Cristian Bădiliţă, teolog: „Apocalipsa e cartea speranţei, nu a sfârşitului lumii“
Cristian Bădiliţă este, probabil, la această oră cel mai cunoscut specialist român al creştinismului timpuriu. De numele său şi al echipei sale se leagă traducerea recentă a „Septuagintei”, adică a textelor Vechiului Testament stabilite de evreii din diaspora. (…)â
„Apocalipsa lui Ioan”, (apărută la Editura Adevărul) e un volum bilingv, în care am inclus textul grecesc aşa cum a fost el stabilit conform criteriilor agreate de cei mai apreciaţi savanţi occidentali în domeniu, care au luat în calcul cele mai bune manuscrise care au ajuns până la noi. Nu trebuie uitat că Biblia nu s-a tipărit direct într-o tiparniţă, la sfârşitul primului veac de creştinism, aşa cum suntem noi obişnuiţi astăzi. (…)
Sensurile „Apocalipsei”
Ca să înţelegem conţinutul ultimei cărţi din Noul Testament trebuie să ne întoarcem în primul rând asupra sensului termenului care-i dă chiar titlul. Apocalipsa e pe toate buzele, e folosită în varii împrejurări, cu sensuri diferite. Sensul cel mai frecvent e acela de lucru teribil care se va întâmpla la sfârşitul lumii. Or, termenul grecesc înseamnă dezvăluire. Nu înseamnă dezastru, nu înseamnă sfârşitul lumii, nu înseamnă război atomic, nu înseamnă catastrofă cosmică. La origine, termenul de apocalipsă înseamnă dezvăluire, deschidere, adică revelaţie. Apocalipsa este, în esenţă, un text prin care Dumnezeu face revelaţii cu totul şi cu totul ieşite din comun unui grup de credincioşi, prin gura unui profet sau a unui vizionar. Viziunile sau revelaţiile pot fi şi despre sfârşitul lumii, dar nu trebuie uitat că este vorba de o viziune despre lumea divinităţii, cealaltă lume, una la care noi, muritorii, nu avem acces. Lumea transcendenţei scapă simţurilor comune. (…)
Cum ar trebui citită Apocalipsa? Există o reţetă anume?
Nu. Sau, dacă preferaţi, da. Primul pas e să deschizi cartea. Nu întâmplător Apocalipsa e ultimul text propus în canonul Noului Testament. E mesajul speranţei. Dacă ar fi să împărţim textele care alcătuiesc Noul Testament pe segmente, aş lua ca titlu pentru fiecare capitol câte una din cele trei virtuţi cardinale ale creştinilor. Astfel, evangheliile ar sta sub semnul iubirii, iubirea discipolilor faţă de Iisus, iubirea lui Iisus faţă de discipoli şi faţă de toţi cei care alcătuiesc Biserica, începând cu grupul celor 12 apostoli şi până la cei de azi. Ar urma Faptele Apostolilor şi scrisorile, care ar sta sub semnul credinţei, doctrina creştină fiind inclusă în acest corpus.
La final, sub semnul speranţei aş aşeza Apocalipsa. Speranţa în vremurile atroce! Să nu uităm că acest text a fost redactat, cel mai probabil, la finele primului secol de după moartea lui Hristos, sub domnia împăratului roman Domiţian, un persecutor al creştinilor. Perioadele de persecuţie s-au repetat de-a lungul istoriei creştinismului şi, din păcate, trăim şi azi sub semnul persecuţiilor, morale sau fizice sau chiar psihice. Există persecuţii psihologice sau de natură intelectuală în Occidentul ateizant, dar nu numai acolo. Există persecuţii în China sau în ţările musulmane împotriva creştinilor. Ei bine, în tot acest context, Apocalipsa e o carte care alimentează speranţa, care o ţine trează. (…)
Există nenumărate simboluri legate de Apocalipsă. V-aş ruga să vorbim despre Antihrist şi numărul 666.
Apocalipsa e unul din textele fundamentale pe care s-a constituit credinţa în Antihrist, adică acel personaj care va veni la sfârşitul lumii, precedând a doua venire a lui Iisus Hristos, Parusia. Acest Antihrist îi va teroriza în primul rând pe credincioşi, dar, în cele din urmă, va fi biruit de Mântuitor. Pentru constituirea mitului Antihristului avem în primul rând Cartea lui Daniel, despre care am vorbit deja, în special capitolele 2 şi 7, cu apariţia acelei statui cu capul de aur şi picioarele fragile, din lut. Ea conţine o întreagă filosofie a istoriei fiindcă rezumă succesiunea imperiilor, avertizând că puterea terestră va trece, dar nu şi puterea lui Dumnezeu. Tot aici apar şi cele patru fiare care ies din mare şi care reprezintă succesiunea imperiilor antichităţii: de la asirieni la babilonieni şi de la greci la romani. Apocalipsa este cel de-al doilea text important pentru constituirea mitului Antihristului. În capitolul 11 apar cei doi martori care vor precede venirea Antihristului, dar care vor fi biruiţi, la rându-le, de Antihrist.
Ei vor da mărturie, jumătate de săptămână, vor reaminti creştinilor mesajul divin, dar în cele din urmă vor fi ucişi şi lăsaţi în piaţa marelui oraş, cel care simbolizează Puterea persecutoare, după care vor fi înviaţi şi se vor ridica la cer. Un al treilea text important pentru apariţia mitului Antihristului este a doua scrisoare către Tesaloniceni. E un text intrat în canonul creştin sub numele Sfântului Paul (n.r. – în ortodoxie, Sf. Pavel), dar autorul e diferit, fiind vorba despre o redactare în spiritul celui convertit pe drumul Damascului. Aici apare un alt personaj, care explică întârzierea venirii Antihristului şi, prin urmare, explică şi întârzierea Parusiei. În 2 Tesaloniceni, acest personaj, care a suscitat nenumărate întrebări, chiar de la primele comentarii patristice la Apocalipsă, e numit Fiul nelegiuirii. Merită spus că numele de Antihrist nu apare nici în Apocalipsă, nici în 2 Tesaloniceni. Acest Fiu al nelegiuirii a fost identificat cu Imperiul roman, ce încarnează puterea rea prin esenţă, dar totuşi pozitivă în raport cu Antihristul, prin excelenţă răul absolut. Legat de numărul 666, cel dintâi care vorbeşte despre el este Irineu al Lyonului, un apreciat părinte al Bisericii care a trăit în secolul al II-lea după Hristos. Acesta atestă, atenţie, două variante ale cifrului: 666 şi 616, ultima fiind menţionată şi de alţi părinţi ai Bisericii sau de creştini de rând. Cum se explică aceste cifre? Literele limbilor vechi aveau şi valoare numerică. Cineva, transcriind textul Apocalipsei, a schimbat o literă şi asta a dus la un cifru diferit, 616 în loc de 666. În opinia lui Irineu al Lyonului, Antihristul recapitulează tot răul din lume, de la căderea lui Adam şi până la a doua venire a lui Iisus Hristos. El susţine autenticitatea cifrului 666 pentru că, altfel, nu s-ar valida teoria recapitulării. Cifra şase trebuie repetată pentru că acest număr reprezintă imperfecţiunea şi maleficul în gândirea lui simbolică. În schimb, 777 ar fi perfecţiunea, iar 888 ar simboliza Paradisul.
http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Cristian_Badilita-teolog
Partajează asta:
Film D.L. Moody (1985) FULL
Partajează asta:
The Life of D.L. Moody
A biographical message on on the Life of D.L. Moody, with powerpoint slides from the presentation, by Pastor Joshua M. Wallnofer. This presentation was given at Klondike Baptist of Pensacola on November 1, 2009, illustrating the text of Jeremiah 20:9
Partajează asta:
Apel despre hirotonirea femeilor în Biserica Adventistă
Articol preluat de pe www.semneletimpului.ro
Conferința Generală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea a făcut un apel oficial la unitate către bisericile adventiste din întreaga lume.
Apelul vine după ce mai multe biserici au decis să organizeze întâlniri în care să se discute hirotonirea femeilor ca pastori. Forul internaţional de conducere recunoaşte că subiectul este unul de interes şi că a mai fost dezbătut la sesiunile Conferinţei Generale din 1990 şi 1995, la care au participat reprezentanţi din toate diviziunile bisericii.
De asemenea, liderii Conferinţei Generale recunosc şi că lipsa unei soluţii pentru tensiunile crescând cu trecerea timpului a determinat frustrări şi în rândul credincioşilor. Conferinţa Generală a dat asigurări, prin toţi cei 40 de lideri seniori care au redactat apelul, că subiectul va fi pe ordinea de zi a celei de-a 60-a Conferinţă Generală, ce va avea loc în Texas, în iulie 2015.
În prezent, Biserica Adventistă crede că oricine, indiferent de sex, poate fi împuternicit, printr-un act de dedicare (punerea mâinilor), să desfăşoare anumite funcţii specifice. Astfel, dezbaterea despre hirotonirea femeilor nu este dacă femeile pot sau nu pot fi hirotonite în acest sens şi nu trebuie confundată cu permisiunea femeilor de a vorbi sau nu în biserică.
Problema cheie care se pune este dacă, printre diversele lucrări ale bisericii, femeile pot fi împuternicite în mod legitim prin hirotonire pentru a îndeplini funcţiile de conducere de prezbiteri sau pastori. Acestea includ funcţiile de a învăţa cu autoritate ca prezbiter sau pastor, de a organiza biserici, de a boteza credincioşi şi de a supraveghea turma în sens spiritual.
La data de 31 decembrie 2010, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din întreaga lumea avea 60 de uniuni de conferinţe în 209 ţări şi număra 17 milioane de membri activi.
Partajează asta:
Mărturia Silviei Tărniceriu. Cum pui o viață de 60 de ani în 15 minute?
Mai multe despre Slivia Tarniceriu cititi AICI
Preluat prin intermediul lui Bogdan Emanuel Răduț
Partajează asta:
Charles Spurgeon Movie (English subtitle)
Partajează asta:
Centrul Român de Studii Transculturale Constanța
Informații preluate de pe rascumparareamemoriei.wordpress.com
Centrul Roman de Studii Transculturale Constanța, oferă instruire misionară avansată și pregatire temeinică pentru misiunea transculturală, îmbinând efficient predarea teoretică la clasa cu practica efectuată de studenți în zonele de misiune.
Programul școlii are o durată de doi ani: cursuri biblice de bază și cursuri introductive despre misiune în anul întâi, iar în anul doi – instruirea specifică în domeniul misiunii.
Înscrierile se pot face pană la data de 1 August 2012. Absolvenţii altor instituţii biblice se pot înscrie direct în anul II.
Dosarul de înscriere trebuie depus la secretariatul CRST şi trebuie să conţină următoarele documente:
- recomandarea pastorului bisericii locale (se solicită de la secretariat);
- formularul de înscriere (se solicită de la secretariat);
- copie după diploma de bacalaureat (sau ultima şcoală absolvită);
- copie după certificatul de naştere;
- copie după cartea de identitate;
- copie după certificatul de căsătorie (dacă este cazul);
- două fotografii tip paşaport (pot fi şi digitale);
- adeverinţă medicală „clinic sănătos” apt pentru activitate în colectivitate
- copie după foaia matricolă a şcolii biblice absolvite, pentru cei care se înscriu în anul II.
Admiterea: se va face în baza unui interviu pe care conducerea CRST îl va avea cu fiecare candidat la data de 10 August 2012.
CRST oferă și cursuri modulare!
În perioada 27 August – 05 Octombrie 2012 se desfășoară o nouă sesiune de “Studii Internaţionale despre Islam din România” predate de profesori cu experiență și reputație internațională. Cei interesaţi pot opta pentru pachete de două, patru sau şase săptămâni.
Pentru detalii apelaţi Centrul Roman de Studii Transculturale tel: 0241-583246, 0741-159203, prin e-mail la: secretariat@crst-ct.ro sau vizitați site-ul www.crst-ct.ro.
Partajează asta:
Viaţa şi activitatea pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer
Dietrich Bonhoeffer s-a născut la 4 februarie 1906 ca cel de-al şaselea din cei opt copii al unei familii din Breslau. Tatăl, Karl Bonhoeffer, era un psihiatru şi neurolog celebru care a devenit mai târziu directorul Charité-ului din Berlin. Mama, Paula Bonhoeffer, era de origine nobilă. Familia făcea astfel parte din elita socială a burgheziei intelectuale. Educaţia pe care a primit-o Dietrich se baza pe îndeplinirea obligaţiilor şi stăpânirea afectelor. Profesor în primii ani le-a fost copiilor chiar mama lor. Ea le încuraja gândirea critică. Liniştea, ordinea şi obedienţa ca valori dominante în cultura prusacă erau puse sub semnul întrebării, pentru că mama era de părere că germanii şi-au pierdut coloana cerebrală de două ori în timpul vieţii: la şcoală şi în armată. Casa familiei Bonhoeffer era deschisă lumii, iar pentru Dietrich acest lucru a însemnat o mulţime de întâlniri şi influenţe diferite.
| După pierderea Primului Război Mondial moartea fratelui Walter deschizând răni adânci în sufletele membrilor familiei, aceştia reuşesc să se regăsească în tânăra democraţie adusă de noua Republică. Conştiinţa civilă şi anti-modernismul caracterizează în această perioadă familia Bonhoeffer. În 1923, Dietrich îşi începe studiile teologice, iar după doar patru ani petrecuţi la Tübingen, Roma şi Berlin, el îşi dă şi doctoratul. În anul următor, el dă primul examen teologic şi intră într-un vicariat de la Barcelona. În 1930 urmează şi cel de-al doilea examen teologic, astfel încât la doar 24 de ani el obţine titlul de docent.La sfârşitul verii aceluiaşi an, Dietrich se duce la studii la New York. Următoarele unsprezece luni l-au marcat pe viaţă. El recunoaşte aici cât de nelimitat este principiul creştin al iubirii de semeni. |
|
Tânărul german se împrieteneşte cu un coleg de studii francez. La început, acest coleg nu reprezintă pentru el decât duşmanul din războiul trecut. Un duşman care îl dezarmează însă în curând cu porunca creştină a pacifismului. Fiul familiei burgheze îşi petrece mult timp în comunităţile negrilor din Harlems. El este impresionat de o biserică care se dedica pe timp de plină criză economică ocrotirii sărmanilor. Evanghelia, după cum constată Dietrich, le vorbeşte oamenilor indiferent de statutul lor social sau naţional. Ea capătă valori politice şi îndeamnă oamenii în mod concret la acţiune.
Întors la Berlin, Dietrich Bonhoeffer lucrează din vara lui 1931 ca docent particular şi preot pentru studenţi şi tineret. După preluarea puterii de către naziştii conduşi de Adolf Hitler la 30 ianuarie 1933, teologul evanghelic se face remarcat prin atitudinea decisă şi neînfricată cu care se opune acestui sistem politic nedrept. La data de 1 februarie 1933 este transmisă o emisiune concepută cu mai mult timp în urmă pe tema conceptului de „Führer”. Aceasta pare redactorilor de la postul de radio atât de dur politic, încât întrerup transmisiunea. În ceea ce îl privea pe Bonhoeffer, ideea de „Führung”, de conducere, nu era condamnabilă atâta vreme cât servea unei cauze nobile. Führer-ul are un mandat educativ limitat. El trebuie să educe cetăţenii întru principii precum maturitate şi responsabilitate pentru a fi utili societăţii. Însă cetăţenii, odată ajunşi la maturitate, nu mai au nevoie de un conducător. Imaginea Führer-ului se va transforma în imaginea unui „Verführer”, a unui seducător, dacă acesta va nesocoti caracterul limitat al misiunii sale şi graniţele propriei răspunderi: „(…) Conducătorii care vor să se ridice la rangul de zei, îşi bat joc de Dumnezeu”. Această înţelegere a conceptului de „Führer” nu are mai nimic de a face cu pretenţiile necondiţionate de conducere ale lui Adolf Hitler sau cu abandonarea colectivă a răspunderii de către poporul german în favoarea cultului Führer-ului, care a marcat anii de până la 1945.
Represiunile imediate ale statului împotriva evreilor l-au motivat pe teologul evanghelic să adopte o poziţie – el fiind unul din primii membri ai clerului care a îndrăznit să facă acest lucru. El şi-a consemnat această poziţie într-o lucrare pe care intenţiona să o susţină în public şi să o publice. În principiu, el era de acord ca statul să reglementeze în mod legal problema evreiască. Biserica avea însă dreptul şi obligaţia să verifice legitimitatea acţiunilor statale. La Bonhoeffer se poate vedea clar că el nu credea că lucrurile stau aşa. Biserica mai trebuia – dată fiind potenţiala încălcare a drepturilor fundamentale ale omului – să-şi acorde sprijinul victimelor acţiunilor statale nedrepte. (…)”.
Anii ce au urmat au fost marcaţi de lupta împotriva atitudinii nepăsătoare a Bisericii, împotriva războiului, împotriva măsurilor teroriste adoptate de stat, împotriva discriminării rasiale şi a principiului de „Führer”. În octombrie 1933, Bonhoeffer preia o parohie la Londra. Din Marea Britanie, el duce o luptă hotărâtă împotriva Creştinilor Germani, o fracţiune a bisericii evanghelice trecută de partea naziştilor. În 1934 se constituie Biserica Mărturisirii, ca replică la Creştinii Germani. În sânul acestei biserici se disting însă chiar de la început doi poli opuşi: primul pol, apolitic, care îşi îndrepta discursurile împotriva violenţei din cadrul bisericii şi al doilea pol, politic, îndreptat împotriva nedreptăţilor din stat. Bonhoeffer s-a raliat celui de-al doilea pol. Poziţia apolitică a Bisericii Mărturisirii nu era suficientă în ceea ce îl privea pe acesta: „Trebuie să se rupă odată tăcerea motivată teologică cu privire la faptele săvârşite de stat până la urmă nu este vorba de nimic altceva decât de frică(…). Deschide-ţi gura pentru a vorbi în numelor celor făr’ de grai cine mai ţine minte acest lucru în biserică, chit că este minima cerinţă a Bibliei pentru vremuri ca acestea.” Bonhoeffer şi-a folosit relaţiile din străinătate pentru a-i ajuta pe emigranţii din Germania. Trebuie să ai curaj pentru a depune rezistenţă. Chiar şi Bonhoeffer a trebuit să îşi adune tot curajul pentru a putea lupta. Când Sabine, sora lui, l-a rugat să ţină o slujbă de pomenire în amintirea socrului ei de religie iudaică, Bonhoeffer a trebuit să refuze, moment de slăbiciune care i-a chinuit conştiinţa multă vreme. La Londra, el continuă să se implice în mişcarea ecumenică. La confeinţa ecumentică de la Fanö el se declară împotriva bisericii Reich-ului. La 28 august 1934, Bonhoeffer ţine la Fanö o slujbă pentru pace. El spune că doar atunci când oamenii vor dispreţui războiul şi violenţa vor avea şi pace.
Fascinat de rezistenţa non-violentă a lui Gandhi, Dietrich se străduieşte să obţină o invitaţie pentru a putea vizita India. El dorea să studieze acolo mai îndeaproape metodele folosite de Gandhi. Ar putea fi oare acestea potrivite pentru a pune capăt terorii naziste? Timpul îl presează însă şi trebuie să renunţe la această călătorie. Decis să se împotrivească dictaturii naziste cu orice preţ, Bonhoeffer se întoarce în 1935 la Berlin. Aici conduce seminarul teologic al Bisericii Mărturisirii. Aceasta se polarizează însă din ce în ce mai puternic. Bonhoeffer îi avertizează pe membrii acestei bisericii să adopte o poziţie clară, pentru că lupta împotriva nedreptăţilor trebuia dusă nu doar în cadrul bisericii, ci şi în cel statal.
| Bonhoeffer a fost considerat un pacifist, dar şi un duşman al statului. În 1936 îi este retrasă permisiunea de a profesa. Un an mai târziu, Gestapoul închide seminarul, aşa că Bonhoeffer îşi continuă activitatea în ilegalitate. În 1938, el află de lovitura de stat plănuită de gruparea din jurul cumnatului său, Hans von Dohnanyi. Prieteni îngrijoraţi din America îi fac rost teologului de un post de profesor la New York. După câteva zile petrecute acolo, el se întoarce în ţara natală. El ajunge acolo pentru a vedea cum izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial. Er renunţă la siguranţa personală în favoarea luptei împotriva nazismului. |
|
În 1940, Bonhoeffer îşi începe activitatea în slujba Serviciului Extern al Forţelor Armate Germane. Bineînţeles că îndărătul acestei opţiuni nu se află nici o schimbare bruscă de sentimente sau opţiuni, ci activitatea conspirativă depusă în interesul mişcării de rezistenţă concentrate în jurul amiralului Canaris şi al lui Hans von Dohnanyi. Pe timpul călătoriilor sale în străinătate, el are rol de curier. Un grup de evrei este trimis în siguranţă în străinătate. Însărcinat de mişcarea de rezistenţă, el leagă contacte cu Aliaţii, totul servind pregătirilor răstunării regimului, operaţiune care avea să fie demarată prin asasinarea lui Adolf Hitlers. Atentatele eşuează însă, iar conspiratorii sunt demascaţi. După aproape doi ani de închisoare petrecuţi la Tegel şi în pivniţele berlineze ale Gestapoului din strada Prinz-Albrecht, Dietrich Bonhoeffer trebuie să plătească cu viaţa pentru curajul său civil. Un tribunal SS îl condamnă la 8 aprilie 1945 pentru înaltă trădare de ţară la moarte prin spânzurătoare. În dimineaţa următoare, cu doar câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei, Bonhoeffer este ucis în lagărul de concentrare de la Flossenbürg.
Sursa: http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/bonhoeffer/leben.htm#Seitenanfang
Recomandări:
Articolul lui Emanuel Conțac, Pastorul luteran Dietrich Bonhoefferr, martir al rezistenței antinaziste în Germania lui Hitler, în cadrul volumului Și cerul s-a umplut de sfinți
Câteva fragmente din articolul lui Emanuel Conțac. (un articol care vine cu o viziune nouă asupra vieții pastorului luteran dar și asupra conceptului de rezistență și de martir)
Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (1)
Putem să-l considerăm pe Bonhoeffer martir având în vedere implicarea sa într-o conspiraţie politică-militară? (…)
Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (2)
La întrebarea dificilă şi complexă nu putem răspunde în detaliu aici. Ar trebui să-l putem plasa pe Bonhoeffer în contextul larg al fenomenului Rezistenţei antinaziste şi să-i consacrăm o carte întreagă, dar din fericire problema a făcut deja obiectul unor cercetări competente şi nu este cazul să fie reluată aici. Ajunge să spunem doar că proiectul politic căruia i s-au consacrat Bonhoeffer şi liderii din Abwehr a fost „un succes moral şi un eşec tehnic”. (…)
Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (3)
Celor care sunt perplexaţi sau scandalizaţi de teologia şi acţiunile lui Bonhoeffer trebuie să li se pună în vedere că, asemenea lui Ieremia, profetul său preferat, teologul german a fost încă din timpul vieţii un „om de ceartă şi de sfadă” (Ier. 15,10), un personaj susceptibil să polarizeze lumea din jurul său şi să genereze discuţii în contradictoriu. (…)
Dietrich Bonhoffer. Official homepage
http://www.gdw-berlin.de – Rezistenţa. Informaţii despre rezistenţa germană şi dictatura naţional-socialistă, precum şi despre contextul istoric al vremii. În plus, informaţii despre expoziţia permanentă, despre expoziţiile itinerante, despre publicaţii şi cursuri.
http://www.ushmm.org/ – United States Holocaust Memorial Museum. Biografie ilustrată online pentru subiectul „Bonhoeffer”. Informaţii detaliate despre Holocaust. Consiliere didactică în vederea predării în şcoli a Holocaustului.
http://www.dbonhoeffer.org/ – Societatea Internaţională Bonhoeffer. Resurse pentru investigaţii online.
http://www.flossenbuerg.de/infozentrum/ – Informaţii generale despre lagărele de concentrare şi mai ales despre lagărul de concentrare Flossenbürg(germană).
Partajează asta:
Încrederea românilor în Biserică, posibile explicaţii
Mircea Kivu (sociloog) pentru Adevărul
Cam de când se fac sondaje de opinie în România, Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere. Românii par a fi, cel puţin după standardele occidentale, un popor extrem de religios. O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensământ publicat în dreptul categoriilor „fără religie” şi „atei” însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim mult dacă afirmăm că „toţi românii sunt religioşi”. În Parlamentul României se jură cu mâna pe Biblie, icoanele sunt omniprezente în şcolile de stat.
Dacă însă priveşti bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti de la fiecare expunere de moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai câte una, să se ajungă la toată lumea!”), apar unele semne de întrebare. Întrebaţi de reporterii insistenţi, oamenii spun că se roagă pentru sănătatea lor şi a copiilor, pentru o viaţă mai bună, să-şi păstreze/recapete slujba/iubitul şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile.
În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rând, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să‑mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vânătorii amazonieni înainte de a pleca la vânătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sunt religioşi, ci mai degrabă mistici.
O altă ipoteză care ar putea explica plasarea bisericii în topul instituţiilor care se bucură de încredere, urmată de obicei de armată, ar putea porni de la tipul de organizaţie reprezentată. Biserica, ca şi armata, sunt organizaţii cu ierarhii stricte, impuse de la vârf către bază, în care ordinul este executat fără şovăire („nu cerceta…”). Dacă coroborăm aceste elemente cu tipul de conducător preferat (şi votat) de regulă în România, despotul luminat, avansăm către ideea că, din păcate, conaţionalii noştri manifestă, chiar dacă nu o declară direct, o periculoasă apetenţă către totalitarism.
