Anul acesta de Rusalii se împlinesc 30 de ani de la demolarea locașului de închinare al Bisericii Creștine Baptiste „Nădejdea” din București al cărui pastor la momentul respectiv era Buni Cocar.
Cu acest prilej Mircea Bulatov, unul dintre martorii acelor evenimente, a realizat un material comemorativ pe baza propriei experiențe, a documentelor de arhivă, dar și a unor mărturii orale.
De Rusalii anul acesta se împlinesc 30 de ani
de la demolarea forțată a Bisericii Creștine Baptiste NĂDEJDEA,
făcută de organele represive comuniste.
O demolare poate fi făcută cel puțin în două feluri.
Brutal și rapid prin dărâmare (cu mult zgomot) reușește să transmită năucire și frică.
Calculat și lent prin desfacerea (compromitere) piesă cu piesă a elementelor unei construcții bine închegate.
Primul fel de demolare se practica în anii premergători lui ’89, celălalt a luat ființă după.
Pentru înțelegerea acelor vremi aveți mai jos câteva relatări a celor ce le-au trăit.
Pentru o înțelegere și mai profundă a grozăviilor de atunci urmăriți fragmente din mărturia lui COJOCĂRESCU ION subinginerul constructor și în același timp diacon al bisericii NĂDEJDEA în 1985, folosind următoarele linkuri:
Articolul de față reprezintă o incursiune succintă în problema religiei. Specific, documentul la care fac referire tratează problema stabilirii repausului legal pentru Sărbătoarea Pascală.
Articolul Sărbătoarea Paștelui în atenția organelor de Partid a fost publicat în Revista Creștinul Azi, Nr. 2/2012 , pp. 16-17.
Erată: Nota 6 are legătură cu nota 3 și ar fi trebuit să arate așa: ANIC, Fond CC al P.C.R., Cancelarie, Dosar 165/1950, ff. 51-52
Mărturia domnului Dumitru Lungu despre transportul ilegal de Biblii în România comunistă.
Înregistrarea a fost realizată la Biserica Creștină Baptistă Nădejdea din București în data de 25 ianuarie 2015 cu prilejul lansării în Capitală a romanului Ambasadorul scris de Cătălin Dupu.Tema romanului este tocmai aceasta: transportul ilegal de Biblii în România comunistă, anii 80 ai secolului XX.
Având în vedere că mărturia din ianuarie 2015, cât și cea din toamna anului 2013 cu prilejul serbării a 80 de ani de istorie a Bisericii Creștine Baptiste Nădejdea din București au în vedere rezistența evanghelicilor în comunism și transportul ilegal de Biblii, cunoscut sub numele de colportaj de material religios am considerat util să le pun împreună.
Mai jos aveți mărturia din 2013.
În mărturia sa, Lungu Dumitru, membru în Biserica Nădejdea, fost secretar al bisericii și persoana care se ocupă de cateheza noilor veniți, vorbește despre câteva aspecte importante din perioada comunistă. primul dintre ele este biserica din case, iar al doilea transportul ilegal de Biblii și literatură religioasă.
Se amintește deasemenea, despre cutremurul din 1977 și grupurile de rugăciune care se întâlneau în casele credincioșilor în perioada comunistă (minutul 4).
În mărturia sa veți regăsi informații despre depozitul de Biblii din casa sa (de la minutul 5) care a fost descoperit ca urmare a arestării lui Constantin Caraman în anul 1984 pe peronul Gării de Nord.
20 iunie 1976 a venit primul transport cu Biblii, material religios scris, dar și audio împreună cu casetofoane.
„Lucrarea a mers până în 1984, concomitent cu Biserica din case, până în 9 noiembrie când din greșeala fratelui Constantin Caraman de la frații penticostali, care tot venea la mine și lua cărți [aceasta a încetat].
Eu i-am spus: „Frate, nu mai veni că dumneata ești urmărit” N-a înțeles!
Joi seara l-a prins pe el cu geanta plină cu Biblii, l-a luat la Securitate, l-a strâns cu ușa și le-a spus: „Depozitul se află în strada Dichesei nr … la fratele Lungu.”
Vineri seara eu am venit de la servici, ei au venit la ora 6 (18). Eu am ajuns la ora 9 (21). Era o lumină colo …. ”
În continuare fratele Lungu relatează percheziția efectuată de Securitate. Menționez și alte detalii care nu sunt prinse în această mărturie. Astfel, materialul religios era atât de bine ascuns încât nu a fost găsit de către cei care percheziționau casa, însă ofițerul care conducea percheziția avea informații că materialul este în locația respectivă, astfel că fratele Lungu a trebuit să se deconspire singur ca să nu trebuiască să mai aducă câinii sau mai rău să dărâme zidurile. După confiscarea materialului religios s-a întocmit procesului verbal din care sunt redate în facsimil două fragmente în carte. Eu l-am văzut integral și pot confirma veridicitatea lui.
Implicarea dânsului în distribuția de material religios în perioada comunistă este redată la paginile 114-117. Nu voi reda acum decât partea de final unde vorbește despre modul în care a fost descoperit depozitul de Biblii și material religios.
pp. 116-117 „Mai târziu am aflat cum au dat de mine.
Fratele Constantin Caraman de la frații penticostali a fost pe la mine , deși l-am avertizat să nu vină fiind o persoană urmărită de tovarăși, și a luat ceva material (cărți, biblii, casetofoane), iar în drum spre Gara de Nord a fost urmărit și arestat [În mărturia de la biserică acesta menționează că interceptarea și arestarea au avut loc pe peronul Gării de Nord] pe data de 8 noiembrie 1984. Sub presiune la interogatoriu a dat adresa mea și astfel a doua seară, vineri (vinerea neagră) 9 noiembrie 1984 Securitatea a ajuns la mine.
Ce a urmat la interogatoriu știe Dumnezeu.
Mai menționez că i-am rugat ca din BIBLII să nu facă hârtie igienică.”
[Ei m-au întrebat de unde știu lucrul acesta, iar eu le-am spus că se cunoaște faptul că din Bibliile trimise de Societatea Biblică Britanică (?) ei au făcut hârtie igienică].
Personal (M.S.) știu că a fost un întreg scandal legat de acest aspect și am văzut chiar și un document din anii 80 unde se vorbea despre această acțiune a autorităților de la București.
Semnalez și eu la rubrica apariții editoriale lucrarea lui Emanuel Conțac.
Până voi scrie un punct de vedere personal despre această lucrare, postez mai jos textul de pe coperta IV care este un extras din Prefața cărții scrisă de doamna Francisca Băltăceanu
Cartea lui Emanuel Conțac nu oferă doar amănunte biografice despre Dumitru Cornilescu, ci reconstruiește într-un fel o lume: pentru că raza de acțiune a Societății Biblice Britanice acoperea continentele. […] Și, dincolo de disensiunile uneori confesionale, adesea izvorâte doar din ambiții personale, ar trebui să fim mândri că a existat și în România această dragoste pentru Biblie care face să se dorească, să se întreprindă traducerea și răspândirea ei. Și, în acest context, elanul, stăruința, generozitatea, spiritul de jertfă cu care a lucrat Dumitru Cornilescu. Există în scrisori mai multe caracterizări pozitive ale persoanei lui, făcute de diverși oameni cu care a lucrat împreună, mai ales străini. Dar în special merită o reflecție aprofundată întrebarea: care i-au fost omeneștile satisfacții personale în această lucrare perseverentă, îndârjită, în condiții din ce în ce mai grele? Se zbate cu diferite dificultăți tehnice, trebuie să convingă diverși decidenți care nu-l cunosc personal și nici nu posedă limba română suficient ca să-i evalueze lucrarea, întâmpină opoziția unor autorități bisericești sau civile (până la interdicția de a i se colporta cartea la sate!), lipsa de bani, sărăcia tot mai mare, nevoia de a pleca din țară, boala între străini, editarea cărții fără numele celui care a tradus-o… Dar peste toate – un elan, aproape o încrâncenare de a face Biblia să ajungă la oameni, să fie accesibilă (iar dacă comparăm ediția din 1924 cu orice text biblic existent atunci în limba română, înțelegem mai bine entuziasmul celor care apreciau un text „în fine curgător”), de a face ca ea să fie iubită și trăită. […]
Era de multă vreme necesară o mai bună cunoaștere a istoriei acestei Biblii atât de răspândite, care a hrănit și hrănește viața atâtor oameni. Este un dar pentru noi și un fel de răsplată postumă pentru Dumitru Cornilescu faptul că acest studiu a fost realizat de un cercetător tânăr care știe să îmbine în chip rar întâlnit elanul și răbdarea în efortul de a săpa în biblioteci și arhive, acribia filologică, competența în domeniul complex al științelor biblice și un deosebit simț al limbii române, cum este Emanuel Conțac.
Miercuri, 11 martie 2015, de la ora 19:00, la Club A va avea loc cea de-a 155-a ediție a „Cafenelei Critice”, prilejuită de apariția recentă a celui de-al doilea volum al culegerii Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă, sub îngrijirea lui Gabriel Andreescu şi a lui Mihnea Berindei (Editura Polirom, Vol. I: 1979-1985, 2010; Vol. II: 1986-1989, 2014), dar și de lansarea traducerii în limba limba italiană a volumului I: L’ultimo decennio comunista. Lettere inviate alla Radio „Europa Libera” (Traduzione in italiano di Mara Chiriţescu, Paolo Bruzzi, Stefano Ferrari, Giovanni Avanzini, Pavesiana, 2014).
Cele două apariții editoriale marchează un bun prilej pentru o discuţie la „Cafeneaua critică” despre etapa finală a istoriei noastre comuniste şi despre postul american de radio Europa Liberă, despre rolul său major în epocă.
Invitații acestei ediții sunt Gabriel Andreescu (profesor de ştiinţe politice, fost dizident în ultimul deceniu comunist şi coeditor al respectivei ediţii), Mara Chiriţescu (profesoară şi traducătoare de literatură italiană, coordonatoare a Editurii Pavesiana), Iosif Klein-Medeşan, Cristian Teodorescu şi William Totok (redactori şi colaboratori ai Europei Libere), Bogdan Murgescu (istoric).
Puţină lume ştie că în timpul regimului Antonescu în Transnistria, pe lângă evrei şi romi, au fost deportaţi şi etnici români. Ignoranţa a domnit şi după 1989 chiar printre istorici. A fost doar ignoranţă? Cei deportaţi erauinochentişti, o grupare religioasă din Basarabia desprinsă din ortodoxie, alcătuită din două mii de suflete. După redobândirea Basarabiei în vara anului 1941 e calificată drept „sectantă“ şi indezirabilă pentru regimul antonescian, aflat într-o nefastă căutare a omogenităţii etnice şi religioase. Destinul lor tragic – dar mai ales al cultelor neoprotestante (evanghelice) mai numeroase – este reflectat pe larg într-o carte recent apărută, editată în mod exemplar de istoricul Viorel Achim – Politica regimului Antonescu faţă de cultele neo-protestante: Documente, cuvânt-înainte de Alexandru Florian, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel“ – Viorel Achim – Politica regimului Antonescu faţă de cultele neo-protestante: Documente, cuvânt-înainte de Alexandru Florian, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel“ – Iaşi: Editura Polirom, 2013, 931 p.
Viorel Achim şi-a propus să reunească într-un volum cele mai importante izvoare istorice referitoare la politica faţă de confesiunile neoprotestante – în principal, baptişti, adventişti de ziua a şaptea, creştini după Evanghelie – între anii 1940 şi 1944 (aproximativ 100.000 de oameni, majoritatea de naţionalitate română). În carte sunt redate 513 documente – cele mai multe inedite – care sunt precedate de rezumate (mai extinse decât de obicei). Între altele, sunt reproduse toate ordinele cu privire la neoprotestanţi care au plecat de la cabinetul militar al lui Ion Antonescu, conducătorul statului.
Într-o mică măsură, istoriografia română (mai ales prin vocile unor Alexa Popovici şi Dorin Dobrincu) a reflectat politicile discriminatorii ale administraţiei de stat faţă de aceste asociaţii şi culte religioase minoritare în perioada interbelică şi sub guvernarea (legionaro-)antonesciană. Tomul alcătuit de Viorel Achim surprinde în detaliu mecanismele represive puse în funcţiune de diversele structuri ale aparatului de stat de la nivel central şi local, dar – prin mai multe documente – aruncă o privire insistentă şi asupra complicităţii unei părţi a clerului ortodox în această represiune dezlănţuită de stat asupra unor cetăţeni români, semeni de altă confesiune. La începutul lui septembrie 1940, prin două decizii ministeriale, asociaţiile şi sectele religioase au fost interzise, iar patrimoniul lor a intrat în proprietatea statului. Guvernul Antonescu a revenit asupra acestei măsuri, dar în anii 1941 şi 1942 a înteţit practicile represive. Punctul culminant al deciziilor orientate spre prigonirea acestor culte a fost atins la 6 mai 1942, atunci când Ion Antonescu a hotărât deportarea în Transnistria a tuturor „sectanţilor“. Până la urmă, măsura extremă s-a limitat doar la inochentişti (dar în decembrie 1942 toate asociaţiile/cultele neoprotestante au fost din nou scoase în afara legii, dispoziţie care s-a păstrat până la căderea regimului Antonescu).
Revenind însă la cazul funestei apropieri de puterea politică a bisericii majoritare, trebuie spus că în mai multe situaţii, de-a lungul istoriei secolului XX, în loc să oprească exodul de enoriaşi spre cultele/asociaţiile neoprotestante prin mijloace spirituale şi o mai adâncă implicare în acţiuni social-caritabile la nivelul parohiilor, o parte deloc neglijabilă a clerului ortodox a preferat metodele administrativ-poliţieneşti puse în practică de organele aparatului de stat (sesizate uneori prin delaţiunile unor preoţi – cum rezultă şi din documentele reproduse de Viorel Achim). Spre exemplu, preotul Victor Marinescu din Viişoara (Constanţa) solicita în 1941 anihilarea prin lege a sectelor religioase, deoarece „servesc cauza comunismului“, „fac jocul străinilor şi al duşmanilor de ţară“, „sapă de zor la temelia specificului românesc, care este credinţa ortodoxă“ (p. 279). Sunt pagini nu tocmai onorante din istoria creştinismului românesc, deoarece nu este vorba – citind aceste delaţiuni – doar despre neacceptarea ideii de pluralism confesional în sânul comunităţii etnice româneşti sau despre suprapunerea abuzivă de tip naeionescian între naţiune şi confesiune, ci şi de o teribilă lipsă de umanitate şi de înţelegere a consecinţelor dezastruoase care se pot abate asupra aproapelui tău, care în plus aparţine aceleiaşi etnii şi vorbeşte aceeaşi limbă. (Sunt sechele care s-au păstrat până astăzi; ele se vădesc în ceea ce priveşte răstălmăcirea definiţiei statului laic, care nu este privit – cum este firesc – ca un stat neutru din punct de vedere religios.) Conţinutul cărţii ne oferă şi o cheie de înţelegere pentru refuzul reprezentanţilor Sfântului Sinod de a permite accesul la arhiva Patriarhiei (dar şi a celorlalte centre eparhiale) chiar şi pentru perioada de dinainte de 1945.
Pentru a reda absurdul radicalismului antineoprotestant merită adăugat faptul că în nordul Transilvaniei, aflat între anii 1940 şi 1944 sub ocupaţia Ungariei horthyste, guvernul de la Budapesta a permis, cu unele restricţii, funcţionarea legală a bisericilor baptiste româneşti, inclusiv predarea în şcoli a materiei Religie, conform cu preceptele specifice acestor denominaţiuni (p. 18). Ceea ce nu s-a întâmplat în România. De altfel, în disperare de cauză şi împrumutând sub constrângere „sistemul de valori“ al puterii din statele Axei, baptiştii români îi semnalau în septembrie 1940 generalului Antonescu că: „în nicio ţară totalitară cultul creştin baptist nu e prigonit. Astfel, în Germania, Italia, Spania şi Japonia s-a acordat cea mai deplină libertate de cult baptiştilor“ (p. 221).
Volumul realizat de Viorel Achim – după o asiduă documentare în numeroase arhive din ţară şi din străinătate – poate deschide drumul unor solide lucrări de interpretare privind atât istoria relaţiilor Stat-Biserică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi regimul politic din perioada 1940-1944. O precedentă ediţie de documente alcătuită de acelaşi Viorel Achim (Deportarea ţiganilor în Transnistria, vol. 1-2) a stat la baza documentării lui Ioan T. Morar pentru romanul de succes Negru şi roşu. Şi acest volum poate oferi numeroase surse de inspiraţie pentru o lucrare beletristică.
Dr. Viorel Achim continuă în acestă parte din cadrul Simpozionului științific să prezinte politica regimului Antonescu față de cultele neoprotestante, răspunsul Bisericii Ortodoxe, precum și de politica religioasă a regimului.
Foarte interesant este faptul că Dr. Viorel Achim prezintă în această secțiune modul în care s-a ajuns la ordinul de deportare al evanghelicilor (neoprotestanților) în Transnistria, la Bug, acțiune care începe cu un ordin din mai 1942 la care s-a renunțat în august 1942. Dar, până la anularea ordinului unii dintre evanghelici au fost deportați în Transnistria, printre aceștia regăsindu-se și grupul de 30 de creștini după Evanghelie din Botoșani.
În finalul prelegerii, Dr. Viorele Achim atrage atenția asupra următoarelor aspecte:
1. Lipsa de cooperare între cele trei confesiuni (baptiști, creștini după Evanghelie, adventiști)
– cele trei comunități se aflată în aceeași situație, dar nu au comunicat, din contră spune Dr. Viorel Achim, „vechile animozități din perioada interbelică s-au păstrat”
– în toate documentele văzute, Viorel Achim menționează că nu a văzut nicio acțiune comună a celor trei confesiuni evanghelice
2. Prezența evreilor în comunitățile neoprotestante (evanghelice)
– în perioada războiului, nu în Basarabia deoarece în 1941 evreii au fost deportați, au existat mici comunități de evrei mesianici încadrați în cele trei confesiuni neoprotestante, mai ales în confesiunea Creștină după Evanghelie.
– Constantin Adorian, președintele Comunității Baptiste din București, a comparat într-o predică ținută în duminica din 7 mai 1941 în casa de rugăciune din Bulevardul Basarab 56 Bis (actualmente Biserica Golgota din șoseaua Nicolae Titulescu) a comparat persecuția evreilor români din timpul lui cu martirajul suferită de primii creștini. Demersul pastorului Constantin Adorian este cu atât mai important cu cât în perioada respectivă au fost foarte puține poziționări pozitive față de evrei. Nu a existat, spune domnul Viorel Achim, curaj civic, acela de a protesta, de a spune este nedrept, ori pastorul Constantin Adorian face lucrul acesta.
După o muncă susținută, editarea unor documente, coroborarea lor cu informații memorialistice și cu cele oferite de alte surse sunt bucuros să anunț finalizarea unui nou proiect privind istoria evanghelicilor în comunism la care un aport considerabil l-a avut prietenul și colaboratorul meu, istoricul Bogdan Emanuel Răduț.
Prin intermediul acestei cărți, noi, autorii am dorit să aducem în atenția celor interesați un document valoros pentru înțelegerea mișcării de rezistență religioasă din perioada comunistă, împreună cu implicațiile pe care l-a avut această acțiune. Tema centrală a cărții o reprezintă acțiunea de protest inițiată de 6 creștini evanghelici români cunoscută în mod popular sub denumirea de Scrisoarea celor 6. Documentul protest, cum a fost considerată această scrisoare, purta numele de Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. Semnată de Iosif Țon, Pavel Nicolescu, Aurel Popescu, Silviu Cioată, Constantin Caraman, Radu Dumitrescu, memoriul de protest a fost difuzat la Radio Europa Liberă în data de 2 aprilie 1977. Prin intermediul acestui document autorii atrăgeau atenția asupra faptului că în ciuda unor aparențe în România încă exista persecuție religioasă.
Lucrarea noastră se bazează pe documente de arhivă inedite identificate în arhive din România și străinătate, precum și pe mărturiile unora dintre participanți.
Cultele neoprotestante și drepturile omului: un strigăt la Radio Europa Liberă (aprilie 1977) a apărut la Editura Risoprint din Cluj-Napoca, are 136 de pagini. Prefața lucrării este scrisă de către Iosif Țon.
Despre această acțiune de protest am mai scris în cadrul următoarelor postări:
Cultele neoprotestante și drepturile omului, memoriul document din aprilie 1977, cum a fost denumit apelul semnat de șase neoprotestanți, trimis și citit la Radio Europa Liberă într-o seară de aprilie 1977, reprezintă o acțiune importantă de contestare și răspuns față de intruziunile statului comunist în viața Bisericii și a persecuțiilor la care au fost supuși credincioșii confesiunilor evanghelice.
Informații suplimentare puteți găsi și în următoarele articole:
Istoricul Dorin Dobrincu a publicat in ultimul numar al revistei Archiva Moldaviae, IV, 2012, pp. 351-402, un articol de analiza al unui document intocmit de mai multi lideri evanghelici romani in foarte tensionatul an 1977, cind, alaturi de intensificarea opozitiei Sindicatului Solidaritatea fata de regimul comunist in Polonia, au aparut atit Carta ’77 in Cehoslovacia, cit si Miscarea Goma in Romania.
Redam mai jos prima parte a introducerii acestui studiu.
* * *
Pe 3 aprilie 1977, radio Europa liberă difuza memoriul Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. A doua zi, Securitatea îi aresta pe cei șase semnatari: Iosif Țon, Silvian Cioată, Pavel Nicolescu, Aurelian Popescu, Constantin Caraman și Radu Dumitrescu. Momentul coincidea cu arestarea lui Paul Goma și a lui Vlad Georgescu. Toți erau oameni incomozi pentru regimul de la București.
Cei dintâi erau evanghelici angajați în bisericile lor, având o concepție creștină asupra vieții și a…
Domnul Viorel Achim este cercetător la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, fiind un profesionist în domeniul său.
În cadrul intervenției domnii sale vorbește despre geneza realizării acestui volum de documente și problematica cercetării persecuției religioase în timpul guvernării Antonescu. De asemenea, domnul Achim prezintă un aspect foarte interesant pe care l-a întâlnit în documentele cercetate, este vorba de nivelul de educație al credincioșilor evanghelici în anii 40. În petițiile întocmite de credincioșii evanghelici a întâlnit un limbaj mult mai elevat decât în petițiile redactate de către populația de confesiune ortodoxă. Angajamentul democratic al evanghelicilor cu referire la nivelul de civism este cea de-a doua constatare în urma cercetării documentelor.
Faptul că în cadrul uneia sau mai multor predici pastorul baptist Constantin Adorian i-a apărarea evreilor persecutați precum și existența unor comunități neoprotestante evreiești sunt alte elemente inedite care apar în discursul domnului Viorel Achim.
Istorie Evanghelica 