Arhive categorie: Politică

Documentar: Un secol pentru România

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Românii nu au motive să se rușineze de istoria lor.

Adrian Cioroianu

Acesta e mesajul-cheie al documentarului “Un secol pentru România”

http://adevarul.ro

„Drumul pe care România l-a parcurs în ultima sută de ani, până când a devenit parte integrantă a Europei, n-a fost nici simplu și nici ușor. România a avut mereu priorități  uneori ele au fost expresia dorinței cetățenilor, alteori – cum vom vedea – au fost impuse din afară, uneori și cu forța”, spune Adrian Cioroianu, Decanul Facultății de Istorie a Universității București.

Scenariul este semnat de istoricul Adrian Cioroianu, cel care ne invită să descoperim împreună drumul pe care l-a parcurs România în ultimul secol.

Pe parcursul a 50 de minute, istoricul Adrian Cioroianu ne călăuzește în parcurgerea ultimilor 100 de ani de istorie a României, drum marcat prin 10 priorități naționale ale secolului, printre care succesiunea de evenimente premergătoare formării României Mari, tensiunile politice de la mijlocul secolului XX, desfășurarea celui de-al doilea Război Mondial, consolidarea comunismului, precum şi contextul international care a influențat situația României.

http://www.youtube.com

În cadrul unui interviu pentru Ziarul Adevărul, istoricul Adrian Cioroianu vorbește despre ideea acestui documentar, modul său de realizare și accentuează ideea că români nu au o istorie superioară altor popoare.

Cum s-a născut acest documentar?
Adrian Cioroianu: Din colaborarea constantă cu televiziunea publică. Iar anul trecut am decis să facem ceva mai aparte pentru a marca sărbătoarea naţională. Ceea ce a ieşit ne-a depăşit aşteptările, semn că românul iubeşte istoria chiar dacă nu răsfoieşte constant cărţi de specialitate. O asemenea informaţie, profesionist realizată de echipa din televiziunea publică cu care am colaborat, se bucură aşadar de un public numeros şi demn de luat în seamă.

Cât aţi lucrat la scenariul documentarului?
Adrian Cioroianu: Trebuie spus că nu am avut prea mult timp la dispoziţie. La mijlocul lunii octombrie am început să conturez scenariul documentarului, adică cele zece priorităţi care au stat, în opinia mea,  în faţa românilor în ultimul secol. Puteam să aleg 15 sau poate 20 de direcţii principale, dar mi s-a părut că diluez mesajul transmis dacă aleg varianta mai stufoasă. Apoi, la începutul lui noiembrie au început filmările efective.

De ce aţi ales doar cadre interioare?
Adrian Cioroianu: Iniţial se planificaseră filmări şi în exterior. Le-am eliminat doar după ce colegii din TVR au decis că e mult mai bine să alegem exclusiv cadre interioare. Aşa se face că, cu excepţia imaginilor de arhivă, unele nemaicunoscute până azi cum ar fi o paradă regală din 10 mai 1925, scenele în care parcurg firul documentarului au fost turnate fie la Academia România sau la noua Bibliotecă Naţională, fie în platourile TVR sau la Biblioteca Centrală Universitară. De remarcat că în toate aceste instituţii publice, cu excepţia TVR, nu am filmat decât sâmbetele şi duminicile, pentru a nu deranja prin filmările noastre programul de lectură. Iar o zi de muncă la documentar, deşi de weekend,a inclus de la şapte la zece sau chiar mai multe ore de filmare.

Avem noi, românii, o istorie mai specială decât a altora?
Adrian Cioroianu: Nici pomeneală! Trebuie s-o cunoaştem însă, ca s-o acceptăm. Şi în nicun caz nu are de ce să ne fie ruşine cu ea! În ultimii 100 de ani au existat perioade mult mai grele decât cea pe care o traversăm astăzi cu toţii şi lumea noastră nu s-a sfârşit atunci. Ea continuă. Desigur, popor latin şi levantin deopotrivă, am preferat să consumăm excesiv de multă energie în polemicile interne, uitând să ne mai uităm la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Ne plângem şi în prezent de acest lucru! Una peste alta, acest film ne arată drumul pe care România l-a parcurs după războaiele balcanice, adică în preajma declanşării primei conflagraţii mondiale, în tentativa sa de a deveni pe deplin parte a Europei. Nimic n-a fost uşor, mai ales atunci când anumite lucruri, cum ar fi stalinizarea, ne-a fost impus cu forţa, din exterior.

Vreţi să mai remarcaţi ceva anume?
Adrian Cioroianu: Da, muzica celor de la “K1” şi melodia lor, “Pentru România”, pe care am folosit-o în documentar şi care te ţine permanent în priză.

http://adevarul.ro

Publicat în: Cultură, Documentare, Educație, Istorie, Mass-media, Politică, Postcomunism, Video | Etichetat: , ,

The Sunday Times și denaturarea adevărului istoric de Ziua Holocaustului

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

De Ziua Comemorării Holocaustului (27 ianuarie), ziarul londonez Sunday Times a publicat un poster de mari dimensiuni (o așa-zisă caricatură) înfățișându-l pe Benjamin Netanyahu pe post de zidar înălțând un perete cu mortar amestecat cu rămășițe omenești clar musulmane-palestiniene.

Iată și o analiză sumară a afișului publicat de Sunday Times despre care ni se spune că este cel mai bine vândut ziar britanic de calitate.

Tom Gross writes:

Today is International Holocaust Memorial Day. This date was chosen because it marks the anniversary of the liberation of Auschwitz. It is supposed to be a day to help educate a younger generation about the Holocaust.

But instead, some Western media are increasingly attempting to libel the state of Israel with grotesque imagery.

Below is the cartoon that the (London) Sunday Times chose to run today, to mark Holocaust Memorial Day.

In the print edition of the paper, this cartoon was so big that it went from the top of page 21 all the way to under the fold of the page. (i.e. it stretched about 60 percent of the way down the page) The Sunday Times is a large broadsheet, with each page the same size as a page on, for example, The International Herald Tribune. The cartoon was in full color.

The Sunday Times is Britain’s biggest selling quality newspaper.

The anti-Israel cartoon the Sunday Times used to mark Holocaust Memorial Day, http://www.tomgrossmedia.com/mideastdispatches/archives/001332.html

O analiză interesantă legată de modul în care se face propagandă împotriva evreilor este publicată și pe site-ul inliniedreapta.net. Temele propagandistice care se regăsesc în cadrul articolului din Sunday Times nu sunt noi. Unele dintre ele pot fi regăsite sub diferite forme încă din Evul Mediu.

Un articol de  pentru  http://inliniedreapta.net

„Nici Tamisa n-ar putea spăla jegul mental și moral al unor imbecili care de Ziua Comemorării Holocaustului au produs și au publicat în săptămânalul londonez Sunday Times o așa-zisă caricatură înfățișându-l pe Benjamin Netanyahu pe post de zidar înalțând un perete cu mortar amestecat cu rămășițe omenești clar musulmane-palestinene. De pe mistrie se scurg picături de sânge iar nasul primului-ministru israelian este și el roșu, o aluzie directă cât se poate de transparentă la o altă calomnie idioată: că evreii beau sânge omenesc.

untitled

Această caricatură a fost publicată pe 27 ianuarie, chiar de Ziua Holocaustului, prilej de aducere aminte a martiriului poporului evreu, ceea ce face ca ofensa să nu fie o calomnie oarecare, una dintre multele pe care le condamnăm ca pe niște acte care nu țin seama de istorie și de faptele curente.

Ridicarea zidului de securitate israelian a fost necesară pentru a opri infiltrările de teroriști islamiști din teritoriile palestiene care au atacat ani de-a rândul populația civilă din orașele evreiești, în special prin aruncarea în aer a autobuzelor. Acest zid de securitate este răspunsul unui guvern responsabil în fața provocărilor pe care le are de înfruntat în relație cu “partenerii” săi din Autoritatea Palestiniană, care una spun și alta fac. E de amintit aici și organizația teroristă Hamas din Gaza, al cărui obiectiv este distrugerea statului Israel și eliminarea fizică a tuturor evreilor.

Cu câteva zile în urmă în Israel au avut loc alegeri generale, iar singura democrație din Orientul Apropiat – asta nu înțelege Hussein Barack O. – a demonstrat încă o data că o dezbatere politică aprinsă înseamnă respect pentru viața și libertatea concetățenilor pe care partidele îi reprezintă.

Un săptămânal idiot trebuia să publice o caricatură idioată sub semnătura unuia care poartă aceeași marca de idiot. El se numește Gerald Scarfe și nu este singurul din această tagmă. Lui i se alătură un purtător de cuvânt al saptămânalului, care a spus că opera lui Scarfe este “una din caricaturile robuste” îndreptată împotriva lui Netanyahu ca personaj politic și că nu trebuie interpretată altfel. Aiurea! De parcă lumea este compusă numai din idioți care nu înțeleg decât ce le spune Sunday Times și Gerald Scarfe.

Nu este o noutate această explozie de anti-semitism pe față din viața politică britanică. Cotidianul israelian Jerusalem Post a republicat o declarație a lui David Ward, un parlamentar Liberal-Democrat care a spus că “evreii cauzează suferințe zi de zi palestinienilor” și că el nu înțelege cum de pot face asta așa de repede de când au fost ei înșiși de curând “eliberați din lagărele de exterminare”. Întrucât partidul l-a criticat, David Ward și-a cerut scuze deoarece cuvintele sale au afectat sensibilitatea multora chiar înainte de Ziua Holocaustului, dar că rămâne un critic al statului Israel.

Înțelegem asta ca pe un subterfugiu în sensul că “îmi cer scuze, dar rămân cu aceleași idei”. Un individ la fel ca și Gerald Scarfe și Sunday Times…”

Publicat în: Mass-media, Politică, Puncte de vedere | Etichetat: , , , , ,

„Stăteam în genunchi şi ne rugam“. Lupta pentru viaţă a românilor evadaţi din coşmarul terorist

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Articol preluat din  Ziarul  ADEVĂRUL  via inliniedreapta.net

George Iachim, constănţeanul în vârstă de 40 ani care a supravieţuit atacului terorist din Algeria, a fost la un pas să îşi piardă viaţa, chiar şi după evadare. El a fugit împreună cu alţi 7 colegi din rafinăria din deşert, dar la un moment dat a fost nevoit să se oprească din drumul spre salvare.

Inginerul constănţean George Iachim (40 ani) a reușit să scape împreună cu Liviu Floria (46 ani), colegul său din Piteşti.

În dimineața de miercuri, 16 ianuarie, cei doi au ajuns devreme la cantina rafinăriei, acolo unde obişnuiau să se întâlnească și cu ceilalți români, dar şi cu alţi colegi. La doar 3 minute a început infernul.

„Miercuri dimineața eram în afara biroului şi am văzut teroriștii venind. Au început să tragă în agenţii de securitate de la poartă. Apoi au intrat în birourile clădirii şi au început să ia ostatici. M-am baricadat împreună cu un alt coleg, tot din România, într-unul dintre birouri, am încuiat uşa şi am pus biroul în uşă“, a povestit George Iachim televiziunii algeriene.

„Am avut noroc că nu ne-am întâlnit cu teroriştii. Trei minute mai devreme dacă veneam, dădeam de ei. Atât a fost diferenţa dintre viaţă şi moarte – trei minute“, a relatat Liviu Floria.

La ora 13, teroriştii au aruncat comunicaţiile în aer. Până atunci, românii mai ţinuseră legătura prin SMS-uri cu ceilalţi colegi care nu reuşiseră să se ascundă.

Unul dintre ei, Mihail Marius Bucur din Ploieşti, le-a transmis că se află în cantină cu doi englezi, dintre care unul este grav rănit. Ultimul mesaj pe care Bucur l-a transmis către Floria a fost scurt: „Sunt ostatic“.

„Dacă nu ar fi întârziat în acea dimineaţă, ar fi fost în viaţă“, a spus Liviu Floria.

Un englez cu un curaj ieşit din comun, care cunoştea foarte bine locul, a reuşit să îi găsească şi să îi mobilizeze pe cei care se ascunseseră în cele 4 module de birouri. Riscându-şi viaţa, ei au acordat ajutor altor 2 colegi, un malaiez şi un filipinez, a căror maşină fusese detonată de terorişti.

Dar atacatorii s-au întors să caute victimele exploziei şi când au văzut că li se acordase prim-ajutor, şi-au dat seama că mai sunt ascunşi oameni în birouri. Ei i-au executat pe cei 2 asiatici, apoi au început să răscolească birourile, dar cei 8 erau bine baricadaţi după uşile închise. Teroriştii au tras rafale de armă în uşi, iar norocul a făcut ca gloanţele să nu nimerească pe vreunul dintre angajaţi.

„Era clar că ne descoperiseră şi urmau să vină după noi. Englezul Lou Field ne-a întrebat dacă vrem să fugim cu ei şi n-am ezitat nicio clipă. Mai bine muream în deşert, pe cont propriu, nu ca şoarecii în cuşcă. Era singura noastră scăpare“, povesteşte românul.

Din grupul evadaţilor făceau parte cei 2 români, 3 englezi, 2 norvegieni şi 1 algerian. Era în noaptea de joi spre vineri, la ora 2.10, când fugarii au sărit gardul şi au dispărut în bezna deşertului.

„Ne-am ghidat în noapte după o faclă şi am mers aşa până dimineaţa. Aveam de parcurs vreo 10 kilometri până la punctul de control al Jandarmeriei algeriene. Dar dimineaţa am pierdut reperul, că se luminase. Am mers mai bine de 30 kilometri, până când am decis să se despărţim, ca să avem şanse mai multe“, relatează Floria.

George Iachim, împreună cu 2 englezi şi 1 norvegian, n-a mai putut continua drumul. Era deshidrataţi, iar şocul prin care trecuseră le afectase rezistența  Cei 4 au rămas la un punct de control al rafinăriei, situat în apropierea drumului patrulat de autorităţile algeriene.

Liviu Floria a relatat momentul despărțirii de George Iachim şi de ceilalți 3 colegi. Constănțeanul l-a rugat disperat să îl salveze şi să trimită ajutoare după ei: „Nu mă lăsa, fratele meu! Am trecut prin prea multe împreună. Te rog frumos să-mi trimiți apă, că nu mai pot!“.

După o oră şi jumătate, în jurul orei 17, Floria şi cei 3 colegi au ajuns cu precauții la drumul de unde au fost găsiţi de jandarmi. Din motive pe care românul n-a vrut să le dezvăluie, algerienii nu au vrut însă să meargă să-i recupereze pe cei lăsaţi în deşert, deşi era un drum de 15 minute de făcut cu mașina.

Românul şi ceilalţi fugari au fost duşi la centrul de operaţiuni al Jandarmeriei din In Amenas. Europenii au fost preluaţi de Armata SUA şi transportaţi cu un avion special la baza militară din Rammstein – Germania. Atunci fugarii au reuşit să adoarmă, preţ de 3 ore.

După o noapte petrecută printre militari, Liviu Floria a reuşit să ia legătura cu George Iachim, de care nu mai ştia nimic. Aşa a aflat că Iachim şi ceilalţi 3 colegi rămaşi în deşert s-au salvat pe cont propriu, pentru că nimeni nu s-a dus după ei.

„După ce aţi plecat voi, am stat acolo până la ora 9 seara. Îngheţasem de frig, apă nu mai aveam. Ne-am ridicat şi am plecat aşa cum am putut. Era unica noastră şansă“, a relatat George Iachim colegului său.

În relatările sale cutremurătoare, Liviu Floria a pus salvarea lor pe seama divinităţii: „Când răsunau împuşcăturile, ne întindeam la pământ. Când era linişte, eu şi George stăteam în genunchi şi ne rugam. Mai mult ca oricând am simțit atunci puterea lui Dumnezeu.“

Publicat în: Politică | Etichetat: , , ,

Vizita Tarului Nicolae al II-lea al Rusiei împreună cu Împărăteasa Alexandra Feodorovna si alti membrii ai Familiei Imperiale, la 1 iunie 1914, la Constanta.

De Marius Silvesan pe | 4 comentarii

 

Carol I,Tarul Nicolae, Ferdinand - la ConstantaCarol I, Tarul Nicolae, Ferdinand – la Constanta

       Constanţa era oraşul preferat al Familiei Regale. Regele Carol I obişnuia să vină deseori la Constanţa, care se transformase într-un loc de refugiu. În primăvara lui 1914, regele mergea de două ori pe zi la Cazino, pentru a inspecta lucrările şi pentru a da anumite indicaţii. Este cunoscută, de altfel, şi iubirea Reginei Elisabeta pentru ţărmul mării de la Constanţa, pentru ea fiind construit un pavilion, în anii 1909-1910, în portul oraşului. Pavilionul Regal a fost proiectat de Victor Ştephănescu şi construit de Anghel Saligny, după ideile Reginei Elisabeta. Regina organiza în „cuibul” său, aproape în fiecare zi, ceaiuri literare sau recepţii, pe care ziariştii le considerau de o simplitate încântătoare. Aici, la Pavilionul Regal, suveranii României i-au primit pe Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei şi pe membrii familiei sale, veniţi în vizită la Constanţa, pe data de 1/14 iunie 1914, cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului.
Ţarul Rusiei avea o legătură strânsă cu Regele Carol I al României, mai ales în urma căsătoriei Principelui Moştenitor Ferdinand al României cu Maria, nepoata Ţarului Alexandru al II-lea şi verişoara lui Nicolae al-II-lea. Mai mult, a existat chiar şi un proiect de mariaj între prinţul moştenitor Carol (viitorul Rege Carol al II-lea) şi Marea Ducesă a Rusiei, Olga. Vizita Ţarului şi a Familiei Imperiale Ruse era o vizită de răspuns la cea pe care Regele Carol I o efectuase în iulie 1898, însoţit de Principele Ferdinand şi de primul-ministru D.A.Sturdza, în Rusia, la invitaţia Ţarului, poposind la reşedinţa acestuia de la Ţarskoe Selo, lângă Sankt Petersburg. Discuţiile politice de la Constanţa au vizat necesitatea menţinerii păcii în Balcani şi a respectării Tratatului de la Bucureşti din 1913. Vizita Ţarului avea loc cu exact 4 ani înainte de uciderea întregii Familii Imperiale Ruse de către bolşevici, la 17 iulie 1918.

 

Carmen Sylva, in Cuibul linistitCarmen Sylva, in Cuibul linistit

       Ziarul “Dobrogea Jună” a relatat cu lux de amănunte ziua petrecută la Constanţa de Regele Carol I al Romaniei şi soţia sa, Regina Elisabeta, Prinţul Moştenitor (pe atunci) Ferdinand al României şi soţia sa, Maria (viitorii suverani ai României Mari), Prinţul Carol (viitorul rege Carol al II-lea), Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, Ţarina Alexandra Feodorovna şi cei cinci copii ai lor, marile ducese Olga, Tatiana, Maria, Anastasia, şi ţareviciul Alexei: “La orele 8 a.m. a pornit din portul Constanţa vaporul Ovidiu, având la bord pe comandorul Mărgineanu, împreună cu toţi piloţii portului, spre a întâmpina yachtul imperial Standard, precedat de crucişătorul Cahul şi Almaz şi urmat de întreaga escadrilă rusă din Marea Neagră. Compania de onoare cu muzica şi drapelul a luat loc la debarcader, lângă pavilionul Reginei. O splendidă alee leagă pavilionul Reginei de pavilionul special amenajat, construit pentru primirea Suveranilor Rusiei. Aleea continuă spre oraş, ca un drum al florilor, presărat cu crizanteme şi margarete.
Bricul Mircea, aflat în rada portului, a salutat sosirea escadrilei ruse prin 31 de lovituri de tun. Şase aeroplane se înalţă deasupra mării.
La intrarea în port, yachtul Standard a fost pilotat de personalul român, iar operaţiunile de acostare au fost executate sub conducerea căpitanului Botez-Jean Bart, cu o precizie remarcabilă.
Alaiul a fost condus spre pavilionul reginei şi nici unui ministru nu i s-a permis să asiste la întrevederea celor doi şefi de stat, întrucât vizita a fost de la început declarată ca având un character intim.
Marea ducesă Olga, cu un aparat de fotografiat, a imortalizat secvenţele memorabile. Cu acest prilej, s-a turnat şi primul film documentar.
Primarul Constanţei, Virgil Andronescu, oferă oaspeţilor pâine şi sare de pe o tavă din aur masiv, comandată special pentru eveniment. Tava are marca oraşului şi inscripţionat România, iunie 1914.
Alaiul pleacă spre catedrală, asistă la un ceremonial religios, ţinut de un sobor de preoţi, condus de episcopul Nifon. După terminarea slujbei, atât familia regală rusă, cât şi cea română, s-au miruit la iconostas, sărutând o icoană a Sfântului Nicolae şi o cruce din aur, care apoi, aşezate într-o cutie din catifea, au fost dăruite ţarului.
Seara, dejunul a fost dat la Cazino de către I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri. Ţarul a oferit numeroase medalii şi ordine. La ceremonial a participat şi primarul Mangaliei, Nicolae Roşculeţ. Poate că în discuţiile intime dintre cei doi suverani, Mangalia să fi fost inclusă în jocurile politicii militare.
Vizita ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale la Constanţa, în anul 1914, discuţiile cu regele Carol I şi primul ministru I.C.Brătianu, au reconfirmat noua orientare în politica externă a ţării noastre.” 
Participarea primarului liberal al Mangaliei, Nicolae Roşculeţ, la dineul oferit de suverani la Cazino, la Constanţa, la finalul vizitei Familiei Imperiale Ruse, nu este întâmplătoare. Aflat pentru acest mare eveniment la Constanţa, Carol I a vizitat şi Mangalia, fapt consemnat de acelaşi ziar “Dobrogea Jună”: “Administraţia comunei e încredinţată bunului nostru concetăţean Nicolae Roşculeţ, un tânăr avocat, dobrogean de baştină, care, ca să confirme odată mai mult ceea ce noi susţinem de mult, că Dobrogea atunci va progresa, când comunele ei vor încăpea pe mâinile adevăraţilor săi fii, îşi dă toate silinţele ca să dea acestui orăşel un aspect cât mai civilizat. Astfel, amicul nostru se ocupă anul acesta cu pavarea a cât mai multor străzi, prevăzându-le cu canaluri de scurgere; va înzestra oraşul cu o şcoală primară şi în curând va pune fundaţiile unei biserici, vrednică de localitate şi de preotul său, tânărul şi meritosul teolog Roşculeţ. Comitetul constituit în acest scop a colectat până acum 20.000 de lei, sumă la care Maiestatea Sa, cu ocazia vizitei ce a făcut oraşului zilele trecute, a binevoit a adăuga însemnata ofrandă de 25.000 de lei. Cu prilejul acesta, Suveranul s-a interesat de tot ce priveşte oraşul, şi a făgăduit să intervină ca vasul ce e orânduit să înceapă în curând curse zilnice între Constanţa şi Balcic, să se oprească şi la Mangalia. Nu pot încheia aceste mici note de călătorie asupra vechii Callatis fără a pomeni de grandioasele construcţii pe care amicii noştri Coman şi Aldea, doi mari şi buni gospodari, le ridică în localitate, şi care, cu îndemnul şi cu înfăţişarea lor, nu cu puţin vor contribui la înfrumuseţarea oraşului.”
Peste câteva zile, Europa intra în război.

       Surse de documentare:

Jean Carpentier, Francois Lebrun (coordonatori): „Istoria Europei”, Humanitas, Bucureşti, 1997
Keith Hitchins: “Românii. 1774-1866”, Humanitas, Bucureşti, 1998
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu: “Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Istoria României, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti
Attila Laszlo, Neculai Bolohan: “Introducere în arheologie”, Universitatea “Al.I.Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie, curs pentru Învăţământ la distanţă
Nicolae Iorga: “Istoria românilor”, Bucureşti, 1936 (republicată)
Vasile Pârvan: „Scrieri”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
Radu Vulpe: “Din istoria Dobrogei”, vol. I,II, Bucureşti, 1968
Vasile Canarache: „Pontul Euxin. Măşti şi figurine Tanagra din atelierele de la Callatis-Mangalia”, Muzeul de Arheologie Constanţa, 1969
Ştefan Delureanu: „Callatis, mormântul istoriei”, Tomis nr. 5, Constanţa, 1997
Constantin Cioroiu: „Călători la Pontul Euxin”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984
Constantin C. Giurescu: “România în primul război mondial. Ştiri din arhivele Vienei”, în “Unitate şi continuitate în istoria poporului român”, Bucureşti, Editura Academiei, 1968
constanta-imagini-vechi.blogspot.com

Sursa: http://www.alternativaonline.ca

Publicat în: Documentare, Politică, Video | Etichetat: , , , , , , ,

The Year in Numbers: 2012 – Joe Carter for The Gospel Coalition

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

World population (est.): 7,061,314,509

Resident population of the United States (est.): 315,067,051

In America there is:
– One birth every: 8 seconds
– One death every: 12 seconds
– One abortion every: 26 seconds
– One international migrant (net) every: 40 seconds
– Net gain of one person every: 17 seconds

America’s outstanding public debt (est.):$16,348,868,007,556.33

America’s outstanding consumer debt (est.):$11,380,000,000,000

Average credit card debt per U.S. household: $15,418

Average mortgage debt per U.S. household: $149,782

Average student loan debt per U.S. household: $34,703

Median household income: $50,054

Number of Americans with income below the official poverty rate: 46,200,000

Number of abortions in America (est.): 1,200,000

Number of adoptions in America (est.): 136,000

Number of states that allow physician-assisted suicide: 3

Number of states that have legalized same-sex marriage: 9

Number of Christians that were persecuted for their faith around the world (est.):200,000,000

Percentage of Americans who identify as Christian: 78.4

Percentage of Americans who identify as Evangelical: 26.3

Percent of American adults that self-identify as very or moderately religious: 69

Median salary of a megachurch pastor: $120,000

Percent of churchgoers that have not told another person about how to become a Christian in the previous six months: 61

Percent of churchgoers that say they rarely or never pray for the spiritual status of others: 21

Number of evangelical organizations that are challenging the Obama administration’s contraceptive-abortifacient mandate: 8

Percentage of American adults who purchased one or more books: 71

Number of pornographic titles on Amazon’s top-ten best selling book list: 4

Number of spiritual/religious titles on Amazon’s top-ten best selling book list: 0

Number of languages spoken in the world (est.): 6,800

Number of languages without any of the Bible translated: under 2,000

Number of people living in an indigenous community without adequate numbers of Christians and resources to evangelize the group: 2,886,148,000

http://thegospelcoalition.org

Publicat în: Evanghelici, Istorie, Politică, Religie | Etichetat: ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet

De Marius Silvesan pe | 4 comentarii

Altarul din celula de la Sighet

In singurătatea celulei, vreme de patru ani, şapte luni şi 11 zile, cât a durat şederea episcopului Iuliu Hossu la Sighet, preoţii greco-catolici inălţau rugăciuni lui Dumnezeu, la inceput in picioare pe două rânduri, faţă in faţă, apoi, pe măsură ce restricţiile se inăspreau, in picioare tăcuţi cu faţa spre perete. In cele din urmă se rugau in taină pe paturile lor.

Iuliu Hossu, scos la muncă in curtea inchisorii si trecând pe furiş pe lângă fereastra lui Iuliu Maniu, le dădea binecuvântarea lui şi colegilor săi. Istoricul Constantin C. Giurescu stătea cu mâinile ridicate la cer, bucurându-se pentru orice cuvânt bun.

Şederea episcopului Hossu la Sighet s-a incheiat in dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1955, dar surghiunul a continuat la Curtea de Argeş, la Ciorogârla şi in final la Mănăstirea Căldăruşani, unde a trăit, cu domiciliu forţat, până când s-a stins din viaţă, la 28 mai 1970. Ultimele sale cuvinte au fost „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

Printre cei inchişi la Sighet se număra un alt martir al credinţei, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (in fotografie). In 1949 a fost arestat de Securitate pe o stradă din Bucureşti, impreună cu preotul Rafael Friedrich. Inainte de a veni la Sighet, au stat amândoi intr-un lagăr al Ministerului de Interne din Bucureşti şi la Jilava.

Episcopul catolic Anton Durcovici (Camelia Pop, Preotia in spatiul concentrational)

Anton Durcovici s-a născut in Austria la 17 mai 1888, intr-o familie modestă. Tatăl său a fost rezervist in armată şi a participat la acţiunea de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, teritorii care au revenit Austriei la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Mama sa, din cauza dificultăţilor materiale, s-a mutat la familia unei rude la Iaşi, in 1895.

Anton a urmat cursurile primare la şcoala bisericii parohiale din Iaşi, apoi şcoala Sf. Andrei şi liceul Sf. Iosif din Bucureşti. In 1906 este admis la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma, iar in 1910 este hirotonit preot de episcopul Romei in bazilica romană. In 1911 se intoarce in România, la Arhidieceza din Bucureşti. Pentru merite deosebite, papa l-a numit „protonotar apostolic” la 24 septembrie 1935.

La Sighet, aflându-se in mijlocul episcopilor, preoţilor şi fraţilor de suferinţă, a suportat mai uşor tratamentul brutal la care a fost supus. Aproape de deţinuţi, ii incuraja să poarte crucea suferinţelor cu răbdare, din iubire faţă de Dumnezeu, pentru că, spunea el, ‘va suna şi ziua mântuirii’.

Conducerea inchisorii a observat că episcopul se bucura de mult respect in rândul tuturor şi, ca să-l umilească, a dat ordin să fie purtat gol prin celule. Imbrâncit in sala unde deţinuţii curăţau cartofi, episcopul a rostit cu amărăciune: „Eu sunt episcopul Anton, daţi-mi ceva să mă acopăr”. După ce a fost bătut şi schingiuit, l-au aruncat intr-o celulă să moară singur, asistat numai de şoareci.

Viaţa Monseniorului Durcovici s-a sfârşit in noaptea de 11 spre 12 decembrie 1951. Ultimele cuvinte rostite in timpul agoniei şi auzite de părintele Rafael Friederich din celula alăturată au fost: „Antoniue Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti: da mihi absolutionem; Antoniu muribundus!” («Anton, Episcop, rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi sete; dă-mi dezlegarea; Anton in agonie!»).

Părintele Prunduş, pus să cureţe celula in care a murit episcopul, o descrie astfel: „Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el era un pat gol, două gamele goale şi o a treia gamelă in care era puţin gris fiert in apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una incepută de el, a doua incepută de şoareci. Intr-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat”.

O lume mare intr-o celulă mică

In general toate celulele erau mici, adăpostind un număr mai mare de oameni decât permitea suprafaţa redusă. Lumina era slabă, aerul inchis, hrana insuficientă. Dimineaţa se aducea ceai sau surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. La prânz se primea o supă limpede şi un polonic de mâncare: fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori carne mai ales in vinerea mare, iar seara resturile de la prânz.

Deşteptarea era la 5 dimineaţa şi imediat se scoteau tinetele, iar oamenii se spălau sumar fiecare inainte de venirea ceaiului. Pe urmă se intra in programul obişnuit, se făceau rugăciunile de dimineaţă, uneori impreună, când aveau un preot printre ei, alteori separat, se spălau ciorapii şi se curăţa celula. După prânz incepeau activităţile intelectuale: se invăţau limbi străine, se ţineau cursuri de teologie, artă, literatură, ştiinţe, se rezolvau nelămuririle.

Pentru a umple golul vieţii din celulă, cei cu talent deosebit povesteau romanele cele mai cunoscute ale literaturii universale. Plăcerea acestor şezători era uneori umbrită de frica de a fi prinşi, ceea ce insemna triminterea lor la carceră. Intr-una dintre seri se povestea romanul lui Tolstoi „Război şi Pace”, când deodată spaima i-a cuprins pe toţi auzind vocea unui sergent care ţipa. Peste o clipă, bunul gardian, care asculta şi el curios, le-a spus râzând: „Măi! Mărit-o mai repede pa Nataşa că de mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări”.

Bucuria cu care erau povestite şi interpretate romanele era atât de mare, incât in acele clipe realitatea din afara celulei dispărea cu totul. Veşti importante nu reuşeau decât să tulbure şi să intrerupă un moment esenţial din lectura romanului. Sabin Ovidiu Cotruş, prietenul lui Matei Boilă, povestea cu pasiune romanul lui Dostoievski „Posedaţii”, când s-a aflat vestea morţii lui Stalin. Toţi erau foarte emoţionaţi in afară de povestitor, mai preocupat de interpretarea pe care a dat-o el sinuciderii lui Stravoghin decât de moartea lui Stalin.

Pentru unii viaţa in celulă era ca la Universitate. Nicăeri nu aflau atâtea cărţi, filme, ştiinţă şi posibilitatea de a invăţa limbi străine. Matei, deşi inchis a doua oară, a venit aici cu oarecare bucurie. Invăţa şi el patru-cinci limbi străine, nu foarte bine dar le invăţa, asculta cu interes povestirea filmelor, cărţilor şi era fascinat de cele ce se discutau.             L-au arestat pentru că nu se putuse adapta la viaţa nouă, iar povestea lui reprezintă evocarea unei lumi iremediabil pierdute. „Inainte de a fi inchis, am trăit din plin bucuria comerţului şi de asta am ajuns de două ori aici. Nu pot lucra in fabrică sau in birou; fac orice ca să lucrez in libertate. La 14 ani am plecat de acasă spre oraş. Am nimerit intr-un atelier de cizmărie. M-am speriat la inceput când am văzut că un simplu pantof e făcut din 24 de piese cu 24 de denumiri diferite. Apoi am incercat ceva mai special: să plec singur, cu un minimum de unelte şi materiale, in căutarea clienţilor, să merg agale, să intru in vorbă cu câte o femeie sau un copil care stătea in poartă, să-i intreb apoi dacă n-au incălţăminte de reparat. Totul a mers bine până am nimerit intr-o familie de cizmar. M-am trezit la poliţie, apoi condamnat pentru practică ilegală şi vagabondaj. După o scurtă detenţie, am ajuns in fabrică. Acolo am inţeles de ce lumea de azi pretutindeni nu este bună. Intâi am inţeles un lucru: că in fabrică nu se putea lucra cu bucurie. Bucuria e niţel strâmbă, pe când in fabrică e in linii drepte. Omul pune in mişcare maşina şi pe urmă maşina il mişcă pe om”.

In alte părţi, conferinţele spărgeau monotonia abrutizantă a celulelor. La Aiud, Sighet, Târgu Ocna şi Jilava, unde erau inchişi cei mai de seamă oameni ai ţării, cursurile, dezbaterile, făceau parte din programul zilei. După un an sau doi in preajma unor asemenea somităţi, elevii şi studenţii ştiau mai multe decât un doctor in drept, filosofie sau fizică.

La Târgu Ocna, pe lângă rugăciuni şi o viaţă spirituală intensă, se ţineau cursuri de medicină, literatură, istorie, politică. In egală măsură, erau luate in considerare cunoştinţele modeste despre plugărit sau coibănit. Se făceau expuneri filosofice sau ştiinţifice de mare valoare intelectuală. Oameni simpli s-au dovedit capabili să asimileze şi să sintetizeze cele mai pretenţioase idei. Ierarhia nu se făcea in funcţie de originea socială sau etnie, ci in funcţie de virtuţi.

Inchisoarea Jilava, fost depozit sub pământ pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, se afla la o adâncime apreciabilă, deasupra căreia creştea iarba şi păşteau vitele. Aerul insuficient ii făcea pe deţinuţi să stea pe rând la uşă, pentru a inspira câteva guri bune de aer.

Ignorând atmosfera improprie din celulă: frig, foame, sete, răcnetele gardienilor, vizitele inopinate ale locotenentului Ştefan, Lotul Noica, din care făcea parte şi Nicolae Steinhardt, organiza cercuri de cultură: lecţii de sanscrită, istorie, istoria artelor, spaniolă, biologie generală, istoria culturii, filosofia dreptului. De asemenea se povesteau marile cărţi ale veacului: „Doktor Faustus” de Thomas Mann, „Mari iniţiaţi” de Eduard Schure, „Revoluţia maselor” de Ortega y Gasset. Nicolae Steinhardt preda un curs de engleză, urmând, la rândul său, lecţii de catehizare cu părintele Mina, ieromonah basarabean.

*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

http://www.zf.ro

Arrticole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand

Publicat în: Catolici, Comunism, Greco-catolici, Istoria Bisericii, Istorie, Persecuţie, Politică, Religie | Etichetat: , , , ,

Complete Third Presidential Debate on Foreign Policy 2012: Barack Obama vs. Mitt Romney Oct 22

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

 

Publicat în: Politică, Video | Etichetat: , ,

Și morții creștinilor baptiști sunt periculoși – Protestul AER față de amendamentele BOR la Legea cimitirelor

De Marius Silvesan pe | 1 comentariu

În timp ce mă documentam pentru articolul privitor la începuturile baptismului în România am văzut acest subtitlul: Și morții creștinilor baptiști sunt periculoși. Deși în contextul respectiv acesta făcea referire la situația baptiștilor în perioada interbelică, l-am asociat cu situația prezentă și comunicatul Alianței Evanghelice din România.

Ce se întâmpla în perioada modernă (sec. XIX) și în perioada interbelică referitor la cimitire era faptul că baptiștilor nu li se dădea voie să-și îngroape morții în cimitirele luterane (sec XIX) și în cele ortodoxe. Am remarcat faptul că în perioada de început baptiștii din România au avut de înfruntat o anumită animozitate și din partea Bisericii Luterane. Relația nu tocmai pozitivă dintre Biserica Ortodoxă și cea Baptistă în România a fost cea dintre o confesiune majoritară și una minoritară. Nu știu cum s-ar fi relaționat baptiștii dacă ar fi fost majoritari. Revenind la ideea anterioară m-am referit la relația dintre majoritar și minoritar deoarece cu ceva timp în urmă discutam despre acest subiect cu un pastor baptist din Budapesta și el îmi spunea că în Ungaria baptiștii s-au confruntat cu o situație similară cu cea din România numai că animozitatea nu a venit din partea Bisericii Ortodoxe deoarece nu aceasta era confesiunea majoritară ci din partea Bisericii Catolice.

După instaurarea comunismului, noul regim a reglementat și raporturile dintre culte și cu toate acestea au existat cazuri, mai ales în mediul rural unde preoții nu le-au permis baptiștilor să-și îngroape morții în cimitirele ortodoxe. Cel puțin un caz de acest gen mi-a fost povestit de către pastorul Elisei Pecheanu, iar altele le-am întâlnit în documentele Departamentului Cultelor.

Un caz interesant a fost cel al mamei tovarășului Bunaciu, Avram Bunaciu, fost ministru de externe între anii 1948-1949, 1957-1958, 1958-1961. Aceasta era de confesiune baptistă lucru pe care îl știa atât fiul acesteia cât și de către consătenii acesteia. La moartea acesteia survenită prin anii 60 nu le-a fost permis baptiștilor nici măcar să-i oficieze serviciul religios de înmormântare deși era prezent acolo și Alexa Popovici.

Așadar situația de astăzi pare să indice revenirea la niște practici din trecut.

Mai jos comunicatul Alianței Evanghelice din România

Publicat în: Baptişti, Creştini după Evanghelie, Evanghelici, Penticostali, Politică, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: ,

Apariții editoriale (3) -Istoria comunismului din România. Volumul al II-lea. Documente. Perioada Nicolae Ceaușescu. 1965-1971

De Marius Silvesan pe | 1 comentariu

„Al doilea volum al anexelor Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România acoperă începutul perioadei în care Nicolae Ceauşescu s-a aflat la conducerea ţării. Cele 102 documente din intervalul martie 1965 – decembrie 1971 sunt, în marea lor majoritate, inedite. Am urmărit temele principale ale Raportului final, pentru a le ilustra cu exemple concrete şi a aduce un plus de informaţie. Astfel, cercetătorii sau persoanele interesate de aceste subiecte vor fi în măsură să facă un pas suplimentar în înţelegerea lor.

Volumul este centrat pe modul în care s-a realizat transferul puterii către noul prim-secretar, devenit de la Congresul al IX-lea secretar general; consolidarea acesteia prin cumul de funcţii şi de atribuţii şi marginalizarea eventualilor competitori, lichidarea moştenirii lui Gheorghiu-Dej şi, în cele din urmă, condamnarea perioadei precedente; instaurarea cultului personalităţii. O altă temă analizată este relaţia conducerii partidului şi a lui N. Ceauşescu personal cu organele de poliţie politică, Securitatea şi Miliţia, care se va încheia cu subordonarea acestora direct secretarului general.

Multe dintre documentele prezentate permit stabilirea limitelor a ceea ce a fost definit drept liberalizarea regimului din anii 1960. În paralel cu reideologizarea treptată a sistemului – vizibilă în raporturile cu cultele, cultura, tineretul etc. – se înregistrează o consolidare a poziţiei partidului în toate domeniile, reactivarea şi întărirea rolului nomenclaturii şi activiştilor. Documentele demonstrează tendinţele de restalinizare a sistemului, evident anterioare vizitei în China şi Coreea de Nord din 1971, considerată în istoriografie ca fiind evenimentul declanşator – e suficient să amintim politica demografică, iniţiată din 1966.

 Anul 1968 apare ca un moment-cheie nu numai în ceea ce priveşte raporturile româno-sovietice. Ceauşescu profită de poziţiile obţinute printr-o legitimare pe plan intern şi recunoaşterea pe plan extern pentru impunerea unei viziuni personale asupra politicii pe care vrea să o pună în aplicare. Din 1968 apar clar germenii sistemului pe care îl va dezvolta în deceniile următoare.” (Editorii)

Volumul a apărut sub egida Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, cu sprijinul Fundaţiei „Konrad Adenauer”, Biroul din România, şi al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Volumul este editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu şi poate fi achiziţionat de pe site-ul Editurii Polirom, de unde am şi preluat informaţiile, şi unde cei interesaţi pot găsi mai multe detalii.

    Mai multe informaţii despre primul volum se găsesc pe site-ul Editurii Humanitas.

Sursa: http://cosmin-budeanca.blogspot.ro

Publicat în: Anunţuri, Comunism, Cărţi, Știri, Istorie, Politică | Etichetat: , , ,

Today in History for September 16th

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Highlights of this day in history: Vietnam War deserters and draft evaders receive conditional amnesty; Palestinian refugees massacred in Lebanon; Mexico pushes for independence; Opera star Maria Callas dies; Blues great B.B. King born. (Sept. 16)

Publicat în: Istorie, Politică, Video | Etichetat: , ,