Apariții editoriale (15) Bogdan Emanuel Răduț, Din istoria Creștinilor după Evanghelie. Culegere de documente

Semnalez apariția cărții prietenului meu, Bogdan Emanuel Răduţ, Din istoria creştinilor după Evanghelie. Culegere de documente, Cuvânt înainte de Virgil Achihai, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 232 pag.
După cum spune și titlul aceasta carte tratează istoria Creștinilor după Evanghelie prin prisma documentelor, specific a două categorii de documente:
1. Documente normative
2. Documente cultice
Cartea va fi lansată în cadrul Conferinţei naţionale – Simpozion a creştinilor după Evanghelie, din 03-05 octombrie 2013, la Biserica Creştină după Evanghelie Antiohia Bucureşti.
***
Cuvântul înainte este scris de către Virgil Achiahai, președintele Uniunii Bisericilor Creștine după Evanghelie și al Alianței Evenghelice din Romînia.
Cine sunt Creștinii după Evanghelie? Despre istoria lor, Bogdan Emanuel Răduț, editorul cărții de față, menționează în argumentul cărții următoarele:
După cum am menționat mai sus, documentele din această carte au fost împărţite în două: normative şi cultice.
La cele normative autorul a „reunit extrase din constituțiile României privind drepturile şi libertăţile religioase, cele trei legi ale cultelor din România (1928, 1948 şi 2006), decrete, decizii şi legi privind asociaţiile religioase. De mare importanţă internă sunt statutele de organizare şi funcţionare a Cultului, normă internă a creştinilor după Evanghelie. Se mai pot citi documente privind Alianţa Evanghelică din România, la care Biserica Creştină după Evanghelie este membru fondator.
La cele cultice am reunit mărturisirile de credinţă şi crezurile care definesc principiile doctrinar‐dogmatice ale Cultului. Am adăugat şi Crezul Alianţei Evanghelice, fiindcă defineşte principiile doctrinar‐dogmatice adoptate de cultele membre (baptist, creştin după Evanghelie şi penticostal).
Studiul introductiv trasează – în linii mari – apariţia, istoria şi evoluţia creştinilor după Evanghelie în România. Era necesară scrierea lui, şi apariţia volumului de faţă totodată, pentru a completa un gol existent de prea multă vreme.
Dacă pentru celelalte biserici şi culte există astfel de lucrări de istorie, iată că acum apare şi pentru creştinii după Evanghelie.”
Bogdan Emanuel Răduț, extras din Argumentul cărții
James Hudson Taylor (21 Mai 1832 – 3 Iunie 1905)
O biografie succintă a celui ce a fost James Hudson Taylor, misionar în China.
28.09.2013 | Ildica Burcio
Un misionar protestant britanic, care a petrecut 51 de ani din viață în China. Hudson Taylor s-a născut în Barnsley, Anglia, în
familia unui farmacist și predicator Metodist. În adolescență Hudson Taylor s-a depărtat de la credința creștină a părinților săi. Dar în vârstă de aproape șaptesprezece ani s-a pocăit la citirea unui tractat, în timp ce mama lui, plecată la odihnă în depărtare, se ruga pentru el. Tânărul s-a pus la dispoziția lui Dumnezeu fără rezerve. În 1851, Taylor s-a mutat cu traiul într-un cartier sărac în Kingston, ca să fie un asistent medical pentru Dr. Robert Hardey, și a început să se pregătească pentru o viață de credință și slujire, dedicându-se săracilor și exercitând credință că Dumnezeu îi va împlini nevoile. El practica distribuirea Evangheliilor și predicarea la aer liber printre cei săraci. A fost botezat în 1852, și a convins-o pe sora lui, Amelia, să primească botezul.
Citește mai departe pe http://moldovacrestina.md/blog/H.+Taylor+-+Misionar+-+China.html
Propunere pentru înființarea unui centru Ortodox la Geneva cu scopul de a „direcționa și controla emigrația românească”
Recitind de curând articolul lui Adrian Nicolae Petcu despre Departamentul Cultelor, mi-a reținut atenția pasajul de mai jos
Un alt refuz din partea Departamentului cultelor, impardonabil pentru Securitate, s-a consumat la propunerea ambasadei României în Elveția prin care solicita înființarea „unui centru ortodox românesc la Geneva”, în scopul „contrabalansării comunităților romanești cu orientare reacționară şi anticomunistă, precum și pentru a concentra în jurul său elemente cu idei şi vederi progresiste, să devină, în perspectivă, un centru de direcționare şi de control a emigrației romanești”[44]
[44]ACNSAS, Fond Documentar/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 10, ff. 138v-139.
Adrian Nicolae PETCU, Activitatea Departamentului Cultelor în atenția Securității (1970-1989), Partea I-a http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Activitatea%20departamentului%20cultelor%20in%20atentia%20securitatii%201%20de%20Adrian%20Nicolae%20Petcu.htm
Am considerat interesant faptul că propunerea de înființare a unui centru ortodox românesc la Geneva nu se făcea pentru promovarea valorilor creștine ci „pentru a concentra în jurul său elemente cu idei şi vederi progresiste, să devină, în perspectivă, un centru de direcţionare şi de control a emigraţiei româneşti”. Cred că acest detaliu poate fi încadrat în ceea ce eu am denumit în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România 1948-1965 ca fiind Implicarea Bisericii în acțiunile propagandistice ale regimului comunist prin promovarea unei imagini pozitive în Occident. Se impune menționarea, că în acest caz, vorbim de ceva mai mult decât de o promovare a unei imagini pozitive dorindu-se nici mai mult nici mai puțin ca în viitor acest centru să devină unul de „direcționare și control al emigrației românești.”
Simpozion omagial – Traian Dorz 100 ani, Cluj-Napoca, 12 septembrie 2013

Personalitățile al căror impact cultural și comunitar au influenţat numeroase vieţi merită întotdeauna celebrate. Alături de istorici, teologi, critici literari, regizori și numeroși colaboratori apropiați ai lui Traian Dorz, acest simpozion își propune evocarea empatică a unei figuri creatoare, a cărei jertfă existenţială face cât o operă. Evenimentul va cuprinde două sesiuni de comunicări, o masă rotundă cu titlul Traian Dorz – între biografie și mitologie, lansarea antologiei de autor Emaus, proiecția filmului documentar Traian Dorz – un poet creștin (regia: Lucia Hossu Longin).
Apariții editoriale (13) Viorel Achim, Politica Regimului Antonescu față de cultele neoprotestante. Documente
Semnalez în cadrul acestui articol apariția unui volum de documente consistent și important privind persecuția neoprotestanților în timpul regimului Antonescu. Voi revenii cu detalii despre autor și geneza acestor volume care din lipsa finanțării au fost restrânse la un singur volum.

“Volumul reuneşte cele mai importante documente referitoare la politica statutului roman faţă de confesiunile neoprotestante în anii 1940-1944. Sunt analizate cele trei grupuri neo- protestante prezente atunci în Romania: baptiştii, adventiștii de ziua a șaptea și creștinii după Evanghelie. Față de aceste denominațiuni, care numărau împreună aproximativ 100.000 de membri, marea majoritate de etnie romană, guvernul Antonescu a dezvoltat o politică specială, ce a culminat cu interzicerea lor. Începând cu septembrie 1940, credincioșii care aparțineau de aceste Biserici au fost supuşi la numeroase măsuri discriminatorii, acestea transformându-se în scurt timp într-o prigoană confesională fără precedent în istoria modernă a României. Documentelor li se adaugă legislația în domeniu, publicată în Monitorul Oficial. Prin felul în care este organizată, culegerea se adresează cercetători lor, dar și tuturor celor interesați de istoria României în anii celui de-al doilea război mondial.” (editorii)
Viorel Achim este cercetător ştiinţific gradul I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română, Bucureşti. De acelaşi autor: România şi Transnistria: Problema Holocaustului. Perspective istorice şi comparative (coord., 2004), Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea (coord., 2010), Identity Projects and Processes in the Romanian Space, 19th-20th Centuries (ed., 2010).
Volumul de 936 de pagini a apărut de curând la Editura Polirom din Iasi și poate fi achizitionat de pe http://www.librariaonline.ro/ la prețul de 44,96 RON.
Conferința „Arhivele comunismului – între discurs și realitate”, București, 23 august 2013
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc organizează în data de 23 august 2013, la București, conferința cu titlul „Arhivele comunismului – între discurs și realitate”. Aceasta se desfășoară la sediul Institutului, str. Alecu Russo nr. 13-19, et. 5, ap. 11. sector 2, începând cu ora 9.00. Conferința va fi deschisă de președintele Consiliului Științific al IICCMER, domnul Dinu Zamfirescu.
„Arestarea” memoriei și controlul ei a fost o caracteristică esențială a statului comunist. În acest scop, regimurile comuniste au limitat constant accesul la arhive și documente, prezentând numai versiuni alterate, distorsionate și propagandistice ale trecutului și prezentului. De cele mai multe ori, aceste practici au fost continuate și de succesoarele statelor comuniste după 1989, cum este și cazul României. De-a lungul primelor două decenii postcomuniste, accesul la arhivele P.C.R. a fost permis numai câtorva apropiați ai puterii politice. Înființarea unor instituții de investigare a memoriei comunismului în statele ex-totalitare a permis accesul și altor categorii de cercetători la aceste arhive. Și totuși, arhivele comunismului sunt încă „semi-închise”. Accesul total și fără limitări este încă o iluzie, restricționările fiind impuse de o serie de instituții sau persoane cu funcții de conducere. Până în prezent, toate discuțiile despre accesul la documentele perioadei comuniste au fost organizate și coordonate de deținătorii acestor arhive. Organizatorii au insistat asupra „succeselor” realizate în ultimii ani, fără a prezenta restricțiile și piedicile întâmpinate de cercetători.
Conferința „Arhivele comunismului – între discurs și realitate” se adresează în primul rândul cercetătorilor și istoricilor, categorii care militează pentru deschiderea totală a acestor arhive și instituirea unui acces neîngrădit la documentele create de structurile statului comunist.
Program conferință
Descarcă document (PDF)
Rezumat comunicare Marius Silveșan, Reconstituirea istoriei baptiștilor sub comunism pe baza documentelor de arhivă. Un demers necesar.
Rezumat (PDF)
Declarație a Patriarhiei Copte Catolice din Egipt
Text preluat de pe site-ul http://inliniedreapta.net
Declarație a Patriarhiei Copte Catolice semnată de patriarhul Ibrahim Isaac, Patriarh al copților Catolici și Președinte al Adunării Clerului Catolic din Egipt
Declaratia Bisericii Catolice din Egipt

Biserica catolică din Egipt urmărește cu durere și neliniște, însă întru speranță, suferințele îndurate de țara noastră ca urmare a actelor teroriste josnice care ucid persoanele, ard bisericile, școlile și toate instituțiile Statului. Din adâncul inimii, din dragoste pentru patria noastră și în solidaritate cu toți frații noștri egipteni, creștini și musulmani, ne străduim, în masura posibilităților și mijloacelor noastre, să intrăm în contact cu numeroase organizații prietene din lume, pentru a le lumina cu adevărat asupra situației actuale și dorim să insistăm asupra celor ce urmează:
– Sprijinul nostru ferm, lucid și liber cu privire la toate instituțiile tării și în mod special poliția egipteană și forțele armate care desfășoară întregul lor efort pentru protecția patriei .
– Apreciem comportamentul țărilor care se străduiesc în mod loial să înțeleagă caracterul specific al evenimentelor actuale și refuzăm în mod absolut și categoric orice tentativă de a interveni în afacerile interioare ale Egiptului sau de a influența deciziile lui suverane, oricare ar fi scopul sau pretextul.
– Suntem recunoscători în ce privește mass-media egiptene și străine care comunică știrile și evenimentele cu obiectivitate și integritate și condamnăm mass-media care propagă minciuni și falsifică adevărul în scopul de a induce în eroare opinia publică mondială.
– Suntem recunoscători în ce privește participarea cetățenească a nobililor musulmani care s-au menținut de partea noastră, în cea mai mare masură a posibilităților lor, pentru a apăra bisericile și instituțiile noastre.
– În sfârșit, interpelăm conștiința mondială și toți responsabilii țărilor, rugându-i să înțeleagă autentic și să acorde încrederea lor faptului că ceea ce se întâmplă în prezent în Egipt nu este o lupta politică între facțiuni rivale, ci este vorba despre o luptă a tuturor egiptenilor împotriva terorismului.
– În incheiere, prezentăm condoleanțele noastre tuturor familiilor și apropiaților victimelor, și cerem Domnului Dumnezeu vindecarea tuturor răniților.
Traiască Egiptul liber.
+ Ibrahim Isaac
Patriarhul din Alexandria al Copților Catolici
Presedinte al Adunarii Clerului Catolic din Egipt
Cairo, 18 august 2013
Relația dintre Evanghelie și cultură

Printre interesele mele se numără și aspectele legate de metodologia cercetării și a realizării unei lucrări științifice. La recomandarea bunului meu prieten, Dragoș Predescu, am cumpărat cu ceva timp în urmă și citit cartea părintelui profesor Daniel Benga, Metodologia cercetării științifice în Teologia istorică, Editura Sofia, București, 2005, 224 pagini. Recomand această lucrare tuturor celor interesați de tema amintită mai sus și în mod particular de teologia istorică.
Revenind de curând asupra textului am revăzut o însemnare care m-a ajutat să înțeleg mai clar faptul că între Evanghelie și cultură există o relație de interdependență. Profesorul Daniel Benga menționa că „între Evanghelie și cultură există o dialectică. Cultura nu poate rămâne în afara Evangheliei deoarece nu are sens în ea însăși, chiar dacă uneori poate exprima unele adevăruri cu privire la spiritul uman. Evanghelia este singura care poate transfigura cultura. La rândul ei, Evanghelia nu poate ajunge la persoanele umane decât prin intermediul culturii, avându-se în vedere contextul cultural specific fiecărui neam. Altfel spus, cultura fără Evanghelie rămâne pe pământ, iar Evanghelia fără cultură nu poate fi comunicată oamenilor.”
Colecționarul de fericire, colecționarul de vieți
Cum „timpul înapoi nu se mai dă, viața
nu trebuie uitată ci împărtășită.”
Cătălin Dupu
Fiecare dintre noi suntem colecționari de fericire pentru că adunăm, strângem în inima noastră acele momente care ne aduc fericire, ne fac să fim mai buni, mai iubitori și mai atenți cu semenii. Prin antiteză, colecționarul de vieți face referire la un sistem, la un partid cum a fost cel comunist, care și-a propus nu să aducă fericirea în viața oamenilor, ci să îngenuncheze viețile acestora, să se pună pe sine mai presus de aceștia și să-și impună directivele prin intermediul unei dictaturi. Am făcut referire la aceste aspecte deoarece ele se regăsesc îngemănate sub titlul Cine știe ce aduc zorile?, numele ultimei cărți a lui Cătălin Dupu și totodată titlul povestirii cu care se deschide cartea. Întrebarea din titlu este una care merită mai multă atenție decât am fi tentați să-i acordăm la prima vedere. Noi nu știm ce pot aduce zorile, dar Creatorul lor știe. Am putea să parafrazăm titlul cărții și să întrebăm cine știe ce este viața?, cine știe ce aduce ziua de mâine în afară de Dumnezeu? Răspunsul este că nimeni, fapt relevat și de povestirile, schițele, nuvelele din care este compusă cartea, unele istorice iar altele autobiografice. Scopurile cărții sunt multiple, însă ceea ce atrage atenția din punct de vedere istoric este faptul că autorul aduce în atenția contemporanilor fapte, evenimente și personaje din trecut. Considerăm demersul său ca fiind unul binevenit și de folos pentru a cunoaște istoria, astfel ca atunci când aceasta se repetă, noi să nu mai repetăm greșelile trecutului. Să fim oameni înțelepți care știu să-și prețuiască valorile și trecutul, interesați de identitatea noastră, cetățeni care vor și pot să transmită un mesaj pozitiv societății în care trăiesc.
Cine știe ce aduc zorile? este o poveste istorică captivantă, care se desfășoară pe fondul celui de-al doilea război mondial și al alianței dintre Germania și România. Autorul reușește să capteze audiența prin realismul și totodată dramatismul operei. Citind povestioara ești transpus în birourile legației germane de la București, faci cunoștință cu oameni și locuri pe care altfel nu i-ai fi întâlnit, pe lângă care poate ai fi trecut nepăsător, referire la faptul că aceste personaje ne pot reprezenta chiar pe noi, viața lor să fie într-o anumită măsură și viața noastră. Unul din personajele care atrage atenția este „omul lui Dumnezeu”, preotul către dă dovadă de îndrăzneală și înțelepciune în acțiunea pe care o avea de îndeplinit, aceea de a aduce alinare sufletelor îndurerate, trupurilor vlăguite de tratamentul dur la care au fost supuse de către „lunganul”, gardianul închisorii. Cred că acesta este rolul nostru, al celor care cred într-un Creator, de a aduce speranță și alinare în viețile celor din jurul nostru prin ceea ce facem, prin comportament, prin vorbele noastre. Autorul nu forțează lucrurile, ci lasă povestea să decurgă normal cu tensiunile ei inerente. Viața se desfășoară pe mai multe planuri: în închisoare, în biroul comandantului, în oraș, în familia Liviei, dar peste toate veghează Bunul Dumnezeu. Un Dumnezeu care intervine în cursul istoriei, în desfășurarea ei așa cum vrea și când vrea. El este la cârma vieții oamenilor și la cârma istoriei, fapt care ne conduce către o îngemănare între istorie și credință.
O altă povestire istorică este Comanda dictatorului, care dezvăluie dorința președintelui României Socialiste, Nicolae Ceaușescu, de a cunoaște viitorul omenirii. A dorit să știe ce spune cartea Apocalipsa despre sfârșitul istoriei. Cu toate că nu știm ce a descoperit profesorul cu nume neamț despre ceea ce i-a comandat dictatorul să afle, este evident faptul că dictatorul nu a mai stat la conducerea țării decât un an. Mai mult decât atât, în decembrie 1989, după un proces sumar, Nicolae Ceaușescu, și soția sa, Elena Ceaușescu au fost împușcați. Faptul că s-a încrezut în sine, s-a crezut mai presus de divinitate, considerându-se el însuși o persoană care trebuia să aibă propriul cult i-a adus pierirea.
Societatea ideală, multilateral dezvoltată, ne este prezentată în schița Cândva la Casa Poporului, lucrare care descrie suferința, lacrimile, sacrificiul și prigonirile pe care le-au îndurat cei care au lucrat la acea construcție megalomanică. Povestea se construiește paralel cu dezvăluirea personajului principal, maistrul electronist Tudor Ilie, a familiei sale și a tovarășilor de lucru și de credință. Casa Republicii, denumită după Revoluția din decembrie 1989 Casa Poporului, s-a construit cu muncă non stop până la epuizare, cu lacrimi, cu amenințări și cu multe sacrificii de vieți omenești, a celor care s-au tot dus, „au murit și nu meritau.” (p. 36). Cu toate suferințele și privațiunile la care au fost supuși alături de ceilalți, pentru Tudor Ilie și ceilalți muncitori care au mai rămas în viață izbăvirea a venit mai repede decât aceștia se așteptau, prin Revoluția din decembrie 1989, „pentru că Domnul Dumnezeu nu ține cont de calendarul omului ci de Hăruitul Său Pan.” (p. 36)
În povestea Mașina de muzeu ne sunt relatate peripețiile prin care a trecut echipa care a filmat producția „Cartea care a schimbat lumea”, o continuare a filmului „La frontieră”, ambele regizate de către Cătălin Dupu. Filmul „La frontieră” vorbește despre transportul ilegal de Biblii în perioada comunistă. Sunt amintite în acest context persecuțiile îndurate de cei care s-au implicat în astfel de acțiuni în România comunistă. La frontieră, Cartea care a schimbat lumea, Acces interzis „sunt istorii adevărate care demonstrează că și la noi au trăit creștini adevărați care au îndurat ani de închisoare pentru Domnul.” (p. 41).
Așa cum aflăm din povestirea Piatra Neamțului „istoria este mult mai lungă și plină de învățăminte.” Cum „timpul înapoi nu se mai dă, viața nu trebuie uitată ci împărtășită.”
Faptul că viața nu trebuie uitată nu însemnă neapărat că În dragoste nu sunt necazuri. Cu toate acestea, „atâta timp cât suntem în viață fiecare dintre noi mai are o șansă la fericire.”
Prin intermediul Colecționarului de fericire „am realizat că viața noastră depinde de multe detalii pe care ni le stabilim noi: prieteni, locuri, alegeri, haine, atitudini” și mai mult decât atât am aflat că esența fericirii este „mai mult decât o filosofie, un țel, o stare”, aceasta este ADEVĂRUL.
Adevărul unei epoci nu de mult apuse este și subiectul nuvelei Dureri de seceră și ciocan unde ne este prezentată viața unei familii credincioase care deținea o mică fierărie, familie a cărei viață a fost distrusă prin două mari lovituri. Prima a fost colectivizarea, iar a doua a venit ca urmare a celei dintâi, însă după mai mulți ani în care familia se stabilise la Iași, iar Nea Ion se angajase ca fierar la Atelierele CFR Nicolina, când după ani de muncă și trudă și după promisiuni deșarte își vede năruită speranța de a ajunge șef de secție la fierărie ca urmare a avansării unei persoane mult mai tinere fără pregătirea profesională necesară. Prin intermediul acestei nuvele autorul scoate în evidență propaganda comunistă, punând în antiteză minciuna unei societăți născută prin distrugerea multor vieți și realitatea vieții sub comunism. Ne este relevată aici diferența dintre discurs și realitate, aspecte care pot fi observate dacă urmărim cu atenție evoluția acestei familii de țărani, credincioasă și recunoscătoare Creatorului, familie care este nevoită să plece de la sat la oraș datorită colectivizării. Ajunsă în orașul Iași această familie încearcă să se integreze în societatea comunistă, o societate care se construia sub ochii lor, însă și aici se va lovi tot de tovarășii care au luat locul domnilor, de comuniștii care după ce i-au luat pământul i-au luat și viața. Putem spune, parafrazând titlul povestirii anterioare, că Partidul Comunist a devenit un colecționar de vieți.
Pentru credincioșii evanghelici din România persecuțiile religioase declanșate la mijlocul secolului XX de Partidul Comunist nu erau o noutate pentru că aceștia se confruntaseră cu ele încă din secolul XIX. Un caz aparte în fenomenologia persecuției religioase este relevat de autor prin intermediul povestirii Locația nu vă aparține. Plecând de la cazuri reale acesta ne prezintă lupta unei biserici evanghelice pentru păstrarea, iar apoi recuperarea lăcașului de cult. Rechiziționarea acesteia s-a realizat prin Decretul lege din 29 decembrie 1942, completat în 1943 printr-o prevedere legislativă care avea următorul cuprins: „Asociaţiunile religioase sectante, care au existat în România la 29 Dec. 1942, şi acele care au fost autorizate ulterior sau sunt simulate sub forme personale juridice, fără scop lucrativ sau altele, sunt şi rămân desființate de drept.”
Acest scurt istoric transpus în scris sub formă de povestire face referire la faptul că aceasta a fost situația bisericilor evanghelice până la 31 august 1944 când „legea din 42 a fost abrogată.” În ceea ce privește lăcașul bisericii la care face referire povestirea, aflăm că recuperarea acestuia de către credincioși nu a fost un demers facil. „A fost un proces greu și abia în [19]46 biserica s-a reunit iar, acolo unde pentru patru ani s-au vândut lacuri și vopseluri.” Sfârșitul acestei relatări este unul care ne arată credincioșia lui Dumnezeu, atrăgând totodată atenția asupra faptului că El va judeca toate lucrurile și că fiecare din noi vom da socoteală de acțiunile noastre. „Ceea ce nu au înțeles niciodată autoritățile, puse acolo pe scaune doar pentru o vreme, este faptul că în necaz și persecuție cei care au aceeași credință creștină nu pier, nu disperă, ci se întăresc și cresc. Este puterea lui Dumnezeu asupra lor …” (p. 73)
Fiecare dintre noi să rămânem credincioși lui Dumnezeu și să ne rugăm ca atunci când trecem prin situații limită El să nea dea puterea de a rămâne de partea ADEVĂRULUI.












