Mircea Rusnac – Contribuţii bănăţene la mişcarea de opoziţie religioasă anticomunistă A.L.R.C. (1978)
Un articol interesant al lui Mircea Rusnac despre ALRC.
Veti regasi citindu-l aspecte interesante despre ALRC. Menționez acum doar precizarea unor aspecte referitoare la Iosif Țon și Aurel Popescu în contextul ALRC-ului.
Dacă veți accesa articolul pe blogul Istoria Banatului veți găsi în cadrul comentariilor informații utile și completări binevenite.
Articolul a fost preluat de aici: http://istoriabanatului.wordpress.com/2010/04/01/mircea-rusnac-contributii-banatene-la-miscarea-de-opozitie-religioasa-anticomunista-a-l-r-c-1978/
În faza târzie a comunismului românesc (anii 1970-1980), acţiunile de opoziţie faţă de regim au îmbrăcat câteva forme distincte. Pe lângă mişcarea de disidenţă culturală, reprezentată în primul rând de Paul Goma şi de adepţii săi, au avut loc tot mai multe tulburări muncitoreşti (Valea Jiului, S.L.O.M.R., Braşov), însă au crescut mult în amploare şi reacţiile religioase faţă de aplicarea forţată a materialismului ateist. În cadrul acesteia din urmă, un rol important l-au jucat reprezentanţii cultelor neoprotestante, care pe toată perioada existenţei regimului comunist au avut de întâmpinat mari neajunsuri, interdicţii şi persecuţii din partea acestuia. A apărut în consecinţă, în mod firesc, o acţiune de opoziţie din partea acestora, în special din partea baptiştilor, grupul religios cel mai important din rândurile lor. În primăvara anului 1978 aceştia pregăteau lansarea Comitetului Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), cea mai organizată formă de opoziţie religioasă la care s-a ajuns. Acum ea este considerată de mulţi chiar fiind singura formă de contestare formulată pe baze ideologice faţă de regimul comunist din România. După 1990 însă, A.L.R.C. a rămas foarte puţin cunoscută istoricilor, în special datorită unor prejudecăţi manifestate faţă de minorităţile religioase din ţară. Cu excepţia unor analişti proveniţi din rândurile lor, mişcarea baptistă a rămas în afara atenţiei publicului larg. La fel ca şi în cazul S.L.O.M.R., vom încerca să facem lumină în această chestiune, mai ales că Banatul a jucat şi aici un rol dintre cele mai importante.
După cum aprecia istoricul Dorin Dobrincu, provenit el însuşi din rândul neoprotestanţilor, după 1973 în cadrul baptiştilor au început să apară disensiuni, deoarece mulţi credincioşi constatau cooperarea dintre Uniunea Baptistă şi statul ateu, reprezentat în special de Departamentul Cultelor. Deja era cunoscut faptul că orice fel de mişcare de contestare apărută era rapid reprimată de către organele statului. Totuşi, tânărul pastor Iosif Ţon a redactat în 1973 o scrisoare de protest semnată de încă 50 de pastori, între care: Vasile Taloş, Vasile Brânzei, Iosif Serac şi Pascu Geabou. Era o mişcare de continuitate faţă de atitudinea manifestată anterior de Richard Wurmbrand şi care acum se baza şi pe o susţinere din afara ţării. În acea perioadă, pe plan internaţional se făceau pregătiri pentru organizarea Conferinţei Europene de la Helsinki, iar în Statele Unite se purtau negocieri pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. În consecinţă, după câteva luni de discuţii (decembrie 1973 – martie 1974), restricţiile aplicate iniţial neoprotestanţilor au fost ridicate. De acest răgaz au beneficiat atunci şi celelalte confesiuni evanghelice care aveau un statut legal.
În 1974, acelaşi Iosif Ţon a redactat un text intitulat Locul creştinului în socialism. A fost supus timp de şase luni arestului la domiciliu, fiindu-i confiscată întreaga bibliotecă. El însă a refuzat să colaboreze cu Securitatea, aşa cum i s-a propus. În cele din urmă a trebuit să fie eliberat, din nou ca urmare a unor intervenţii externe.
Din 1976, autorităţile comuniste au înăsprit situaţia credincioşilor evanghelici. Au avut loc concedieri şi retrogradări din funcţii ale acestora, s-au aplicat amenzi pentru participarea la adunări din locuinţe particulare şi au fost exercitate presiuni asupra elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile evanghelice. În acelaşi an, Iosif Ţon a fost concediat de la Seminarul baptist din Bucureşti, fapt care a declanşat o grevă a studenţilor de acolo. Studenţii bănăţeni Dimitrie Ianculovici şi Ionel Prejban au fost exmatriculaţi.
Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca şi inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuţiile la care erau supuşi neoprotestanţii de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creştini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menţionate numele baptiştilor Ţon, Nicolescu, învăţător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creştin după Evanghelie. A doua zi, toţi aceştia au fost arestaţi. Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei şase autori au fost anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberaţi. Vor fi rearestaţi în toamnă. Temporar, de teama reacţiilor externe, au fost încetate persecuţiile, în special cele împotriva copiilor.
În mai 1978 era anunţată în mod oficial crearea A.L.R.C. Atunci a fost trimisă o adresă către Consiliul de Stat de către nouă credincioşi baptişti, care semnau în mod expres documentul. Ei anunţau cu acel prilej că hotărâseră să creeze un „comitet creştin cu caracter interconfesional privind apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă în ţara noastră, care să aibă activitate permanentă în semnalarea cazurilor de persecuţie religioasă şi de studiere a fenomenului religios în contextul societăţii socialiste.” Se anunţa totodată că acest comitet ceruse deja afilierea la „Christian Solidarity International” de la Zürich. Semnau: Pavel Nicolescu (Bucureşti), Nicolae Traian Bogdan (Timişoara), Emerich Juhasz (Timişoara), Ioan Brisc (Timişoara), Petru Cocîrţeu (Caransebeş), Ioan Moldovan (Timişoara), Nicolae Rădoi (Caransebeş), Ludovic Osvath (Zalău) şi Dimitrie Ianculovici (Timişoara). Aşadar, dintre cei nouă membri fondatori ai A.L.R.C., şapte proveneau din Banat (5 din Timişoara şi 2 din Caransebeş), iar câte unul erau din Bucureşti şi din Zalău.
Declaraţia de constituire a comitetului a fost şi ea transmisă autorităţilor, fiind semnată de cei nouă sus-amintiţi. Ea conţinea cinci puncte, în care afirma că toate confesiunile creştine erau prigonite în România comunistă, nefiind reprezentate în mod demn de ierarhii oficiali, care deveneau „instrumente tot mai docile” ale autorităţilor, acestea aplicând „forme din ce în ce mai subtile şi mai represive.” Semnatarii erau totuşi convinşi de faptul că religia avea de jucat un rol de „factor moral, social şi spiritual”, fiind un „ferment în lupta pentru apărarea demnităţii umane, pentru libertate şi pentru respectarea drepturilor omului.” Ei făceau referire la Constituţia R.S.R., care garanta libertatea de asociere şi de întrunire, ca şi libertatea cuvântului şi a presei, şi la o serie de rezoluţii internaţionale, precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la Helsinki, anunţând constituirea în România a A.L.R.C. Aceasta avea şase scopuri: afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine, apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă, apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase, promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cei din străinătate, informarea opiniei publice din ţară şi străinătate în privinţa persecuţiei religioase din România, analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste. Membrii Comitetului solicitau a fi primiţi în organizaţia „Internaţionala Solidarităţii Creştine”. Din rândul lor, erau desemnaţi drept purtători de cuvânt Nicolescu şi Ianculovici. Pe atunci, conform credinciosului Doru Radu, la Timişoara circula expresia potrivit căreia „ce fac ei înseamnă a şterge secera şi ciocanul de pe steagul partidului.”
Tot atunci, întemeietorii A.L.R.C. au trimis autorităţilor şi textul intitulat Încetaţi prigoana! El aprecia că „prigoana religioasă din România, cu discriminările la care sunt supuşi credincioşii, îndeosebi cei neoprotestanţi, devine pe zi ce trece un fapt tot mai vizibil şi imposibil de tăgăduit.” Documentul amintea conducătorilor partidului comunist că ei se angajaseră să respecte drepturile constituţionale ale românilor şi că România a semnat o serie de acorduri internaţionale care garantau libertatea de conştiinţă, a cuvântului, a întrunirilor paşnice. Cu toate acestea, „sute de mii de cetăţeni români sunt împiedicaţi în practica crezului lor” şi supuşi persecuţiilor din motive religioase. Documentul mai preciza: „Este timpul să vă ţineţi cuvântul dat în faţa întregului popor şi în faţa forurilor internaţionale, este timpul să dispuneţi încetarea prigoanei.” Erau enumerate în continuare o serie de discriminări privind învăţământul religios, obligativitatea de a depune jurământ de loialitate faţă de politica partidului bazată pe concepţia materialist-atee, inegalitatea în privinţa ocupării funcţiilor şi a salarizării, neconcordanţa între Constituţie şi Decretul de organizare şi funcţionare a Departamentului Cultelor, precum şi amestecul „ilegal şi abuziv” al acestuia în viaţa spirituală a bisericilor creştine. În consecinţă, se solicita revenirea la legalitate a Departamentului Cultelor.
La 5 iulie 1978, A.L.R.C. a adresat Consiliului de Stat, Ministerului Justiţiei, Departamentului Cultelor şi Uniunii Baptiste un Program de revendicări, semnat acum de 27 de membri cu caracter interconfesional. Şi-au manifestat solidaritatea cu acesta şi Iosif Ţon şi Aurelian Popescu, însă fără a adera la noul organism. Din aceste motive, membrii A.L.R.C. au ajuns să îl suspecteze pe Ţon chiar de trecere de partea conducerii Uniunii Baptiste şi de implicare în acţiuni de „calmare” a protestatarilor. Într-o scrisoare ulterioară a A.L.R.C., cei din conducerea Uniunii Baptiste erau etichetaţi drept „marionete”.
Programul amintit avea 24 de puncte, cu revendicări cuprinzând majoritatea religiilor existente în România. El cerea dreptul asociaţiilor religioase de a exista şi de a fi recunoscute, dreptul Bisericii romano-catolice de a avea un statut juridic, reînfiinţarea Bisericii greco-catolice, restabilirea cultului adventist reformist, recunoaşterea mişcării Oastea Domnului, drepturi la educaţie, presă, manifestări religioase etc. În final se spunea: „Noi nu suntem marxişti, ci creştini.” Între semnatarii săi se numărau şi un ortodox şi un penticostal.
Reacţiile autorităţilor comuniste nu s-au lăsat aşteptate. Dimitrie Ianculovici a fost concediat, iar în 1979 a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru parazitism, fiind şi după aceea arestat de mai multe ori şi maltratat. La 6 septembrie 1978, Uniunea Baptistă condamna A.L.R.C., considerându-l „grup ilegal”. Cei nouă fondatori erau excluşi din cultul baptist. Pe lângă ei, din Comunitatea baptistă Timişoara au mai fost excluşi şi Viorel Vuc, Ioan Teleagă, Martin Mihuţ şi Gheorghe Munteanu.
Într-o altă scrisoare deschisă aparţinând A.L.R.C., de la sfârşitul anului 1978, erau descrise pe larg încălcările drepturilor omului care se produseseră asupra credincioşilor baptişti din Caransebeş în luna octombrie. Comitetul Comunităţii Bisericilor Baptiste din Timişoara a încercat să înlăture printr-o circulară comitetul ales al bisericii din localitate şi să impună un alt comitet. Însă biserica locală, întrunită în adunare generală, nu a cedat acestei tentative şi a decis să-şi menţină comitetul ales. În consecinţă, Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste din R.S.R. a hotărât în şedinţa din 31 august să excludă din biserică pe membrii comitetului şi alte persoane, considerate ca aparţinând unei organizaţii „ilegale”. În acest sens a fost emisă circulara Uniunii cu nr. 950 din 5 septembrie 1978. Dar biserica baptistă din Caransebeş a respins şi această hotărâre.
La 12 octombrie 1978, membrii Comitetului Executiv al Uniunii şi al Comunităţii din Timişoara s-au deplasat la Caransebeş pentru a impune decizia luată. În cursul dimineţii, ei au încercat să-i determine pe unii membri ai bisericii să se pronunţe împotriva comitetului bisericii şi să provoace chiar dezordini pentru a da prilejul Uniunii să acţioneze. În coordonare cu autorităţile locale, în seara de 13 octombrie ei au încercat, fără a reuşi, să blocheze intrarea în biserică a membrilor comitetului local. Nereuşind nici să ia cuvântul în faţa credincioşilor, delegaţii au propus înfiinţarea unei noi biserici prin întocmirea unei liste cu cei care acceptau această variantă. Au fost adunate 131 de semnături, anunţându-se că se va alege alt comitet. Noul pastor a fost numit Ioan Gavagină, însă restul credincioşilor au protestat vehement în faţa acestor măsuri abuzive.
În dimineaţa de 15 octombrie, noul pastor Gavagină, care era rău văzut de credincioşi şi mai fusese o dată alungat de aceştia, a fost împiedicat în mod paşnic să oficieze botezul programat. În continuare, serviciul divin şi botezul s-au putut desfăşura în linişte. La final, către ora 13,30, bărbaţii, femeile şi copiii care luaseră parte la slujbă au plecat către casele lor. Însă drumul le-a fost barat de maşini ale Miliţiei şi Securităţii. Scrisoarea deschisă descria astfel momentele care au urmat:
„Credincioşii Rădoi Nicolae, Cocîrţeu Petru, Juhasz Emerich şi alţii sunt imobilizaţi şi târâţi spre maşinile Miliţiei; se produce un vacarm de nedescris şi femeile ţipă şi caută să-şi smulgă bărbaţii din mâinile miliţienilor, care lovesc unde nimeresc cu bastoane de cauciuc – femei sunt trântite la pământ şi sângele începe să curgă.
Împinse în maşini, victimile sunt lovite fără milă şi martori oculari declară că la Miliţie, când au coborât din maşini, erau învineţiţi şi plini de sânge. Cocîrţeu era purtat pe braţe, iar Rădoi era încovoiat. Aceiași martori declară că ţipetele n-au contenit multă vreme în camerele Miliţiei, care în ciuda legii lovea oameni paşnici şi nevinovaţi.”
În după amiaza aceleiaşi zile, după ora de rugăciune, un grup de credincioşi baptişti s-au îndreptat dinspre biserică înspre sediul Miliţiei, pentru a afla ce se întâmpla cu cei arestaţi. În fruntea lor se afla Ionel Prejban. Dar la rândul său, acesta „s-a pomenit înfăşcat şi lovit în mod barbar în faţa mulţimii stupefiate şi înfiorate de spaimă. Loviturile şi ţipetele au continuat şi în sediul Miliţiei.”
După anchetă, Rădoi, Cocîrţeu şi Prejban au fost deferiţi justiţiei. Juhasz a încasat 50 de lovituri cu bastonul de cauciuc, fiind bătuţi şi fiul lui Nicolae Rădoi, în vârstă de 17 ani, precum şi credinciosul Moise Codreanu din Oţelu Roşu. Acesta din urmă şi Petru Vuc au primit amenzi de câte 2.000 de lei, iar Ioan Teleagă de 1.000 de lei. Victimele principale ale torturii mai prezentau semne vizibile şi după trei zile, atunci când a avut loc procesul. Pedepsele primite de ei au fost: un an şi jumătate de închisoare pentru Nicolae Rădoi, un an pentru Petru Cocîrţeu şi opt luni pentru Ionel Prejban. Alţi membri ai A.L.R.C. au fost condamnaţi la câte trei luni. Printre cei care, în continuare, au decedat în condiţii suspecte se numărau şi Nicolae Traian Bogdan din Timişoara şi pastorul Ioan Gherman din Orşova.
Cu toate aceste acte de represiune, A.L.R.C. a continuat să existe şi să monitorizeze situaţia din România. La 20 februarie 1979, Pavel Nicolescu trimitea la Paris lui Sergiu Grossu o listă cu 16 deţinuţi aflaţi în închisorile din România pentru convingerile lor religioase. Printre aceştia se numărau baptişti, penticostali, adventişti şi un ortodox. A.L.R.C. lua în acest mod apărarea tuturor credincioşilor persecutaţi, indiferent de confesiunea lor, inclusiv ortodocşi. Dar curând campania ateistă a regimului a reînceput, cu şi mai multă vigoare. În anii următori, liderii şi mulţi membri ai A.L.R.C. au fost expulzaţi din ţară, iar organizaţia lor a fost redusă la tăcere. Ea se va reorganiza peste hotare, în Statele Unite.
În acest fel, regimul comunist din România mai „câştiga” o bătălie dusă împotriva opoziţiei pe care a întâmpinat-o pe multiple planuri în decursul existenţei sale. Chiar dacă după 1980 nu s-au mai produs acte de rezistenţă religioasă atât de făţişe precum constituirea A.L.R.C. şi mişcarea de la Caransebeş, cultele neoprotestante se aflau şi pe mai departe într-un raport dificil cu statul ateu. Opoziţia surdă a continuat, iar finalul confruntării nu a survenit decât în decembrie 1989, când populaţia României, inclusiv credincioşii neoprotestanţi, a eliminat regimul totalitar existent până atunci.
Bibliografie:
Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu. Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), în Analele Sighet, 10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, 2003, p. 203-227.
Propaganda împotriva bisericii
Deși acest articol se referă la Biserica Ortodoxă Română îl consider a fi un semnal de alarmă asupra modului cum este prezentată biserica în mass media. Doresc să menționez și faptul că în cadrul acestui articol veți găsi și o definiție interesantă a propagandei care face referire la amestecarea adevărului cu minciuna.
Propaganda împotriva bisericii nu este o invenție a mass mediei românești și nici una care s-a manifestat doar în România secolului XXI. Autoritățile sovietice au folosit din plin această tehnică de luptă împotriva bisericii după preluarea puterii de către comuniști. Biserica din Rusia a fost denigrată atât în perioada interbelică cât și în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Îmi aduc aminte de coperțile diverselor reviste prezentate în periodicul Religion in Communsit Land editat de către Keston Center.
În România comunistă activiștii de partid au beneficiat de experiența și logistica rusească. Nu am studiat modul cum au acționat împotriva BOR dar știu că evanghelicii erau considerați ca unii care sunt de partea dușmanului fiind trădători de țară, oameni care luptă împotriva neamului românesc. Interesant este faptul că în perioada comunistă exista o structură specializată în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român care coordona astfel de acțiuni. Instituția a purtat numele de Secția de Propagandă și Agitație fiind responsabilă de propunerea unor măsuri propagandistice atât din punct de vedere politic cât și religios.
Începând cu anii 50 un rol propagandistic important îi va revenii Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii cunoscută sub numele de SRSC, societate despre care am mai scris pe site și căreia i-am dedicat un subcapitol în cartea mea despre istoria bisericilor baptiste sub comunism (1948-1965). SRSC își propunea să lumineze oamenii prin intermediul științei și să-i facă pe aceștia să înțeleagă că schimbările meteorologice, apariția omului precum și alte fenomene pot fi explicate de către știință care spun propagandiștii demonstrează faptul că nu avem de-a face cu Dumnezeu. Succesul lor a fost unul parțial și cu toate că au avut anumite succese de moment totuși această instituție a dispărut la fel ca sistemul care o crease însă Dumnezeu a rămas statornic în dorința de a se releva pe sine omenirii.
Un articol de Pr. dr. Ioan Armași preluat din Ziarul Lumina
Parca din ce in ce mai des, televiziunile comerciale aleg subiecte care au in centru discreditarea notiunilor de biserica, credinciosi, preoti, monahi, ierarhi. Faptul ca in media sunt oglindite preponderent evenimente negative nu ne mai mira, caci exista convingerea de nestramutat a jurnalistilor ca lucrurile pozitive nu aduc audienta. Dar, daca analizam stirile recente referitoare la Biserica Ortodoxa Romana, observam ca multe dintre acestea nu se refera la evenimente sau fapte, ci sunt constructii edificate pe nimic sau pe jumatati de stire conexe mediului clerical, prezentate ca disfunctii general valabile.De ce a devenit Biserica easy-target-ul (tinta predilecta) presei, cui foloseste acest lucru si ce fel de metode se folosesc pentru a induce consumatorului de media ideea ca Ortodoxia si tot ce tine de ea este corupt, retrograd, absurd, impovarator pentru buget etc.? Sunt intrebari pe care avem datoria de le formula pentru a cunoaste si arata minciuna si pe promotorii acesteia, precum si motivele sau interesele lor.Trebuie precizat ca amestecul minciunii cu adevarul este de esenta propagandei, caci o minciuna pura este usor de combatut, iar adevarul pur… nu serveste intereselor emitentului. Atunci cand se pleaca de la un adevar, cat de mic, broderia tesuta pe marginea lui (care, de obicei, denatureaza total mesajul) este foarte greu de risipit, in primul rand pentru ca situatia de a te dezvinovati este, prin ea insasi, ingrata, iar primul mesaj are intotdeauna un impact mai mare.Biserica Ortodoxa Romana este un simbol pozitiv, una dintre putinele axe verticale ale societatii romanesti, este un filon identitar al poporului roman, iar daca vrei sa conduci si sa manipulezi un popor, ii subminezi identitatea, ii negi miturile si valorile nationale, pentru ca apoi sa ii oferi alte pseudovalori convenabile interesului urmarit. Pentru ca fortele raului urasc tot ce este bun si ispitesc oamenii sa adere la actiunile de maculare a binelui.Cui prodest scellus is fecit – cel caruia ii foloseste nelegiuirea este autorul. Alegerea unui subiect de presa poate sa fie justificata de interesul superior al comuntatii pentru care media este un cerber al respectarii legilor. Dar cand prezentarea este tendentioasa, sub un titlu senzational, exagerat, cand un caz particular este pretins a fi reprezentativ, cand stirea este prezentata din ora in ora, la fel, in pofida dezmintirilor sau precizarilor celor vizati… este probabil sa fie si alte interese. De exemplu, clasicul rating, tradus in sume direct proportionale, percepute pentru minutul de publicitate. Sau poate dorinta de afirmare a unora (reporteri, realizatori/producatori de emisiuni, proprietari de televiziuni, publicatii, trusturi de presa) sa fie atat de mare, incat sa incerce obtinerea prim-planului, indiferent de pret si de victimele cola-terale? Dar daca victima (cel prejudiciat de propaganda) este aleasa intentionat? Daca Biserica este, la interval de cateva zile, intentionat prezentata intr-o lumina defavorabila? Cand presa vaneaza momentele in care credinciosii sarmani se inghesuie pentru un pachet de alimente sau pentru agheasma, cand orice caz de suicid se transforma intr-un rechizitoriu la adresa Bisericii nemiloase, care nu „vrea” sa faca slujba, cand oricine are un discurs anti-Biserica primeste imediat timpi de antena… e intamplator? O simpla cautare pe internet ne edifica asupra mijloacelor propagandistice si ne dovedeste, fara echivoc, ca elementul intentie este prezent in multe din relatarile mediatice ostile Bisericii. Personal, am identificat generalizarea fortata, etichetarea tendentioasa, trunchierea adevarului, impunerea unui ideal nerealist, selectarea stirilor, selectia imaginilor.Lupta impotriva propagandei este foarte dificila, iar tentatia de a face contra-propaganda (adica de a folosi aceleasi mijloace) este mare. Din perspectiva crestin-ortodoxa, avem totusi si noi niste „mijloace”: postul, rugaciunea, intoarcerea si a celuilalt obraz si oferirea, de catre fiecare dintre noi, a unui model cat mai convingator despre ceea ce este cu adevarat Ortodoxia.
(Editorial aparut sub semnatura Pr. dr. Ion Armasi si publicat in saptamanalul „Lumina de Duminica” din data de 20 ianuarie 2013, Nr. 3 (373) Anul IX, p. 2)
Articole pe aceeași temă
Impunerea modelului politic sovietic în România după cel de-al doilea război mondial va avea ca și consecințe inițierea unei campanii antireligioase și ateiste cu scopul de a lupta împotriva religiei și a formei sale instituționalizate, Biserica. Vorbim în acest caz de o redefinire a raporturilor dintre Stat și Biserică, în contextul în care marxismul, ca […]
Lansarea cărții Istoria penticostalismului românesc la ITP București (14 nov 2012)
În data de 14 noiembrie 2012 la sediul Institutului Teologic Penticostal din București a avut loc lansarea cărții Istoria penticostalismului românesc de dr. Valeriu Andreiescu. La eveniment au fost prezenți membri ai corpului academic al Institutului teologic penticostal, reprezentanți ai mass media, studenți și alte persoane interesate de subiect.
Prezentarea participanților și implicit deschiderea evenimentului a fost realizată de către Dr. Romulus Ganea, portretizat de către Emanuel Conțac ca fiind eminența cenușie a ITP.

Invitații au fost:
Lect. univ. dr. Valeriu Andreiescu,

Pastor Vasilică Croitor,

Vasile Gabrian, directorul Editurii Casa Cărții,

Asist drd. Ciprian Bălăban care a fost și moderatorul dezbaterii privind istoria penticostalismului românesc. Dat fiind faptul că auditorul a fost format în principal din studenți a avut loc și un mic „incident” atunci când a fost prezentat Ciprian. Incidentul a constat în faptul că Ciprian Bălăban a fost aplaudat timp de câteva zeci de secunde insistent de către studenți, mai mult decât l-au aplaudat pe Valeriu Andreiescu oaspetele principal al evenimentului. Semnalul pe care l-au transmis prin intermediul acestei acțiuni a fost unul de apreciere și simpatie pentru profesorul lor.

Ca reprezentanți ai mass media au fost prezenți Cristi Țepeș, realizator de programe TV la TVR și Cristi Pavel una din prezențele emblematice de la RVE București.

Dat fiind faptul că atunci când am fotografiat sala nu l-am surprins pe Cristi Pavel am preluat o fotografie de la Emanuel Conțac. Cristi Pavel se află pe rândul doi, partea dreaptă a sălii.

Așa cum am menționat anterior dezbaterile privind istoria penticostalismului românesc precum și cele referitoare la necesitatea consemnării în scris a evenimentelor care au modelat istoria confesiunii din care facem parte au fost moderate cu profesionalism de către Ciprian Bălăban.

Invitații au evidențiat rolul istoriei în viața unei comunități religioase.
Dr. Valeriu Andreiescu a accentuat pe parcursul intervențiilor sale rolul istoriei pentru comunitatea penticostală din România. Acesta a menționat și faptul că istoria pe care a scris-o este o istorie teologică și nu una laică, este una scrisă de un penticostal care dorește să evidențieze rolul și lucrarea Duhului Sfânt în apariția și dezvoltarea Bisericii Penticostale din România. Deși lucrarea se bazează foarte mult pe surse de natură orală, autorul a apelat și la surse editate tocmai din dorința de a da obiectivitate demersului său.

Pastorul Vasilică Croitor, autorul cărții Răscumpărarea memoriei: Cultul Penticostal în perioada comunistă a scos în evidență rolul pe care istoria îl poate avea pentru o comunitate religioasă precum și necesitatea cunoașterii acesteia. În cadrul intervențiilor sale, acesta a menționat faptul că istoria trebuie prezentată cu lumini și umbre tocmai pentru că prin cunoașterea adevărului vom deveni liberi.

Directorul Editurii Cartea Creștină, Vasile Gabrian a menționat contextul în care a editat și publicat această carte. În fapt, domnul Garbian l-a numit proiect, un proiect căruia i-a luat 3 ani ca să se materializeze.

la finalul evenimentului, Romulus Ganea a prezentat studenților una dintre instrumentele de lucru pe care aceștia îl pot folosi în activitatea lor educațională. Este vorba despre Manualul Biblic apărut nu cu mult timp în urmă la Editura Casa Cărții din Oradea.

Auditorul numeros a fost format în principal din studenții Institutului Teologic Penticostal. În partea dreaptă pe primul rând veți remarrca prezența Lect. univ. dr. Emanuel Conțac întors recent de pe meleagurile lui Shakespeare și Conf. univ. dr. Cornelui Constantineanu, rectorul ITP.

La final am primit un autorgraf de la autor, moment imortalizat de către Emanuel Conțac și făcut cunoscut publicului larg prin intermediul articolului Lansarea „Istoriei penticostalismului românesc”, la ITP București. Emanuel surprinde prin intermediul imaginilor lumea bună a „seratelor culturale” care se desfășoară sub egida ITP București. Vă veți convinge de acest lucru citind articolul menționat precum și pe celelalte care popularizează evenimentele culturale și religioase organizarte în ultimul timp de către ITP București.

Maxima zilei – 23 octombrie 2012

CEL ENNUVOLAT (Photo credit: Montse Poch)
Un adevărat credincios este o ciudățenie. El are o dragoste supremă pentru Cineva pe care nu l-a văzut; îi vorbește cu familiaritate, zi de zi, Unuia ce nu-l poate vedea; el se așteaptă să meargă în ceruri pe baza meritelor Altcuiva; se golește singur de sine pentru a fi umplut de Altcineva; recunoaște că a greșit pentru a putea fi socotit drept; se coboară pentru a fi ridicat; este cel mai puternic atunci când este cel mai slab; este cel mai bogat când este cel mai sărac, cel mai fericit când îi merge cel mai rău. El moare pentru a putea trăi; pierde pentru a putea câștiga; dăruiește altora pentru a păstra pentru el. Vede nevăzutul; aude neauzitul și cunoaște necunoscutul.”
Aiden Wilson Tozer
Mărturie Silvia Tărniceriu (07.10.2012) – O viață de slujire în 30 de minute
Duminică, 7 octombrie 2012, cu prilejul deschiderii festive a anului universitar 2012-2013 a Institutului Teologic Baptist din București la Biserica Creștină Baptistă Golgota din București am avut prilejul și onoarea să ascult o mărturie extraordinară a unui om care a umblat și umblă alături de Dumnezeu.
Am găsit și o scurtă biografie a Silviei Tărniceriu pe care o integrez aici.
I was born and raised in Romania, in the city of Iasi, the North-East part of the country, very close to the former Russian border. Though so close to my neighbor country, I had never seen a Russian person in all my childhood and teenage years.
Counting as the greatest blessing of my life the fact that I was born and raised in a Christian family, I thought, for a long while, that this will make me a good Christian child. Well, it was not so, as I was soon enrolled in a kindergarten where at that very early age I was brain washed by the communist education. I learned that believing in God is a crazy idea of some insane people and old grandparents.
Being the 8th out of a dozen children in the family, I learned to know what humiliation is, being mocked and looked down upon as one of “the repentants’ poor child”.
In my early “teen’s years”, I had to decide what I believe and why do I believe what I believe, in order to pay the price my Tata said we would have to pay as followers of Christ.
That brought me to the adolescent life when the price became harder to be paid and the world’s temptations more difficult to renounce.
The decision I took, I will never regret. What I regret is that I didn’t give Him the best of my life at that time. But I am glad that as I grow older and older, He makes Himself more and more known to me, giving me the best of this life and the assurance of the Eternal Life.
http://godknowsministry.com/silvias_biography
Pentru a înțelege mai bine umblarea sa cu Dumnezeu vă invit să vizionați înregistrarea video. Sunt 27 de minute, însă aceste minute înglobează în ele o viață de slujire și misiune.
Originile Creştinismului, Iaşi: Polirom, 2002
Lăpugean Emanuel Zaharia
Aşa cum îi spune şi numele, “Originile Creştinismului” este o carte plină de informaţii despre creştinism, cu informaţii foarte timpurii, începând chiar din perioada inter-testamentală şi continuând până mai târziu, în secolele III-IV. Cartea nu are un singur autor, ci este defapt o colecţie de studii şi articole tematice puse laolaltă, ceea ce o face şi mai interesantă, deoarece, nu este o carte care să favorizeze unele părţi. În general autorii sunt francezi, şi în procentaj mare, catolici; însă sunt şi protestanţi.
Cartea aceasta, nu este o carte de doctrină, deşi dezbate şi unele subiecte de acest gen, ci în general este o carte mai mult istorică, care aduce informaţii despre Iudaism, Crestinişm, şi evoluţia acestuia din urmă. Cartea este structurată pe capitole mari, cu teme largi cum ar fi: Introducerea, Iudaismul, Răspândirea Credinţei în Hristos, şi Expansiunea Creştinismului, iar acestea la rândul lor dezbat teme diferite, contexte existente atunci. Partea defectuasă a cărţii este că nu deţine concluzii finale, asta probabil pentru a nu fi părtinitoare cu vreuna din religiile creştine. Subtitlurile cărţii sunt mereu întrebări, ceea ce este bine, căci ajută cititorul să înţeleagă mai bine ce urmează ca autorul să exprime în scris.
Dovezile aduse de autorii acestor articole care formează cartea, sunt dovezi întemeiate pe versete biblice, însă, acolo unde Biblia nu vorbeşte, autorii aduc şi dovezi istorice, ei împletind puternic datele Istorice cu cele Biblice. Mărturiile istoricilor precum Flavius Josephus, Eusebiu, Hegesip, Pliniu cel Bătrân şi Filon din Alexandria, au avut un cuvânt de spus în istoria Creştinismului.
Autorii dau însă prea mare credibilitate Istoricului Evreu Flavius Josephus. Acesta nu era creştin, însă scria despre Creştini. Nu putem avea siguranţă deplină în scrierile lui, mai ales în locurile în care Istoria Biblica se contrazice uşor cu Istoria formulată de Josephus, mai ales că acesta era în strânsă legătură cu împăraţii romani: Titus şi Vespasian, care au fost doi dintre cei mai cruzi persecutori, atât ai Creştinismului, cât şi ai Iudaismului.
Cartea mai prezintă şi mediul în care s-au scris unele scrieri, explică foarte bine şi mult unele contexte istorice în care Creştinismul a apărut şi s-a dezvoltat, şi punctează şi contextul doctrinar în care Creştinismul s-a dezvoltat. Astfel, este prezentată istoria religioasă, atât î.Hr., cât şi d.Hr.. Este minunat de remarcat faptul că în perioada intertestamentală, deşi era o tăcere de 400 de ani din partea lui Dumnezeu pentru poporul Israel)Profeţii n-au mai vorbit), totuşi, Dumnezeu pregătea cadrul perfect în care avea să vină Mesia.
În partea de Introducere a cărţii, există şi nişte hărţi, care ajută foarte mult cititorul să înţeleagă unele informaţii. Fără acele mape, (chiar cea a Qumramului este expusă), cititorului i-ar fi greu să înţeleagă esenţa unor lucruri, datorită interpretării greşite a contextului. Apreciabilă este şi publicarea unui tabel istoric interesant care începe cu date din jumătatea secolului I, î.Hr., şi se termină cu date din jumătatea secolului al II-lea după Hristos. Tabelul Istoriei Generale este pus în paralel cu tabelul Istoriei Religioase, ceea ce ajută la înţelegerea modului şi contextului de apariţie a Creştinismului.
Ca un punct minus, din cauza faptului că este o carte cu mai multe articole şi studii, unele articole mai reiau informaţii din celelalte articole, dar asta poate fi spre binele cititorului, ca să reţină mai uşor. Unele articole sunt foarte greoaie de citit şi de înţeles, însă majoritatea sunt foarte plăcute. Din nou, ca punct minus, deşi informaţiile sunt într-o ordine cronologică, totuşi de multe ori ordinea informaţiilor este destul de haotică, nu ca timp ci ca editare a subcapitolelor, ca exemplu, începe un subiect, vorbeşte foarte puţin, lasă cititorul în neclar, apoi trece la alt subiect.
Cartea este foarte bună, şi poate fi recomandată celor ce sunt interesaţi de Creştinism. Bineînţeles, Biblia deţine adevărul suprem, însă Biblia nu deţine toate informaţiile, ea nefiind o carte de istorie. Cititorul va înţelege mult mai bine contextele apariţiei şi expansiunii Creştinismului, se va întări în cunoştinţe, şi îi va fi de folos şi în discuţiile apologetice cu unii care spun despre Domnul Isus Hristos că ar fi un mit. Totuşi Istoria generală, deşi nu deţine adevarul suprem, căci a suferit multe influenţe necreştine, merită citită, pentru a ne întări argumentele biblice.
Lady Jane Grey, regina detronată, explică sacramentele la un interogatoriu ce avea să-i aducă moartea
La începutul anului 1554, Regina Maria I a trimis pe John de Feckenham să o convingă pe verişoara ei protestantă de numai 16 ani, Lady Jane Grey, de adevărul credinţei catolice şi să evite astfel pedeapsa cu

Lady Jane Grey (wikipedia)
moartea. Feckenham n-a reuşit, iar ea a fost decapitată în 12 februarie 1554.
Dalai Lama propune înlocuirea religiei cu marxismul
“Toate marile religii ale lumii, cu accentul pe care îl pun pe iubire, compasiune, răbdare, toleranță și iertare pot promova și promovează valorile lăuntrice. Însă realitatea lumii de astăzi este aceea că fundamentul etic al religiei nu mai este adecvat. Acesta este motivul pentru care sunt din ce în ce mai convins că a venit timpul să găsim o nouă modalitate de gândi despre spiritualitate și etică, dincolo de toate religiile.” (Dalai Lama, 10 septembrie 2012)
Site-ul eco-marxist Think Outside the Box, adaugă: “Dalai Lama, laureat al Nobelului pentru Pace în 1989, a citat dintr-o carte pe care a publicat-o anul trecut, Dincolo de religie: Etică pentru o lume întreagă, scrie Huffington Post. În volumul cu pricina, liderul spiritual tibetan susține că religia în sine nu mai poate asigura o soluție eficientă pentru nenorocirile lumii moderne. Călugărul budist în vârstă de 77 de ani e de părere că omenirea are nevoie astăzi de o abordare morală care să nu se mai bazeze pe religie, ci să impună o așa-numităetică seculară, în care să se regăsească atât credincioșii, cât și necredincioșii și care să îmbine știința cu spiritualitatea în fața suferințelor moderne.”
O primă obiecție ar fi legată de faptul că nu toate marile religii ale lumii pun “accentul pe care îl pun pe iubire, compasiune, răbdare, toleranță și iertare”. Apropo de accentul pus pe iubire și iertare în islam, Carl Gustav Jung spunea despre Germania nazistă: “Probabil că Hitler va găsi un nou islam. Este deja pe punctul de a-l găsi; el e ca Mahomed. Starea de spirit în Germania este islamică; războinică şi islamică. Cu toţii sînt în delir după un zeu sălbatic. Acesta ar putea fi viitorul.”
Dalai Lama este în pas cu vremurile și cu ultimele tendințe postmoderne din occident, relativismul cultural care pune pe picior de egalitate creștinismul și barbaria islamică, nihilismul care proclamă irelevanța religiei în fața “complexității lumii”, propunînd înlocuirea ei cu o nouăetică seculară, “în care să se regăsească atât credincioșii, cât și necredincioșii”, și relativismul moral. Ce fel de “etică seculară” are în minte călugărul budist Dalai Lama, etică pregătită să înlocuiască rolul religiei în societate?
Cum rămîne cu cei care nu se regăsesc în marxism? Un punct de vedere interesant și articolul integral îl găsiți pe site-ul http://inliniedreapta.net
A fost Marxismul un sistem bun? În opinia mea nu, iar crimele comise de acesta le-au întrecut cu mult pe cele ale nazismului.
Spre exemplu, în cadrul unui comentariu la articolul despre Dalai Lama, Anca Cernea menționa că marxiști
au fost atât de buni și au manifestat o așa compasiune față de semeni – referire la China- încât au omorât 100 milioane dintre aceștia. Știu că-ți pare rău, – remarcă sarcastic Anca Cernea, răspunzând comentariului lui Petre Ignat, și într-un fel mai general acelei persoane care crede în bunătatea marxismului-, Mao voia 300 de miloane de morți, dar proștii ăia au întinat maoismul și nu au îndeplinit planul cincinal la morți.”
Protestanți, neoprotestanți, evanghelici? Ce sunt baptiștii?
Un material mai vechi pe care l-am găsit în draft și am considerat că merită publicat.
Emanuel Răduț a lansat pe blogul său o dezbatere legată de identitatea evanghelicilor din România, respectiv a Creștinilor după Evanghelie prin întrebarea Protestanți sau neoprotestanți? Cine sunt Creștinii după Evanghelie? Fiind la curent cu preocupările sale pe care a avut amabilitatea să mi le împărtășească am lăsat un comentariu la articolul său.
Cred că termenul neoprotestant este mai vechi în uzanța românilor decât perioada comunistă. Nu am acum la îndemână documentele pe care le-am văzut dar din câte îmi aduc aminte am întâlnit acest termen, cu referire la baptiști, și în perioada interbelică. Referitor la uzanța acestui termen în limba română există mai multe opinii care converg către idea că acest termen provine din mediul religios (ortodox) și a fost „împrumutat” de către politicieni. Prin această etichetare se dorea și realizarea unei separații între direcțiile principale ale creștinismului și mă leg aici de întrebarea pe care Emanuel a pus-o acestui articol. Ce suntem ei? Protestanți sau altceva? și au considerat că nu sunt protestanți sau ca să reformulez protestanți mai noi și atunci li s-a spus neoprotestanți. Pe de altă parte nu sunt de acord cu formulă că toate confesiunile „evanghelice” ar fi protestante fiindcă deja avem diferențieri majore din punct de vedere doctrinar. Să luăm spre exemplu cazul Bisericii Adventiste care este o confesiune nouă apărută în secolul XIX și în a cărei doctrină se evidențiază caracteristica perioadei moderne și contemporane, respectiv accentul pe sfârșitul lumii. Prin această afirmație nu vreau să spun că în perioada Reformei Protestante din secolul XVI nu au existat preocupări în direcția asta, dar preocuparea lor majoră era mântuirea și trăirea unei vieți de sfințenie nu sfârșitul lumii.
Pe de altă parte din discuțiile pe care le-am avut cu diferite persoane pe această temă am înțeles că termenul „neoprotestant” se regăsește doar în spațiul Europei de Est cu acest înțeles pentru că în Occident termenul are alte valențe trimițând la un neo protestantism, la o teologie liberală. Posibil și spun asta pentru că nu am argumente și este mai mult o presupoziție a mea ca istoric, ca eticheta de neoprotestant să fi fost folosită și în disputa pe tărâm religios în spațiul românesc din dorința bisericilor istorice, referire în acest caz la BOR de a demonstra că baptiștii spre exemplu care sunt cei mai vechi dintre denominațiunile evanghelice nu au vechime istorică. De fapt presupoziția mea a plecat de la un comentariu pe site-ul istorieevanghelica.ro, comentariu căruia i-am răspuns printr-un articol separat: Este permisă persecuția baptiștilor (evanghelicilor) pe motiv că nu au vechime istorică?
Cele mai recente trei cărți ale lui Iosif Țon pot fi descărcate în format pdf
Later edit: cărțile nu mai sunt disponibile pentru descărcare, dar am actualizat link-ul către site-ul actual al profesorului Iosif Țon.
Articolul inițial
După asocierea lui Iosif Țon cu mișcarea străjerilor, poziția blogosferei evanghelice care va determina Uniunea Baptistă să își exprime o poziție față de ceea ce a devenit cazul Iosif Țon – Străjerii, acesta și-a argumentat teologia prin intermediul mai multor mesaje, precum și prin intermediul unor cărți disponibile acum spre download celor interesați.
Cărțile publicate în luna iunie 2012 disponibile pentru vizualizare la adresa http://iosifton.ro/biografie:
Puncte de Cotitura in Istoria Crestinismului – Despre multele schimbari din cei 2000 de ani din istoria crestinismului. Iosif Ton conclude cartea cu o lista de 14 schimbari de paradigma (tranzitii teologice) ale lui Peter Wagner (IT este de acord doar cu o parte din ele).
Apasă pe copertă pentru a descărca cartea în format pdf
O Evanghelie Completă – Aceasta lucrare a fost scrisa “în vara anului 2011 ca pe un material de lucru pentru întâlnirea pe care a avut-o la Atlanta cu un grup de pastori şi teologi baptişti români care trăiesc în America.”
Apasă pe copertă pentru a descărca cartea în format pdf
Manifestul Împărăției lui Dumnezeu. Un “manifest al planului lui Dumnezeu, plan exprimat prin cuvintele Fiului lui Dumnezeu: Vie Împărăţia Ta, adică, facă-se pe pământ voia Ta cum se face în ceruri.” Iosif Ton arata cum “Biserica trebuie să devină modelul de comunitate a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. O comunitate care oglindeşte relaţiile din Sfânta Treime.“
(observ la Iosif Țon o înclinare spre manifetse după ce în anii 70 a publicat lucrarea Locul creștinului în comunism redenumită Manifestul creștin revine acum cu o altă carte ce include în titlul său termenul manifest)
Apasă pe copertă pentru a descărca cartea în format pdf
Pe site-ul istorieevanghelică.ro cei interesați pot accesa informații referitoare la cazul Iosif Țon – Străjerii disponibile atât în pagina principală unde pot fi regăsite în căutări după cuvintele Iosif Țon, străjerii, cât și în cadrul a două pagini, respectiv: Cazul iosif țon- listă articole pe istorie evanghelică și Cazul Iosif Țon – străjerii.














