Episcopul Inochentie Micu Klein și lupta pentru emancipare a românilor
Un articol preluat de pe http://www.adevarul.ro
Inochentie Micu şi Avram Iancu sunt figurile tragice ale Transilvaniei. Fii de ţărani liberi, prin lumina învăţăturii s-au înălţat amândoi mult peste starea românilor. Şi-au pus viața în slujba naţiei lor sunt, în cazul amândurora, cuvinte potrivite. Destinul i-a unit şi prin întristarea de-a fi sfârşit înşelaţi în promisiunile Vienei şi neînțeleși de semenii lor.
*
Foto: wikipedia
Inochentie Micu (Klein) s-a născut la 1700 (după unii, la 1692). La botez primise numele Ioan, iar la călugărire, pe cel de Inocenţiu. Legenda spune că pruncul ce-şi însoţea tatăl în târgul Sibiului i-a atras atenţia unui iezuit. Acela i-ar fi propus plugarului să-i trimită copilul la şcoală. „Tată, eu merg!”, a răspuns îndată băiatul cu vocaţie de cărturar.
A învăţat la colegiul iezuit din Cluj şi în Slovacia. Student încă la teologie, a fost desemnat episcop al bisericii greco-catolice cu sediul la Făgăraş.
Tânărul episcop al românilor uniţi şi-a început deîndată misiunea în spiritul promisiunilor Curţii Imperiale şi papei. A scris memorii şi a solicitat audienţe la Viena în numele clerului şi mirenilor trecuţi la Biserica Romei. Cererile sale puteau fi – şi au fost – socotite revoltătoare de către mai-marii cărora le erau adresate. „Eu şi clerul meu cu adevărat suntem şi vom rămânea uniţi numai să ni se dea şi nouă acele imunităţi de care se bucură clerul romano-catolic”, scria el bunăoară.
Ca membru al Dietei transilvănene, a insistat cu orice prilej să înceteze starea de „toleraţi” a românilor, să li se dea drepturi egale cu „naţiunile recepte”. Petiţiile sale vor fi surse de inspiraţie şi acte fondatoare pentru Supllex-urile transilvănenilor. A obţinut un domeniu la Blaj, unde-a început construcţia Catedralei Sfintei Treimi, reşedinţei episcopale şi mănăstirii greco-catolice.
A cerut drepturi pentru românii ardeleni
În sinodul convocat în 1744, episcopul a declarat clerului prezent că, dacă împărăteasa Maria Tereza nu va acorda românilor uniţi drepturile promise, va trece munţii în fruntea clerului şi a credincioşilor săi.
Denunţurile că episcopul răzvrăteşte poporul n-au întârziat să sosească la Viena. Şi a fost chemat să răspundă zecilor de acuzaţii. Curtea imperială catolică nu dorea să-i supere pe nobilii calvini, lipsindu-i de braţele de lucru valahe.
Surghiunit până la moarte
Convins că papa îl va ajuta, Inochentie Micu nu s-a prezentat la Viena, ci s-a dus la Roma. Departe de a obţine sprijinul Vaticanului, a fost reţinut pentru totdeauna în oraş. Ultimii 24 de ani i-a trăit în surghiun.
Spre deosebire de nebunia blândă în care Iancu străbătea satele de moţi, episcopul ardelean şi-a consumat lucid drama singurătăţii, sărăciei şi suferinţei după locurile natale. O mărturisea astfel în testamentul său: „Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm. Zilele mele sunt pe sfârşite; când va veni vremea ca sufletul să părăsească trupul, mi-ar plăcea să fie încredinţat Creatorului prin rugăciunile şi slujbele voastre şi oasele mele să aştepte reînvierea în mănăstirea din Blaj”.
A murit în 1768. Dorinţa de-a aştepta reînvierea la Blaj i-a fost împlinită abia în 1997. Ceremonia s-a consumat pe fondul disputelor postcomuniste pentru recuperarea proprietăţilor greco-catolicilor intrate în patrimoniul ortodox.
Partajează asta:
Armand Puig, Iisus un profil biografic
Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui ARMAND PUIG, Iisus un profil biografic (Bucureşti: Meronia, 2006).
Armand Puig, născut în 1953, este preot catolic, profesor şi decan al Facultăţii de Teologie din Barcelona. În 1982 a luat doctoratul având-ul preşedinte de comisie pe cardinalul Joseph Ratzinger, actualul Papa Benedict al XVI-lea. A mai publicat numeroase lucrări cu tematică exegetică şi istorică. Cartea Iisus un profil biografic este foarte cunoscută în rândul cititorilor de literatură creştină, în special în rândul catolicilor.
Primele pagini ale ediţiei în română a episcopului Sofronie, dau un avânt cititorului. Sunt nişte cuvinte care motivează pe cel ce a luat cartea în mână, să nu o lase, până nu o citeşte toată. Cititorul va porni cu avânt citirea acestei cărţi.
Lucrarea este elaborată dintr-o perspectivă amplă, şi îmbină cercetarea istorică, analiza exegetică şi reflecţia spirituală. Cercetarea istorică excelează, datele fiind multe şi importante. În ce priveşte partea exegetică, rareori autorul aduce în discuţie termeni greceşti, iar în ce priveşte partea spirituală, nu e chiar o lucrare care să atingă prea mult inima omului (Cea mai mare compasiune e provocată de partea finală a vieţii Domnului Isus, şi anume: Răstignirea).
Partea predominantă a stilului însă, este cea istorică. În diferite cazuri, autorul intră în explicaţii teologice, unde se vede clar stilul catolic de interpretare a Sfintelor Scripturi. Astfel, el consideră că Dumnezeu e tatăl tuturor oamenilor (în timp ce Domnul Isus a afirmat că cei răi au ca tată pe diavolul); în dezbaterea decalogului evită categoric să discute porunca a doua, (care ar fi demolat întreaga doctrină romano-catolică a iconografiei şi a închinării la sfinţi), şi în locul celei de-a doua porunci, o înlocuieşte cu porunca iubirii aproapelui; când dezbate problema fraţilor Domnului Isus, e unul din puţinele momente când dă variante multiple, dar, deşi nu are temei biblic, totuşi acceptă varianta catolică, şi anume: virginitatea permanentă a Mariei, concluzionând că fraţii Domnului ar fi copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară.
Când intră strict în prezentarea vieţii Mântuitorului, autorul bombardează tot ceea ce aduce în discuţie prin versete Biblice dar şi prin citate din Scrierile Iudaice: Mişna, Talmudul, sau scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. Acesta poate fi considerat un punct forte. Dacă cititorul va fi atent şi va citi toate referinţele date de autor, va observa că în paralel cu cartea, va citi(cu foarte mici excepţii) toate cele 4 Evanghelii Canonice. Acest lucru va necesita o durată foarte lungă pentru citirea cărţii respective, şi aceasta, în jur de aproximativ 60-70 ore.
Cartea, este o carte foarte complexă, şi aşa cum spune şi titlul ei, Îl are în centru pe Mântuitorul, Isus Hristos.
Înainte de orice, autorul începe prin a prezenta multitudinea izvoarelor care vorbesc despre Isus Hristos, atât izvoare creştine, cât şi iudaice sau păgâne, informaţiile fiind consistente, arătând că omenirea nu e străină de existenţa Domnului Isus. Aceste informaţii aduc un punct forte cărţii, însă ca un punct slab al cărţii în ansamblu, este că aduce foarte puţine date din scrierile părinţilor bisericii, care au şi ei totuşi un cuvânt de spus prin literatura bogată şi diversificată pe care au scris-o.
Un următor pas, până să înceapă biografia Domnului Isus, cartea conţine importante resurse referitoare la perioada intertestamentară, la contextul întrupării Domnului Isus. Astfel, sunt discutate într-un mod serios câteva din localităţile razei de acţiune a Domnului Isus, diferitele partide religioase iudaice (Fariseii, Saducheii, Esenienii), dar şi alte evenimente petrecute în Iudeea, înaintea naşterii Domnului Isus. Autorul aduce în discuţie şi contextul robiei romane în care se afla la acel moment poporul evreu şi face într-un mod interesant trecerea de la Ioan Botezătorul la Domnul Isus.
După ce discută contextul naşterii Domnului Isus, autorul aduce investigaţii cu privire la ucenici, la persoanele care îl înconjurau pe Domnul Isus. Este relatată viaţa Mântuitorului, evenimentele la care a luat parte, şi cum se raporta Domnul Isus la Lege şi la datinile şi obiceiurile de atunci ale evreilor. Autorul îl prezintă mai mult ca un Rabin pe Isus, decât ca Fiu al lui Dumnezeu. De altfel nu pomeneşte prea mult despre statutul de Domn al Acestuia.
Lucrarea prezintă viaţa Mântuitorului într-o ordine cronologică, şi dezbate evenimentele majore ale vieţii Lui (deşi multe evenimente autorul le repetă, când într-un capitol, când într-altul): Naşterea, trăirea în plinătatea ascultării, minunile (deşi le prezintă destul de haotic), patimile, moartea, îngroparea şi învierea.
În concluzie, cartea este bună, şi recomandabilă pentru citit, dar e mai mult ca o sursa istorică. Este o carte complexă, care aduce la lumină lucruri noi (neştiute poate până la citirea cărţii). Ar fi interesant să se insiste pe capitolele 2, 3 şi 6 (acesta părând a fi cele mai interesante, plăcute, şi bine structurate)
.
Partajează asta:
Zenovie Pâclișanu, Biserica și Românismul
Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui Zenovie Pâclișanu, Biserica și românismul, Cluj-Napoca: Galaxia Gutenberg, 2005.
Zenovie Paclisanu, preot greco-catolic, s-a născut în anul 1886 în comuna Straja din județul Alba. Face studiile
teologice la Blaj iar specializarea la Institutul Catolic Augustaneum din Viena, unde obține și doctoratul. De-a lungul vieții, a ocupat funcții importante, de la Director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până la rangul de prelat Papal, iar mai apoi a fost numit în funcția de vicar general mitropolitan al credincioșilor Greco-Catolici din Muntenia, Oltenia și Moldova. În anul 1958 a murit în mâinile celor care îl torturau.
În cartea sa, Biserica și Românismul, autorul prezintă un studiu istoric bine documentat cu privire la credința creștină de pe meleagurile României, starea bisericească românească, condițiile de desfășurare a vieții mănăstirești, prezentând unele detalii importante, și accentuând puternic “durerea” sa, și de altfel o dilemă bisericească națională: “De ce România este o țară Creștină de credința Ortodoxă și nu Catolică?”
El prezintă lipsa de statornicie a Credinței românești, datorată influențelor slavonice, iar mai apoi grecești. România nu dispunea de cărți scrise în limba națională, singurele cărți liturgice de care dispunea fiind cărți în limbi slavonești, fiindcă nu aveau posibilitatea de a aduce cărți grecești din Constantinopol sau cărți latinești din Roma. Astfel a fost introdusă în lumea bisericească românească, limba Slavonă, care a stăpânit viața românească intelectuală.
Autorul scoate la iveală însă și alte variante ale folosirii limbii Slavone în slujba bisericească românească, și nu își impune crezul său, el insistând mult pe acest subiect, deoarece îl consideră vital pentru evoluția credinței creștine în România, dar și evoluția țării întregi.
Prin prezentarea cronologică a ideilor, autorul nu uită să puncteze și apariția primelor mitropolii din Muntenia și Moldova (sec. al XIV-lea), mitropolii care urmau situația ierarhică din Constantinopol. Dezamăgirea autorului este dată și de influența puternică pe care grecii au exercitat-o după slavonism asupra României.
Citând istoria, autorul afirmă că între secolele XVII-IXX Biserica românească a cunoscut foarte puternic extinderea grecismului. Lideri religioși greci au invadat România, și numărul clericilor greci așezați în țările Române fiind, metaforic vorbind, fără sfârșit. Problema grecismului era că ei se manifestau într-un mod deloc biblic. Mărturiile spun că ei erau lacomi și hrăpăreți, nu se însuflețeau deloc pentru idealurile și cultura românească, aceasta având de suferit enorm de mult, deoarece neamul românesc nu trăgea niciun folos din monasticism. Alte mărturii susțin că stareții aveau averi private, făceau negoțuri, practicau camăta, stăteau în afara mănăstirii, primeau măicuțe în mănăstiri, primeau în interior persoane care nu erau călugărițe, foloseau documente false pentru câștigarea de averi, etc.
Românii ajunseseră să fie indignați de atitudinea grecilor. Ei credeau că mănăstirile au fost centre puternice culturale din care ieșea lumina asupra neamului; însă atunci când s-au uitat cu băgare de seamă, în loc de muncă culturală spornică și febrilă, și în loc de idealism creștinesc, s-a găsit exact opusul, și anume întuneric și o ignoranță înspăimântătoare.
De la o asemenea conducere de mănăstiri, cultura românească nu putea să aștepte prea mult. Astfel, de-a lungul istoriei au fost multe încercări de a scoate egumenii (stareții) greci, și de a româniza mănăstirile, multe dintre încercări fiind eșuate datorită gradului ridicat de incultură. Aceasta era o problemă asupra tuturor regiunilor românești: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Muntenia, Dobrogea.
Chiar dacă într-un final România a scăpat de conducerea grecească din cadrul mănăstirilor, aceștia au lăsat urmări, iar România de astăzi trebuie să le sufere și să le poarte consecințele. Autorul încheie cartea sa într-un mod optimist, afirmând că DA!, Biserica Românească va fi una adevărată așa cum trebuie, după rânduiala lui Isus Hristos.
Partajează asta:
Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România
Lăpugean Emanuel-Zaharia, Recenzie carte: Alexa Popovici, Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768. (Chicago: Editura Bisericii Baptiste Române, 1976).
Alexa Popovici (1915-1997) a studiat la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti, la Institutul Teologic de grad Universitar Ortodox din București. A urmat studiile doctorale în Statul Indiana din USA, fiind una dintre cele mai reprezentative personalități ale baptiștilor din România, nu numai pentru că a fost Director al Seminarului Teologic Baptist din București în perioada (1957-1965) dar și pentru numărul mare de cărți pe care le-a scris, foarte bine documentate. Alexa Popovici a fost și pastor și mai mult decât atât un iubitor al vestirii Evangheliei, botezând în jur de 6000 de suflete.
În cartea Istoria Anabaptiștilor 1527-1768, Alexa Popovici prezintă cititorilor pasionați de istorie bisericească, așa cum spune și titlul, un scurt istoric de două veacuri și jumătate, legat de existența anabaptiștilor pe teritoriul României. Studiul său istoric este foarte bine documentat, el având acces și la literatura străină, îndeosebi la cea maghiară. El este de părere că primii anabaptiști își au existența chiar dinaintea Reformei, și sunt cei care au dus Reforma până la maturitate, nu doar o reformă teologică, ci și una practică.
În România, anabaptiștii își fac apariția pe filieră poloneză, și au ca loc de desfășurare Transilvania, între anabaptiștii transilvăneni și cei polonezi fiind o legătură destul de strânsă. Nu se știe însă exact anul apariției credinței anabaptiste pe meleagurile României, însă se știe, din mărturii externe, ale dușmanilor, că deja în 1527, anabaptiștii erau deja infiltrați în Transilvania și aveau mari succese, câștigând teren.
De-a lungul celor două veacuri și jumătate prezentate de Alexa Popovici, anabaptiștii au avut multe evenimente de înfruntat. Anabaptiștii erau urâți de toți, și mai mereu, erau persecutați. Ei nu aveau ca dușmani doar Biserica Romano-Catolică care îi prigonea cu o înverșunare acută, ci, mai trist, erau persecutați de multe ori chiar și de “compatrioții” de reformă, luterani și reformați.
Dieta Transilvăneană oprea mereu libertatea de manifestare religioasă, susținând întotdeauna Catolicismul. De multe ori, luteranismul și reformismul primeau libertate religioasă, însă, anabaptismul a fost mereu neglijat, și asta doar din cauză, că mereu anabaptiștii au fost cei care au deranjat, prin trăirea lor, nu liniștea țării (căci erau oameni muncitori, pașnici și iubeau dreptatea), ci liniștea Împărăției Întunerecului. Ei au împlinit zicala care zice: “Sângele Martirilor Este Sămânța Creștinismului”, plătind în dese rânduri cu însuși sângele lor pentru Credința întemeiată și practicată pe principiile Nou-Testamentale (mai ales în ce privește practicarea Botezului Credincioșilor – acesta fiind în speță și principalul motiv al prigoanei.
Anabaptiștii din România au avut ca adepți oameni de seamă, cum ar fi Iacob Paleologul, Lutsomirschi, Andrei Fischer, Walter Francisc, Hugler Ioan Iacob, Hiertzl Konrad, David Francisc, cel din urmă perindându-se de-a lungul vieții sale de la Lutheranism(episcop) la Calvinism(episcop), apoi la Unitarieni, și în cele din urmă la Anabaptiști. Francisc a fost un teolog foarte bun, cu o influență puternică asupra oamenilor. El răspândește creștinismul prin sângele de martir vărsat, când ardea pe rug, pentru că nu vroia să accepte doctrina Catolică.
Autorul consideră, că anabaptiștii sunt strămoșii baptiștilor, între ei, ce-i drept existând și oarecare diferențe, însă fiind multe asemănări izbitoare în ce privește Cina Domnului, Botezul, Închinarea, și Principiile de organizare Eclesiologică. Cu toate acestea, cel mai asemănător obicei fiind spiritul misionar, potrivindu-se sloganul: „Fiecare Baptist un Misionar”.
Împotriva anabaptiștilor s-a recurs la cele mai murdare metode, pentru a se muta la catolicism. În ochii persecutorilor catolici nu conta starea sufletească, ci numele religiei. Astfel, împotriva anabaptiștilor situați la Vințul de Jos au fost efectuate presiuni imense, autorul prezentând câteva din metodele pline de viclenie practicate de Catolici. Lăsați la îndemâna călugărilor iezuiți, anabaptiștilor li s-a propus cooperarea, convertirea la Catolicism, moșteniri și averi, supra-taxele, închisoarea, martiriul, etc.
Deși inițial, și pentru o lungă perioadă au rezistat multiplelor metode de catolicizare, în cele din urmă, risipirea anabaptiștilor din Vințu de Jos a avut loc. Unii au murit, alții s-au mutat din Transilvania în Bucovina, ne mai rezistând prigoanelor diabolice, iar alții, au plecat steagul în fața Catolicismului , ne-vrând să renunțe la moșia pe care o aveau de la principele Bethlen. Anul 1782 a fost ultimul în care s-a vorbit de anabaptiști în Transilvania.
Ca și cult religios, anabaptiștii au dispărut de pe scena românească publică, însă doctrinele au fost încă practicate pe ascuns, în familie, și în cele din urmă, pe alocuri, au existat, în secolul XX, oameni care au mărturisit că în trecut primiseră credința anabaptistă. Autorul afirmă că între anabaptiști și prima biserică Baptistă germană fondată în 1856 la București există legături, cele două denominațiuni împletindu-se, și continuând împreună, datorită asemănărilor doctrinare, și practice.
Cartea Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768 – de Alexa Popovici, este o carte care nu pierde timpul cititorului, este o carte care merită citită, pentru cunoașterea istoriei, pentru întărirea credinței, pentru a cunoaște cine sunt vrăjmașii Crucii, pentru a cunoaște care sunt, și care vor fi întotdeauna metodele diavolești de prigoană, și chiar pentru a ne identifica, noi cititorii, dacă trăim Evanghelia într-un mod autentic, și identic cu Biserica Primară a Noului Testament, așa cum anabaptiștii o făceau prin supunerea totală față de Cuvânt, și prin practicarea sfințeniei cu pasiune pentru Gloria Lui Dumnezeu.
Partajează asta:
Papa în inima africană a religiei voodoo
Papa Benedict al XVI-lea soseşte vineri în Benin, marcând astfel a doua sa vizită în Africa într-o țară considerată inima practicii voodoo.
Suveranul Pontif urmează să fie întâmpinat de zeci de mii de cetățeni ai Beninului și pelerini din Africa de Vest, scrie AFP. Vizita sa va dura trei zile și va culmina cu o mesă duminicală pe un stadion din Cotonou capitala economică a țării.
Călătoria Papei în Benin va cuprinde și o vizită la Ouidah, un oraș încărcat de simbolism și considerat unul din centrele religiei voodoo, care a funcționat multă vreme ca un nod comercial în comerțul cu sclavi.
Acolo Papa se va întâlni cu lideri religioși tradiționali, inclusiv cu șefi voodoo. Pentru mulți dintre locuitorii Beninului, amestecarea credinței catolice cu tradițiile locale nu este ceva neobișnuit, deși, potrivit AFP, acest amestec provoacă ocazional tensiuni.
Obiectivul principal al vizitei Papei în Benin, țara cu cea mai rapidă creștere a numărului de catolici, este semnarea oficială a documentului „Angajamentul pentru Africa” centrat pe pace, reconciliere și dreptate.
Documentul se constituie ca un rezumat al concluziilor sinodului episcopilor africani din 2009, însă observatorii lumii catolice se așteaptă ca actul să facă referire și la problemele inegalității sociale, ale corupției, ale sărăciei din mediul rural și ale creșterii numerice a adepților altor mișcări creștine.
Papa va semna documentul sâmbătă, în cea mai mare catedrala din Africa de Vest – catedrala din Ouidah, construită ca monument de aducere aminte a locului în care misionarii catolici au sosit acum 150 de ani.
Analiștii se așteaptă ca Papa să se confrunte din nou cu întrebări privind folosirea prezervativului în țara care este cel mai dur lovită de HIV/SIDA. Prima sa vizită africană, în Camerun și Angola, în 2009, a stârnit o uriașă controversă după ce Suveranul Pontif a spus că distribuirea prezervativelor în Africa a agravat problema infectării cu HIV.
Între timp, Papa și-a mai ponderat opinia, sugerând în cartea sa, publicată anul trecut, că folosirea prezervativului este permisă „în anumite cazuri”, și poate reduce riscul infectării cu HIV.
Bolnavii de HIV/SIDA din Africa sub-sahariană constituie, în momentul de față, 70% din segmentul de populație infectată cu HIV, la nivel mondial.
(Foto: AFP)
Partajează asta:
The Protestant Reformation – Part 1+2
The Protestant Reformation – Part 1
The Protestant Reformation – Part 2
Partajează asta:
Vaticanul pledează pentru crearea unui guvern mondial
Un document emis de Consiliul Pontifical pentru Justiție și Pace acuză că actuala criză economică europeană a fost generată de „mentalitatea utilitaristă” și pledează pentru o reglementare globală a industriei financiare și a rezervei monetare internaționale, informează Washington Post.
Documentul dat publicității luni propune crearea unei „bănci centrale mondiale”, care să reglementeze „fluxul și sistemul de schimb monetar, în mod asemănător cu băncile centrale naționale”.
Propunerea cuprinde de asemenea un apel pentru o taxă globală pe tranzacții financiare, al cărei profit ar fi direcționat pentru a „sprijini economiile din țările lovite de criză”.
Planul ar duce, în final, la stabilirea unei „autorități politice mondiale”, care ar controla muniția, migrația, securitatea hranei și protecția mediului la nivel internațional.
Această recentă propunere a Vaticanului este în acord cu viziunea prezentată de Papa Ioan al XXII-lea în 1963, și de Papa Benedict al XVI-lea în 2009.
Documentul Vaticanului acuză că „mentalitatea utilitaristă”, care susține că „ceea ce este util pentru individ duce în mod automat la binele comunității” este de vină pentru criza economică actuală. Propunerea sugerează că soluția ar fi în schimb „un spirit de solidaritate care transcende utilitatea personală”.
„Criza a scos în evidenţă comportamente precum egoismul, lăcomia colectivă şi acumularea de bunuri la scară mare,” citează din documentul Vaticanului, portalul stiricrestine.ro. „Dacă nu sunt găsite soluţii la diferitele forme de nedreptate, efectele negative care vor urma la nivel politic, economic şi social vor crea un climat de ostilitate tot mai mare şi chiar violenţă, iar în final vor submina fundamentele instituţiilor democratice, chiar şi pe ale celor considerate foarte solide,” se mai arată în același document.
„Existenţa democraţiilor în lumea întreagă nu exclude necesitatea unui guvern mondial, dar ea creează nevoia existenţei instituţiilor supranaţionale”, a afirmat Mario Toso, secretar în cadrul Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace, transmite Agerpres.
Această autoritate ar trebui să înceapă cu Naţiunile Unite ca punct de referinţă, dar să devină mai târziu independentă, şi să aibă puterea de a împiedica ţările bogate să exercite „o putere excesivă asupra statelor mici”.
Documentul i-a dezamăgit pe unii catolici progresiști, care sperau ca raportul să poziționeze Vaticanul mai evident de partea protestatarilor din mișcarea Occupy Wall Street.
Nici catolicii susținători ai pieței libere nu au fost mulțumiți de propunere. „Ce face Consiliul să creadă că ‘liderii globali’ vor reuși acolo unde atât de mulți lideri naționali au eșuat”, întreabă Kishore Jayabalan, director al Institutului Acton din Roma, și fost membru al Consiliului. „E păcat că acest document se bazează mai mult pe sentimentalismul unor speranțe politice spre un guvern mondial, decât pe experiența și expertiza reală în ceea ce privește piețele financiare,” a mai spus Jayabalan.
Citeste si
Vaticanul doreşte o autoritate economică globală
NB: Eu nu doresc nici autoritate economică globală și nici guvern mondial.
Partajează asta:
Vaticanul doreşte o autoritate economică globală
Vaticanul cere o autoritate globală care să ajute la reformarea finanţelor mondiale şi ale sistemelor economice aflate în criză. Liderii catolici au publicat documentul „Spre o reformare a sistemelor monetare şi financiare internaţionale în contextul unei autorităţi publice globale”.
Documentul de 41 de pagini propune aşezarea binelui comun în centrul activităţii economice internaţionale. Vaticanul deplânge „idolatria pieţei” şi solicită o nouă ordine economică care ar putea să impună sancţiuni pentru statele membre, asigurându-se astfel că acestea dispun de pieţe eficiente, a declarat episcopul romano-catolic Mario Toso.
„Astăzi, scena economiei internaţionale marchează abateri grave şi eşecuri, de aceea necesită un mod profund de înţelegere a modului în care trebuie să funcţioneze pieţele financiare”, a declarat Papa Benedict.
„Finanţatorii trebuie să redescopere cu adevărat fundamentul etic al activităţii lor, astfel încât să nu abuzeze de instrumente sofisticate, care pot servi pentru a trăda interesele deponenţilor”, a mai precizat suveranul pontif, făcând apel la „o etică centrată pe oameni”, notează CNN.
Pe fondul crizei economice, inegalitatea tot mai mare dintre săraci şi bogaţi impune necesitatea creării unei „bănci centrale în lume”, care să reglementeze fluxul de schimburi monetare într-o manieră care să includă şi ţările aflate în curs de dezvoltare, informează CNS.
Documentul, pregătit de către Consiliul Pontifical pentru Justiţie şi Pace, a fost publicat pe 24 octombrie în mai multe limbi. Acesta face referire la învăţăturile papilor care au condus în ultimii 40 de ani.
(Foto: Dreamstime)
Am considerat interesantă această știre nu atât datorită titlui în sine cât a ideii de autoritate economică globală, pe care o văd ca un prim pas către o autoritate politică globală. Am remarcat și idea vehiculată de către politicienii români referitoare la „Statele Unite ale Europei”, idee care conduce tot către o centralizare excesivă, fapt cu consecințe negative asupra libertății individuale.
Partajează asta:
Muzica evanghelica intr-o biserica catolica
Partajează asta:
Libertatea religioasă nu poate fi restricţionată la simpla libertate de cult
Arhiepiscopul Dominique Mamberti
Arhiepiscopul Dominique Mamberti, este secretar pentru relaţiile cu statele din partea Vaticanului. Acesta s-a adresat unei întâlniri a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, în ziua de luni, 12 septembrie 2011, în Roma. În cadrul întâlnirii menționate, OSCE a analizat discriminarea împotriva creștinilor.
Arhiepiscopul Mamberti a afirmat că “Libertatea religioasă nu poate fi restricţionată la simpla libertate de cult, deşi aceasta din urmă este în mod evident o parte importantă a ei”, a explicat el. “Cu respectul cuvenit pentru drepturile tuturor, libertatea religioasă include, între altele, dreptul la a predica, a educa, a converti, a contribui la discursul politic şi a participa pe deplin la activităţile publice”. Oficialul Vaticanului a clarificat că libertatea religioasă nu este sinonim cu relativismul sau cu “ideea post-modernă că religia este o componentă marginală a vieţii publice”.
“Relativismul şi secularismul neagă două aspecte fundamentale ale fenomenului religios, şi prin urmare dreptul la libertate religioasă, care cere să fie respectat: dimensiunile transcendentală şi socială ale religiei, prin care persoana umană caută să se relaţioneze, potrivit la ceea ce îi dictează conştiinţa, la realitatea, să spunem aşa, de deasupra şi din jurul ei”.
Sursa: http://www.catholica.ro
Istorie Evanghelica 