorbi în numelor celor făr’ de grai‘ – cine mai ţine minte acest lucru în biserică, chit că este minima cerinţă a Bibliei pentru vremuri ca acestea.” Bonhoeffer şi-a folosit relaţiile din străinătate pentru a-i ajuta pe emigranţii din Germania. Trebuie să ai curaj pentru a depune rezistenţă. Chiar şi Bonhoeffer a trebuit să îşi adune tot curajul pentru a putea lupta. Când Sabine, sora lui, l-a rugat să ţină o slujbă de pomenire în amintirea socrului ei de religie iudaică, Bonhoeffer a trebuit să refuze, moment de slăbiciune care i-a chinuit conştiinţa multă vreme. La Londra, el continuă să se implice în mişcarea ecumenică. La confeinţa ecumentică de la Fanö el se declară împotriva bisericii Reich-ului. La 28 august 1934, Bonhoeffer ţine la  Fanö o slujbă pentru pace. El spune că doar atunci când oamenii vor dispreţui războiul şi violenţa vor avea şi pace.

Fascinat de rezistenţa non-violentă a lui Gandhi, Dietrich se străduieşte să obţină o invitaţie pentru a putea vizita India. El dorea să studieze acolo mai îndeaproape metodele folosite de Gandhi. Ar putea fi oare acestea potrivite pentru a pune capăt terorii naziste? Timpul îl presează însă şi trebuie să renunţe la această călătorie. Decis să se împotrivească dictaturii naziste cu orice preţ, Bonhoeffer se întoarce în 1935 la Berlin. Aici conduce seminarul teologic al Bisericii Mărturisirii. Aceasta se polarizează însă din ce în ce mai puternic. Bonhoeffer îi avertizează pe membrii acestei bisericii să adopte o poziţie clară, pentru că lupta împotriva nedreptăţilor trebuia dusă nu doar în cadrul bisericii, ci şi în cel statal.

Bonhoeffer a fost considerat un pacifist, dar şi un duşman al statului. În 1936 îi este retrasă permisiunea de a profesa. Un an mai târziu, Gestapoul închide seminarul, aşa că Bonhoeffer îşi continuă activitatea în ilegalitate. În 1938, el află de lovitura de stat plănuită de gruparea din jurul cumnatului său, Hans von Dohnanyi. Prieteni îngrijoraţi din America îi fac rost teologului de un post de profesor la New York. După câteva zile petrecute acolo, el se întoarce în ţara natală. El ajunge acolo pentru a vedea cum izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial. Er renunţă la siguranţa personală în favoarea luptei împotriva nazismului.
Gestapo: Die Geheime Staatspolizei – Poliţia Secretă de Stat – a fost poliţia politică a naziştilor şi instrumentul politic intern cel mai important al acestora. Cu ajutorul acesteia au fost persecutaţi oponenţii politici şi „de rasă” ai regimului totalitarist. Gestapo-ul acţiona într-un spaţiu aflat deasupra oricărei legi scrise. Privările arbitrare de libertate, torturile, trimiterile în lagărele de concentrare şi asasinatele erau metodele folosite de temuţii bărbaţi în haine de piele. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a declarat Gestapo-ul în anul 1946 „organizaţie criminală”.

În 1940, Bonhoeffer îşi începe activitatea în slujba Serviciului Extern al Forţelor Armate Germane. Bineînţeles că îndărătul acestei opţiuni nu se află nici o schimbare bruscă de sentimente sau opţiuni, ci activitatea conspirativă depusă în interesul mişcării de rezistenţă concentrate în jurul amiralului Canaris şi al lui Hans von Dohnanyi. Pe timpul călătoriilor sale în străinătate, el are rol de curier. Un grup de evrei este trimis în siguranţă în străinătate. Însărcinat de mişcarea de rezistenţă, el leagă contacte cu Aliaţii, totul servind pregătirilor răstunării regimului, operaţiune care avea să fie demarată prin asasinarea lui Adolf Hitlers. Atentatele eşuează însă, iar conspiratorii sunt demascaţi. După aproape doi ani de închisoare petrecuţi la Tegel şi în pivniţele berlineze ale Gestapoului din strada Prinz-Albrecht, Dietrich Bonhoeffer trebuie să plătească cu viaţa pentru curajul său civil. Un tribunal SS îl condamnă la 8 aprilie 1945 pentru înaltă trădare de ţară la moarte prin spânzurătoare. În dimineaţa următoare, cu doar câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei, Bonhoeffer este ucis în lagărul de concentrare de la Flossenbürg.

Sursa: http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/bonhoeffer/leben.htm#Seitenanfang

Recomandări:

Articolul lui Emanuel Conțac, Pastorul luteran Dietrich Bonhoefferr, martir al rezistenței antinaziste în Germania lui Hitler, în cadrul volumului Și cerul s-a umplut de sfinți

Câteva fragmente din articolul lui Emanuel Conțac. (un articol care vine cu o viziune nouă asupra vieții pastorului luteran dar și asupra conceptului de rezistență și de martir)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (1)

Putem să-l considerăm pe Bonhoeffer martir având în vedere implicarea sa într-o conspiraţie politică-militară? (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (2)

La întrebarea dificilă şi complexă nu putem răspunde în detaliu aici. Ar trebui să-l putem plasa pe Bonhoeffer în contextul larg al fenomenului Rezistenţei antinaziste şi să-i consacrăm o carte întreagă, dar din fericire problema a făcut deja obiectul unor cercetări competente şi nu este cazul să fie reluată aici. Ajunge să spunem doar că proiectul politic căruia i s-au consacrat Bonhoeffer şi liderii din Abwehr a fost „un succes moral şi un eşec tehnic”. (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (3)

Celor care sunt perplexaţi sau scandalizaţi de teologia şi acţiunile lui Bonhoeffer trebuie să li se pună în vedere că, asemenea lui Ieremia, profetul său preferat, teologul german a fost încă din timpul vieţii un „om de ceartă şi de sfadă” (Ier. 15,10), un personaj susceptibil să polarizeze lumea din jurul său şi să genereze discuţii în contradictoriu. (…)

Dietrich Bonhoffer. Official homepage

http://www.gdw-berlin.de – Rezistenţa. Informaţii despre rezistenţa germană şi dictatura naţional-socialistă, precum şi despre contextul istoric al vremii. În plus, informaţii despre expoziţia permanentă, despre expoziţiile itinerante, despre publicaţii şi cursuri.

http://www.ushmm.org/ – United States Holocaust Memorial Museum. Biografie ilustrată online pentru subiectul „Bonhoeffer”. Informaţii detaliate despre Holocaust. Consiliere didactică în vederea predării în şcoli a Holocaustului.

http://www.dbonhoeffer.org/ – Societatea Internaţională Bonhoeffer. Resurse  pentru investigaţii online.

http://www.flossenbuerg.de/infozentrum/ – Informaţii generale despre lagărele de concentrare şi mai ales despre lagărul de concentrare Flossenbürg(germană).

Publicat în: Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Protestanţi, Religie, Rezistență | Etichetat: , , , , ,

Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia

De Marius Silvesan pe | 9 comentarii

NB: ACEST STUDIU CONȚINE GREȘELI ȘI LACUNE! (Voi publica o variantă în care acestea să fie evidențiate). Cititorii care au semnalat inadvertențe sau greșeli sunt rugați să menționeze acest lucru în comentarii.

Instaurarea unui regim politic de tip comunist ce promova, în mod oficial, ateismul, la 30 decembrie 1947, a marcat începutul unei perioade de aproximativ 42 de ani de represiune religioasă îndreptată împotriva cultelor religioase minoritare.

Represiunea s-a extins și asupra Bisericii Ortodoxe Române, dar nu va avea aceleași dimensiuni, parte datorită colaborarării „excelente” a înalților prelați, fie a faptului că nici liderii comuniști nu erau atei, așa cum se prezentau oficial. Regimul comunist nu agrea cultele creștine, în afara celui ortodox, pe care nu le putea controla așa cum se dorea – acestea având o autoritate centrală globală în afara țării.

Un nou regim politic, înseamnă, automat, și schimbarea Constituției și a codului de legi în vigoare, inclusiv legislația bisericească. Anul 1948 a însemnat elaborarea unei noi Constituții care schimba și viziunea asupra cultelor religioase. Astfel, cu noul regim – „cultele oprimate au putut respira în voie”[1] – aici fiind vorba în special de cultele considerate „secte” sau cele care aveau statut de „asociații religioase”, precum penticostalii, adventiștii, baptiștii sau creștini dupa evanghelie. Având în vedere iluzia unei legislații mai permisive, se vor înregistra din ce în ce mai multe cereri de recunoaștere a cultelor, dar și formulări de statute „în acord cât mai deplin cu spiritul nou progresist”[2].

Foto: Patriarhul Justinian (1948-1977)

Articolul 27 din noua Constituție aduce și anularea Concordatului (acord între statul român și Biserica Romano-Catolică), dar și publicarea noii legi privind regimul cultelor. În acest articol se arată că „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat”[3], iar cultele religioase au dreptul să funcționeze și să se organizeze atât timp cât nu aduc atingeri siguranței publice, bunelor moravuri și respectă prevederile constituționale. Tot în articolul 27 este precizat dreptul cultelor de a-și organiza propriile școli pentru pregătirea personalului clerical, ținând cont de doctrina religioasă și canoanele bisericești – un drept care va cunoaște multe forme, din moment ce regimul comunist va încerca să limiteze numărul de cursanți. Conducătorii partidului considerau că toate aceste modificări în sensul acordării de libertate religioasă „au fost primite […] cu mare satisfacție de popor”[4].

Cadrul legal pentru subordonarea religiei a fost creat la 4 august 1948, prin emiterea „Legii pentru regimul general al cultelor religioase” – iar o primă măsura a fost reducerea numărului de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14, controlul asupra lor fiind exercitat de Ministerul Cultelor – viitorul Departament al Cultelor

[5].

Printre cele 14 culte recunoscute se aflau și 4 culte neoprotestante: Biserică Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie și Biserică lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Acestora li se adaugă confesiunile protestante istorice – Biserica Reformată (calviniștii), Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (luteranii), Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană și Biserica Unitariană. Alte grupări au fost considerate „secte” – martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiștii reformiști, spiriții, sau „grupări anarhice” – Oastea Domnului și stiliștii (ambele din cadrul Bisericii Ortodoxe Române), betaniștii (din Biserica Reformată), penticostalii disidenți sau „treziții” din Biserica Baptistă), activitatea lor nefiind recunoscută.

În anul de debut al democrației populare, 1948, pe teritoriul României, 0,46% din cetățeni și-au declarat apartenența la un cult neoprotestant: baptiștii – 0,27%, adventiștii – 0,12%, creștinii după evanghelie – 0,04%, penticostalii – 0,02% și neoprotestanți diversi (martorii lui Iehova, nazarienii, secerătorii etc.) – 0,01%[6].

Aceste culte vor fi intens supravegheate, dovadă fiind numărul foarte ridicat de dosare cu privire la ele. Motivele urmăririi lor nu rezidă doar în ateismul promovat de regim, ci și în marea mobilitate de care dădeau dovadă în activitatea lor (misiuni de evanghelizare ce puteau fi ținute de orice persoane ce nu trebuiau să fie absolvente de teologie), dar și atitudinea, uneori discutabilă, pe care au avut-o față de regim, existând problema incompatibilității între a fi un bun creștin și un adulator al Partidului-stat, chiar dacă acest lucru putea fi formal. Pe de altă parte, cultele neoprotestante își au originea în Statele Unite ale Americii, ele rămânând în contact cu organismele ce conduceau bisericile din țările vestice.

Baptiștii

Apărut în secolul al XVII-lea în Anglia, cultul baptist a fost înființat de John Smith, răspândindu-se rapid în centrul Europei, ajungând în România la mijlocul secolului al XIX-lea. Cultul pune bazele pe taina botezului, prin al cărui act, se recunoaște pătrunderea în cadrul cultului ca membru. Acest act are loc, în general, după vârsta de 16 ani, atunci când tânărul dornic de a face acest pas este capabil de a face diferența dintre bine și rău, și poate lua o decizie în ceea ce privește propria viață spirituală. Acest cult (ca și celelalte culte neoprotestante) nu recunosc sfinții sau icoanele, obiecte la care nu se închină. Recunoscut prin Decretul-Lege nr. 553/1944, cultul va funcționa conform Decretului nr. 1203 din 14 noiembrie 1950, menit să pună în practică noua Lege a cultelor din 1948.

În plan intern, Uniunea Creștină Baptistă era organizată în șase comunități: București, Brașov, Arad, Oradea, Cluj și Timișoara. Ca organ central de conducere avem un comitet format din 15 membri, în frunte cu un președinte, aleși pe trei ani de delegații comunităților. În plan extern, Uniunea era afilitată la Alianța Mondială Baptistă, cu sediul la Washington – organul mondial de conducere, și la Federația Baptistă Europeană cu sediul la Berna – forul european.

După ultimele statistici din anul 1948, baptiștii ar fi numărat aproximativ 40.000 de credincioși, grupați în 486 „clădiri” (cel mai probabil biserici). În alte statistici, ei apar cu un numar aproape dublu – 75.000 de adepți și 110 predicatori (pastori), ce nu sunt remunerați de către stat[7].

Adventiștii

Constituit ca denominațiune în 1870, în SUA, pe baza unor idei concepute de Helene White, numele său provine de la adventus (venire), deoarece membrii lor consideră (și calculează) că a doua venire a lui Hristos este aproape.

Cultul apare în România în jurul anului 1880, adus de doi predicatori francezi, iar numărul adepților a crescu constant, ajungând ca în 1920 să se organizeze în „Uniunea Comunității Evanghelice de Adventiști de Ziua Șaptea din România”, cu sediul la București. Uniunea era formată din patru conferințe la București, Bacău, Cluj și Timișoara.

În anul 1948, adventiștii numărau aproximativ 13.000 de credincioși, dar estimările lor apreciau că adepții lor se cifrează în jurul a 25.000. Cultul adventist ar dispune de 170 de pastori recunoscuți (deci, absolvenți de teologie), dar numărul lor este mult mai mare în realitate, din moment ce orice adept capabil să predice este considerat pastor și trimis în varii misiuni. Documentul precizează faptul că „o propagandă vie a câștigat mai ales în sudul Munteniei, o sumă de noi credincioși pentru acest cult” – dovadă  a „prizei” pe care cultele neoprotestante o vor avea de-a lungul perioadei comuniste[8]. Sediul central al cultului se găsește în București, pe strada Vasile Gherghel nr. 78, cultul dispunând și de o școală în apropriere de Brașov, construită „prin contribuția credincioșilor”[9].

Creștinii dupa Evanghelie

Acest cult apare în Elveția secolului al XIX-lea, în rândul unor nemulțumiți din Biserica Lutherană. Ideile cultului au pătruns pe teritoriul României în 1855, odată cu venirea unui insitutor elvețian – Francois Berney.

În România, activitatea cultului crescând foarte mult după fuziunea cu grupul de credincioși conduși de un fost preot ortodox – Tudor Popescu – cunoscuți și ca „tudoriști”. În anul 1948, numărul credincioșilor sau averea cultului nu sunt cunoscute[10].

Penticostalii

Această mișcare religioasă a apărut în SUA la începutul secolului XX, ajungând foarte rapid și în Europa. Numele lor vine de la pentecosta (cincizecime) și mai sunt cunoscuți și sub numele popular de „tremurici”.

Biserica lui Dumnezeu Apostolică își avea sediul, în anul 1948, în București, strada Ecaterina Bazilescu nr. 155. De asemenea, mai exista o altă asociație religioasă cu același nume cu un sediu în strada Andrei Mureșanu nr. 5[11].

În anii ’80, sediul central se afla la București, iar comunitățile, în număr de 794, erau concentrate în doar 3 filiale: Arad, Oradea și Suceava. Organul Suprem era Consiliul Bisericesc, condus de un președinte (Gheorghe Bradin până în 1962, mai apor Pavel Bochian). Cultul dispunea de un seminar teologic la București, deschis în 1974, cu o durată de 4 ani. Evoluția comunității penticostale este cea mai rapidă și interesantă: în 1940 existau 4.564 penticostali botezați, în 1948 – 60.000 adepți botezați sau nu, iar în anul 1965, numărul lor ajunsese la 38.766 membri. În 1982 cultul avea 120.720 membri și 47.735 aderenți[12].

Prin decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950 statutele de organizare și funcționare ale celor patru culte neoprotestante sunt validate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. O lună mai târziu, pe 13 decembrie, o delegație a celor patru culte solicită și primesc o audiență la Ministrul Culturii – Stanciu Stoian, în care prezintă o „moțiune” adoptată de organele de conducere ale cultelor evanghelice. În aceeași zi, delegația va fi primită într-o audiență cu președintele Consiliului de Miniștri – Petru Groza – care face referire la „importanța cuceririlor și reformelor democratice din țara noastră și forța crescândă a partizanilor păcii”[13] – reforme în plan religios, care, spera el, va aduce colaborarea strânsă a cultelor neoprotestante, cunoscute ca fiind un „focar” de rezistență.

În moțiunea prezentată, delegația neoprotestantă își arată recunoștința pentru validarea statutelor, pentru intrarea în legalitate și încetarea persecuțiilor la care au fost supuși înainte de 1944: „exprimăm […] sentimentele noastre de lealitate față de Republica Populară Română și de mulțumire față de Guvernul Țării, care […] ne-a recunoscut încă odată drepturile de manifestare religioasă”[14].

Regimul comunist se va erija în protectorul „cultelor oprimate”, cărora le-a oferit libertatea religioasă, încercând să le fidelizeze în acest fel. Cadrele regimului scriau în rapoartele lor (de exemplu Stanciu Stoian într-un raport din 1949) că aceste culte neoprotestante „se arată bucuroase de instalarea statului român democrat pentru că a recunoscut libertatea de practicare a cultului, libertate care le fusese interzisă înainte de 23 august 1944”.[15]

În perioada 1948-1960 vor avea loc nenumărate acțiuni dure împotriva persoanelor ce militau pentru libertate religioasă completă, ele fiind arestate, încarcerate sau având parte de „pedepse administrative”[16] – marea majoritate a neoprotestanților fiind închiși din motive religioase.

Pentru această perioadă, important este o notă a Departamentului Cultelor către Consiliul de Miniștri, din 18 decembrie 1959, intitulată „Despre creșterea cultelor neoprotestante și despre unele aspecte negative din activitatea lor”[17].

În nota Departamentului Cultelor se arată că aceste culte neoprotestante au organizat acțiuni „organizate pentru sporirea numărului de membrii și de intensificare a vieții religioase”[18]. Aceste acțiuni încununate de succes s-au făcut prin: înființarea de comunități locale dese (o comunitate trebuia să aibe 20 de credicincioși) cu număr redus de membri, existența unui aparat clerical „bine pregătit în ce privește prozelitismul”[19], crearea unui aparat educativ precum seminariile teologice sau școlile de învățământ pentru copii adepților, construcția caselor de rugăciuni. Prin aceste mijloace, aceste culte vor evolua foarte rapid din punct de vedere numeric; astfel, dacă în 1944, toate cele patru culte (adventist, baptist, penticostal și creștin după evanghelie) aveau circa 40.000 membri, numărul lor a ajuns în 1948 la 73.920 membri, iar la data notei, 192.621 se declarasera ca membri ai acestor culte[20]. Numărul comunităților locale (denumite și „parohii”) era în 1959 de 3.317, numărul „agitatorilor” (a se citi misionari) trecând de câteva mii, deși numărul pastorilor recunoscuți oficial era de doar 816[21]. Autoritățile comuniste observa că aceste culte neoprotestante au „de 15 ori mai mulți preoți și de peste 13 ori mai multe biserici”[22], ele beneficiind și de contribuții bănești pe care nu le înregistreaza, considerând chiar că adventiștii dispun de „o bază bănească anuală de peste 20 ori mai puternică decât a bisericii ortodoxe”[23]. Pastorii acestor culte sunt acuzați că îi fac pe enoriașii lor să considere că „problemele vieții reale și atributele cetățenești sunt […] lucruri secundare și trecătoare în raport cu grija permanentă de a-și asigura un iluzoriu loc în ceruri”[24], îndoctrinându-i prin „excesul de misticism pe care îl propagă”[25] că această calitate de membru la un cult neoprotestant trebuie să fie „factorul primordial al existenței lor”[26].

În notă este precizat și ritmul de creștere al acestor culte: dacă între 1948-1954 ele vor primi, anual, 16.600 membri, el va scădea între 1955-1958, ajungând la doar 4.750 credincioși noi anual. Un motiv al acestei scăderi de aderența a reprezentant-o, printr-o altele, terminarea organizării Corpului Împuterniciților și al inspectorilor generali de culte[27].

Un alt motiv al expansiunii numerice este considerat regimul organizatoric mai favorabil, exprimat prin statutele cultelor. Dacă în cazul cultelor istorice, o parohie deservește aproximativ 1.000 de credincioși, la cultele neoprotestante s-a admis principiul unităților de bază (biserici sau comunități), pe baza asocierii unui număr minim de 20 de enoriași[28]. În notă se prezintă și o statistică oficială: cultele istorice au o biserică la 984 credincioși și un „deservent” (pastor sau preot) la 1.216 persoane, cultele neoprotestante au o casă de rugăciuni la 81 de adepți și un deservent la 94 enoriași[29].

Pentru a opri aceste creșteri s-au luat câteva măsuri: încă din 1958, aceste culte au fost convinse să nu mai accepte noi serii de elevi la seminariilor lor teologice, cultele nu mai pot cumpară imobile pentru a deschide biserici, actele de cumpărare nefiind legalizate sau introducerea unor forme legale de trecere de la un cult la altul. În scurt timp se va impune arondarea bisericilor, pentru a reduce numarul lor și al deservenților.

Cultele neoprotestante au reprezentat de-a lungul regimului comunist un posibil factor de rezistență anti-comunistă, astfel că autoritățile comuniste au încercat să „combine” reacțiile anti-religioase contra acestor culte cu perioadele de „bunăvoință” prin care le acordă diferite libertăți. Totuși, aceste culte au rezistat de-a lungul dictaturii și continuă să crească numeric și în ziua de azi.

Bibliografie:

1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006;

2. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005;

3. Bochian, Pavel, Viața unui pastor din România

NOTE

[1]Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 12;

[2] Ibidem;

[3] Ibidem;

[4] Ibidem;

[5]Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005, p. 350;

[6]ANIC, fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 29;

[7]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 34;

[8]Ibidem;

[9]Ibidem;

[10]Ibidem, f. 35;

[11]Ibidem;

[12]Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 358;

[13]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 46/1950, f. 1;

[14]Ibidem, f. 3

[15]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 35;

[16]Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006, p. 468;

[17]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 15/1960, f. 3;

[18] Ibidem;

[19] Ibidem;

[20] Ibidem, f. 4;

[21] Ibidem;

[22] Ibidem;

[23] Ibidem;

[24] Ibidem, f. 5;

[25] Ibidem;

[26] Ibidem;

[27] Ibidem, f. 7;

[28] Ibidem, f. 8;

Publicat în: Baptişti, Comunism, Creștinism, Creştini după Evanghelie, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Ortodocși, Penticostali, Persecuţie, Politică, Religie, Rezistență, Securitatea | Etichetat: , , , ,