Dincolo de creştinism, gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soţ infidel, care se arată galant cu soţia în public? Cu şoapta călăului, la urechea victimei, înainte de execuţie? Sau cu împărtăşania pe care Biserica i-o oferea ereticului, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu?

Continuare la articolul Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic (1)

Iuda, informatorul şi logica vânzării

Orice trădare este o nebunie şi o mişelie. Cu toate acestea, trădătorii au şi ei logica lor. În cazul lui Iuda, Biblia spune că logica i-a fost sugerată de acel heruvim care devenise opozantul lui Dumnezeu (Ioan 13:2). Iuda voia să testeze până la capăt mesianitatea lui Iisus. Fie Îl va trezi şi Îl va sili să-şi folosească puterile în scopul dorit de toată lumea, dacă este El cu adevărat Mesia, fie va avea soarta pe care o merită orice impostor şi fals profet (Deuteronom 13:1-15; Zaharia 13:2-5). Mesianismul politic şi graba de îmbogăţire a lui Iuda l-au dus la păcatul împotriva Duhului Sfânt (Mt 12:31-32; Mc 3:28-29; Lc 12:10), pentru că a dat crezare mai degrabă liderilor iudei, care susţineau că Iisus este însoţit de puterile magice ale diavolului (Mt 12:22-30). Dacă ar veni de la Dumnezeu, gândea lumea, atunci s-ar ocupa de marile probleme ale naţiunii, care este îngenunchiată sub fasciile romane. Este oare acesta Leul din ginta lui Iuda? El care se ocupă de nimicuri, vorbind prostimii, făcând minuni pentru oamenii de jos, mâncând cu vameşii, înconjurându-se de prostituate şi predicând întoarcerea obrazului ?

Pe Iuda îl dispera comportamentul lui Iisus pe care îl găsea iresponsabil. La dineul din casa lui Simon, care a avut loc cu câteva zile înainte de Paşti, Iuda a răbufnit. În micimea sufletului său, n-a putut înţelege gestul Mariei, care a uns picioarele Învăţătorului cu un parfum scump şi le-a ters cu părul ei (Marcu 14; Ioan 12). Îl enerva „risipa” făcută şi, ca de obicei, a reuşit să strice atmosfera, încât toţi discipolii murmurau împreună cu el. Imediat, marele vistier al împărăţiei a început să calculeze. Parfumul pe care-l risipise Maria valora vreo trei sute de denari (banii pe aproape un an de muncă) care puteau fi daţi săracilor. Iisus i-a răspuns indirect lui Iuda, vorbind ucenicilor Lui: „Lăsaţi femeia în pace, n-o supăraţi! Ea a făcut un gest frumos pentru Mine; Mi-a îmbălsămat trupul pentru apropiata Mea înmormântare… Pe săraci îi aveţi cu voi mereu, dar pe Mine nu Mă veţi avea mereu printre voi!” (Marcu 14:4-9; Ioan 12:7, 8) „Ce spune? Înmormântare? Cred că şi-a pierdut minţile, ori este posedat. Trebuie să-L trezesc înainte de a fi prea târziu” – şi-o fi zis Iuda. Cum Betania era în vecinătatea Ierusalimului, Iscariot a ieşit repede şi s-a dus într-acolo, cu un gând precis.

Marele Sanhedrin era adunat într-un sfat de urgenţă. Iisus Se apropiase de Ierusalim, cetatea era plină de pelerini, popularitatea Învăţătorului creştea. De când îl înviase pe Lazăr, mulţimile deveniseră agitate. Liderii, care simţeau că li se clatină autoritatea părintească şi magisterială, au hotărât condamnarea la moarte a lui Iisus, şi chiar a lui Lazăr. Trebuia stabilit cine Îl va prinde şi cum. În timpul zilei era imposibil de acţionat, pentru că Iisus era înconjurat de mulţimi. Noaptea ar fi fost un timp ideal, deşi era împotriva Legii. În plus, Iisus era imprevizibil, poliţia templului nu putea şti unde să-L găsească pentru a-L aresta. Iisus nu rămânea în fiecare noapte în acelaşi loc. În Săptămâna Patimilor Şi-a schimbat de câteva ori gazda. Soborul avea mare nevoie de un informator şi o călăuză sigură. Iar Iuda a picat „providenţial” în mijlocul Congregaţiei, chiar când avea loc consiliul Sfântului Oficiu (Matei 26:3-6, 14, 15; Marcu 14:10, 11).

Este foarte clar ce fel de informator a fost Iuda. Nu a fost prins şi speriat sau torturat, pentru a denunţa ascunzătoarea lui Iisus, ci el însuşi s-a oferit să li-L „vândă”. În realitate, el se vindea arhiereilor drept informator şi călăuză (Faptele apostolilor 1:16). Ei i-au promis bani şi au hotărât suma: treizeci de arginţi. Afacerea lui Iuda nu se potriveşte cu talentul proverbial al evreilor în materie de comerţ, deoarece Iuda Îl vinde pe Maestru foarte ieftin, la un preţ mai mic decât al unui bărbat (care ar fi valorat 50 de arginţi). El Îl vinde la preţul unei femei, care costa doar treizeci de arginţi (Leviticul 27:3, 4). Acelaşi preţ era compensaţia pagubei morţii unui sclav, bărbat sau femeie (Exodul 21:32)[3] . Iuda nu a negociat evreieşte, ci L-a azvârlit pe Iisus în mâinile duşmanilor, în schimbul a 30 de şekeli (denari) de argint, echivalentul unui salariu lunar.

În Joia Mare, cu ocazia cinei pascale, Iuda îşi aranjase deja afacerea. Știa că în acea seară Iisus cu ai Lui vor merge să doarmă sub cerul liber, în grădina Ghet Şemané, în afara zidurilor Cetăţii. O suită de arhierei şi de ofiţeri ai templului, împreună cu gealaţii lor, înarmaţi cu săbii şi bâte, s-au alăturat sinistrei potere, în fruntea căreia venea, deschizând drum ca un personaj apocaliptic, feciorul lui Şim’on Iscariot. Stabiliseră şi un consemn, ca să se ştie care este obrazul căutat: „Pe care-l voi săruta eu, acela este!”, le-a zis Iuda (Marcu 14:44). Discipolii lui Iisus obişnuiau să-L salute pe Maestru după obiceiul timpului, cu un sărut pe obraz (Luca 7:43; Romani 16:16). Iuda s-a apropiat să-L sărute pe Iisus, cum Îl salutau de obicei[4]. Dar pe Iisus nu-L putea înşela: „Iudo, cu un sărut vinzi tu pe Fiul Omului?”

Lot cumpărat în gheenă

Dus legat la palatul arhiereului Ioséf Kayafá, Iisus a fost batjocorit şi pălmuit. A trecut prin mai multe simulacre de judecată. În realitate, liderii iudei Îl condamnaseră demult la moarte (Matei 12:14; Ioan 5:16), acum căutau doar să legalizeze formal hotărârea lor nestrămutată. În final, după ce şi romanii l-au batjocorit şi torturat, procuratorul Pontius Pilatus a acceptat executarea lui Iisus. Iuda nu crezuse că se va ajunge până aici. Îngrozit de cursul evenimentelor, aştepta din clipă în clipă minunea care nu mai venea. Tăcerea lui Iisus devenea tot mai exasperantă. Conştiinţa începuse să se trezească, dar era o conştiinţă mutilată de diavol.

 

Iuda s-a întors la templu, la arhiereii şi senatorii iudei care-l angajaseră, le-a aruncat în faţă cele treizeci de piese de argint, strigând ca un ieşit din minţi: „Am păcătuit, am vândut sânge nevinovat!” Pontifii i-au răspuns cu cinism: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta!” (Matei 27:4) Disperat şi torturat de o conştiinţă mai fierbinte decât iadul, fiul pierzării a ales calea pierzării. Dacă s-a spânzurat sau dacă s-a aruncat de la înălţime, nu are importanţă (Matei 27:5; Faptele apostolilor 1:18). Poate că nici creanga de care se spânzurase nu l-a suportat. Iuda a murit nepocăit, pierdut pentru eternitate.

Arhiereii, stupefiaţi pentru o clipă în faţa arginţilor complicelui Iscariot, au luat decizia superstiţioasă, legalist-scrupuloasă, de a nu pune banii înapoi, în vistieria templului, fiindcă erau „preţ de sânge”. Au cumpărat cu banii aceia lotul numit Câmpul Olarului, într-o zonă proastă la sud-vest de zidul Ierusalimului, care să fie folosit drept cimitir pentru neevrei în Ţara Sfântă. Popular, locul a fost cunoscut apoi sub numele de Hakel-damá (Lotul sângelui), cf. Mt 27:6-8, iar Petru avea să interpreteze această ironie a soartei în sensul că Iuda îşi cumpărase cu acei bani spurcaţi, un loc de veci în Hakel-damá (Faptele apostolilor 1:18). Matei, de asemenea, a aplicat la cârdăşia nelegiuită dintre Iuda şi Sfântul Sinedriu, profeţia lui Zaharia[5] despre cei treizeci de arginţi aruncaţi în topitoria[6] templului, care reprezentau plata dată de Israel pentru serviciul Păstorului Divin (cf. Zaharia 11:12-13 LXX).

Iuda a rămas peste veacuri cu supranumele Trădătorul sau Vânzătorul[7] . Termenul grecesc folosit în Evanghelii pentru această afacere necurată înseamnă „a da pe mâna altora”, „a preda”, „a livra”, „a trăda”. De aici provine şi noţiunea de predanie, tradiţie (parádosis)[8] , adică transmitere din generaţie în generaţie, termen care, în mod cu totul întâmplător, totalizează, în cod numerologic grecesc, 666[9] , asemenea numărului lui Anticrist din Apocalipsa 13. Relaţia dintre Anticrist şi Iuda a fost observată mai demult, întrucât aceste două personaje, tip istoric şi antitip profetic, prefigurare şi împlinire, sunt singurele numite în Scriptură „fiul pierzării” (Ioan 17:12; 2 Tesaloniceni 2:3). (…) Păcatul lui Iuda nu se compară cu al necredincioşilor, nici nu este un păcat evreiesc specific. Evreimea L-a respins pe Iisus, pur şi simplu, dar numai creştinătatea L-a trădat şi L-a vândut pe nimic, pentru un vis secular. Sărutul lui Iuda stârneşte în lume oroare, dar principiile lui sunt la mare onoare.

---

[3] În Versiunea Cornilescu, redarea acestui număr este greşită: apare scris „trei sicli”, în loc de „treizeci de sicli”. Probabil nu din vina traducătorului.
[4] Chiar în româneşte, „sărutare” provine din latină (salutare).
[5] Eroarea care apare în Mt 27:9 (Ieremia, în loc de Zaharia), este cel mai probabil de natură scribală, dacă vom compara textele similare („după cum a zis profetul X”) din diferite manuscrise.
[6] Termenul ebraic ioţeer, înseamnă şi „olar” şi „turnător” (metalurg).
[7] Mt 10:4; 26:23.25; 27:3; Mc 3:19; 14:10; Lc 6:16; In 6:71; 12:4; 13:2.11; 18:2, 5.

[8] Cf. Mc 7:9.13; Gal 1:14; Col 2:8; 2Tes 2:15.

[9] ΠΑΡΑΔΟΣΙΣ (Π= 80, Α=1, Ρ=100, Α=1 , Δ=4, Ο=70, Σ=200, Ι=10, Σ=200).

Un articol de Florin Lăiu pe site-ul semneletimpului.ro (aprilie 2010)