Baptistii sunt protestanti sau neoprotestanti?
Oglindanet.ro publică sub semnătura lui Otniel Vereș un articol interesant care tratează problema originii baptiștilor și încadrarea lor în categoria protestanților spre deosebire de percepția românească care îi încadrează la neoprotestanți. Într-o discuție pe care am avut-o cu un prieten cu ceva timp în urmă acesta îmi spunea că încadrarea baptiștilor în categoria neoprotestanților de către Biserica Ortodoxă Română are în vedere doctrina și nu vechimea. Cu toate acestea remarcam împreună cu prietenul meu că există unele diferențe doctrinare notabile față de alți neoprotestanți apăruți în secolul XIX sau începutul secolului XX. Un exemplu ar fi accentul, pe care Biserica Adventistă îl pune pe sfârșitul lumii, caracteristică a sfârșitului de secol XIX.
Otniel Vereș
Îmi amintesc perfect scena. Mă aflam, în urmă cu vreo doi ani, la un curs doctoral în Cluj-Napoca, iar profesorul care ţinea cursul, văzându-mă pentru prima dată, mă chestionează cu privire la subiectul disertaţiei mele. Îi spun că mă ocup de teologul american Carl F. H. Henry. Curios, cum era normal, deoarece nu auzise până atunci de el, întreabă: „Dar ăsta ce e?” Bănuind ce va urma, răspund: „Protestant.” Profesorul continuă investigaţia, iar eu îi spun că este vorba despre un teolog baptist. Moment în care faţa i se luminează, în sfârşit, şi spune cu o nestrămutată siguranţă şi ironie: „Păi da, voi toţi sunteţi protestanți”, insinuând că lipsa prefixului neo– în faţa cuvântului protestant, când vine vorba de baptiști, este un fel de subterfugiu pentru a scăpa de posibila catalogare sectară prin ancorarea într-o tradiţie mai mare, mai veche şi mai solidă. Sper că voi fi suficient de clar în rândurile care urmează pentru a nu întări o astfel de prejudecată. Personal, nu mă deranjează să fiu numit oricum, nici baftist, cum se mai poartă prin Bucureşti, nici sectar, nici pocăit, nici eretic. Singura motivaţie este clarificarea unui adevăr istoric, nerespectat în denumirea neoprotestant.
Încercaţi să-i spuneţi unui american sau unui vest-european nefamiliarizat cu realităţile religioase din estul Europei despre neoprotestanţii din România şi se va uita nedumerit la dumneavoastră, din simplul motiv că un astfel de concept nu există în aceste spaţii. În SUA, spre exemplu, tradiţia protestantă cuprinde absolut toate confesiunile care se identifică într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin cu moştenirea dogmatică a Reformei. Şi mai important este faptul că, în identificarea confesională protestantă, criteriul temporal nu joacă niciun rol. Cu alte cuvinte, nu are importanţă când a apărut o anumită denominaţie religioasă protestantă. Prin urmare protestanţi sunt luteranii, prezbiterienii, baptiştii (apăruţi în secolul XVII), metodiştii (secolul XVIII), penticostalii (începutul secolului XX), etc. Având în vedere că proliferarea, adesea frustrant de stufoasă, a mișcărilor religioase, se află în codul genetic al protestantismului, ne întrebăm ce ne-am face dacă am aplica acest criteriu temporal la fiecare nou apărută mişcare. Dacă baptiştii sunt neoprotestanţi, ce sunt atunci penticostalii, apăruţi la trei secole după? Neo-neo-protestanţi? Ca să nu pomenim direcţiile şi mai radicale născute pe filon protestant, cum ar fi aşa-numita Emergent Church (chiar dacă aceasta trece dincolo de graniţele confesionale ale protestantismului).
Extrem de sugestiv mi se pare următorul caz practic. Carl F. H. Henry, amintit mai sus, poate cel mai important teolog evanghelic al secolului XX, foloseşte în scrierile sale în mod constant şi deliberat termenul neoprotestant cu referire la teologia lui Barth, Bultmann, Brunner. Lucrurile se complică, deci, pentru că vă daţi seama ce ar însemna să spui în România că Barth sau Bultmann au fost neoprotestanţi. În cazul lui Henry, acesta „inventează” termenul pentru a descrie teologia protestantă dialectic-existenţialistă de pe continentul european, care se îndepărtase de ortodoxismul protestant.
Orice relevanţă sau justificare ar avea, aşadar, cuvântul neoprotestant, ea rămâne circumscrisă spaţiului european răsăritean, căutând să identifice confesiunile protestante apărute în aceste ţări mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de cele „clasice”: luterane, reformate, unitariene. Subliniem din nou însă, vorbim despre un criteriu temporal local, de circumstanţă, nu istoric, pentru că adesea se creează impresia că baptiştii, de pildă, au apărut în secolul XIX. Este necesară, prin urmare, o clarificare istorică telegrafică.
Trasarea precisă a rădăcinilor baptiste (şi în fapt a tuturor denominaţiilor confesionale născute din Reformă în această perioadă) este o reală şi dificilă provocare pentru orice istoric al creştinismului, dar liniile generale sunt relativ solid fixate. Astfel, baptiştii îşi au originea în Anglia şi Olanda începutului de secol XVII din mişcările de reformă generate de puritanism, separatism şi, probabil, anabaptism. Chiar dacă anumite influenţe dogmatice anabaptiste sunt neîndoielnice în teologia baptistă, înrădăcinarea istorică efectivă în anabaptismul continental rămâne disputată şi pe bună dreptate. Constituirea primei biserici baptiste a avut loc în 1609 la Amsterdam, sub conducerea lui John Smith, care fusese forţat să părăsească Anglia.
Uneori baptiştii din spaţiul autohton susţin calificarea baptiştilor ca neoprotestanţi în virtutea practicii baptiste a botezului adulţilor. Astfel, baptiştii sunt neoprotestanţi pentru că, spre deosebire de doctrina şi practica luterană sau calvinistă, au introdus botezul adulţilor. Punctul slab care şubrezeşte această argumentaţie este faptul că botezul adulţilor era deja practicat de anabaptişti (Zwingli fiind reprezentantul de seamă al acestora) când Reforma abia începea.
Amintesc, de asemenea, o altă tendinţă extremă venită chiar din partea unor istorici baptişti „pur-sânge” (în special americani), care au sărit pur şi simplu peste toate secolele de istorie creştină până în secolul I şi au respins orice mediere a vreunei tradiţii. Acum, să-mi fie iertat, chiar dacă pun un mare preţ pe tot ce identific scriptural în teologia baptistă (inclusiv botezul adulţilor ca urmare a credinţei personale), diferenţa calitativă între acest fel de argumentare şi cel care îl face aproape şi pe Burebista creştin ortodox („Suntem creştini de 2000 de ani”) nu este prea mare. În cazul acesta înseamnă că există nu trei tradiţii creştine majore (catolică, ortodoxă, protestantă), ci patru: catolică, ortodoxă, protestantă şi baptistă.
În concluzie, sunt baptiştii protestanţi? Indiferent cum privim problema, răspunsul este unul singur: Da. Ar fi suficient dacă ne-am opri la calificarea „negativă” a tuturor protestanţilor, anume faptul că nu sunt catolici. Cum spunea un teolog american în 1938, „protestantismul este acea formă a creştinismului care îşi exprimă viaţa pe solul unei civilizaţii emancipate de sub autoritatea Bisericii Catolice” (Wilhelm Pauck, „The Nature of Protestantism”, în revista Church History, vol. VI, nr. 1, 1937). Însă, trecând dincolo de această definire prin delimitare, ajungem la marile doctrine protestante care dau viaţă teologiei baptiste: justificarea prin credinţă, autoritatea finală a Scripturii, preoţia universală a credincioşilor. Pe lângă toate acestea, din punct de vedere istoric, puritanismul şi separatismul din care s-au născut baptiştii au făcut parte din Reforma protestantă. Dacă însă ar trebui să oferim o determinare mai precisă în cadrul protestantismului, în armonie cu actualele delimitări confesionale interprotestante, baptiştii trebuie integraţi în protestantismul evanghelic.Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question! from Oglindanet.ro by c_burlacu@gmail.com (Otniel Vereş)
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – 2 – Despre Dumnezeu si despre Sfinta Treime via Persona
Capitolul II. Despre Dumnezeu şi despre Sfânta Treime
1. Există un singur Dumnezeu viu şi adevărat, infinit în Fiinţa şi perfecţiunea Lui, un Duh preacurat, invizibil, fără trup, fără părţi componente sau fără pasiuni trupeşti (?), imuabil, nemărginit, etern, incomprehensibil, atotputernic, atotînţelept, preasfânt, desăvârşit în libertate, absolut, făcând toate lucrurile după sfatul voii sale neschimbate şi preasfinte, pentru slava Sa; plin de bunătate, de har şi îndurare, îndelung răbdător, bogat în bunătate şi adevăr, care iartă nelegiuirea, fărădelegea şi păcatul; răsplătitorul celor care-l caută cu toată inima; dar, în acelaşi timp, desăvârşit în dreptate şi grozav în judecăţile Sale; care urăşte orice păcat şi care nu va achita nicidecum pe cel vinovat.
Articole similare
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
Confesiunea de la Westminster – 1 – Despre Sfinta Scriptura via Persona
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – 1 – Despre Sfinta Scriptura via Persona
Capitolul I. Despre Sfânta Scriptură
1. Deşi lumina raţiunii naturale, împreună cu lucrările Creaţiei şi ale Providenţei, dovedesc până acum bunătatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu în aşa fel încât omul nu se poate dezvinovăţi, totuşi ele nu sînt suficiente pentru a dobândi acea cunoaştere a lui Dumnezeu şi a voii Sale care sînt necesare mântuirii; de aceea, Domnul a binevoit ca, în multe rânduri şi în multe chipuri, să Se reveleze şi să-Şi arate voia Bisericii Sale, iar apoi, [a binevoit] ca acestea să fie în întregime aşternute în scris, pentru o mai bună păstrare şi răspândire a adevărului şi pentru o mai bună mângâiere şi o mai temeinică apărare a Bisericii împotriva stricăciunii firii şi împotriva răutăţii lui Satan şi a lumii. Aceasta face ca Sfânta Scriptură să fie absolut necesară, deoarece acum căile anterioare de revelare ale voii Sale către poporul Său au luat sfârşit.
Articole similare
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
Partajează asta:
Locul de naştere al penticostalismului modern- foto via Vaisamar
Dacă vreți doriți vedeți fotografii cu locul de naștere al penticostalismului modern apăsați link-ul.
Locul de naştere al penticostalismului modern: Stone’s Folly, Topeka, Kansas from Vaisamar by Vaisamar (28.01.2011)
Partajează asta:
Memorialul Durerii – Episodul 26 p.2- „Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand”
În mărturiile pastorului Richard Wurmbrand: “Ei ne-au umplut pântecele cu apă şi apoi au sărit pe corpurile noastre. Pe unii dintre noi ne-au spânzurat, legându-ne de degetele mari de la picioare”. (La întoarcerea din exil, după Revoluţie, pastorul a pus o floare la mormântul ofiţerului care l-a anchetat şi l-a băgat în închisoare. Acelaşi lucru l-a facut şi la mormântul soţilor Ceauşescu).
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Partajează asta:
Propunerea unei Zile Europene a Martirilor Creştini din timpul nostru
Sociologul italian Massimo Introvigne, reprezentant al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a propus o Zi Europeană a Martirilor Creştini, pentru a-i aminti pe nenumăraţii creştini din timpul nostru ucişi din ură faţă de credinţă şi faţă de Biserică. Propunerea, care se doreşte o reacţie la intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor, a fost făcută marţi, 25 ianuarie 2011, în cadrul Consiliului Europei din Strasbourg, la audienţa cu tema “Persecuţia creştinilor orientali; care este răspunsul Europei”, promovată de Centrul European pentru Dreptate şi Justiţie, citim pe situl Radio Vatican.
La întâlnire au mai participat Mons. Antoine Audo, Episcop catolic de rit caldeean de Alep, Siria, şi pr. Emanuel Youkhanna, administrator apostolic al Bisericii Asiriene a Răsăritului. “Nu există suficient conştiinţa intoleranţei şi a persecuţiilor împotriva creştinilor. Trei sferturi dintre cazurile de persecuţie religioasă în lume sunt împotriva creştinilor, dar puţini ştiu acest lucru”, a spus reprezentantul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. El a amintit marele eveniment ecumenic pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a organizat la Colosseum, pe 7 mai 2000, cu opt staţiuni care aminteau principalele grupuri de martiri creştini din timpul nostru: victime ale totalitarismului sovietic şi ale comunismului în alte ţări, victime ale nazismului, ale ultra-naţionalismului islamic, ale regimurilor naţionalist-religioase în Asia, ale urii tribale şi ale anti-misionarismului, ale laicismului agresiv şi ale criminalităţii organizate.
“Tocmai pe 7 mai, în memoria acelui mare eveniment”, a spus Massimo Introvigne, “ar putea fi data cea mai potrivită pentru o zi în memoria martirilor creştini”. Succesul Zilei Memoriei pentru o luptă eficientă împotriva antisemitismului şi în cadrul şcolilor sugerează importanţa unui instrument analog pentru a-i aminti pe atâţia martiri, atâţia mărturisitori ai persecuţiei şi intoleranţei împotriva creştinilor. Această zi a luptei împotriva creştinofobiei ar putea fi, în fiecare an, o ocazie “pentru un examen de conştiinţă colectiv” şi pentru o abordare exigentă din partea Europei a tutelei minorităţii creştine din diferite ţări. În final, Massimo Introvigne a amintit apelul Papei Ioan Paul al II-lea lansat la Colosseum, pe 7 mai 2000, la începerea noului mileniu, ca memoria martirilor să fie transmisă din generaţie în generaţie pentru a face să încolţească o profundă reînnoire. Instituirea unei Zile Europene a Martirilor Creştini, a conclus sociologul italian, ar fi un răspuns pe măsură la acest apel care este astăzi mai actual ca oricând.
Propunerea unei Zile Europene a Martirilor Creştini din timpul nostru from Catholica.ro
Sociologul italian Massimo Introvigne, reprezentant al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a propus o Zi Europeană a Martirilor Creştini, pentru a-i aminti pe nenumăraţii creştini din timpul nostru ucişi din ură faţă de credinţă şi faţă de Biserică. Propunerea, care se doreşte o reacţie la intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor, a fost făcută marţi, 25 ianuarie 2011, în cadrul Consiliului Europei din Strasbourg, la audienţa cu tema “Persecuţia creştinilor orientali; care este răspunsul Europei”, promovată de Centrul European pentru Dreptate şi Justiţie, citim pe situl Radio Vatican.
La întâlnire au mai participat Mons. Antoine Audo, Episcop catolic de rit caldeean de Alep, Siria, şi pr. Emanuel Youkhanna, administrator apostolic al Bisericii Asiriene a Răsăritului. “Nu există suficient conştiinţa intoleranţei şi a persecuţiilor împotriva creştinilor. Trei sferturi dintre cazurile de persecuţie religioasă în lume sunt împotriva creştinilor, dar puţini ştiu acest lucru”, a spus reprezentantul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. El a amintit marele eveniment ecumenic pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a organizat la Colosseum, pe 7 mai 2000, cu opt staţiuni care aminteau principalele grupuri de martiri creştini din timpul nostru: victime ale totalitarismului sovietic şi ale comunismului în alte ţări, victime ale nazismului, ale ultra-naţionalismului islamic, ale regimurilor naţionalist-religioase în Asia, ale urii tribale şi ale anti-misionarismului, ale laicismului agresiv şi ale criminalităţii organizate.
“Tocmai pe 7 mai, în memoria acelui mare eveniment”, a spus Massimo Introvigne, “ar putea fi data cea mai potrivită pentru o zi în memoria martirilor creştini”. Succesul Zilei Memoriei pentru o luptă eficientă împotriva antisemitismului şi în cadrul şcolilor sugerează importanţa unui instrument analog pentru a-i aminti pe atâţia martiri, atâţia mărturisitori ai persecuţiei şi intoleranţei împotriva creştinilor. Această zi a luptei împotriva creştinofobiei ar putea fi, în fiecare an, o ocazie “pentru un examen de conştiinţă colectiv” şi pentru o abordare exigentă din partea Europei a tutelei minorităţii creştine din diferite ţări. În final, Massimo Introvigne a amintit apelul Papei Ioan Paul al II-lea lansat la Colosseum, pe 7 mai 2000, la începerea noului mileniu, ca memoria martirilor să fie transmisă din generaţie în generaţie pentru a face să încolţească o profundă reînnoire. Instituirea unei Zile Europene a Martirilor Creştini, a conclus sociologul italian, ar fi un răspuns pe măsură la acest apel care este astăzi mai actual ca oricând.
Propunerea unei Zile Europene a Martirilor Creştini din timpul nostru
La întâlnire au mai participat Mons. Antoine Audo, Episcop catolic de rit caldeean de Alep, Siria, şi pr. Emanuel Youkhanna, administrator apostolic al Bisericii Asiriene a Răsăritului. “Nu există suficient conştiinţa intoleranţei şi a persecuţiilor împotriva creştinilor. Trei sferturi dintre cazurile de persecuţie religioasă în lume sunt împotriva creştinilor, dar puţini ştiu acest lucru”, a spus reprezentantul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. El a amintit marele eveniment ecumenic pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a organizat la Colosseum, pe 7 mai 2000, cu opt staţiuni care aminteau principalele grupuri de martiri creştini din timpul nostru: victime ale totalitarismului sovietic şi ale comunismului în alte ţări, victime ale nazismului, ale ultra-naţionalismului islamic, ale regimurilor naţionalist-religioase în Asia, ale urii tribale şi ale anti-misionarismului, ale laicismului agresiv şi ale criminalităţii organizate.
“Tocmai pe 7 mai, în memoria acelui mare eveniment”, a spus Massimo Introvigne, “ar putea fi data cea mai potrivită pentru o zi în memoria martirilor creştini”. Succesul Zilei Memoriei pentru o luptă eficientă împotriva antisemitismului şi în cadrul şcolilor sugerează importanţa unui instrument analog pentru a-i aminti pe atâţia martiri, atâţia mărturisitori ai persecuţiei şi intoleranţei împotriva creştinilor. Această zi a luptei împotriva creştinofobiei ar putea fi, în fiecare an, o ocazie “pentru un examen de conştiinţă colectiv” şi pentru o abordare exigentă din partea Europei a tutelei minorităţii creştine din diferite ţări. În final, Massimo Introvigne a amintit apelul Papei Ioan Paul al II-lea lansat la Colosseum, pe 7 mai 2000, la începerea noului mileniu, ca memoria martirilor să fie transmisă din generaţie în generaţie pentru a face să încolţească o profundă reînnoire. Instituirea unei Zile Europene a Martirilor Creştini, a conclus sociologul italian, ar fi un răspuns pe măsură la acest apel care este astăzi mai actual ca oricând.
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
„Confesiunea de la Westminster este o mărturisire de credinţă reformată, aflată în tradiţia teologiei calviniste. Deşi a fost elaborată de Sinodul de la Westminster din 1646, al Bisericii Angliei, ea a devenit, şi continuă să fie „standardul subordonat” [în raport cu Sfânta Scriptură] pentru doctrină în Biserica Scoţiei şi a avut o mare influenţă în Bisericile Prezbiteriene din lumea întreagă (a fost adoptată, de asemenea, cu diverse modificări, de unii dintre congregaţionalişti şi chiar de unii dintre baptişti).
Partajează asta:
Costel Ghioanca, Scurta prezentare a Bisericilor Emergente. Articol in Revista Crestinul Azi
Scurtă prezentare a Bisericilor Emergente
Multor oameni le place să fie la modă și să-și îmbunătățească continuu stilul de viață căutând cel mai nou lucru de pe piață. Dacă mutăm ideea în spațiul spiritual putem pune întrebările: care este ultima modă în materie de eclesiologie? Sau, cum trebuie să arate biserica în mileniul al III-lea?
Un posibil răspuns la aceste întrebări îl oferă așa-numitele „biserici emergente”.Cei care susțin acestă mișcare sunt de părere că bisericile emergente reprezintă tipul de biserică de care are nevoie societatea de astăzi, adică, cea postmodernă. Dacă vrem să fim relevanți în societate și să ne îndeplinim mandatul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, atunci trebuie să fim o biserică emergentă!
Datorită spațiului restrâns, vom da răspuns doar la două întrebări care vor oferi cititorului o scurtă incursiune în lumea acestor biserici:1. Ce sunt bisericile emergente?
Termenul „emergent” face trimitere la ceva ce este în dezvoltare, în formare, căutând o anumită țintă. Poate că cea mai scurtă definiție a bisericilor emergente ar fi că ele sunt „biserici în mișcare”. Aceasta înseamnă că bisericile se mulează pe cultură și se mișcă odată cu ea fiind dispuse oricând la schimbare de dragul de a-și păstra relevanța. Menționăm că vorbim aici atât de o schimbare a formelor cât și, în anumite cazuri, de o schimbare a doctrinelor. Deocamdată bisericile emergente s-au dezvoltat cu precădre în Marea Britanie, SUA și Australia dar influențele lor sunt tot mai resimțite și în alte părți. Mai este important de reținut aici că aceste biserici se doresc a fi o mișcare în cadrul mai larg al bisericilor evanghelice.2. Care sunt caracteristicile bisericilor emergente?
Întâi de toate, este bine de știut că nu toate bisericile emergente sunt la fel. Ed Stetzer, un cunoscut misiologist, observă că în ceea ce privește dezvoltarea bisericii emergente s-au conturat trei direcții:
Relevanții- care sunt conservatori din punct de vedere teologic și care nu au un interes în a remodela teologia. Ei sunt interesați de modernizarea stilurilor de închinare, a stilurilor de predicare și a structurilor de conducere bisericească. Sunt implicați în plantare de biserici, scopul lor fiind de a fi relevanți în cultura postmodernă, atrăgând cu precădere generația tânără.Reconstrucționiștii- doresc o modificare mai profundă a formelor. Ei propun o biserică mai puțin formală, incarnațională și organică, precum bisericile din case. Reconstrucționiștii resping ideea de instituție și de mega-biserici și vor ca biserica să fie de fapt o părtășie în grupuri mici în care fiecare să se simtă ca într-o familie.
Revizioniștii- sunt liberali din punct de vedere teologic și pun sub semnul întrebării doctrine evanghelice de bază, întrucât ei critică modul în care aceste doctrine sunt potrivite pentru lumea postmodernă. De la învățături legate de Evanghelie, convertire, păcat, mântuire, eschatologie etc., totul poate fi reconsiderat dă către revizioniști.
Există în general nouă caracteristici care se regăsesc în doctrinele și practicile celor trei nuanțe de biserici emergente care au fost prezentate. La fiecare dintre ele vom arăta doar ideea de bază:
2.1. Identificare cu Isus- avem o invitație din partea lui Dumnezeu de a participa alături de Isus la actul de răscumpărare a lumii. Aceasta se face prin slujire și iertare.
2.2. Transformarea spațiului secular- pentru mișcarea emergentă nu există împărțirea sacru/secular. Toate domeniile vieții sunt spirituale.
2.3. Trăire în spiritul comunității- biserica înseamnă relații strânse și orice fel de întâlnire trebuie să ofere un sentiment al comunității.
2.4. Bunăvoință față de cel străin- cei străini trebuie incluși în comunitate și acceptați așa cum sunt.
2.5. Slujire cu generozitate- creștinii trebuie să fie preocupați de nevoile imediate ale semenilor și apoi de cele mai profunde.
2.6. Închinare participativă- toată lumea este implicată în închinare. Sunt încurajate interacțiunea și dialogul.
2.7. Utilizarea darului creativității- creativitatea este în ea însăși o închinare. Credincioșii se pot închina Domnului prin autenticitate și artă.
2.8. Conducere comunitară- conducerea nu se bazează pe poziții ci pe pasiune. Fiecare conduce acolo unde pasiunea sa este mare.
2.9. Unirea spiritualității antice cu cea contemporană- spiritualitatea antică trebuie reînviată pentru că ea integrează în închinare atât mintea cât și trupul. Ritualul, liturghia, rugăciunea contemplativă etc., sunt văzute ca pozitive.CONCLUZII
1.Fiecare din cele nouă caracteristici poate fi privită dintr-o perspectivă mai conservatoare (relevanții și reconstrucționiștii) sau liberală (revizioniștii).
2. Din nefericire, cea mai răspândită și mai cunoscută este ramura bisericilor emergente liberale.
3. Există influențe ale bisericilor emergente și în lumea evanghelică din România? Poate că da, într-o anumită măsură. Subiectul rămâne unul deschis. Cert este că trebuie să învățăm din ceea ce este bun dar și să fim pregătiți să rămânem lângă adevăr într-o lume în care ideile otrăvitoare circulă cu o asemenea viteză.Costel Ghioanca
Articol apărut în Revista Creștinul Azi (2010) și publicat pe site-ul istorieevanghelica.ro cu acordul autorului.
Articole similare.
Bisericile-emergente vestice din perspectiva baptista romanească -ediția a II- a
Costel Ghioanca, Bisericile emergente vestice din perspectiva baptista romanească
Partajează asta:
Memorialul durerii poate fi vizionat on-line pe Istorie evanghelica
Documentarul Memorialul Durerii realizat de către Lucia Hossu Longin va putea fi vizionat curând integral pe site-ul Istorie evanghelică. Până atunci puteți urmări episoadele încărcate în cadrul paginii dedicate acestui documentar care-i poartă numele sau individual în cadrul paginii principale.
Pagina Memorialul Durerii pe site-ul Istorie evanghelică
https://istorieevanghelica.ro/memorialul-durerii/
Episoadele pot fi vizionate si separat după cum urmează:
Memorialul Durerii – Episodul 1 – Primii Partizani
Memorialul Durerii – Episodul 2 – Recurs in cazul Motrescu
Memorialul Durerii – Episodul 3 – Baietii din munti
Memorialul Durerii – Episodul 4 – Mogos si Mazilu
Memorialul Durerii – Episodul 5 – Studenţii
Memorialul Durerii – Episodul 6 – Drumul spre Grecia duce la Jilava
Memorialul Durerii – Episodul 7 – Demonul din călimară
Memorialul Durerii – Episodul 8 – Marea Finanţă în proces
Memorialul Durerii – Episodul 9 – Să nu ne răzbunaţi
Memorialul Durerii – Episodul 10 – Procesul elitelor politice
Memorialul Durerii – Episodul 11 – Experimentul Piteşti
Memorialul Durerii – Episodul 12 – Deportarea
Memorialul Durerii – Episodul 13 – Drama bisericii greco-catolice
Memorialul Durerii – Episodul 15 – Noua Academie Română
Memorialul Durerii – Episodul 14 – Sistemul concentraţionar
Memorialul Durerii – Episodul 16 – Cu Dumnezeu în catacombe
Memorialul Durerii – Episodul 17 – Un spatiu însetat de libertate
Memorialul Durerii – Episodul 18 – Colectivizarea din Vrancea
Memorialul Durerii – Episodul 19 – Noaptea de înviere în minele de plumb
Memorialul Durerii – Episodul 20 – Lagărele din Balta Brăilei
Memorialul Durerii – Episodul 21 – Voi staţi şi vă uitaţi şi pe Dunăre curg cadavre
Memorialul Durerii – Episodul 22 – Mişcările studenţeşti din anul 1956
Partajează asta:
Mihai Oara despre controversa din jurul lui Iosif Ton
Domnule Alin Cristea,
Vă muțumesc pentru că v-ați făcut timp să răspundeți cu argumente la articolul meu. Este reconfortant să găsești persoane care dialoghează în mod civilizat, în loc să facă etichetări ieftine.
Am încercat să răspund la două obiecții pe care evanghelicii le au față de Ortodoxie: (1) ”ortodocșii se țin de Tradiție, dar evanghelicii se țin de Scriptură” și (2) ”ortodocșii au instituții supra-bisericești, deoarece singura biserică legitimă este cea locală”. Fără să intru în substanța acestor obiecții, am vrut – și sper că am reușit – să arăt că avem de-a face cu ceea ce se poate numi o ”distincție căreia îi lipsește diferența”.
Wikipedia definește această expresie: ”A distinction without a difference is a type of argument where one word or phrase is preferred to another, but results in no difference to the final outcome. It is particularly used when a word or phrase has connotations associated with it that one party to an argument prefers to avoid.”
Dumneavoastră încercați să precizați care este diferența în această distincție fără diferență. Nu contează faptul că ortodocșii se referă la Tradiție în timp ce baptiștii se referă la tradiții. Este adevărat că Tradiția ortodoxă este diferită de tradițiile baptiste. (…)
citește mai mult Comment on Mihai Oara despre controversa din jurul lui Iosif Ton by Mihai Oara from Comments for Persona by Mihai Oara
Istorie Evanghelica 