Arhive categorie: Creștinism

Denisa Bodeanu (ed.), Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: Baptiştii din judeţul Cluj. Mărturii şi documente. Volumul II, Argonaut, 2012


Denisa Bodeanu (cas Budeancă) este doctor în istorie la Cluj și cercetătoare la CNSAS. Volumele de față au fost realizate ca urmare a interviurilor realizate de autoare pe parcursul unei perioade mai mari de timp după reguli de istorie orală. Pe lângă sursele de istorie orală autoarea a mai folosit documente, în principal din Arhiva CNSAS precum si o serie de cărți, studii și articole de specialitate.

Mai jos aveți o prezentare a volumului I si al volumului II

„În anul 2007 a apărut la Editura „Argonaut” din Cluj-Napoca primul volum al cărţii „Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: Baptiştii din judeţul Cluj” ce cuprindea: un studiu introductiv consistent în care era analizată situaţia Bisericii Baptiste din România şi a credincioşilor acesteia în perioada comunistă, 14 interviuri realizate cu baptişti din judeţul Cluj şi 15 documente din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Volumul era rezultatul unor ample cercetări de teren desfăşurate de Denisa Bodeanu în judeţul Cluj şi al unor investigaţii minuţioase întreprinse în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii din Bucureşti.

CUPRINS vol. I

Cuvânt înainte…………………………………………………………………………………….7
Studiu introductiv………………………………………………………………………….11
Achim Ioan…………………………………………………………………………………31
Bojan Dragomir……………………………………………………………………………..38
Căpuşan Mircea……………………………………………………………………………..46
Cherecheş Vasile……………………………………………………………………………51
Dan Ioan Alexandru………………………………………………………………………….64
Faur Avram…………………………………………………………………………………75
Faur Malidia……………………………………………………………………………….83
Huşanu Mihai……………………………………………………………………………….98
Lazăr Victor………………………………………………………………………………116
Lehene Ioan……………………………………………………………………………….146
Mânzat Ioan……………………………………………………………………………….160
Mocan Liviu……………………………………………………………………………….171
Marhao Liviu………………………………………………………………………………176
Rusu Ioan…………………………………………………………………………………181
Rusu Nicolae………………………………………………………………………………184
Sidea Vasile………………………………………………………………………………188
Anexe……………………………………………………………………………………….
Indice de nume………………………………………………………………………………
Indice de locuri………………………………………………………………………………

După 5 ani, cu sprijinul generos al aceleiaşi edituri a apărut şi al doilea volum, ce cuprinde un număr de 12 interviuri realizate cu 3 pastori şi 9 credincioşi baptişti din judeţul Cluj şi 20 de documente selectate din fondurile „Documentar” şi „Informativ” din arhiva CNSAS.

Şi acest volum, la fel ca şi cel precedent, se adresează atât specialiştilor interesaţi de istoria evanghelicilor din România cât şi publicului larg.

Volumul poate fi comandat la Editura Argonaut (editura_argonaut@yahoo.com).

Pentru cei interesaţi redau mai jos cuprinsul volumului.

Cuvânt înainte ……………………………………………………7

Listă de abrevieri……………………………………………….. 9

Mărturii ………………………………………………………… 11

Nicolae Antonie ………………………………………………….. 13

Maria Bărbătei ………………………………………………….. 26

Anica Bocaniciu………………………………………………….. 35

Silvia Căpuşan …………………………………………………… 43

Liviu Cioflică …………………………………………………….. 56

Verginia Dan…………………………………………………….. 64

Lidia Dan………………………………………………………… 73

Avram Faur ……………………………………………………… 86

Liviu Marhao …………………………………………………… 104

Gabriel Pruneanu ……………………………………………….. 122

Ioan Rusu……………………………………………………….. 136

Vasile Tămaş……………………………………………………. 147

Documente ……………………………………………………. 163

Index general………………………………………………….. 237”

http://cosmin-budeanca.blogspot.de

Sustinerea publica a tezei de doctorat de catre pastor drd. Constantin Ghioancă


Marți, 18 septembrie 2012, de la ora 9.00, la Institutul Teologic Baptist București:
 
Susținerea pubică a tezei de doctorat scrisă de drd. Constantin GHIOANCĂ: 
Noi modele în predicarea contemporană: o analiză critică a predicării clasice și a mișcării „Noua Homiletică”

Ukrainian Evangelical Christians celebrate 90th anniversary of the Pentecostal movement in the former Soviet Union


A reproduction of the Old Testament Tabernacle (the tent-sanctuary where the Ark of the Covenant containing the Tablets of Stone on which the Ten Commandments were inscribed was preserved) will be exhibited in an open-air museum in Odesa. The Old Testament Tabernacle will be reproduced in Ukraine for the first time as part of the celebration of the 90th anniversary of the Pentecostal movement in the former Soviet Union during the Awakening 90 International Jubilee Conference that will held from September 7 to 11 in Odesa.


In 2011 different celebrations are being held all around the world, by the Slavic diaspora and Evangelical Churches. But most of the events will take place in Odesa, which is the cradle of the “Voronaev Spiritual Awakening” on the post-Soviet territory, for the first Pentecostal Church was opened in Odesa in 1921 by preacher and missionary Ivan Voronaev.

As part of the jubilee conference a unique museum will be opened, which will exhibit church documents, photographs, copies of interrogation reports and other KGB documents. “This is a unique exhibition in Ukraine, which shows the spiritual strength and faith in God,” said the conference organizers.

Professor Volodymyr  Franchuk, a Christian historian, author of books (one of the most famous is „Russia Asked the Lord for Rain,”) and secretary general of the Awakening International Christian Center developed a special guided tour of Odesa called “Following Voronaev”  to help participants witness the great awakening that spread throughout Russia in the 1920s.

The celebration also includes the opening of a monument dedicated to heroes of faith.

The conference and celebration are organized by the Awakening International Christian Center (Bishop Peter Serdichenko) with the support of the Odesa Evangelical Churches and will bring to Odesa Evangelical clergy from Ukraine, Russia, USA and other countries.

About Ivan Voronaev

Воронаев1920.jpgIvan Voronaev was a preacher, missionary, and founder of the Pentecostal movement in the former Soviet Union. He was born circa 1885 in Orenburg, migrated to the USA, and then in 1920 settled with his family in Odesa. On November 12, 1921, he opened the first Pentecostal church. A few years later the Union of Christians of Evangelical Faith was created. By 1926 Pentecostal congregations appeared in almost all regions of Ukraine as well as in the central regions of Russia, the Urals, the Caucasus and Siberia.

In 1930 Ivan Voronaev and his associates were arrested and exiled to Siberia. There is no reliable information about the last years of his life or about his death. According to one account, he died after being bitten by dogs on the way to a concentration camp.

By that time in Ukraine there were more than 350 Pentecostal churches and about 17,000 faithful.

http://risu.org.ua via http://romaniaevanghelica.wordpress.com

 

 

 

Educația religioasă în România comunistă – aspecte generale ale perioadei de început


Marius Silveșan
Prin intermediul acestui articol îmi propun să prezint câteva elemente caracteristice ale educației religioase cu componenta sa teologică  la începutul regimului comunist din România.  În cadrul acestui articol se vor regăsi și elemente din anii 50, 60, 70 ai secolului XX tocmai pentru a putea contura mai clar anumite idei.
Educația religioasă, respectiv cea teologică, este un element de bază al formării personalului de cult în cadrul cultelor evanghelice cunoscute și sub numele de neoprotestante, iar educația laică este la rândul său unul din pilonii pe care regimul comunist și-a construit propaganda, motiv pentru care indiferent de forma în care educația se realiza, aceasta a fost strict controlată de stat. Pentru a dă o formă legală controlului și a trasa direcția către care trebuia să se îndrepte educația, statul a legiferat prin intermediul constituțiilor și a unor legi specifice aspectele de care acesta avea nevoie în conturarea politicii sale. Prin intermediul unor legi specifice sau a unora generale dar care aveau referiri în cadrul lor și la educația religioasă[1],  Biserica a fost despărțită de școală, iar educația religioasă a fost restrânsă și controlată[2] de către stat.
 Importanță acordată de către regimul comunist din România domeniului educațional -element caracteristic sistemului comunist în general și nu doar celui din România- a fost transpusă în lege și prin intermediul Constituției R.P.R.[3] din anul 1952. În cadrul acesteia se făceau referiri la libertatea cultelor religioase de a se organiza și funcționa liber, precum și la faptul că libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române. Totodată, pentru prima dată, se menționa într-un act fundamental faptul că școala este despărțită de biserică. Deși în prima parte se vorbește despre dreptul acordat cultelor religioase de a se organiza și funcționa liber, partea a doua a articolului 84 introducea limitări în privința învățământului confesional precizând faptul că „nici o confesiune, congregație, comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului de cult.”[4]Formula finală introduce limitări în privința libertății religioase specificând faptul că „modul de organizare și funcționare a cultelor religioase se reglementează prin lege.”[5] Observăm că deși printr-un act fundamental se acordau unele drepturi în privința exercitării unui cult religios și a practicării unei religii, prin același act se introduceau și limitări care în fapt ajungeau chiar să anuleze prevederile anterioare. Vorbim în acest caz de o politică bivalentă prin intermediul căreia se acordau anumite privilegii în paralel cu limitarea altor prerogative ale oamenilor sau instituțiilor religioase, dar și de crearea unei libertăți aparente.
Alte prevederi interziceau catehizarea copiilor în cadrul școlilor publice mergându-se până la interzicerea catehizării acestora chiar și în interiorul familiei. Aspectele menționate trebuiesc înțelese în contextul în care statul și-a asumat educația copiilor și tinerilor, educație prin intermediul căreia acesta inocula în mintea celor care vor devenii ulterior „cetățeni de nădejde ai țării”, acele valori care corespundeau sistemului ideologic comunist. Se cuvine a menționa în acest context faptul că această practică nu a fost inventată de sistemul comunist și nu a murit odată cu el, ci se regăsește și se experimentează cu succes și în sistemele de educație din țări cu tradiție democratică.
Revenind la perioada comunistă am considerat oportun a prezenta cadrul general și mentalitatea în epocii în care s-au format evanghelicii în cadrul școlilor teologice. Când ne referim la școli teologice în mediul evanghelic pe parcursul perioadei comuniste avem în vedere Seminarul Teologic Baptist din București care s-a redeschis în anul 1946 și a funcționat pe tot parcursul perioadei la care ne-am referit precum și Seminarul Teologic Penticostal din București care a primit aprobare să-și înceapă cursurile în anii 70.
Deși au existat îngrădiri ambele instituții și-au adus aportul la promovarea unor valori creștine precum și la pregătirea personalului de cult.
NB: Acest material a fost publicat și în cadrul ediției pentru educație pe site-ul Eveniment Creștin

[1] Dintre normele legale referitoare la învățământul teologic în vigoare pe parcursul perioadei analizate menționăm:, 1. Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase care stipula în articolele 44-54 dreptul cultelor religioase de a organiza învățământ eclesial sub controlul statului, 2. Constituția R.P.R. 1948, Constituția R.P.R. 1952, Constituția R.S.R. din anul 1965. Pentru detalii a se vedea și ASSC, ,,Învățământul teologic. Anexa 2: Norme legale referitoare la învățământul teologic” 26 noiembrie 1976.
[2]  S-a avut în vedere şi limitarea acţiunilor cultelor vizând educaţia religioasă a copiilor şi tineretului.
[3] Republicii Populare Române care reprezintă numele oficial al României între 30 decembrie 1947 și mijlocul anului 1965. Din 1965 și până în anul 1989 numele oficial al țării a fost Republica Socialistă România (R.S.R.) pentru ca odată cu declanșarea Revoluției din decembrie 1989 să se revină la numele de Republica Română.
[4] ,,Constituția Republicii Populare Române (1952)”, Articolul 84, în Ioan Muraru, Constituțiile Române (Culegere), Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1980, p. 82.
[5] Ibidem.

Simpozion – Crestinism. Societate civila. Angajare publică – update


Am publicat nu cu mult timp în urmă anunțul despre organizarea simpozionului despre creștinism și societate civilă la Iași.

Simpozion – Crestinism. Societate civila. Angajare publică

Între timp a apărut și un afiș al evenimentului cu vorbitori principali.

 

Afiș preluat de pe Suceava Evanghelică

Povestea Dragostei (Filmul Most) – Ioan 3.16



Most
 (numit și The Bridge sau Podul, în limba română) este un film de origine cehă din anul 2003, regizat de Bobby Garabedian, scris și produs de actorul american William Zabka, nominalizat ca fiind cel mai bun film de scurt metraj.

Un film de exceptie de 18 minute care ne invata intr-un mod deosebit ce este Dragostea.

*

Povestea pe scurt a filmului cu explicații în limba română se regăsește mai jos:

Filmul redă povestea unui tată care-și crește băiatul de opt ani, care se numește Lada, singur, pe care într-o zi îl ia cu el la lucru, la podul mobil de cale ferată, unde lucrează ca master al podului. Cu o zi înainte băiatul se întâlnește la gară cu o femeie, dependent de droguri.

La pod tata intră în camera de motor, și îi spune băiatului să stea la marginea lacului. Vine un vapor, și podul este ridicat. Deși ar trebui să ajungă peste o oră, trenul deja vine. Băiatul observă fumul și vede cum se apropie trenul. Încearcă să-l înștiințeze pe tatăl lui, care nu poate vedea apropierea trenului de la locul unde se află. Încercând el să lase jos podul cade la roțile zimțate ale podului. Tatăl este pus în fața unei alegeri oribile. Până la urmă decide să lase jos podul, care-l strivește pe băiat. Oamenii din tren sunt complet ignoranți de faptul că un băiețel a murit încercând să-i salveze, doar femeia dependentă de droguri observă tatăl disperat prin geam. Filmul se termină cu omul pribegind într-un alt oraș, unde se întâlnește cu femeia, care nu mai este dependentă de droguri, și ține în brațe un băiețel.

Filmul trage paralel creștin între sacrificiul pe care face băiatul și tatăl lui și jertfa lui Isus și Dumnezeu. Cei care vizionează filmul sunt mișcați adânc în inima lor prin mesajul ei. Revista  creétină periodică Christianity Today a afirmat faptul că filmul Most este unul care schimbă vieți.

De multe ori ne referim la Domnul Isus ca fiind Podul dintre noi și Dumnezeu. Păcatele noastre au creat o prăpastie care ne separă de Dumnezeu. Biblia ne învață că singura cale care ne leagă peste prăpastia aceasta este jertfa de ispășire pentru noi a lui Cristos. Dumnezeu a trebuit să aleagă între omenire și Singurul lui Fiu.

Fără întunericul din Vinerea Mare, Duminica Paștelui este doar o altă duminică. Fără sacrificiul tatălui viața femeii tulburate din tren se sfârșește tot așa cum a fort trăită până atunci – fără nici un scop. În schimb o găsim la sfârșitul filmului fericită, bucurându-se de viața pe care a adus la lume, și de viața ei, care are acum un sens.

Astfel și tatăl lui Lada prinde curaj și își capătă din nou dorința de a trăi, să înainteze în viață cu speranța care poate veni doar de la Cristos, podul cel din urmă.

Predica următoare se bazează pe filmul sus amintit. Este un mesaj biblic extraordinar, cu subtitrare în limba română, în 18 minute despre dragostea lui Dumnezeu, care schimbă inimi. Este o ilustrare deosebită, plină de semnificație a versetului de aur a bibliei, Ioan 3:16:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

http://chitighaz.wordpress.com/2012/01/07/povestea-dragostei-filmul-most/

Iată și o variantă mai veche a filmului care nu mi se pare la fel de expresivă ca varianta mai nouă însă mesajul este același: Dumnezeu a ales să-Și sacrifice Fiul ca să salveze lumea.

The Bridge (Podul)

Simpozion – Crestinism. Societate civila. Angajare publică


Informație preluată de pe blogul lui Dănuț Mănăstireanu, Persona

*

*

Sambata, 15 septembrie 2012, la sediul Fundației Filadelfia, Suceava va avea loc simpozionul

“Crestinism. Societate civila. Angajare Publica”, organizat de Schuman Centre for European Studies, în parteneriat cu Tineri pentru Misiune Iași.

În cadrul simpozionului vor avea contribuții: Sever Voinescu, Jeff Fountain, Vasile Ernu, Mihail Neamțu.

Persoana de contact pentru mai multe informatii despre eveniment si pentru înscrieri (deschise în prezent până pe data de 7 septembrie):

prof. Lavinia Beșliu,
Telefon: 0743.435.174
Email: lavinia.besliu@yahoo.com

Vezi informații și pe pagina de facebook YWAM Iasi

Clerul din Principate: neinstruit, vicios, corupt


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

Putin instruit, leneş, corupt, cuprins de patima beţiei – aşa le-a apărut călătorilor prin spaţiul românesc clerul mărunt din Principate.

Starea Principatelor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a atras atenţia călătorilor străini. Organizarea politică, boierii, ţăranii, moravurile, economia, aspectul oraşelor – toate acestea, şi multe altele, au fost consemnate uneori cu simpatie, alteori cu maliţie. Starea clerului – înalt şi mărunt – nu a trecut neobservată musafirilor. Pe baza scrierilor lăsate de aceştia cu precădere, la care s-au adăugat câteva mărturii autohtone, Pompiliu Eliade i-a făcut clerului un portret colectiv deloc măgulitor. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Pompiliu Eliade a susţinut doctoratul la Sorbona, în 1898, cu teza „De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie: Les Origines”. Autorul şi-a propus mai mult o istorie a mentalităţilor decât înşiruirea faptelor în ordine cronologică.

O castă divizată

Casta preoţească era alcătuită din clerul înalt – mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, în general ceicare deţineau funcţii în ierarhia bisericească – şi clerul de rând. O altă distincţie se făcea între clerul mănăstiresc şi cel nemănăstiresc, zis „de mir”. În „Învăţătorul copiilor. Carte de citire în clasele primare”, manual alcătuit de învăţătorul Ion Creangă, diferenţa dintre preoţii de mir şi clerul monahal este explicată pe înţelesul celor mici. „Preoţii şi diaconii însuraţi alcătuiesc clerul de mir; aceştia au dreptul de a fi la bisericile din sate şi oraşe. Iar călugării şi călugăriţele alcătuiesc clerul monahal şi trăiesc în monastiri”.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria statului şi a bisericii au mers mână-n mână. Din acest motiv, faptele mitropoliţilor şi episcopilor, implicaţi în decizia politică, sunt mai bine cunoscute. Mai puţin a atras atenţia starea preoţilor obişnuiţi, cei presupuşi a călăuzi turma credincioşilor pe calea cea dreaptă. Aceştia, mai mult decât înalţii arhierei, ar fi trebuit să întreţină vie flacăra credinţei în norod şi să contribuie la înălţarea lui spirituală. În realitate, scrie Pompiliu Eliade citând călători străini, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Pe musafirii din Apus şi din Răsărit i-a frapat starea jalnică a clerului mărunt. Lipsa de pregătire şi moravurile îndoielnice au atras atenţia în mod deosebit.

Instrucţie precară

Cercetând scrierile din epocă, rezultă că, în veacul al XVIII-lea, aproape oricine putea deveni preot. „Acest cler era recrutat la întâmplare, scrie Eliade: haimanale de prin ţară, fii de mici negustori, sârbi, bulgari, greci fără căpătâi, feciori de boiernaşi, în sfârşit, oameni a căror condiţie i-ar fi obligat să plătească un bir greu, îndeosebi ţărani ce posedă câţiva ducaţi cu care să poată cumpăra o preoţie  –  iată din ce e alcătuit clerul nemănăstiresc (…). Între tâlhărie şi slujba de preot, socoteau că aceasta din urmă prezintă mai puţine primejdii, este mai tihnită şi poate mai bănoasă”.

Trei-patru ducaţi preoţia

Lipsa şcolilor de teologie şi corupţia sunt identificate de Eliade drept cauze ale acestei stări de lucruri. Şcolile de pe lângă mănăstiri erau puţine şi funcţionau neregulat. Şi le frecventau doar viitorii călugări, dintre care se alegeau apoi înalţii ierarhi. Pentru preoţii „de mir”, care slujeau la sate, nu exista nicio şcoală. Locul în altar se obţinea contra unei sume de bani, a observat I.-S. Raicevich, consulul Austriei la Iaşi într-o lucrare publicată la Paris, în 1822. Însuşi mitropolitul a hirotonit câteva mii de oameni, la preţul de trei-patru ducaţi preoţia, scrie Eliade, citând observaţiile consulului austriac care a zăbovit în Principate 11 ani.

Cu aşa „criterii de selecţie”, nu mai miră ştiinţa redusă de carte a preoţimii de la ţară. „Toată ştiinţa lor se mărgineşte la a citi, de bine, de rău, cele patruzeci şi trei de slove ale scrierii chirilice şi la a cânta pe nas în strană”, observa acelaşi consul austriac. Până şi pe huliţii domnitori fanarioţi îi revolta uneori redusa ştiinţă de carte a slujitorilor bisericii, scrie Pompiliu Eliade, sprijinindu-se de această dată pe o sursă internă. „Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Principatelor în mai multe rânduri, n.red. – foto) a decretat o anchetă menită să-i descopere pe preoţii fără şcoală şi să-i supună amenzilor. Majoritatea lor uitaseră demult buchiile, şi s-au găsit unii care se strecuraseră în rândul bisericii fără să le ştie vreodată”.

Moravuri îndoielnice

Lipsa de educaţie a clerului obişnuit se oglindea lesne în moravurile acestuia. Despre ele, a scris şi francezul F.-G. Laurençon. „Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”.

Laurençon aducea astfel în discuţie două metehne ale preoţimii mărunte: patima beţiei şi slăbiciunea pentru sexul frumos.

Preoţii de mir nu aveau prea multe cunoştinţe nici despre dogmele religiei creştine. Religia majorităţii populaţiei Principatelor la 1800, scrie Pompiliu Eliade, era o urzeală de superstiţii, unde strigoi, stafii, năluci, arătări, duhuri de tot felul îşi dădeau mâna cu sfinţii bisericii. Consecinţa – stingerea progresivă a credinţei în sânul poporului valah. „De fapt, românii au rămas, poate, dintre toate popoarele, cei mai străini de sentimentul religios”, concluzionează Pompiliu Eliade.

Dezamăgirile ministrului francez

O relatare despre Ţările Române o datorăm lui Edouard Antoine Thouvenel. În 1838, când era foarte tânăr, a întreprins o călătorie în Principate, pe Dunăre până la Marea Neagră. Materialul a fost publicat în 1840. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai Franţei secolului al XIX-lea, fiind, între altele, ambasador al Franţei la Constantinopol (1855-1860) şi ministru de externe (1860-1862). Prezentăm în continuare impresiile viitorului diplomat despre religia românilor, publicate în volumul. „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”. Serie nouă. Volumul 3: 1831-1840.

Obstacol în calea progresului

„Portretul lui Edouard Antoine  Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Bucureştiul nu are monumente. Este imposibil să numeşti astfel numeroasele biserici pe care superstiţia şi remuşcările, mai mult decât credinţa, le-au ridicat în acest ultim secol. Statui informe, fresce unde subiectele religioase şi profane se amestecă în modul cel mai comic, totul este o mostră a prostului gust. Altarul este, după ritul grecesc, separat de restul bisericii de către un voal, care nu se ridică decât în anumite momente ale slujbei; vitralii de diverse culori dau în lumina zilei culori sclipitoare şi bizare. Aceste lucruri pot surprinde ochii şi încânta imaginaţia, dar nu au alt scop; nu se adresează sufletului. Dacă o religie îl ridică pe om deasupra nevoilor terestre, dacă dogma sa, fără a fi cea catolică, îi reaminteşte originea şi scopul său, ea trebuie respectată, şi cea care foloseşte şi alte mijloace decât raţionamentul şi persuasiunea este vinovată.

Din păcate, religia ortodoxă, practicată de preoţii români, în loc de a fi un mijloc de civilizaţie, nu a fost până în prezent decât un obstacol în calea progresului social. Superstiţiile cele mai ridicole sunt luate drept credinţă, taina cea mai sfântă, cea a confesiunii, este exploatată într-o manieră nedemnă. Clerul de jos, constituit din preoţi căsătoriţi, împărtăşesc alături de mulţime păcate, pe care episcopii nu le demască. (…)

Episcopii şi corupţia

Clerul ocupă în Ţara Românească un loc important; din nefericire, cum deja am observat, corupţia şi ignoranţa domnesc în rândurile membrilor săi: legile pe care le impun trebuie să fie supuse unei revizii complete; dar această reformă nu se va putea face decât prin îmbunătăţirea moravurilor. (…) Cei trei episcopi din Râmnic, Buzău şi Argeş se află în fruntea clerului român. Titularii actuali nu se bucură de aceeaşi consideraţie în sânul opiniei publice; dar cum adunarea naţională poate alege episcopii, ea posedă şi mijlocul de a pune capăt într-o zi corupţiei şi intrigilor din scaunele episcopale. Mănăstirile din Ţara Românească sunt amintirea a ceea ce au fost, adică un loc de trândăvie şi superstiţii; au pierdut singurul avantaj pe care îl aveau sub guvernarea turcilor, acela de a constitui un refugiu împotriva tiraniei.

Trândăvie şi superstiţii

Treisprezece mănăstiri de călugări şi cinci case de retragere pentru femei, treisprezece mănăstiri rumeliote, şase mănăstiri dependente de patriarhul de la Ierusalim, şi alte trei închinate Muntelui Sinai deţin împreună o cincime din terenurile cultivate.

Călugării sunt agenţii cei mai zeloşi ai politicii ruseşti; icoanele, relicvele, ornamentele bisericeşti, darurile de tot felul sunt trimise de la Sankt-Petersburg şi răspândite cu abilitate, le întreţin sentimentele cele mai favorabile către ţar, pe care îl privesc ca un conducător veritabil al ortodoxismului”, scrie diplomatul francez.

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. 

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres­tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse­seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte  să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire.  Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir  Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

 Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)

Mihály Kornya despre caracteristicile unui credincios baptist


După cum am scris în cadrul articolului Recomandări (1) – Bertalan A Kirner, Viața misionarului Mihály Kornya, Kornya impunea credincioșilor care doreau să facă parte din comunitatea baptistă un standard destul de ridicat.

Oare câți dintre cei care ne numim astăzi baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie am mai putea păstra acest nume dacă ne-am raporta la acest standard?

 Standardul simplu dar eficient al lui Kornya era învățătura lui Isus și Scriptura. Se raporta pe sine la acest standard și la acesta raporta și pe alții. De nenumărate ori înainte de botezuri spunea chiar și tinerilor: „Atenționați-mă și pe mine pentru că și eu poate voi uita de mine și mă va înșela diavolul.”

Kornya afirma că acela care dorește să fie baptist trebuia, în primul rând să meargă regulat la biserică, să participe la orele de rugăciune și la serviciile divine, să citească Scriptura și învățătura lui Isus și să încerce să se comporte conform acestora. Acesta era standardul lui Kornya.

Practica lui era că, dacă cineva lipsea de trei ori de la întrunire fără un motiv acceptabil, era interogat, apoi mustrat, disciplinat și în cele din urmă era exclus din biserică. Iar cel ce lipsea o dată de la biserică trebuia să trimită banii de colectă

Credinciosul trebuia să vină la biserică la timpul potrivit, cu Biblia și cartea de cântări, îmbrăcat în haine corespunzătoare, modeste. Nu era o problemă dacă hainele erau sărace sau peticite măcar să fie curate. „Exteriorul sărac nu este obstacolul bogăției interioare” – spunea adesea Kornya.

În familie membrii trebuiau să țină devoțiuni zilnice dimineața și seara cu rugăciune, cântări și citirea Scripturii. Cei care veneau la întruniri și doreau să devină baptiști trebuiau să se străduie în acest sens. Bărbații trebuiau să renunțe fără întârziere la fumat, jocul de cărți, înjurături,băutură și mersul la cârciumă. (…)

Tinerii trebuiau să lase dansul și balurile.

Credinciosul baptist – indiferent dacă era bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie – trebuia să aibă în fața ochilor pasajele care îndemnau la viață curată și sfântă (1Corinteni 6, Efeseni 5). Astfel curvia, avariția, zgârcenia, furtul, certurile, înjurăturile, calomnia, ura, aroganța, obrăznicia, nu puteau fi atribute ale credincioșilor baptiști.

Se exprima deseori în modul următor: „Suntem ai lui Cristos, deci trebuie să slujim numai Lui și nu Diavolului. Să fie între noi mai mult cele sufletești decât cele trupești și atunci viața veșnică va fi a noastră.”

Cu aceste condiții admitea Kornya un suflet pentru botez, condiții pe care acesta trebuia să le accepte în fața bisericii. Numai așa putea fi botezat și putea deveni membru al bisericii.

Bertalan A Kirner, Viața misionarului Mihály Kornya, Traducere din limba maghiară de Peter Havas, Editura Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, București, 2009, p.94.

Articole relaționate

Mihály Kornya despre români

Recomandări (1) – Bertalan A Kirner, Viața misionarului Mihály Kornya

Mihaly Kornya, “străbunicul” meu » Vestea bună