Ioan Bunaciu, Crâmpeie de istorie din propovăduirea Evangheliei în Bisericile Baptiste din România 1874-1984
Sub titlul Crâmpeie de istorie din propovăduirea Evangheliei în Bisericile Baptiste din România, profesorul Ioan Bunaciu ne oferă o istorie fascinantă compusă din succinte biografii a peste 125 de lucrători cu Evanghelia în bisericile baptiste din România. Perioada 1874-1984 se întinde astfel pe parcursul a două secole, respectiv XIX și XX acoperind perioada monarhiei dar și cea a republicii. Plecând de la perioada guvernării lui Carol I (1866-1914), continuând cu perioada democrației interbelice, a guvernării carliste (perioada lui Carol al II-lea), continuată cu alte două regimuri autoritare, lucrarea tratează prin referirile mai ample sau mai succinte și aspecte politice și sociale pe lângă cele religioase care predomină în cadrul cărții. Pe lângă regimul lui Carol al II-lea, în cadrul lucrării se fac referiri și la perioada antonesciană (perioada guvernării generalului și apoi mareșalului Ion Antonescu 1940-1944) și la cea comunistă (1948-1989). Prin referirile la activitățile și acțiunile celor care s-au ostenit cu Evanghelia în anii 80 și 90 ai secolului XX, cartea trece dincolo de granița comunismului pentru a intra în democrația postdecembristă. Profesorul Ioan Bunaciu menționează în cuvântul introductiv faptul că o optat pentru acest titlu deoarece nu are pretenția că în ea ar fi scris despre toți ostenitorii cu predicarea Evangheliei din bisericile noastre. Nu că nu ar fi vrut, ci datorită faptului că timpul nu i-a permis să alcătuiescă o istorie completă despre toţi predicatorii care s-au trudit să ducă vestea bună a Evangheliei pe plaiurile frumoase ale României.
Pe de altă parte, scrie autorul, „eu nu mă consider decât un cronicar al faptelor şi al întâmplărilor ce s-au petrecut cu cei ce au predicat Evanghelia în bisericile baptiste din România, aşa cum le-au trăit ei. Şi am dorit ca aceste fapte şi întâmplări să fie consemnate într-o carte de aducere aminte ca să slujească celor din tânăra generaţie ca o încurajare în lucrarea lor de predicare a Evangheliei, în împrejurările în care lucrează ei astăzi, pentru că altele au fost condiţiile şi situaţiile în care au lucrat antemergătorii lor”.
Extras din Cuvântul introductiv de Prof. dr. Ioan Bunaciu
Prof. dr. IOAN BUNACIU s-a născut la data de 7 ianuarie 1925, în comuna Gurba, jud. Arad. A copilărit în Biserica Baptistă Arad-Şega. A fost botezat pe baza mărturisirii personale în anul 1947 în Biserica Baptistă din Braşov. În anul 1950 a absolvit Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În anul 1956 a obţinut licenţa în teologie de la Institutul Teologic Protestant din Cluj. În anul 1974 a obţinut doctoratul în teologie de la acelaşi institut. Începând cu anii ’50 Prof. dr. Ioan Bunaciu a slujit ca păstor în bisericile baptiste din Lugoj, Cluj-Mănăştur şi Providenţa-Ferentari din Bucureşti. În toamna anului 1955 şi-a început activitatea de profesor al Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti. În perioada 1970-1988 a fost Directorul acestui Seminar. În cei 49 de ani de profesorat a scris mai multe lucrări de referinţă pentru păstorii bisericilor Baptiste din România. Prezenta lucrare se adaugă celor scrise în perioada de dinainte de 1989 şi celor tipărite după 1989, în libertate.
Fotografii vechi de la Muntele Athos – Expozitia Fundatiei Elene din Paris, 2011
În ziua de sâmbătă, 17 septembrie 2011, la orele 21:00, a avut loc vernisajul expoziţiei de fotografie “Peisaje din Grecis şi Muntele Athos, fotografii ale călătorului Fred Boissonnas”.
*
*

Expoziţia a fost organizată ca parte a “Zilelor Europene ale Patrimoniului”, de către Fundaţia Elenă din Paris.
Fotografiile au fost realizate de către Fred Boissonnas, un fotograf elveţian, care a trăit între anii 1858-1946.
Flacara Nestinsa: Introducere in Reforma
În această introducere vie, accesibilă şi informativă, Michael Reeves aduce la viaţă personajele pline de farmec ale Reformei, le dezvăluie ideile şi arată relevanţa profundă şi personală a gândirii Reformei pentru zilele noastre.
„Cu iscusinţa unui erudit şi arta unui povestitor, Michael Reeves a scris ceea ce este, simplu spus, cea mai bună introducere concisă a Reformei pe care am citit-o vreodată. Dacă te afli în căutarea unei cărţi pentru a înţelege Reforma sau pur şi simplu vrei să începi să studiezi istoria bisericii, această scurtă carte dă viaţă istoriei.”
Mark Dever
„O relatare vie şi actuală a acestui important eveniment din istoria creştină, ce va mişca inima, va înviora sufletul şi va călăuzi mintea spre o înţelegere profundă a credinţei noastre.”
Gerald Bray
Michael Reeves este consultantul teologic pentru UCCF. A fost pastor asociat la Biserica All Souls, Langham Place, Londra. Deţine un doctorat în teologie sistematică de la King’s College, Londra.
Cuprins
Hartă locurilor-cheie ale Reformei
Prolog: Aceasta este poziţia mea
1 Abordarea medievală a religiei
Contextul Reformei
2 Vulcanul lui Dumnezeu
Martin Luther
3 Soldaţi, cârnaţi şi revoluţie
Ulrich Zwingli şi reformatorii radicali
4 După întuneric, lumină
Jean Calvin
5 Pasiune arzătoare
Reforma în Britania
6 Reformarea Reformei
Puritanii
7 S-a încheiat Reforma?
Desfăşurarea în timp a Reformei
Lecturi suplimentare
Vasilică Croitor despre „Rascumpararea memoriei” – Interviu – un an de la lansare – Partea II

În septembrie 2010, pastorul Vasilică Croitor, și-a lansat cartea Răscumpărarea Memoriei, lucrare care s-a dovedit mai mult decât o simplă carte prin informațiile furnizate dar și prin dezbaterile pe care aceasta le-a iscat. După un an de zile, în septembrie 2011 autorul cărții a acordat un interviu lui Mihai Ciucă publicat în două părți. Prima parte a fost publicată aici și anunțată de mine aici. Cea de-a doua parte a interviului tratează problema contestării realităților cuprinse în carte, a încercărilor de discreditare a autorului său a cărții. În concluzie preiau din partea de final a interviului discuția despre așteptările autorului precum și impactul demersului său.
M.C.: Totuși, îmi imaginez că atunci când ai inițiat acest demers, ai sperat că el va avea un anume impact. Dacă ar fi să corelezi rezultatul cu așteptările inițiale, care ar fi obiectivul care (încă) nu a fost atins? Și aș vrea să știu dacă există și rezultate surpriză, pe care nu le-ai anticipat…
C.V.: De bună seamă că am scris cu așteptări, dar nu cele imaginate de criticii mei. Principala așteptare a fost aceea de a genera un dialog care până la apariția cărții nu fusese posibil. Acest obiectiv a fost atins și cred că este un câștig important. Aș menționa aici și faptul că o serie de păstori și lideri de opinie și-au deschis bloguri, au început să interacționeze cu alții cum nu s-a mai întâmplat până acum. Dacă este să mă refer la rezultatele spirituale, decizia de a ne asuma istoria și a ne pocăi în mod colectiv, acestea depind de cei așezați în funcțiile de autoritate. Eu am fost un mesager, nimic mai mult. Îmi pare rău să văd că liderii au ratat șansa de a chema biserica la pocăință, după modelul biblic. Cred însă, cu toată convingerea, că va veni o zi în care biserica își va asuma istoria cu bune și cu mai puțin bune. Întrebarea este dacă o vor face liderii de astăzi, sau Dumnezeu va ridica o altă generație pentru aceasta.
Citește continuarea aici: http://rascumparareamemoriei.wordpress.com/
Negoiu: 100 de ani de la primul botez, 11 septembrie 2011
Data de 11 septembrie pare o dată fatidică pentru lume şi asta datorită evenimentelor care s-au petrecut în anul 2001 în U.S.A.
Pentru creştinii din localitatea Negoiu, judeţul Hunedoara, data de 11 septembrie 2011 a însemnat însă o sărbătoare specială, Biserica Creştină Baptistă din localitate a sărbătorit 100 de ani de la primul botez.
Într-o zi frumoasă de sfârşit de vară şi început de eternitate, în localitate au fost prezenţi mulţi fii ai satului care s-au bucurat de reîntâlnirea cu propria istorie, de lumina de septembrie, de Evanghelie, de peisajul extraordinar al zonei, de legăturile dintre creştinii din ţară.
A fost multă lume, sărbătoarea s-a ţinut în curtea bisericii pentru ca toţi să audă versete din Biblie, mărturii, cântece creştine.
Citește mai multe pe http://hunedoaraevanghelica.wordpress.com
„Rascumpararea memoriei” – Interviu – un an de la lansare – Partea I
Cu un an în urmă, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc găzduia un eveniment cu adevărat excepțional pentru comunitatea credincioșilor evanghelici din România, anume lansarea cărții „Răscumpărarea memoriei” scrisă de pastorul Vasilică Croitor, carte care a provocat dezbateri aprinse și a schimbat perspectiva multora în ceea ce privește coabitarea stat-biserică în regimul totalitarist dinainte de 1989. Având în vedere această aniversare, Mihai Ciucă, l-a provocat la dialog pe autorul cărții pentru a discuta impactul acesteia în timpul scurs de la lansare.
Pentru a citi interviul apăsați pe imagine
Este legitima discriminarea si persecutarea protestantilor pe motiv ca nu au vechime istorica?
Întrebarea care dă titlul acestui articol este în opinia noastră una legitimă, care se naște în urma comentariului primit de la George Enache, la articolul ONU: Monopol ortodox în religia Republicii Moldova.
Măcar prioritate are tot o religie crestina …si nu altceva. Dati slava lui Dumnezeu pentru asta, ca altfel poate ingaduie ceva mai rau si stiti la ce ma refer.
2. Ar fi chiar culmea ca sa nu fie ortodoxia religia cu prioritate în Moldova, doar cine a aparat tara asta? Toti domnitorii cu ostile lor care si-au varsat sangele pentru tara asta, pentru credinta lor ortodoxa, si acum veniti voi protestantii sa va cereti partea, voi care nu ati facut nimic pentru ea. Eu sunt din Romania, dar daca ar fi sa piara ortodoxia vreodata, în Moldova va fi ultimul loc unde ar pieri. Insa nu o sa piara, pentru ca ea este biserica lui Hristos pe care nici portile iadului nu o vor birui, precum zice în Scriptura. Ea a fost, este si va fi, in schimb toate miile astea de religii pe care voi le-ai inventat dezvoltat si dus mai departe prin alte ramificatii nu au fost ci au apărut, si nu au continuitatea de care se zice în Biblie ca nu vor pierii. (?) Doar o religie poate sa duca sprea adevărata cale, si aici vorbim ori de ortodoxie, ori de catolicism, doar aceastea au avut continuitate de cand a venit Hristos si pana acum. Restul au apărut în mintea unor oameni care nu au avut nici o treaba cu Dumnezeu, ci doar s-au revoltat pentru anumite probleme si dintr-o data s-au trezit cu un numar mare de adepți.
Studiati istoria ca stiu ca nu va place, pentru ca nu va avantajeaza pe voi deloc, pentru ca nu aveti istorie si nu sunteti in istorie. Aveti istorie de două trei sute de ani, pe cand ortodoxia are de 2000 de ani.
După cum se observă, mesajul acreditează ideea că persecuția protestanților de către ortodocși este ceva normal și că ei ar trebui să accepte acest lucru, dat fiind faptul că nu au vechime istorică. Pe de altă parte a afirma că protestantismul nu are istorie deoarece a apărut în istorie acum cinci sute de ani; este un fapt neadevărat și neștiințific. În ceea ce privește originea ortodoxiei, pe ce bază putem afirmă că ea este de origine divină? Putem afirma cu certitudine ca la rândul ei ortodoxia a apărut ca urmare a unei decizii omenești, motiv care nu justifică absolut deloc acțiunile pe care aceasta le-a inițiat împotriva altor biserici creștine. Dacă tot vorbim de vechime amintim aici afirmația Mântuitorului: „Cei din urmă vor fi cei dintâi” care demonstrează faptul că Împărăția Cerurilor se ia cu năvală și că nu vechimea contează ci faptele dovedite de smerenia inimii.
În ceea ce privește faptele pe care raportorul ONU le aduce în discuție, în urma lecturării articolului se constată faptul că acesta nu aduce în discuție vechimea Bisericii Ortodoxe, ci discriminările la care aceasta supune celelalte culte.
În Moldova s-a constatat monopolul bisericii ortodoxe în detrimentul celorlalte culte religioase.
Bielefeldt recunoaște libertatea religioasă din Moldova și faptul că este un stat laic, dar atrage atenția asupra unei concepții ce poate duce la situații periculoase – aceea că „doar o singură tradiție religioasă trebuie să servească drept element constitutiv sau stâlp al societății.”
Oficialul ONU a dat exemple în care credincioșii baptiști nu au putut fi îngropați în cimitirele comunitare ortodoxe, sau în care simboluri sau așezăminte ale altor religii au fost profanate.
Suntem în secolul XXI și vorbim de libertate religioasă. În ceea ce privește vechimea, după cum se știe, și protestanții au o genealogie care merge până în vremea Domnului Isus, nu numai ortodocșii. Cu toate acestea, din punctul nostru de vedere problema nu constă în vechime ci în valori, și schimbările pe care le-au promovat ortodoxia, catolicismul și protestantismul, valori care au modelat diferit spațiul occidental de cel răsăritean. Există o serie de discuții și studii referitoare la rolul ortodoxiei în viața Țărilor Române, care reliefează faptul că noi nu suntem ortodocși de 2000 de ani, precum și faptul că alegerea religiei s-a datorat unor considerente politice. Dacă Vaticanul ar fi oferit domnitorilor români recunoașterea statutului pe care ei îl doreau împreună cu privilegiile care ar fi decurs din acest fapt, domnitorii români ar fi îmbrățișat religia catolică. Alegerea și menținerea ortodoxiei s-a datorat, dincolo de considerentele personale, considerentelor politice. În ceea ce privește protestantismul, acesta a fost perceput ca pe ceva străin datorită originii occidentale, dar și a faptului că era religia îmbrățișată de către unguri, sași, secui. Atunci când se amintește de rolul domnitorilor români în apărarea ortodoxiei, George Enache, are în vedere cu precădere pericolul otoman, însă consider că și acest aspect trebuie nuanțat. Spun acest lucru deoarece în facultate m-am ocupat la un moment dat de un aspect similar, anume de ce nu ne-au transformat otomanii în pașalâc. Ca urmare a studierii mai multor surse am ajuns la concluzia că acest lucru s-a datorat unei conjuncturi internaționale, situației interne din Imperiul Otoman, precum și a intereselor strategice ale Imperiului care aveau mai multe avantaje din exploatarea teritoriului nostru prin intermediul unor obligații în natură sau bani, decât prin ocuparea teritoriului și impunerea statutului de pașalâc(după cum istoricii au demonstrat, Bulgaria, deși a fost integrată în Imperiul Otoman, a avut un regim economic -de exploatare- mai blând decât noi.) Prin aceasta am vrut doar să aduc în discuție mitul independenței. Nu am studiat evoluția culturală și religioasă a Bulgariei în timpul ocupației otomane, însă consider că dincolo de dezavantajele de ordin economic, au existat indubitabil și avantaje ale statutului de „independență controlată” a Țărilor Române pe parcursul Evului Mediu.
Un alt aspect care merită adus în discuție este rolul protestantismului în viața culturală a românilor. Iată că deși nu „au istorie”, protestanții au făcut istorie. Când mă refer la rolul cultural am în vedere celebrarea slujbelor religioase și traducerea Bibliei și a celorlalte cărți de cult în limbile naționale, respectiv limba română.
Un aspect foarte important în acest context este acela al reciprocității. Astfel, în Occident, Biserica Ortodoxă se bucură de libertate religioasă, de recunoaștere, aspecte care includ și libertatea prozelitismului. A face prozelitism în Occident pe teritoriul protestant(vezi spre exemplu America) este ceva normal pentru ortodoxie, însă nu este de acord să acorde aceeași libertate religioasă și protestantismului în spațiul răsăritean, acolo unde este religie majoritară.
Pentru completarea informațiilor prezentate în cadrul acestui articol, precum și pentru a înțelege evoluția din punct de vedere religios a românilor, recomand o serie de articole și cărți, referințe care pot fi completate și cu alte resurse identificate de către cititori.
Cele 6 ipostaze ale creștinului din România
Razvan Theodorescu: E o enormitate a afirma ca ne-am nascut ortodocşi
De ce religia catolică a cumanilor nu i-a influenţat pe români. Interviu cu Neagu Djuvara
Baptisti sunt protestanti sau neoprotestanti?
Cine sunt creştinii după Evanghelie?
John Stott, Esența creștinismului în 10 cuvinte
Dorin Dobrincu, Legea cultelor: text, subtext si context
Intoleranţă religioasă reciprocă – lumea creştină vs. lumea musulmană
BOR și atitudinea fata de societatea civila via Contributors
Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona
Cine sunt baptistii? Preambul al Statutului Cultului Creștin Baptist
Cum înțeleg baptiștii notiunea de traditie
Marius Cruceru despre elementele distinctive și definitorii ale Bisericii baptiste
Biserica Creștin Baptistă ”apără Omul și demnitatea umană”
Cărți
George Hancocock-Ștefan, Impactul Reformei asupra Românilor între 1517-1645
Paul Negruț, Biserica și Statul
Giovani Filoramo (coord.), Istoria religiilor
Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine
Daniel Barbu, „Etica ortodoxă și „spiritul” românesc„, în Daniel Barbu (coord. ), Firea românilor
Iosif Țon, Credința adevărată
William R. Estep, Istoria anabaptiștilor
Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalist
Interviu ocazionat de un an de la lansarea cărții „Răscumpărarea memoriei”
Cu ocazia împlinirii unui an de la lansarea cărții Răscumpărarea memoriei. Cultul Penticostal în perioada comunistă, autorul acesteia, Vasilică Croitor, a acordat un interviu pe această temă. Jurnalistul „a fost interesat de ceea ce a urmat în anul care s-a scurs de la lansarea cărții, precum și de perspectivele de viitor ale acestui demers”.

Dorin Dobrincu, Vasilică Croitor, Mihail Neamțu
Sursa: Răscumpărarea memoriei
What Makes Evangelicalism Evangelical?
The evangelical movement in America emerged in the twentieth century as conservative Protestants sought to perpetuate an intentional continuity with biblical Christianity. While the roots of the movement can be traced through centuries prior to its emergence in twentieth century America, its organizational shape appeared mainly in the years after World War II. And, as anyone who considers the movement with a careful eye understands, evangelical definition has been a central preoccupation of the movement from the moment of its inception.

The word “evangelical” long predates the coalescence of the evangelical coalition of the last century. The word has been applied to Methodism in the eighteenth century, to nonconformists and low church Protestants in Great Britain in the nineteenth century, and to a host of groups, churches, and movements ever since. As early as the nineteenth century, frustration and confusion arose over the use and misuse of the term. The seventh Earl of Shaftesbury expressed the late-nineteenth century frustration when he declared, “I know what constituted an evangelical in former times . . . I have no clear notion what constitutes one now.”
In this light, one is tempted to identify with the late Justice Potter Stewart, who during deliberations of the U. S. Supreme Court in a 1964 case concerning pornography, simply declared: “I know it when I see it.”
In the most common usage of the term, it works in almost this very sense. An evangelical is recognized by a passion for the Gospel of Jesus Christ, by a deep commitment to biblical truth, by a sense of urgency to see lost persons hear the Gospel, and by a commitment to personal holiness and the local church. In any event, this is what we should hope to recognize as authentically evangelical.
But there is more to the question, of course. Honesty requires that the term be defined by its necessity. In this sense, evangelical has been and still remains a crucial term because we simply cannot live without it. Some word has to define what it means to be a conservative Protestant who is not, quite simply, a Roman Catholic, nor a theological liberal. While Catholics and liberal Protestants may speak of themselves in terms of an evangelical spirit (and both have), the term makes no sense as applied to a movement unless it is held to be clearly distinct from both Roman Catholicism and Protestant Liberalism. Yet, there is more to the story of course, since the evangelical movement was also born out of a deep concern to identify a posture distinct from that of Protestant Fundamentalism.
There have been attempts to replace the term with something more useful, but such efforts have met with little success. The reason for this is quite simple – the word really does accomplish what it sets out to do. It functions as a descriptor for many millions of Christians for whom no other aggregate denominator is appropriate. The word has enduring value precisely because we cannot operate without it.
That is not to say that its use is uncontroversial. Dissatisfaction with the term was evident among many of the young leaders of the “New Evangelicalism” which emerged with such energy in the years just after World War II. Driven by a determination to distinguish themselves from separatistic Fundamentalism on the one hand, and Protestant Liberalism on the other hand, these ambitious founders of contemporary evangelicalism laid hold of the only term that seemed to describe their identity and aspirations. What other term would serve so well?
During the 1970s and 1980s, laments over the word and its usage led figures such as William J. Abraham to argue that the word is an “essentially contested concept” – a concept borrowed from the world of philosophy. Abraham, a leading intellectual figure on the evangelical left, argued that the term was almost always used in the context of theological judgment. Yet, he asserted, “There is no single essence or one particular condition that captures the achievement concerned or will be agreed upon by all evangelicals.” Of course, even in making his argument, Abraham had little choice but to use the term “evangelicals” even as he argued that the concept is “essentially contested.”
In my view, evangelical definition must be placed within three distinct but overlapping contexts. We should consider evangelicalism in historical, phenomenological, and normative senses. None of these can stand alone, and I will argue that all three are needed in order to understand evangelicalism and to consider the question of evangelical identity.
In its historical usage, in the English-speaking world the term goes back at least to the early eighteenth century. D. W. Bebbington traces evangelical history to the spiritual awakenings of that era and to and to the famed ministries of figures such as George Whitefield and the brothers John and Charles Wesley. In this sense, the earliest evangelicals were British Methodists and their spiritual cousins, whose infectious love for the Gospel, concern for social justice, and commitment to holy living shaped the religious life of both the British Isles and North America.
Later, the term was applied to the nonconformists and low church Anglicans who stood apart from the influence of Anglo-Catholicism in the Church of England and from the developing theological liberalism that had already reached into both Anglican and non-conformist churches and institutions. In this sense, a figure like Charles Spurgeon, the great Baptist preacher of nineteenth century London, is seen as a paradigmatic evangelical type – and one who was already deeply concerned about theological compromise within evangelical circles.
In the United States, the term was often applied as it had been in European contexts – as a synonym for Protestant. The heirs of the Reformation were simply described as evangelical as a way of stressing a positive identity other than just being known as non-Catholic.
In the early twentieth century, the term was often applied to a spirit of evangelism and Gospel energy. But, as the nation was rocked by the Fundamentalist/Modernist controversy in so many churches anddenominations, the word caught the attention of some conservative Protestants who steadfastly opposed theological liberalism, but who also wanted to distinguish themselves from Fundamentalism.
The controversies and church battles between the Fundamentalist and Modernist forces in the early decades of the twentieth century revealed rival understandings of the Christian faith. The Modernists claimed to be saving Christianity by accommodating Christian theology to the anti-supernaturalism that increasingly shaped the thought life and worldview of the intellectual classes. They adopted higher-critical approaches to the Bible and its interpretation, revised virtually all of Christianity’s core doctrines, and transformed the life of denominations, institutions, and churches that had formerly held to far more conservative beliefs. They relativized the creeds and gained control of the organizational infrastructures of most of the mainline Protestant denominations.
The Fundamentalists pledged themselves to oppose this theological revolution and return to the “fundamentals of the faith.” They sought to resist and to reverse the liberal trends within their churches and denominations, and battle after battle ensued. The Fundamentalists mounted a massive movement, holding Bible conferences and establishing networks of preachers and laypersons. But, in the end, battle after battle was lost. The governing structures of the mainline denominations were filled with either liberals or their “moderate” supporters.
In the years between the two great wars, the Fundamentalists generally separated from the established denominations, forming their own universe of Bible colleges, seminaries, publishing houses, and even denominations. After the public humiliations of the Scopes Trial and other developments, Fundamentalism began to drop out of the nation’s intellectual conversation. Liberals controlled the denominations, the established denominational colleges and seminaries, and the prestigious pulpits. The Fundamentalists were relegated to a constellation of Bible colleges, newspapers, Bible conferences, and publishing houses. They also seized upon new technologies, particularly radio, in order to get their message to a mass audience.
After World War II was over, a movement of young leaders, pastors, theologians, evangelists, and organizers came together in an effort to create a new conservative alternative to Fundamentalism. They were, in fact, the founding fathers of modern evangelicalism – men such as Billy Graham, Harold John Ockenga, Carl F. H. Henry, and Charles Fuller. Some, such as Carl Henry, E. J. Carnell, Gleason Archer, and Kenneth Kantzer, pursued doctoral degrees at prestigious universities in order to gain access to the larger intellectual conversation. These “New Evangelicals,” as they styled themselves, were determined to maintain a clear and unquestioned commitment to theological orthodoxy and to oppose theological liberalism in all its forms. Yet, they also wanted to distinguish themselves and their movement from Fundamentalism, which they identified with anti-intellectualism, a lack of serious theological engagement, a withdrawal from social responsibility, and an eccentric list of theological preoccupations.
Over time, these leaders created their own constellation of churches, evangelistic associations, colleges and universities, theological seminaries, publishing houses, and mission agencies. They sought to unify conservative Protestants into a coherent and credible movement. In their view, the movement should appeal to conservatives still remaining within the liberal denominations, as well as to Fundamentalists who had grown weary of the debates and factionalism of the Fundamentalist movement. They established a central periodical, Christianity Today, launched in 1956 as a conservative alternative to the liberal The Christian Century. As founding editor Carl F. H. Henry made clear, Christianity Today would engage the issues of the day from a posture of intellectual engagement and credibility.
Over the last half of the twentieth century, these leaders and their heirs had built a massive evangelical movement that, by the last quarter of that century, had captured the attention of the larger public, even if it failed to make much headway toward the recovery of the mainline denominations. Through their colleges and seminaries, publishing houses and periodicals, media empires and extensive networks, the evangelicals created a major “third force” in American life, distinguished from both a newly-assertive Catholicism and the mainline Protestant denominations even then in marked numerical decline.
By the 1970s, it was impossible to speak knowledgeably about religion in America without acknowledging the existence and influence of the Evangelicals. This did not mean, however, that observers of the movement had a clear grasp of what constituted evangelical identity. Frankly, it did not even mean that the leaders of the movement shared a common understanding of evangelical identity among themselves.
The challenge of defining evangelical identity remains one of the most important challenges for the movement – and one that entails no small amount of controversy. This much is clear – there is no way for any responsible evangelical to avoid this challenge. To do so is to consign the word to eventual meaninglessness, and to deny evangelicals the right and responsibility to define themselves in theological terms. That is far too high a price to pay.
Adapted from R. Albert Mohler Jr.’s weblog at www.albertmohler.com.
http://www.christianpost.com/news/what-makes-evangelicalism-evangelical-55110/














