Arhive etichetă: resurse

Pavel Nicolescu – initiatorul ALRC (foto)


http://centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com

Pavel Nicolescu, este una dintre personalitățile de marcă ale evanghelicilor români. Lui i se datorează inițierea ALRC-ului (Comitetul Român Pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință), comitet care milita pentru respectarea drepturilor religioase garantate cetățenilor de către Constituția RSR (1965) precum și de alte legi în vigoare la momentul respectiv printre care și Legea pentru Regimul General al Cultelor Religioase din 1948 care a suferit schimbări minore pe parcursul perioadei comuniste. În cadrul tezei mele de doctorat am dedicat un subcapitol problematicii legislative punând în paralel documentele legislative ale perioadei comuniste. În final am considerat oportun să prezint și diferența dintre realitate și discurs legislativ. Din această perspectivă, documentul ALRC-ului pe care îl găsiți la adresa de mai sus prezintă situația reală a respectării libertății religioase în România la sfârșitul anilor 70 ai secolului XX. Aici intră în discuție încă un element, anume faptul că România a semnat în 1975 Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare internațională de la Helsinki. printre cele zece principii cunoscute sub numele de Decalogul de la Helsinki remarcăm la punctul 7 următoarele: „respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.” (PGA, Helsinki, p. 32). Așadar, România s-a angajat în mod explicit să respecte aceste drepturi pe care în fapt a continuat să le încalce. În final dorim să precizăm faptul că din punct de vedere al libertății și securității personale lucrurile arătau cu totul diferit în anii 70-80 fată de anii 50 ai secolului XX.

Am dorit doar să readuc în atenție personalitatea pastorului Pavel Nicolescu și rolul său în viața religioasă contemporană.

ALRC-ul s-a înfiinţat ca să îl apere pe Iosif Ţon?


Nicolae Rădoi, publică pe blogul său un articol în cadrul căruia se acreditează ideea că ALRC(Comitetul Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință) a fost înființat cu scopul de a-l apăra pe Iosif Țon, precum și că persecuțiile membrilor ALRC s-ar fi datorat trădării lui Iosif Țon. Din materialele pe care le-am citit despre ALRC am înțeles faptul că acesta a avut ca model acțiunile lui Paul Goma precum și că un comitet asemănător fusese înființat în anii 70 în Rusia Sovietică. Afirmațiile lui Viorel Vuc trebuiesc coroborate cu documente de arhivă și cu alte mărturii.

Mărturia fratelui Viorel Vuc despre înfiinţarea ALRC-ului (în toamna lui 1977, şi nu în 1975, cum îşi aminteşte acesta) (aici) şi despre evenimentele ulterioare de la Caransebeş din 1978 este extrem de importantă. Un lucru care a ieşit la iveală din această mărturie este faptul că Asociaţia pentru Libertatea Religioasă şi de Conştiinţă (ALRC) a fost iniţiată din dorinţa de a-l asista pe Iosif Ţon în timpul în care era anchetat de Securitate în anul 1977. Iată o parte a dialogului cu Daniel Mitrofan în care Viorel Vuc precizează câteva lucruri:
Referitor la înfiinţarea Comitetului ALRC… Cum a pornit iniţiativa? Împreună cu fratele Petrică Cocîrţeu, în anul 1975, pe când ne întorceam de la Turnu Severin,
– Prin ce dată? – Cam pe 15 septembrie… Fratele Iosif Ţon, era anchetat, era 75 anul, „n-ar trebui şi noi tinerii să facem o hârtie către guvern, chiar lui Ceausescu, să spunem că şi noi ne solidarizăm cu el?” Toţi am zis: facem, cu orice risc. Ştiam că bine nu ne aştepta.
Cei care au decis să formeze organizaţia ALRC au ştiut că se expun primejdiilor mari, inclusiv morţii, dar şi-au asumt aceste riscuri din dorinţa de a-l asista pe Iosif Ţon. Scrisoarea lor Încetaţi prigoana (publicată la Europa Liberă în mai 1978)în care expuneau cazuri concrete de persecuţie a credincioşilor din România,  a fost un document care i-a uimit pe securişti şi i-a determinat să oprească pentru o perioadă persecuţiile, inclusiv interogarea lui Iosif Ţon.
Câteva luni mai târziu, când membrii ALRC-ului ce erau în comitetul Bisericii Baptiste din Caransebeş au ajuns ţinta atacurilor Securităţii, ar fi fost rândul lui Iosif Ţon să ia apărarea acestora. În loc să îi apere, Iosif Ţon i-a atacat printr-o Scrisoare deschisă publicată în noiembrie 1978 în care apăra acţiunile samavolnice ale conducerii Uniunii Baptiste de la Bucureşti şi ale autorităţilor locale ce acţionau (şi unii şi alţii) la cererea Securităţii. Scrisoarea lui Iosif Ţon, care incrimina pe membrii comitetului ALRC, a dat mâna liberă autorităţilor să condamne la închisoare pe trei din acei vajnici luptători pentru libertate religioasă, luptă de care beneficiase şi Iosif Ţon în primăvare anului 1978.
În concluzie, comitetul ALRC se formează din dorinţa de a-l ajuta pe Iosif Ţon în confruntările sale cu Securitatea, acţiune prin care se voia exprimată ideea că tinerii din România sunt alături de acesta şi sunt gata să se sacrifice pentru a asigura altora libertatea religioasă şi de conştiinţă.
Iosif Ţon, care fusese apărat de acei tineri idealişti în lupta pentru revendicări în care se angajaseră riscându-şi viaţa, trădează atât pe aceştia, cât şi idealurile lor şi oferă Securităţii scuza să îi condamne la închisoare. În acea instanţă Iosif Ţon s-a dat de partea trădătorilor de la Uniune (devenind el însuşi un trădător), şi de partea Securităţii care în cooperare au pus în închisoare pe fraţii săi. Iosif Ţon a înfăptuit toate acestea fără nici o mustrare de conştiinţă. Să fi fost de vină duhul care spune că l-a primit prin contactul cu carismaticul Ted Kent? (…)
Iosif Ţon a întors rău pentru bine. Datorită lui trei membri ai ALRC-ului au ajuns în închisoare (Ionel Prejban, Petre Cocârţeu şi Nicolae Rădoi), unul a fost asasinat (Traian Bogdan) şi alţii au fost capacitaţi să renunţe la o luptă în care s-au trezit trădaţi de cel pe care l-au apărat de furia Securităţii. (…)

Episcopul Grigorie Comsa in anul 1927 – Baptismul in Romania



O scurtă lămurire.

Simţesc că am datoria să arăt tuturor fraţilor români cum s-a urzit baptismul intre Romani. O şoaptă divină îmi grăieşte să lămuresc pe toţi că oameni fără suflet şi străini de neamul nostru au semănat sămânţa sectară pe pământul românesc. Nu Români, ci unguri au fost cei care au adus baptismul! Aceasta o voi dovedi în cărticica aceasta, dar voi mai dovedi că este cea mai mare ruşine pentru un neam să primească învăţături străine de sufletul său şi de tot trecutul său. Voi spulbera minciuna baptistă căci minciună este acea învăţătură care caută să-şi facă drum prin străini iar nu prin fiii neamului nostru. Dumnezeu a lăsat ca din fiecare neam să se ridice oameni harnici şi capabili a îndruma pe fraţii lor. Dar acum de curând propagandiştii străini calcă această lege firească si divină.

Cititorul va băga de seamă că propagandiştii străini zic: voi Romanii nu aţi avut şi nu aveţi oameni din sânul vostru, care să vă înveţe legea lui Dumnezeu, voi aţi trăit 19 veacuri înîntuneric şi a trebuit să venim noi ungurii şi câţiva jidoviţi americani sau americani jidoviţi ca să vă ducem llumină. Aşa zic duşmanii neîmpăcaţi. Dar ce răspundem noi? Că învăţăturile sectare ale baptiştilor sunt străine de sufletul neamului şi de legea dumnezeiască.

Cititorul să ia aminte că această lucrare este făcută pe temeiul unor studii documentate si turnate în formă de dialog spre a fi mai ducătoare la scop. Am dorit să înţeleagă chiar si cei mai puţin cunoscători de carte şi de aceea am ales această formă a expunerii. Dumnezeu să binecuvânteze munca noastră.

Arad, 10 Martie 1927

Apostoli de modă nouă.

Eu:      Bine ai venit la mine, Domnule Predicator. De mult doream să vii ca să auzi din gura mea adevărul creştin. Aşa e că D-ta eşti predicator al adunării baptiste din comuna …?

Predicatorul:     Da, Prea Sfinţite şi am venit bucuros, căci am auzit că sunteţi iscusit în cunoaşterea Scripturii. Poate dă Dumnezeu şi veţi cunoaşte că noi baptiştii învăţăm adevărul.

Eu:       Las-o mai încet cu nădejdile. D-ta eşti apostol de modă nouă, ca şi mulţi alţi predicatori. Şi nu sunteți numai  D-voastre baptiştii, căci ştii că mai sunt si altfel de predicatori. Ştii poate că sunt şi pre-dicatori adventişti, nazareni, milenişti şi alţii. Care spune adevărul?

El:       Numai acela care învăţa Cuvântul Domnului:

Eu:      Bine, dar după ce cunoşti că cineva învaţă cuvântul Domnului ?

El:       După vorbele lui care trebuie să fie în conglăsuire cu Sf. Scriptură.

Eu:      Dar nu ştii D-ta că şi predicatorul adventist se laudă că vorbeşte în conglăsuire cu Sf. Scriptură? Uite dragul meu, te întreb, oare ca cineva să fie apostol adică trimis al lui Hristos, nu tre-buie să aibă certificat de trimitere?

El:       Noi avem Prea Sfinţite dovadă de trimitere de la „bătrânii” adunărilor!

Eu:      Dar acei „bătrâni”, de unde au putere de a trimite? Chiar şi de la un muncitor se cere carte, carnet de serviciu când voieşte să fie angajat la lucru! Dar bătrânii voştri, dintre care mulţi nu ştiu nici scrie, nici citi, ce putere au de trimit pe alţii? Pot ei dovedi că Mântuitorul către dânşii a zis cuvintele: “precum m-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu Vă trimit pe voi?” (Ioan 20 v. 21).

El:       Asta n-o pot dovedi, dar pot dovedi că ceea ce învaţă este adevărat.

Eu:      Mare greşeală vorbeşti. Ascultă-mă, cugetă cum şi pe cine au ales Apostolii în locul lui Iuda : nu oricine a fost ales, cum se face la baptişti astăzi. S-a ales Matia: dintre aceşti bărbaţi care se adunau cu noi în toată vremea întru care intră şi eşia între noi Domnul Iisus….  să fie cu noi mărturia învierii lui (Fapte I v 21—22).

Deci nu oricine s-a ales, ci unul care avea legături cu Sfinţii Apostoli şi a fost martor al vorbelor şi faptelor Domnului. Prin urmare şi după Apostoli au urmat alţii, episcopii, care aveau legătura cu apostolii, cunoşteau învăţătura şi faptele lor. Această legătură nu o pot însă dovedi baptiştii. Dar poate voi, apostolii de moda nouă, ştiţi face minuni ?

El:       Nu facem minuni, dar propovăduim după cuvintele Domnului : „Mergând învăţaţi toate nea-murile….”  (Mat. 28)

Eu:      Destul, destul. Ştiu că spui cuvinte de la Matei 28, dar acele cuvinte erau adresate apostolilor, iar nu neânvăţaţilor de azi! Deci voi, predicatorii baptişti ar trebui să dovediţi cel puţin că ştiţi face minuni. Asta se cere de la un apostol. Vezi, că Sf.  Petru predica jidovilor o credinţă nouă si  pentru ca  să fie crezut a vindecat pe ologul care cerşea înaintea templului. (Fapte 3 v. 6-8). Şi baptiştii învaţă ceva nou, deci ar trebui să facă şi ei minuni?!

El:       Nu-i destulă minune că  baptismul este lăţit mai ales în America?

Eu:      Aceasta nu-i minune căci în America sunt şi alte secte cu mult mai numeroase. Dar poate au baptiştii mucenici ca biserica ortodoxă? La soborul din Niceea biserica ortodoxă avea episcopi martiri, unii cu mâna tăiată, alţii fără un ochi, de pe urma prigonirilor! Ei au mărturisit pe Hristos şi astfel erau vrednici urmaşi ai Lui, dar cum pot fi baptiştii apostoli al Lui Hristos, când nu au mucenici?

El:       Dar noi baptiştii de azi nu suferim prigoniri?

Eu:      Cum puteţi voi să vorbiţi de prigoniri? Sau îndrăzniţi a spune că faceţi ca Pavel, care purta cu răbdare temniţa? Iată marele Pavel nu a chemat pe vreun om ca să-1 scape din  închisoare !!!

Dar voi baptiştii care vă bucuraţi de libertate, chemaţi în ajutor pe nişte samsari din America având nume pocite, pe care Românul nici nu le poate rosti.

El:       Recunosc aici Prea Sfinţite că prea s-au dat americanii cu noi şi prea ne-au încălecat, ca de pildă cum s-a întâmplat cu seminarul baptist din Bucureşti. Un ziar de mare renume ca Universul (în numărul din 19 Februarie 1927) arată că acest seminar a fost scos de sub conducerea baptiştilor români. Seminarul, adică şcoala este proprietatea americanului Everett Gill, având ca director pe un alt american : Dan Hurley.

Eu:      Văd că eşti informat de cele ce se petrec, dar ştii că românii s-au plâns celor din America făcându-i de minciună? Ştii că dolarul joacă rol în baptismul românesc?

El:       Ştiu că ai noştri, adică baptiştii români s-au plâns că l-i s-au făgăduit bani din America pe lângă condiţia ca seminarul să fie al Românilor, dar la urmă americanii nu s-au ţinut de vorbă. Ştim că  plângerea aceasta s-a făcut în scris către baptiştii din America.

Eu:      Bine, Domnule Predicator, atunci cum se face că tot mai aperi baptismul, ca şi când ar veni de la Hristos?

El:       Îl apăr, pentru că  baptismul voieşte binele ţării.

Eu:      Greşeşti, dragul meu. Mai întâi ţi-am arătat că baptismul nu are predicator cu trimitere de la Hristos. Eu îţi voi arăta acum de unde vine baptismul între Români şi sunt sigur că atunci nu vei mai lăuda învăţătura lui.

Cum s-a ivit baptismul între români. Apostolii acestei credinţe.

El:       Nu aceea ne  priveşte pe noi baptiştii că de unde vine învăţătura noastră ci ca învăţătura să fie bună.

Eu:      Dar uite că voi baptiştii învinuiţi pe Dumnezeu, când spuneţi că cea de până acum, a bisericii noastre ortodoxe n-a fost bună. Adică cum? Numai prin predicatori unguri s-a milostivit Dumnezeu a răspândi adevărul tău şi la poporul românesc? Şi te întreb, Domnule Predicator, ştii că numai pe la anii 1875-1880 au auzit Românii de baptism? Cum se face că Dumnezeu nu Le-a adus mai curând aceasta învăţătură?

Domnule Predicator, te ştiu om cu minte şi prin urmare cred că eşti în stare să vezi cursa întinsă neamului românesc.
El:       Doresc să aud părerea P. Sf. Voastre, căci noi aceştia din popor nu prea le ştim toate.

Eu:      Iată care este adevărul. Foarte pe scurt îţi voi arăta ceea ce trebuie să ştie fiecare român, creştin adevărat. Să începem cu baptismul din Anglia. Abia în veacul al XVII-lea se iveşte acolo baptismul, dar prin mişcarea puritanilor, adică a prezbiterienilor care s-au despărţit de biserica oficiala a Angliei. Puritanii aceştia au înfiinţat  “sfatul bătrânilor” – pentru a conduce bisericile fără preoţi. Un pre-dicator cu numele Ioan Smith a declarat că botezul bisericii angli-cane nu e valabil şi s-a rebotezat împreună cu alţii. Totuşi, baptismul e slab până pe la anul 1689 când Oliver Cromwell i-a ajutat pe baptişti. Dar  abia după anul I691 câştigă adevărată independenţă căci în anul 1691 ei, adică  baptiştii, erau în  legături cu alte două  secte: cu prezbiterienii şi cu independenţii  (a se vedea Wetzer si Welte: Kirchenlexikon volum X, Freiburg. 1. Br. p. 362). De atunci şi până azi abia s-a urcat numărul bap-tiştilor la cifra de 404.794 membri cu 2039 predicatori şi 1008  adunări. Astăzi sunt cinci feluri de baptişti în Anglia.

El:       De ce îmi spuneţi acestea P. Sfinţite?

Eu:      Ai răbdare,  trebuie să asculţi cu atenţiune, căci baptismul din Anglia a trecut în Germania, de acolo în Ungaria, iar de aici s-au molipsit şi unii Români.

El:       Cum s-a ivit baptismul din Anglia în Germania?

Eu:      Aşa că, un neamţ cu numele Oncken – Ioan Gerhard (născut în Basel în anul 1800), a plecat în Anglia, de unde în anul 1823 o societate de misiuni l-a trimis să propage baptismul în Germania.  Acest Oncken a fost botezat din nou în noaptea zilei de 22 Aprilie 1834.

El:       Cine 1-a botezat?

Eu:      Un american cu numele Sears, dar acesta nu avea dreptul de a boteza şi mai ales noaptea. Din cauza aceasta Oncken s-a botezat din nou în 3 Sept 1837 ziua la amiază. Ţine seama bine că acest neamţ s-a botezat de trei ori şi a devenit tatăl, părintele baptiştilor nemţi.. Nu-i vorbă, mare putere avea din trei botezuri! Oraşul Hamburg a devenit centrul baptiştilor! ! !

El:       Dar cum a ajuns baptismul în Ungaria?

Eu:      Iată cum ne vorbeşte istoria: în oraşul Hamburg a izbucnit un foc puternic, care a mistuit a treia parte din clădiri. Trebuiau deci braţe de muncă şi nu-i mirare dacă şi din Ungaria s-au dus muncitori la Hamburg ca să lucreze la refacerea clădirilor. Astfel a ajuns acolo şi tâmplarul (măsar) Ioan Rottmayer care s-a împrietenit cu nemţii şi mergea la adunările baptiste. Acest ungur cu nume nemţesc (sau jidovesc?) s-a botezat cu botezul baptist de către neamţul Oncken iar în anul 1846 vine acasă la Pesta. Insă nu mult spor face cu baptismul căci – chiar şi după douăzeci de ani de muncă abia avea câţiva aderenţi. Munca lui Rottmayer a fost  continuată de un croitor cu numele   Antonie Novalc care a fost mai norocos căci a izbutit să înfiripeze câteva nuclee baptiste chiar şi în judeţul Bihor. Nu uita, Dom-nule Predicator, un lucru : baptismul a venit la unguri de la nemţi iar cel dintâi predicator neamţ a fost botezat de trei ori.

El:       Nimeni   nu   ne-a   spus  nouă  până acum aceste lucruri.

Eu:      Aceste lucruri sunt aşa dragul meu, iar eu merg şi mai departe: cei dintâi predicatori baptişti între români au fost unguri, care au găsit câţiva oameni slabi între Români. Aşa s-a întâmplat că ungu-rii au fost aceia, care au botezat mai întâi cu botez baptist pe unii Români. Si dintre toţi predicatorii români de la început şi de azi cei mai mulţi, aproape toţi, au primit botezul de la predicatori unguri. Acest adevăr îl voi dovedi acum. Cele dintâi urme despre predicatori baptişti romani  botezaţi, le  avem din anul 1888 în comuna Talpoş din judeţul Bihor. În anul  acesta apare  ungurul Kornyai Mihaly, care botează pe cel dintâi om baptist din Talpoş: pe  Onuţ  Vidican—Uciu. Cel dintâi   predi-cator  român în Talpoş a fost Onuţ Lazăr,  botezat prin acelaşi Kornyai Mihaly. Predicatorii de azi din Talpoş cu numele: Oniuţ Oicean, Teodor Negruţ şi Roman Gheorghe întâi au fost botezaţi tot de către Kornyai. Este dovedit că acest Kornyai a predicat românilor din Talpoş în limba maghiară iar un român cu numele Gheorghe Florian făcea pe tâlmaciul.

El:       Cum s-a întâmplat Prea Sfinţite că unii români au ascultat de unguri?

Eu:      D’apoi dragul meu, nu uita că Românii erau supuşi iar ungurii erau stăpânitori. Şi mai este ceva. Cei ce primeau botezul, mai băgau la buzunar şi ceva parale iar ungurii ştiau către cine şi cum să se apropie. Baioneta jandarmului ungur apăra pe propagandistul ungur şi românul NU putea zice nimic. Iată de pildă în comuna Curtici încă a venit ungurul Kornyai din Salonta şi s-a dus de-a dreptul la casa comunală. Acolo ştia că este un servitor român cu numele Teodor Clepe. Ungurul Kornyai l-a botezat pe Clepe şi l-a făcut predicator în Curtici. Iată deci şi aici isprava făcută prin Kornyai şi prin servitorul comunal Clepe. Acestea sunt adevăruri pe care le ştiu toţi locuitorii din Curtici şi le recunosc  baptiştii toţi. Tot de la unguri a primit  botezul şi fostul  predicator Radu Taşcă din Curtici.

El:       Pe cine au mai botezat ungurii?

Eu:      Ungurul Kornyai Mihaly în anul 1892 a botezat pe predicatorul baptist Teodor Leucuţa de la adunarea baptistă româna din Arad. În anul 1894 ziua de 7 Iunie a văzut botez baptist şi comuna Luguzău din judeţul Arad. În ziua aceasta, ungurul Toth Istvan din Tăut (jud. Bihor)  a botezat pe românul baptist Gheorghe Duiga din Luguzău. Acest Duiga fu pus ca  predicator, de ungurul Toth, care îl botezase. Este de observat că în comuna Luguzău baptismul se ivise încă în anul 1891 dar timp de trei ani, pană la botezul unguresc al lui Duiga, a funcţionat ca predicator ungurul Bandor Pal din Curtici!!! Este bine să se ştie că ţăranul Duiga avea trei fete şi bogat fiind, i-a succes să atragă la baptism trei tineri care apoi au devenit ginerii lui. De altfel Duiga a purtat procese cu mulţi locuitori pentru acaparare de proprietăţi şi apoi s-a„pocăit”. Pe el l-a botezat — cum văzurăm — ungurul Toth Istvan care avea de tălmăcitor pe un român din Tăut cu numele Lazăr.

El:       Mai ştiţi vre-un  botezător  ungur?

Eu:      În anul 1891 jidovul ungurit Mayer Carol din Salonta a botezat pe doi predicatori români din comuna Vădaş, jud. Arad: Bonta Petru şi Gale Ioan urgisiţi de tot poporul ca unii care s-au vândut la unguri. În anul 1898 ungurul Kornyai a botezat pe predicatorul român Teodor Sida pentru adunarea din Buteni. În acelaşi an 1898, ungurii Atila Csopjak, funcţionar de stat ungur şi învăţătorul ungur Nagy Pal din Budapesta, împreună cu Udvarneki Miklos, tatăl predicatorului ungur de azi din Buda-pesta, — au  sosit în comuna Pecica de lângă Arad şi acolo au botezat pe patru români uitaţi de sine, care sunt: Petrişor Gheorghe, Chevereşan Ioan, Vârtaci Dumitru şi Vartaci Ioan.  Această ruşine o poartă pe obraji cei ce mai trăiesc dintre predicatorii baptişti din Pecica, toţi, dar toţi botezaţi de Atila Csopjak şi acest Atila a dat ordin ca tulit-panul unguresc să fie pajura casei de rugăciune a baptiştilor din Pecica.

Ruşine şi ocară celor renegaţi, botezaţi de unguri. Până şi predicatorul Ioan Popa, seful tuturor baptiştilor din ţară s-a  botezat  de-un ungur în Cluj în 15 Nov. 1908. Să ştie toţi românii că din toţi cei 910 predicatori din ţară 800 sunt botezaţi de unguri. Dar să toarcem firul de unde l-am lăsat. Am arătat că baptistul ofigur Antonie Novak a pătruns până în Bihor. După dânsul a urmat ca propa-gandist Enric Meyer care în anul 1873 înfiinţează cea dintâi comunitate baptistă organizată în Budapesta. (A se vedea despre aceasta între altele chiar foaia baptistă: „Szeretet” (Iubirea) numărul 19 din l Oct. 1926 la p. 2-3). Este interesant a se şti un lucru ciudat. Tâmplarul Meyer este considerat de unguri ca un trimis al lui Dumnezeu. Ei păstrează şi azi catedra de pe care a predicat Meyer mai întâi. Dar ei păstrează şi Bibliile, ochelarii, condeiul, călimara, ceasornicul şi alte mărunţişuri de ale lui ca pe ceva sfânt, ca relicve sfinte. Toate aceste lucruri au fost expuse spre vedere publică la congresul bap-tist, care s-a ţinut în Budapesta în luna Septembrie anul 1926. Câtă deosebire deci între noi ortodocşii, care cinstim moaştele sfinţilor şi între baptişti, care păstrează ochelarii unui tâmplar ca Enric Meyer. Şi acest tâmplar a avut ca urmaş de propagandă mai ales pe ungurul Mihaly Kornyai, care din Salonta-Mare, unde avea sediul, făcea propagandă şi se ştie precis că în anul 1884 el a introdus baptismul între românii ortodocşi din comuna Rohani, judetul Bihor. Am  văzut că acelaşi Kornyai, despre care poporul din Bihor zice că a facut multe hoţii, in  anul 1888 a introdus baptismul în Talpoş iar la anul 1890 în Curtici. Acest Kornyai Mihaly a fost botezat în anul 1875 de către Enric Meyer, agent al societăţii biblice britanice.

Alăturea de Mihaly Kornyai, o seama de unguri de la roată s-au năpustit asupra satelor româ-neşti. Iată numele câtorva dintre ei: Mihai Toth şi Ioan Lajos tot din Salonta. Doi funcţionari de stat unguri: Atila Csopjâk şi Ludovic Bodoki de la Căile Ferate Maghiare mergeau cu bilete gratuite între Români ca sa propage baptismul. Croitorul Iosif Vlaovics, comerciantul Gromen, lăcătuşul Ioan Tatter erau cei mai mari răspânditori ai baptismului printre români.

El:       Dar Prea Sfinţite, aceşti unguri nu prea ştiau româneşte. Atunci cum predicau şi cum i-a lăţit baptismul.

Eu:      Nici americanii care au ţinut cu ungurii congres în Budapesta şi încă congres baptist, nu ştiau ungureşte, dar s-au înţeles unii cu alţii prin tălmăcitor. Tot aşa s-au găsit între români câţiva tălmă-citori, care mergeau cu ungurii din sat în sat. Ungurul vorbea mai întâi iar românul spunea pe româ-neşte. Astfel de tălmăcitori erau între alţii Gheorghe Florian din Talpoş, Mihai Brumar, Gheorghe-Crişan, Gheorghe Slav şi alţii. Aceşti tălmăcitori şi-au lăsat ocupaţiile lor de mai înainte şi primeau bani de la unguri, care au izbutit ca până la anul 1905 să facă pe 4500 (patru mii cinci sute) români din fosta Ungarie, ca să-şi lepede legea strămoşească.

El:       Dar vă rog să-mi spuneţi cum s-au purtat ungurii la început faţă de baptişti ?

Eu:      Faptele mărturisesc că la început ungurii nu au văzut cu ochi buni baptismul, dar după ce au văzut că prinde teren între Români au început să-l sprijinească. Chiar istoricul baptist ungur Attila Csopjak recunoaşte că guvernul lui Coloman Tisza, care ura pe români, a început să favorizeze pe baptişti. În anul 1892 şi-a ridicat cuvântul în parlamentul unguresc până şi deputatul ungur Iranyi Daniel, care spunea că baptiştii sunt buni patrioţi şi că „principiile lor de credinţă cu excepţia unui ritual extern, a formei   botezului, se  unesc într-u  toate cu prin-cipiile şi părerile protestante” (vezi jurnalul parlamentar, Orszaggyuesi Naplo III. 1892 p 437-441). Desigur că ungurii puteau vorbi aşa,  pentru că le da mâna. Aşa s-a întâmplat apoi că  în anul 1905 ministrul de culte maghiar Lukacs sub Nr. 77092 a recunoscut definitiv pe baptişti. Aşa am ajuns, dragul meu, ca în România Mare ungurii baptişti să umble a ne fura sufletul. Cu tot dreptul trebuia să se alarmeze mai dăunăzi ziarul Universul rverjui” (5 Martie 1927) că în Ocnele Mureşului sau Uioara (jud. Alba), cum îi spun localnicii, bap-tiştii ţin adunările de cult în biserica maghiară reformată din localitate. Şi, ceea ce este într-adevăr uimitor, adunările de propagandă baptistă se ţin în localurile amintite — biserica şi şcoala  reformată — în prezenţa preotului reformat maghiar.

Informaţia este riguros exactă, ori cât ar părea de extraordinară. Şi dacă ar fi numai atâta! Dar lucrurile sunt şi mai grozave. In oraşul Brăila, mai anii trecuţi, baptiştii ţineau adunările în aceeaşi casă de rugă-ciune cu calvinii adică cu reformaţii unguri şi chiar azi sunt fraţi de cruce. În Arad baptiştii ţin serbări laolaltă cu preoţii calvini, cum s-a întâmplat la nunta de aur a unui baptist. În alte locuri se întâmplă acelaşi lucru.

În faţa acestor cazuri noi românii să stăm oare cu mâinile în sân? Ce legătură poate fi între cultul reformat şi între baptişti? Evident, bisericească nici una, ci este o legătură de alt ordin: o legătura de interese politice asupra cărora nu mai stăruim fiindcă ele sunt limpezi ca lumina zilei. Nădăjduim, că autorităţile în drept vor lua toate măsurile cuvenite, ca această promiscuitate reformato-baptistă să înceteze.

El:       Dar Prea Sfinţite, noi baptiştii facem ceea ce zice Scriptura: „trebuie a asculta pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5 v. 29). Noi baptiştii vrem apropiere cu oamenii prin Hristos şi atunci ca ce gânduri ascunse au ungurii, nouă nu ne pasa.

Eu:      Dragul meu, noi ortodocşii nu vrem să îndemnăm la ură faţă de alte neamuri, Noi iubim pe toţi aceia, care sunt oameni de omenie, chiar  poporul maghiar, care ne-a apăsat o mie de ani, căci Mântuitorul ne-a  învăţat să iubim şi pe vrăjmaşi. Dar ceea ce nu ştiţi sau nu vreţi să ştiţi baptiştii este, că ungurii nu mai ascund planurile lor. Eu ca episcop cu inima îndurerată trebuie să o spun că conducătorii ungurilor umblau să ne dezbine. Nu vreau ca poporul meu să poarte ură faţă de unguri, dar vreau să se ştie că poporul român e dator sa se apere. Oricine îmi va da dreptate că dacă un deputat ungur ca Iranyi Daniel apără pe baptişti ştiind că face un bine maghiarismului, eu şi noi toţi românii avem dreptul şi datoria să apărăm ortodoxia şi neamul. Când un străin mă îndeamnă să-mi schimb legea părinţilor eu sunt dator să vad de ce îmi cere acest lucru. De ce îmi cere să nu mai botez pruncii, de ce cere că mă leapăd de preoţi, de ce cere să arunc crucea şi icoanele! Dar, domnule predicator ai auzit D-ta ceva despre deputatul ungur Oliver Almay?

El:       N-am auzit până acum iar cât priveşte cele ce a-ţi spus, văd că aveţi deplină dreptate!!!

Eu:      Cum nu aşi avea dreptate când şi acel deputat ungur scria într-un ziar unguresc din Arad la 25 Dec. 1913 (Aradi Kozony) că conducerea poporului român trebuie luată din mâna preoţilor. Iată între altele ce zice deputatul Almay din cuvânt în cuvânt: „Chestia naţională românească ar trebui dezlegată aşa ca poporul român să fie eliberat de sub conducerea preoţilor români. E de mare însemnătate că chestia românească, cel puţin în parte, poate fi dezlegată cu ajutorul baptismului.  Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut in judeţul Aradului. Lucrul  acesta îl ţin eu de prea însemnat, deoarece în acest chip poporul român scapă de sub conducerea preoţilor fanattzatori.  Baptiştii sunt răbdători şi trăiesc în pace cu ungurii”. După acestea ce dorinţă mai ai? Ce voieşti să mai ştii Domnule Predicator ? Pentru ce ungurii lăţesc baptismul între Români?

El:       Aşi dori să ştiu  după toate  acestea din care pricină s-au pus pe treabă ungurii ca să facă pe români baptişti.

Eu:      Lucrul e simplu şi uşor de înţeles. Ori crezi D-ta că propagandiştii unguri si-au bătut capul cu mântuirea sufletelor  româneşti?
El:       Cred că da, de vreme ce între unguri s-a ivit credinţa baptistă mai înainte.

Eu:      Vezi, aici e greşeala D-tale. D-ta nu ştii că între unguri baptismul nu a prea prins rădăcini şi ar fi fost de aşteptat ca predicatorii unguri să facă propagandă în neamul lor unguresc. Dar ce să vezi? Abia câţiva unguri s-au făcut baptişti, aşa ca de ochii lumii. E dovedit că în vechea Ungarie baptiştii unguri erau mai puţini ca cei  romani. În schimb însă între români  s-au găsit câteva coade de  topor, car au  luat bani iar pe de altă parte nu trebuia să mai plătească dare şcolară pentru susţinerea şcoalelor Ortodoxe. Ungurii au încercat sa maghiarizeze toate neamurile din jurul lor. Au introdus de pildă pe şvabii din Bănat si pe Nemţii din Sătmar în cercul politicei şi culturii maghiare, dar pe Români nu i-au putut amăgi. Azi în România Mare ungurii fac opintiri uriaşe ca şvabii şi nemţii să rămână în cercul vieţii maghiare.

Dar zadarnică e năzuinţa lor de a menţine pe aceşti neofiţi ai politicei de deznaţionalizare în situaţia lor de altă dată. Procesul redeşteptării lor naţionale e firesc şi, în Statul român, nimeni şi nimic nu-i putea împiedecă să îşi facă cursul până la capăt. Căci noi nu ne găsim în situaţia tragică a foştilor noştri stăpâni de ieri. Nu avem nevoie, ca să ne  menţinem dominaţiunea politică, să deznaţionalizăm pe nimeni în profitul nostru şi cu atât mai puţin să împiedicăm revenirea la matcă a celor pe cale de a-şi fi pierdut sufletul lor etnic si naţional în profitul maghiarimei. Aceasta fireşte, atâta vreme cât pro-cesul ce se discută nu se face cu tendinţe duşmane Statului nostru. (Natiunea – Cluj)

El:       Dar ce are a face baptismul cu şvabii si cu nemţii?

Eu:      De la ei pot lua pildă baptiştii căci şvabii şi nemţii nu s-au făcut baptişti iar Ungurii ar face mai bine să-si vadă de poporul lor si nu sa ţină congrese baptiste la Budapesta? Te întreb, Domnule Predicator ce s-a întâmplat în Sept. 1926 la Budapesta?

El:       Nu ştiu pe larg dar am auzit că au fost adunaţi acolo baptiştii din lume.

Eu:      Anul 1926 n-a adus surprize în privinţa baptismului. În 10-18 Septembrie 1920, s-a ţinut la Budapesta congresul baptiştilor din sud-estul Europei în prezenţa D-lor Dr. Mullins, preşedintele alianţei baptiste mondiale. Dr. Ruhsbrooke, Dr. Gill şi altii. Au participat şi delegaţii din România atât români cât şi unguri şi anume 5 predicatori români şi 17 predicatori unguri.

Cu ocazia Congresului baptist din Budapesta s-a spus că Ungaria este prima ţara din Sud-estul Europei în care s-a ivit baptismul. Această mărturisire trebuie reţinută, spre a se vedea limpede că baptismul poate fi chiar „patriotic”, când e vorba de maghiari. Ce mai vorbeşti acum Domnule Predicator? Ungurii se laudă la un congres din Budapesta că ei au lăţit baptismul între români! Nu numai atât. Ei după îndemnul contelui Apponyi caută să ia parte la revoluţii sufleteşti, ca sectarismul, ca apoi să poată revizui tratatul de pace.

El:       Aşa dar nu credeţi că Ungurii au voit binele Romanilor?

Eu:      Mă miră întrebarea D-tale! Dar nu ştii că ungurii au înfiinţat pentru românii de credinţă cato-lică o episcopie maghiară iar în anul 1905 au recunoscut pe baptişti ca să poată cădea românii în cursă  baptistă ? Si oare nu au căzut ?  Au căzut şi încă rău căci în adunările baptiste române sub unguri tre-buia să se cânte pe melodia imnului naţional unguresc.  Mărturisească D-1 Vasile Berbecar,  bătrânul baptist din Arad, oare este adevărat? El a tradus cântări baptiste române după cele ungureşti în anul 1913. Aşi voi acum să ştiu când au cântat baptişti români vreo cântare de-a lor cu melodia imnului naţional  român? Niciodată că s-ar fi supărat „fraţii” lor unguri că i-au trădat.

El:       Acestea au fost, dar noi baptiştii români ne-am despărţit azi de cei ungari.
Eu:      Dacă d-ta vorbeşti aşa atunci nu cunoşti lucrurile. Căci în cele mai  multe adunări si azi se admite predica ungurească.

El:       Ce dovezi aveţi ?

Eu:      Voieşti dovezi. Iată am înainte-mi revista baptistă maghiară din Oradea-Mare numărul din 15 septembrie 1926. Fii atent! În această revistă cu numele: Iubirea” la pg. 6 se zice: Poporul din Bucovina încă nu cunoaşte Evanghelia. Lucrarea  aceasta revine fraţilor din  România veche.  Munca
aici va fi
 grea, căci poporul este foarte fanatizat de bisericile ortodoxe.

El:       Şi ce voiţi să spuneţi prin aceasta ?

Eu:      Că baptiştii unguri nu-şi bat capul că doar ungurii din Ungaria cunosc sau nu Evanghelia, însă au mare grijă ca Românii  să o cunoască. Nu uita, Domnule Predicator, ca ungurii şi-au ajuns scopul pentru care au luptat, dar numai cu Românii trecuţi la baptism. In Bucovina nu-i picior de ungur, de aceea voiesc baptiştii unguri lăţirea pocăitismului şi acolo. Şi nu le place că poporul român ţine morţiş la biserica sa.

El:       Eu cred, Prea Sfinţite că prea mult vă gândiţi la baptiştii unguri.

Eu:      Dar de unde omule, statistica ne arată că peste tot abia dacă sunt 15000 de baptişti unguri cu cei din Ungaria cu tot, însă sunt aproape 30 mii baptişti români. Şi asta ar fi ce ar fi, dar mândria un-gurului nu are pereche. Iată ce spune tot foaia baptistă ungurească la pag. 6 (Nr. din Sept. 1926): În istoria misionară a ţării noastre actuale cel mat mare rol l-a avut misiunea maghiară  baptistă si putem spune că  baptismul înfloritor al României poate mulţămi fiinţa sa evangheliştilor maghiari!!

Acum  mai crezi d-ta că ungurii, care ne-au asuprit o mie de ani ne-ar voi binele cu baptismul lor?! Să creadă cine o vrea, dar sufletul cu adevărat românesc se cutremură chiar numai gândindu-se la aşa ceva. Te întreb deci Domnule Predicator, iţi ajung cele spuse de mine?

El:       Noi baptiştii ne avem ca fraţii. Şi apoi toată lumea-i dintr-un sânge, cum zice Pavel apostolul.

Eu:      Văd că e nevoia ta să te mai lămuresc. Deci ascultă. Toate naţiunile din jurul nostru se feresc de baptism. În Ceho-Slovacia sunt abia 3100 suflete, în  Italia 1762, în Bulgaria 249, în Austria 628, în  Ungaria abia zece mii, apoi să nu  uităm că în Franţa sunt numai 19 predicatori cu puţini credincioşi, (vezi chiar revistă baptistă ungurească „Iubirea”  Nr. din 15 Iulie  1923) în Elveţia 1100, etc. Adevărat că în  America sunt 6 milioane,  cu 43764  predicatori iar în Anglia sunt 404794 cu 2039 predicatori pe când în Germania sunt numai 53 866  baptişti cu 370 predicatori. Dacă socotim că în România sunt aproape 30.000 baptişti cu 910 predicatori, ajungem iarăşi la o constatare mult grăitoare.
El:       Care este acea constatare?

Eu:      Că în România s-au îngrijit ungurii şi cei cu dolari ca tot la 32 suflete si fie un predicator, pe când în Anglia un predicator are aproape 200 suflete iar în America are 137 suflete.

El:       Aceste cifre pot să fie adevărate, dar nu-i adevărat ca dolarii joaca rol.

Eu:      Poate că D-ta nu capeţi dolari, dar iată o dovadă că alţii capătă. E vorba de  predicatorul baptist maghiar Iuliu Darabonţ din Oradea-Mare, care între altele scrie în foaia baptista Szeretet (Iubirea) de la 16 Iulie 1923: „Nu putem tăcea, de la adunarea din Ward a sosit o scrisoare în care este scris: în revista „Iubirea”am cetit că uniunea baptistă maghiară din Ardeal şi-a pus de scop lăţirea evangheliei. „Adunarea noastră a hotărât că ajută cu cea mai nobilă râvnă pe fraţii săi unguri din Ardeal. In scopul acesta trimitem aici ci o sumă, din care o parte să o folosiţi pentru plata predicatorului, altă parte pentru casieria centrală a misiunilor iar a treia parte să o folosească membrii  lipsiţi ai Misiunei”.Nu trebuie să mai dovedim rolul dolarului. Doar şi seminarul baptist din Bucureşti e folosit spre scopuri antiromâneşti prin dolari Şi autorităţile noastre româneşti îi lasă pe aceşti baptişti în pace. Nimeni nu controlează ce este cu banii din America. Iată cazul cu Iuliu Darabonţ. Câte sume nu vor fi venit din America, despre care n-a pomenit, dar în anul 1923, i-a venit o sumuliţă mai măricică, strigând de bucurie „Nu putem tăcea”!!! Ce crezi Domnule Predicator, oare noi putem tăcea?

El:       Noi nu ne batem capul cu ce fac alţii. Noi ne dăm după americani că ei sunt un popor civilizat şi cult. Noi avem o grămadă de Români care mănâncă pâine americană.

Eu:      Rămâi la obiect. Nu trece la America. Acum vorbim de urmările baptismului. S-a constatat că numai în comunele româneşti se lăţeşte baptismul. Ziarul „Universul” în numărul de la 26 Febr. 1927 arăta următoarele: „Pentru a putea aprecia în toata gravitatea ei opera de destrămare a acestei propa-
gande dăm câteva date statistice, care nu au nevoie de nici un comentar. Baptismul a străbătut până azi în 212 localităţi din judeţul Bihor, în 163 localităţi din judeţul Arad, 129 localităţi din judeţul Alba, 111 localităţi din judeţul Severin, 69 localităţi din  judeţul Caraş, 60 din jud. Timis. Torontal, 78 loc. din jud. Hunedoara 55 loc. din jud. Cluj. În celelalte judeţe din Transilvania,  cucerirea baptistă este mai neânsemnată. În Basarabia au strabatut în 15 loc. din jud. Lapuşna, în 18 localităţi din jud. Tighina, în 16 loc. în jud. Cahul, în 26 loc. din jud. Ismail, în 38 loc. din jud. Cetatea Albă, în 19 loc. din jud. Bălţi, în 18 loc. din jud. Hotin. În judeţele locuite de o populaţie minoritară, cucerirea baptistă este diferită. Astfel în judeţul Ciuc cu 78 la sută populaţie maghiară, baptiştii au străbătut numai în 2 localităţi şi acestea romaneşti: Bicaz si Cirleu având doi predicatori români şi eiÎn jud. Trei Scaune cu 79 la sută populaţie maghiară au străbătut numai în 10 loc. în jud. Odorheiu cu 93 la sută populaţie maghiară, au străbătut in 21 localităţi. Acum te întreb, Domnule Predicator, mai crezi D-ta că propa-ganda cea mare în România se face de dragul poporului roman?

De buna seamă că nu mai crezi, dar atâta nu ajunge. Trebuie să ai milă de poporul maghiar, care n-a primit pământ, ci tot pământul a rămas în mâinile moşierilor cu câte zeci de mii de jughere. Şi trebuie să-ţi fie milă de acei unguri mai ales din săcuime, care nici azi nu cred în Sf. Treime, numindu-se unitari. De ce nu merg baptiştii unguri acolo între ai lor ca să facă propagandă?

El:       Noi ne ocupăm de ţara întreagă iar nu numai de o parte a ei. Evanghelia trebuie dusă în fiecare colt de ţară Şi ştiţi Prea Sfinţite ca noi o ducem şi în Basarabia prin predicatorul Averbuch.
Eu:      Deşi D-ta nu rămâi la obiect, îmi pare bine că ai amintit de evreul Averbuch şi de Basarabia. Deci D-ta crezi că acest jidov cu numele Averbuch predică baptismul spre binele românilor, te înşeli amar. El e jidov rus de obârşie iar ca să poată pescui cum îi place, s-a făcut cetăţean englez iar nici de cum român. El spune că răspândeşte baptismul între Evrei. Ce e drept el a vorbit în vre-o două adunări de evrei dar nici unul nu s-a încreştinat. Ei îşi ţin legea cu tărie. Atunci vicleanul de jidov s-a îndreptat spre oile cele (pierdute zice el) lesne crezătoare ale moldovenilor şi îi învaţă pe ei a-şi părăsi legea, şi a trece la pocăiţi, ca şi el e pocăit…. Un tovarăş al lui, tot evreu, – l-a dat însă de gol spunând unui român din Basarabia: D-ta crezi ca Averbuch s-a lăsat de legea evreiasca? Tare te înşeli. Mănâncă şi el o bu-cată de pâine şi încă o pâine bună, pentru că îl cred câţiva proşti!!!

El:       O fi cum ziceţi, Prea Sfinţite, dar şi alţii mai predică iar nu numai Averbuch.

Eu:      Aici ai dreptate. Chiar citesc în Nr. 25 de la 5 Febr. 1927 al ziarului România Nouă din Chişinău, că din pricina îndreptării Calendarului, mulţi baptişti speculează situaţia. Ei îsi pun ochii pe câte o familie mai neorientată şi fac cunoştinţă cu membrii familiei aceleia. Agentul baptist începe a cerceta acea familie având convorbiri biblice cu ea, în momentul convorbirilor prieteneşti, agentul caută să plaseze doctrina lor arătând-o superioară, cetind părţi din Biblie şi literatură specială, stă-ruind să provoace curiozitatea casnicilor, pregătind astfel în familie o atmosferă prielnică, pentru alte expe-rimente mai serioase.

Pentru a impresiona şi mai mult familia, agentul îi propune acesteia să vina într-o seară cu amicii săi „cântăreţi buni”, pentru o mica distracţie, exprimându-şi dorinţa ca familia să invite cât mai mulţi cunoscuţi. Obţinând consimţământul familiei, agentul, fie bărbat, sau  femeie, se prezintă în ziua fixată în societate, un grup de tineri baptişti cu instrumente muzicale: balalaici, mandoline, ghitare, etc. Această orchestră baptistă, cântă ore întregi, cu multă artă diferite melodii. Cu acest prilej misi-onarul sectant, vorbeşte în contra bisericii oficiale, aducând insinuări la adresa ei. Atacul cade în sufle-tul celor prezenţi şi adormiţi de cântarea sirenelor baptiste, ca nişte scântei în paiele uscate de arşiţa verii, provocând o gravă zdruncinare, o adevărată revoluţie în conştiinţa religioasă a ortodocşilor  prezenţi. Dacă mai adăugăm la aceasta ura şi învrăjbirea faţă de biserica oficială de care sunt animaţi cei prezenţi, ne putem închipui uşor sentimentul general cu care ei părăsesc adunarea de muzica im-provizată. Ei nu părăsesc adunarea numai cu ecoul cântărilor şi al predicei, ei duc cu sine şi broşuri speciale, precum şi Noul Testament, subliniat în anumite locuri de mâna misionarului sectant şi în special acele explicate de dânsul intenţionat în favoarea baptismului. Dar această mişcare nu izvorăşte din oarecare trebuinţă sufletească a neamului!

El:       Dar din ce izvorăşte atunci?

Eu:      Din ura faţă de tot ce e românesc. Ardealul îi doare pe duşmani şi Basarabia şi Bucovina. S-au năpustit asupra acestor teritorii româneşti ca lăcustele. Dar poporul român ştie următorul adevăr: că baptismul nu izvorăşte dintr-o necesitate sufletească a poporului românesc, a cărui viaţă religioasă s-a cristalizat în formele creştinismului oriental. Ci este o importaţie străină. Străină de tradiţiile noastre, de mentalitatea noastră şi mai ales străină de marile noastre interese naţionale. De aceea activitatea misionarilor baptişti trebuie urmărită de aproape cu cea mai mare atenţiune şi trebuiesc luate, pană nu e târziu, toate măsurile legale de apărare şi conservare a admirabilei discipline morale a neamului. (Ziarul „Universul”)

El:       Prea Sfinţite: eu nu înţeleg de ce este bun baptismul în America iar la noi la români nu. Doar ce e bun are valoare pretutindenea. Pavel apostolul zice: „De aceea fraţii mei, câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt iubite…. aceste să gândiţi! (Filipeni 4 v. 8).

Eu:      Dar tot Sf. Pavel zice şi tot în acea epistolă către Filipeni: „Cele ce aţi învăţat şi aţi luat, şi aţi auzit şi aţi văzut întru mine, acestea să le faceţi” (c 4 v. 9). Prin urmare trebuie să ţinem cele ce le-am învăţat iar nu învăţături noi. Învăţătură nouă este să nu-ţi mai faci cruce, după ce înaintaşii tăi şi-au făcut timp de 19 veacuri. Poporul acesta românesc îşi respectă trecutul său şi nu poate să mai rabde ca nişte nesocotiţi să ardă crucea, să arunce icoanele, să nu se cunune la biserici, să hulească biserica şi câte altele. Noi Românii ortodocşi încă avem preoţi şi biserici în America, dar nici unuia nu-i trece prin gând să-şi bată joc de baptişti sau de altă confesiune din America, precum fac la noi baptiştii, care nu fac altceva decât ne hulesc biserica. Dovezile noastre sunt nenumărate. Ei în adunări chiar la pre-dică fac pe departe amintire de ortodocşi, ca cei prezenţi să înţeleagă. De curând au fost prinşi că în adunările din Bucureşti huleau biserica ortodoxă. Dacă baptiştii simt că nu-i nici un strein între ei, vor-besc in largul lor despre biserica ortodoxă iar când cineva e de faţă, tac mulcom despre noi. Ameri-canii să nu se mire că la noi în ţară ne apărăm legea căci aici poporul în trecut a avut o credinţă, un suflet. La noi biserica era totul iar nu ca în America unde nu există omogenitate, nu există unire în cugete şi în simţiri. În America s-au adunat tot felul de naţii din alte ţări cu credinţe diferite, dar nu tot aşa este la noi. La noi nu sunt cinci sute de secte ca în America şi deci nu-i mirare, că baptistul e con-siderat ca vrăşmaş al ţării şi bisericii, căci ţara e una cu biserica. Nu poate zice nici un american că cineva e vrednic de iertare când face pe baptistul şi aţâţă poporul. Un baptist cu numele Gheorghe Vunvulea, din judeţul Târnava-Mică, a spus în anul 1912 că pământul numai atunci se va împărţi, când va veni comunismul propovăduit de baptişti!! Iată deci un baptist cum înţelege baptismul. Un predicator din Radna (jud. Arad) a spus în anul 1922 că eroii căzuţi pe câmpul de luptă sunt păcătoşi iar baptiştii sunt virtuoşi. Ambii au fost pedepsiţi, dintre cari cel dintâi a stat 8 zile in închisoare. Aceşti oameni încă au avut curajul să ceară a fi înmormântaţi în cimitire ortodoxe. Iată ce îndrăzneală. Ungurii i-au sprijinit ca să-şi facă adunările în apropierea bisericilor ortodoxe ca să ne provoace. Ade-vărul acesta îl dovedeşte starea de fapt, ori cât ar minţi baptiştii, căci în adevăr capiştile baptiste sunt tot pe lângă bisericile noastre.

El:       E foarte frumos Prea Sfinţite că apăraţi biserica ortodoxă cu îndârjire dar nu-i mai puţin ade-vărat că adevăraţii creştini trebuie să se iubească unii pe alţii.

Eu:      Desigur, dar ura o propagaţi  Dv. si nicidecum noi, care numai ne apărăm neamul şi trecutul. Un ziar din capitală: ”Cuvântul” în numărul din 2 April 1926 scrie că trebuie să ne apărăm spre a nu ni se fura turma încredinţată nouă… Dar chestiunea ne interesează şi sub raportul politic. Subminarea bisericii înseamnă subminarea unităţii sufletului naţional consacrat istoriceşte în formula culturală a ortodoxismului. Ortodoxismul e azi ca un frunziş, forfecat de omida sectară.  Cine ţine la unitatea sufletului românesc, cine e încredinţat că aceasta unitate e simbolic şi istoric înfăţişată în aşezământul ortodox e dator să procedeze la o energică deparazitare.

Acelaşi ziar spune cu toată dreptatea că fără de unitatea etnică, în condiţiile  date, – unitatea de   credinţa este imposibilă. Şi mai spune ceva ziarul  „Cuvântul”: propaganda sectară este de o mie de ori mai primejdioasă decât propaganda comunistă.

El:       Să vorbim mai mult despre Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum el se găseşte în Sf. Scriptură. Să vorbim de mântuire iar nu despre rolul naţional al bisericii, căci ce folos că umblă cineva în port naţional, de pildă, iar în sufletul lui nu are pe Hristos.

Eu:      Aici nu mă mir de ceea ce spui. Nu şi iată pentru ce: voi baptiştii vă arătaţi buni creştini, dar vă întreb unde este bunătatea voastră? Voi v-aţi despărţit de trupul neamului şi nici la sărbătorile  naţio-nale nu mai intraţi la bisericile noastre, însă în acelaşi timp vă adunaţi la Budapesta cu ungurii spre a vă bate joc de neam şi de ţară. Este adevărat că voi nu prea vorbiţi de naţionalism, căci predicatorii voştri din ţărani îmbrăcaţi ţărăneşte s-au transformat în predicatori cu straie nemţeşti plătite cu dolari.  Voi nu iubiţi sufletul neamului căci dacă 1-aţi iubi nu aţi fi fugit din biserică, ci aţi fi rămas acolo. Voi nu faceţi ca Mântuitorul venind la cei bolnavi sufleteşte, căci înşivă sunteţi bolnavi şi nu vedeţi. Voi  ziceţi că noi ortodocşii suntem păcătoşi. Las’ că nu voi sunteţi chemaţi a spune aşa ceva, ci urmaşii lui   Hristos în serviciul preoţesc au căderea aceasta. Când Sf. Iacob zice: ”multe greşim toţi”  cum aş putea zice eu că suntem fără păcate, dar atunci voi pentru ce faceţi pe doftorul care-şi bate joc de chemarea sa ? Da, da, voi vă numiţi doftori, dar nu vă ţineţi de ceea ce Mântuitorul zice: „n-au  trebuinţă cei să-nătoşi de doftor, ci cei bolnavi” (Marcu 2 v. 17). Voi doftorii staţi şi vă rugaţi numai între sănătoşi şi mântuiţi, cum ziceţi că sunteţi. Dar un glas al trecutului vă  grăieşte vouă prin mine care sunt chemat a vă aduce iar la calea cea bună: de ce vă băteţi joc de credinţa moşilor şi strămoşilor noştri? Avem dovezi scrise chiar din anul1408 după Hristos că pe aceea vreme nu numai în vechiul regat, dar şi în Ardeal legea ortodoxă era păstrătoarea neamului. In anul l408 mănăstirea de la Sârgeorgiul de pe Streiu… a fost închinată sfântului Gheorghe de boierul român Laţcu şi soţia sa Nistora, şi boierii ro-mâni Chendereş şi Vlaicu. Aceşti boieri acum 500 de ani erau ortodocşi şi împreună cu ţăranii um-blau în costum naţional, precum a comunicat aceasta Academiei Române marele învăţat Nicolae Iorga în anul 1920. Aceşti vechi români ca şi înaintaşii lor aveau preoţi, cărora se spovedeau şi de la care se împărtăşeau. Şi nici poveste că pe acea vreme să fi fost vr-un picior de baptist. Dar te întreb, crezi D-ta că pe vremea aceea românii erau creştini buni?

El:       Cred!

Eu:      Ei, iată îmi pare bine că vii în brazda cea bună. De aceea iată îţi mai spun ceva din trecut. Po-porul cu preoţii s-a împotrivit în suta a şaptesprezecea învăţăturilor lui Calvin, venite tot prin unguri, iar mai târziu celor catolice, venite tot prin unguri. Poporul românesc prin biserici se simţea una şi înainte de a fi România Mare. Episcopii şi Mitropoliţii ardeleni se sfinţeau în Ţara Românească. Destul e să amintim că Sava Brancovici s-a sfinţit ca mitropolit în anul 1655 la Târgovişte de către mitropolitul Ştefan. Voieşti poate să ştii ca domnitorul Neagoe Basarab a fost unul din ctitorii bisericii Sf. Nicolae din Braşov? Petru Cercel a înălţat tinda de piatră, Aron-Vodă al Moldovei în anul 1591 a desăvârşit lucrările bisericii din Braşov. Doi preoţi din Braşov, români ortodocşi întâmpină pe Mihai Viteazul în anul 1599 când intra marele voivod în Braşov. Marele Mihai poartă grijă de biserică şi popor. Nimeni nu se găseşte să vină cu baptism ca să   mântuie  neamul  românesc. Ştefan Tomşa   Domnul Moldovei în anul 1613 la Sf. Marie mare ascultă slujba în biserica română ortodoxă din Braşov. În anul 1690 domnitorul Constantin Brâncoveanu, — după lupta de la Zărneşti,   —   ia   parte   la slujbă în aceeaşi biserică. Şi câte nu s-ar putea spune !!! Dar ajunge să mai amintim numai sufe-rinţele poporului român alături de preoţi până în anul 1918. Cine nu cunoaşte acele suferinţe? În anul   1916 când   eram închis de unguri  într-o temniţă din Cluj, alături într-o tindă erau ghemuiţi vreo zece fraţi preoţi ferecaţi în lanţuri!! Acesta e un adevăr despre care aducem dovezi din cărţile ce s-au scris. Şi voi veniţi acum şi vă adunaţi la Budapesta spre a face planuri cum aţi putea despărţi poporul  de preoţi? Mare crimă aveţi pe conştiinţă pentru sufletele lesne credincioase pe care le-aţi înşelat. Mare osândă veţi lua căci: „vai omului aceluia prin care vine sminteala”. Blestemat va fi de Dumnezeu cel ce nu se întoarce la calea cea bună. Ocară mare şi grea cade pe cei, ce îşi trădează interesele neamului. Şi precum soarele răspunde furtunei cu raze frumoase, şi noi răspundem cu iubire celor ce ne unesc pe noi. Ne rugam lui Dumnezeu pentru binele tuturora şi nu ne ruşinăm a-i numi „fraţi” chiar şi pe acei Români, care ca mâine îşi vor da seama că au greşit.

El:       Timpul e cam înaintat Prea Sfinţite. Ar fi bine ca să continuăm mâine având în mână şi Sf. Scriptură. Aşi vrea mai ales să vorbim ceva despre Sf. Scriptură şi despre botezul pruncilor.

Eu:      Bucuros. Vino deci mâine şi cu ajutorul lui Dumnezeu nădăjduiesc că vei recunoaşte deplin greşeala în care ai căzut.

 

Pocăiţii şi Sf. Scriptură.

Eu:      Bine-ai venit, Domnule Predicator. Baptiştii se tot laudă că ei cunosc bine Sf. Scriptură şi afară de dânsa nu voiesc să ştie de nimic. Te întreb acum cine vorbeşte mai întâi, de toate cărţile Noului Testament aşa cum sunt azi adunate ?

El:       Nu ştiu.

Eu:      Nu-i mirare că nu ştii. Îţi spun eu. Un preot cu numele Origen care a trăit intre anii 185—254 după Hristos. Dar şi după dânsul erau mulţi care trăgeau la îndoială vrednicia de credinţă a multor cărţi ale Noului Testament. Abia la sfârşitul sutei a patra după Hristos au încetat îndoielile şi cărţile Noului Testament formează aşa numitul Canon al Noului Testament. Mărturie despre aceasta avem pe Sf. Atanasie. Efrem Sirul şi alţii. Biserica prin episcopii, prin scriitorii ei, prin bărbaţii ei renumiţi a
fixat care sunt acele cărţi. Şi aceşti oameni ai bisericii erau episcopi şi preoţi iar voi baptiştii îi neso-cotiţi. Ei credeau cum credem noi azi, dar voi baptiştii nu mai vreţi azi să ştiţi de ei şi urmaşii lor de azi. Rău faceţi că ei au stabilit care cărţi alcătuiesc Sf. Scripturi.

El:       Să trăiţi, Prea Sfinţite! Citesc de multe ori cuvintele Sf. Pavel: „Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţături, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepciunea cea spre dreptate” (II-Tim. 3 v. 16). Vă întreb Prea Sfinţite, pentru ce nu cetesc oamenii Sf. Scripturi?

Eu:      Cunosc locul acesta, iubitul meu, el se găseşte şi în mărturisirea de credinţă a baptiştilor tocmai pe pagina întâia, ca şi când înainte de baptişti nimeni nu ar mai fi ştiut de acele cuvinte! Dar bine omule, noi ortodocşii nicăieri nu oprim citirea Sf. Scripturi, ci cerem ca citind-o să ceri de la preot tălmăcire acolo, unde nu eşti lămurit Şi mai bine zis de la biserici trebuie să ceri lămurire când nu înţelegi. Căci de citit, toţi pot să o citească, dar nu toţi au drept să o explice.

El:       Bine, dar cuvintele apostolului sunt lămurite, arătând că Scriptura este singurul izvor de credinţă.

Eu:      Greşeşti, că apostolul grăieşte aici numai despre cărţile Vechiului Testament, pe care Timotei le cunoştea din pruncie, deci după judecata baptistă ar urma ca numai cărţile Vechiului Testament să fie luate ca dreptar al credinţei. Deci despre altceva e vorba la II Tim. 3 v. 16 şi anume: „vor veni oameni cu credinţe greşite (vers 13) to Timotee să petreci întru cele ce te-ai învăţat (vers 14) din pruncie dar să rămâi credincios şi scripturilor învăţate, căci orice învăţătură sfântă e folositoare. Deci nu-i vorba aici de Scriptură ca izvor unic (singur) al credinţii. Şi poate ceva să fie folositor, dar nu însemnează că e şi de ajuns. Trenul e folositor, dar dacă de la o gară anumită până în sat nu mai este cale ferată, atunci mai mergi şi pe jos sau  cu căruţa, dar trenul nu ajunge.

El:       Da Prea Sfinţite, însă uitaţi că Scriptura a fost aşa chip insuflată de Duhul Sfânt ca  învăţăturile ei să fie depline ?

Eu:      Ce dovadă aveţi? Eu ştiu care este dar voiesc să văd că după locul de mai sus, ce fel de loc mai aduceţi ca dovadă? Să vedem ştii?

El:       Şi avem mai adevărat cuvântul cel proorocesc: la care bine faceţi luând aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos, până ce ziua va lumina şi luceafărul va răsări întru inimele voastre. Aceasta mai întâi ştiind că toată proorocia Scripturii cu a sa dezlegare nu se face, pentru că nu prin voia oamenilor s-a făcut cândva proorocire, ci purtându-se de Duhul Sfânt au grăit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu” (II Petru l v. 19—21).

Eu:      Aici încă nu este nici o probă că Sf. Scriptură e unic izvor de credinţă.  Sf. Petru le aduce    aminte credincioşilor că deoarece el va muri nu peste multă vreme, ei, credincioşii să-şi aducă aminte (vezi cap. l v. 15) de el că i-a învăţat adevărul iar nu basme. Apostolul îi roagă ca să-şi aducă aminte că a vorbit ca unul ce a văzut pe Hristos, pentru care an adeverire şi în scrierile proorocilor, care an proorocit cele văzute acum de aceia, cărora Petra le scrie. Prin urmare cum  veniţi voi baptiştii să spuneţi că Sf. Scriptură e singurul izvor de credinţă? Eu vă pot dovedi cu multe locuri că şi predania este un asemenea  izvor, dar cine nu ştie ce zice Pavel: „Să vă feriţi voi de tot fratele, ce   umblă  fără de rânduială, şi nu după predania care a luat de la noi ? (II Tes. 2 v. 15 apoi Ioan 20 v. 30, Ioan 21 v. 25 etc., etc.). Dar scopul meu aici nu este acela de a vă dovedi pe larg că şi Predania este izvor de credinţa, ci că voi baptiştii nu vă ţineţi de ceea ce spuneţi. Ca să fiu bine înţeles: iată voi dovedi că voi care ziceţi că faceţi numai ce este în Scriptură, lucraţi şi în afară şi chiar în contra Scripturii Sfinte!

El:       Cum aceasta?

Eu:      Este adevărat că la baptişti după ce e botezat fiecare este primit în adunare ca membru prin votare?

El:       Da, aşa este !

Eu:      Unde este scris ca să votaţi ?

El:       Nu stă scris în Scriptură.

Eu:      Şi eu zic tot aşa. Iată, acum vorbeşti bine.

El:       Dar aceasta e o abatere simplă.

Eu:      Dar de unde luaţi voi întreita cufundare la botez ?

El:       Adevărat că nici despre aceasta nu sunt urme în Sf. Scriptură.

Eu:      Bine zici, dar pe lângă că aici aţi furat predania noastră, voi nu toţi vă cufundaţi de trei ori! Iată eu am în mână o mărturisire de credinţă, adică un Catehism al baptiştilor, unde se zice că ajunge o
singură cufundare. Aceasta este împotriva Scripturii.

El:       Dar noi ne cufundăm de trei ori.

Eu:      Unii, dar alţii nu. Adevărat că aveţi Catehism în care se vorbeşte de trei cufundări, dar adevărul este că aţi tradus de la unguri o carte de credinţă baptistă şi acolo se vorbeşte despre o singură cufun-dare. Foarte trist că la voi un lucru de culoare albă este şi alb şi negru!!! Voieşti să te mai întreb ceva?

El:       Voiesc.

Eu:      Unde stă scris că în adunare cate unii drept pedeapsă trebuie să stea în fund şi prin colţuri?

El:       Nicăieri.

Eu:      Unde stă scris că atunci când se ceartă baptiştii dintr-o adunare, trebuie să meargă la ei preşe-dintele unei Uniuni spre a-i împăca?

El:       Nicăieri, dar aşa e cum spuneţi.

Eu:      Unde stă scris în Sf. Scripturi că la rugăciune să vă întoarceţi cu faţa către răsărit?
El:       Nicăieri.           .

Eu:      Unde stă scris ca fiecare poate tălmăci  Scriptura ?

El:       La Matei 28 v. 19

Eu:      Foarte greşit De aici rezultă numai atât că apostolii şi urmaşii legiuiţi să predice să înveţe, dar nu toată lumea. Şi când unii învaţă, alţii trebuie să asculte, căci nu toţi ştiu nici chiar citi şi astfel cum   vor învăţa pe alţii? Te întreb, Domnule Predicator cunoşti D-ta toate pietrile?

El:       Nu.

Eu:      Vezi aşa este şi astfel ţi s-ar putea întâmpla ca găsind o piatră scumpă şă o arunci, precum şi în Sf. Scriptură dacă nu te pricepi, poţi să răstălmăceşti. Citim şi la II Petru cap. 3 v. 16: între toate epis-tolele sunt unele cu nevoie a se înţelege pe care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le, răsvrătesc ca şi pe cele-lalte Scripturi spre a lor pierzare.

El:       Noi fraţii nu răstălmăcim.

Eu:      Bine că ai spus cuvântul „frate”. Voi ziceţi aşa numai baptistului, dar ascultă, în Corint erau trei partide între creştini: unii ai lui Petru, alţii ai lui Pavel, alţii ai lui Apolon. Totuşi Pavel pe toţi îi numeşte fraţi. Apoi fraţi îi numeşte în epistola către Evrei, deşi unii se legau mai mult de ceremoniile legii vechi.

El:       Recunosc, aşa este, deci eu de azi înainte voi zice şi către alţii „frate.”

Eu:      Bine, acum încetul cu încetul vom fi perfect înţeleşi. Te întreb însă ştii ce este: Duminica baptismului?

 

Între Niceea şi Budapesta.

El:       Nu ştiu, încă nu am auzit.

Eu:      Apoi ce predicator eşti D-ta?

El:       De, Prea Sfinţite, de aceea am venit doar aici ca să mă luminez.

Eu:      Iată în 19 Sept 1920 baptiştii adunaţi la Budapesta au hotărât un lucru interesant: Foaia baptistă ungurească: “Szeretet”  în  numărul din l Noemvrie  1926 zice: „Conferinţa de încheiere a hotărât ca în fiecare an, în prima Duminică din Februarie toţi baptiştii să se roage pentru Alianţa mondială şi ţin serviciu divin despre însemnătatea ei!! Foaia „Farul Mântuirii” a baptiştilor români, în numărul 3 din februarie 1927 încă vorbeşte despre aceasta Duminică, dar nu vrea să spună că unde s-a decis serbarea acestei Duminici. O spunem noi din nou: s-a decis la Budapesta.  Şi oare de ce s-a hotărât acest lucru şi ce este Duminica baptismului?

Ascultaţi Români buni ce zice chiar foaia baptiştilor Români: „În unele ţări, cauza libertăţii religioase nu este câştigată; credincioşii de confesiune baptistă sunt persecutaţi. In Rusia bolşevicii nu lasă în ruptul capului pe fraţi să predea religia copiilor. În România, unele case de rugăciuni sunt închise şi lucrătorii Evanghelici sunt opriţi de autorităţi de a-şi face datoria. Unii au fost  maltrataţi şi alţii au fost aruncaţi în temniţă pentru credinţa noastră nou-testamentală. Deci la Duminica baptis-mului să ne rugăm pentru baptiştii din Rusia şi România.”

Adevărat că se aduc şi alte motive pentru aşezarea acestei Duminici, dar motivul principal este că în prima Duminică din februarie toţi baptiştii din lume să se roage pentru triumful Budapestei, adică lăţirea baptismului în România. Aşa ceva e prea dureros! S-a dat circulară de către d-nii Mullins şi Ruhsbrooke (Raşbruc) ca pe baza hotărârii de la Budapesta să se serbeze Duminica baptismului!!! Ce zic oare toţi creştinii cu bun simt? La Niceea s-a apărat dreapta credinţă contra lui Arie iar la Budapesta s-a dat semnalul de luptă contra Românilor, ca să nu mai stea în credinţa de la Niceea, ci să se facă baptişti. La Budapesta, la Budapesta a dus dolarul american pe unii Români uitaţi de sine, ca acolo ca ungurii să aşeze Duminica baptismului.

El:       Aveţi  dreptate Prea Sfinţite. Acum văd că aţi dovedit cu documente chiar de ale baptiştilor, nenorocirea la care poate să ducă baptismul. Dar aşi dori să mai aud de la P. Sf. Voastre ceva despre botezul pruncilor.

Ceva despre botezul pruncilor.

Eu:      Mă bucur, de dorinţa D-tale, căci şi aşa aveam ceva de spus despre aceasta şi anume lucruri care nu se cuprind în lucrările mele de până acum împotriva baptiştilor.

El:       Cu ce dovediţi din Sf. Scriptură botezul pruncilor?

Eu:      Între altele cu locul de la Ioan 3 v 5: ”De nu se va naşte cineva din apa şi din Duh, nu va putea să între întru  împărăţia lui Dumnezeu”. Aici dragul meu nu se face deosebire între prunci şi neprunci,  aici e vorba de fiecare  persoană în orice vârstă s-ar găsi căci de aceea se spune: „cineva”. Aici nu se zice nimic de vârstă. Nu se zice: dacă nu se va naşte cineva din apă de la 16 ani în sus !! Ascultă deci: Dumnezeu a poruncit un botez obligator pentru toţi şi pe fiecare la orice vârstă 1-a făcut capabil să ia botezul!

El:       Cum? Chiar şi un copil? Dar nu zice Marcu: «Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui”? (16 v. 16), Adică nu trebuie să crezi mai întâi şi apoi să te botezi ?

Eu:      Lasă omule locul acesta, căci e de tot prea cunoscut nouă. Voi baptiştii vă legaţi de un loc, de locul acesta şi îi daţi interpretare greşită, făcându-l temelie la o nouă credinţă, căci aceasta vă este temelia. Din comoara cea mare a descoperirii divine voi prindeţi cu privire la botez mai ales locul acesta despre botez cu toate ca nici nu daţi botezului nici o însemnătate. Dar dacă voi ziceţi aşa iată vă arăt din Sf. Scriptură că şi pruncii cred. Iată ca zice Matei 18 v. 6. „Iar cine va sminti pe unul din aceşti mici ce cred întru Mine”. Poftim deci Domnule predicator şi botează-ţi pruncul căci însuşi Mântuitorul spune, că ei cred.

            Numai de-ar  înţelege toţi baptiştii acest lucru. Iată tot Mântuitorul zice: Aşa nu este voia înaintea Tatălui vostru celor din ceruri, ca să piară  unul  dintre aceşti mici” (Matei 18 v. 14) Dar  voi baptiştii ziceţi că copil, că  pruncii nu au păcate. Uite! Domnul spune că au, ba chiar viaţă spune că au. Ai auzit poate că prunci de zece ani au ucis pe fraţii lor, etc. De aceea trebuie şi ei să se boteze, mai ales că la Ioan 3 v. 5 se spune anume că fiecare trebuie să se nască din apa şi din Duh.

El:       Eu cred acum Prea Sfintite, eu sunt convins că biserica ortodoxă are dreptate, dar baptiştii spun că la Ioan, 3 v. 5 sub cuvântul apă ar fi să se înţeleagă: „Cuvântul” lui Dumnezeu.

Eu:      Dragul meu în unele locuri aşa este, de pildă când Domnul zice Samarinencei: „Cel ce va bea din apa, pe care eu voi da lui” (Ioan 4 v. 14) de sigur e vorba de cuvântul lui Dumnezeu. Dar la Ioan 3 v. 5 propoziţia şi legătura vorbelor arată ca e vorba de înţelesul adevărat al apei.

El:       Dar Prea Sfinţite oare, ortodocşii pentru a dovedi botezul pruncilor nu se referă şi la Ioan cap. 2 v. 12 şi 13? Iată ce zice acest loc: „Scriu vouă  fiilor că se iartă vouă păcatele, pentru numele Lui. Scriu vouă părinţilor că aţi cunoscut pe Cel ce este din început. Scriu vouă tinerilor că a-ţi biruit pe cel viclean. Scris-am vouă pruncilor că a-ţi cunoscut pe Tatăl.

Eu:      Din ceea ce spui D-ta ne legăm mai ales de cuvintele din urmă : „Scris-am vouă fraţilor că aţi cunoscut pe Tatăl”. Baptiştii spun că aici e vorba de stare sufletească iar nu de vârsta vieţii trupeşti. Şi
greşesc căci cuvintele: fii, părinţi, tineri, prunci, arată deosebire de vârstă. Pruncii fiind ei cunosc pe Tatăl prin părinţi şi tocmai botezul le dă facultatea adică putinţa aceasta. Sfântul Pavel zice către Timoteiu: „din pruncie sfintele Scripturi ştii”. (II Tim. 3 T. 15). Totuşi baptiştii nesocotesc pruncia aceasta cu totul.

El:       Aşa fac baptiştii şi mai ales nu recunosc că părinţii şi naşii ar putea ceva în numele pruncului, dar văd prea bine ca rău fac.

Eu:      Sigur că rău fac. Ei recunosc că un bărbat necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă prin bărbatul credincios (I Cor. 7 v, l4), dar nu voiesc a recunoaşte că părinţii ar putea face ceva pentru fiii lor. Aici e greşeala baptiştilor. Baptiştii spun că la I Cor. 7 v. 14 e vorba de copii nebotezaţi şi ei totuşi sunt sfinţi, deci nici nu au lipsă de botez. Dar noi ortodocşii zicem pe scurt:
dacă aici ar fi vorba de aceea ca pruncii să nu fie botezaţi căci sunt sfinţi, — atunci nici soţii să nu mai fie botezaţi, decât cel mult unui căci şi aşa celălalt se sfinţeşte de la el. Dar desigur aceasta ar fi o con-
tradicţie. De aceea nu vă mai luaţi după anumite locuri din Sf. Scriptură spre a le tălmaci rău. Eu vă aduc înainte un lucru: Mântuitorul a făgăduit pe Duhul Sfânt care va povăţui pe creştini la tot ade-vărul. Deci nu putem presupune că Duhul Sfânt v-ar fi povăţuit bine numai  pe voi pe baptiştii iar pe toţi ceilalţi creştini din lume i-ar fi lăsat să greşească botezându-şi pruncii.

El:       Aşa e Prea Sfinţite, aveţi dreptate.

Eu:      Îmi pare bine şi te rog să spui baptiştilor cu care vorbeşti, să nu mai fure din cărţi ungureşti dovezi pentru părerea lor. Uite: un ungur din Budapesta cu numele Reichert în anul 1925 a tipărit o broşură în Budapesta pe 43 pagini (Botezul  Credinţei — A   Hivokeresztseg) iar baptiştii români scot din ea dovezi pentru rătăcirea baptistă.  Şi păcat că fac aşa. Căci mai mare este darul lui Dumnezeu decât oricecredinţă  pe care o  are omul.  Darul lui Dumnezeu îl respingeţi voi  când nu lăsaţi pruncii la botez. Dar nu numai atât Credinţa singură nici nu mântuieşte. Căci zice Sf. Apostol Iacob: „Şi dracii cred dar se cutremură” (2 v. 19). Apoi voi baptiştii spuneţi că botezul încă nu mântuieşte!! Voi vă legaţi de credinţă dar iată ce am spus eu unui alt baptist: în persecuţiunea cumplită îndreptată în Japonia împotriva creştinilor, prunci de cinci  ani au suferit de bună voie ca oamenii în vârstă. Copii de cinci ani mergeau la osândă ca şi când ar merge să vadă ceva nou sau să guste ceva dulce. Mâinile lor micuţe erau despoiate de piele şi trebuia să le întindă spre cărbuni aprinşi. Dacă trăgeau mâinile înapoi, scăpau, dar nici unul nu şi-a tras mâna din foc. Iată dar că şi pruncii de cinci ani au vărsată în sufletul lor puterea de a vedea pe Dumnezeu. Deci  nu acela este mai credincios, care cunoaşte mai pe larg adevărurile credinţei, ci acela,  căruia Dumnezeu i-a turnat în suflet mai mult dar. Acest dar ce se varsă în sufletul omului, se varsă de Dumnezeu şi în copiii mici. Prin aceasta se împărtăşeşte   omului viaţa mai presus de fire. Ar fi şi trist ca abia la vârsta bărbăţiei să aibă acest dar fiinţa ome-nească. Nu s-ar deosebi atunci prin nimic de animal. Prin botez se dă pruncului acest dar, ca şi celui în vârstă încă necreştinat. Deci lăsaţi  pruncii să vină  la botez.

El:       Prea Sfinţite încă mâine voi duce pruncul meu de trei ani la biserica ortodoxa ca si mi-l boteze preotul.

Eu:      Îmi pare bine dragul meu. Dumnezeu să-ţi ajute.

El:       De despărţire v-aş mai întreba ceva, Prea  Sfinţite. Totuşi unde este cea mai mare greşeală a   baptiştilor cu  privire la botez?

Eu:      Baptiştii greşesc luând literă de literă cuvintele de la Marcu 16 v. 16: ”Cel ce va crede şi se va boteza”. Ei zic cuvântul „crede” este înainte de cuvântul „boteza”. Dar rău tălmăcesc.  Sf. Pavel  zice la  Romani (l6 v. 25): „Iar celui ce poate să vă întărească pe voi după Evanghelia mea şi propovedu-irea lui Iisus Hristos”. După judecata baptiştilor ar urma că Evanghelia lui Pavel e mai puternică decât a Domnului, căci Pavel vorbeşte mai întâi de Evanghelia sa. Dar aşa ceva nici un baptist nu poate spune, şi astfel nici la Marcu 16 v. 16 nu trebuiesc luate cuvintele în înţelesul luat de baptişti. De altcum  Sf. Pavel la Galateni 3 v. 27, vorbeşte mai întâi de botez şi apoi de îmbrăcarea cu Hristos.

El:       Vă mulţumesc Prea Sfinţite, vă sărut mâna şi Dumnezeu să Vă ţină la mulţi ani.

 

Ungurii, americanii şi baptismul.

În cele de până acum am arătat iubiţilor cititori unde au ajuns lucrurile cu baptismul. Acum dezvelim încă unele amănunte cu privire la purtarea americanilor la congresul baptist din Budapesta.  Ei au plâns (numai baptiştii din America) când predicatorul ungur Beharka a spus că Ungaria prin tratatul  de pace a fost ciuntită. Benarka a spus că în Ungaria de azi nu mai sunt decât 70 predicatori dar se mângâie că în România sunt 910  predicatori iar America trimete bani din belşug (vezi in revista baptistă Szeretet din 15 Octombrie 1926).

Americanul Dr. Mullins.

Preşedintele tuturor baptiştilor din lume, Dr. Mullins a spus la congresul din Budapesta că baptiştii din România sufăr mult dar să se bucure că toţi baptiştii din lume se roagă pentru ei la Duminica baptismului rânduită la Budapesta.

Americanul Dr. Lewis.

Acest domn, care este preşedintele Uniunii baptiste din Statele Unite a spus la Budapesta: „Nu  vrem legătură cu Statul.”Aceste cuvinte să nu fie uitate de statul român de la care baptiştii  în frunte cu comisarul baptist Ruhsbrooke, au cerut recunoaşterea baptiştilor. Nu cred că se va găsi în ţara noas-tră un ministru care să recunoască pe aceşti oameni, al căror principiu este ca statul să nu-şi bată capul cu religia nimănuia. Sufletul unui neam întreg se împotriveşte  recunoaşterii  baptiştilor, care spun că   nu le trebuie legături cu Statul.

Românilor,  Românilor, apăraţi-vă legea si neamul!!!!!.  Eu unul aşi numi trădător de ţară şi de neam pe acel ministru român, care ar îndrăzni să recunoască pe baptişti. Aceştia sunt azi o simplă asociaţie,  menită a dispare iar nicidecum spre a fi avansată la rangul de cult.

Nu uitaţi dragi Români că în toată Ungaria nu mai sunt decât 70 predicatori iar la noi în ţară 910 predicatori baptişti. Feriţi-vă de ei, feriţi-vă de ei ! Iubiţi-vă ca fraţii şi nu vă luaţi după baptişti care pe mine mă urăsc de moarte, pentru că Dumnezeu m-a chemat la timp să-mi apăr legea şi neamul.

Trăiască România!

Trăiască Biserica Ortodoxă!

http://deveghepatriei.wordpress.com/2011/08/17/episcopul-grigorie-comsa-in-anul-1927-baptismul-in-romania/

Circulara nr. 125 din 1930 a episcopului Iosif Traian Badescu pentru combaterea prozelitismului sectar


În anul 1930 episcopul Iosif Traian Bădescu de la Caransebes a emis o circulara pentru clerul din eparhia sa. In aceasta circulara se prezenta felul in care un preot trebuie sa se raporteze la fenomenul sectar dar si o rugăciune pe care preotii trebuiau sa o citeasca in timpul Liturghiei formata din ectenii si rugaciuni speciale. Menționăm faptul că din punct de vedere religios perioada interbelică este una în care s-a manifestat din plin opoziția Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte confesiuni religioase în special cele evanghelice pe care le considera sectare.

Textul de mai jos este o reproducere cuvant cu cuvant a circularei nr. 125 din 1930 pastrata la arhiva parohiei ortodoxe Eselnita din judetul Mehedinti, Tom XXI fila 120-121, publicata de catre preotul Cristian Aurel Tomescu din Comlosu Mare – Timis, in cartea „Episcopul Iosif Traian Badescu. Pastoralele, cuvantarile si ordinele circulare”, aparuta la editura Episcopiei Caransebesului, anul 2008, cand parintele Tomescu era paroh la Iecea mica.

Textul integral al circularei:

Onorata Preotime Parohiala!

 S-au inmultit si se inmultesc pe zi ce trece vrajmasii Bisericii lui Hristos; s-au inmultit si se inmultesc pe zi ce trece cei ce raspandesc invataturi gresite in poporul nos­tru dreptcredincios incredintat pastoririi noastre, si pentru care vom avea sa dam seama Mantuitorului Hristos. Care si-a varsat scump sangele Sau pentru rascumpararea noastra; s-au inmultit si se inmultesc necontenit cei ce se silesc sa produca dezbinare in popor si instrainare de Biserica noastra dreptmaritoare, de legea noastra ortodoxa; s-au inmultit si se inmultesc diferitele secte, care cauta sa se inradacineze in parohiile noastre si sa slabeasca legatura poporului nostru cu Sfanta noastra Biserica, cu asezamintele noastre bisericesti, nimicind intr-una legatura lui cu preotii Bisericii, care sunt spini in ochii lor si a caror autoritate se silesc cu toate puterile a o distruge.

         Vrajmasii Bisericii noastre lucra neosteniti, cu perseverenta si sistematic. Au mijloace materiale — se vede — din abundenta, pe care le castiga sub diferite titluri, chiar si de la cei cazuti dintre ai nostri in mrejele lor. Sunt neobositi in lucrul, activitatea lor distrugatoare. Vorbesc, ademenesc in tot timpul si in tot locul, in adunarile lor, pe cale, in calatorii, pe strazi, in piete — pe timpul si in zilele de targ — isi furiseaza si imbie cartile, scrierile lor pana si intrand prin casele credinciosilor nostri. Se folosesc de toate neintelegerile si lipsurile ce apar in parohiile noastre, isi fauresc arme din toate greselile si slabiciunile preotilor nostri,  arme cu care reusesc mai intotdeauna sa produca dezbinare si instrainare de Biserica, formandu-se adunari sectare in parohiile noastre . Am ajuns pana acolo, incat cu durere vedem, ca pe alocuri au ridicat case impunatoare, pentru adunarile lor sectare.

        Faptul ca ademenitorii si propagatorii de erezii au putut afla teren prielnic in mijlocul poporului nostru, incat sa se inradacineze de-a binelea in unele locuri, isi are explicatia sa dureroasa, si deocamdata nu e intentia mea de a ma extinde asupra cauzelor care au facilitat, au usurat activitatea dezastruoasa a strainilor de neam si de lege. Acestia molipsind poporul nostru, au aflat misionari si predicatori zelosi, chiar din poporul nostru, care apoi in urma cunostintelor, legaturilor lor de rudenie si prietenie cu consatenii lor, si in urma atingerilor lor cu acestia, cu mai mare usurinta au continuat munca  eretica, la care s-au inhamat.

        Zic, nu este intentia mea sa arat acele cauze. Doresc de asta data numai sa atrag atentia Onoratei Preotimi asupra primejdiei ce ne ameninta, ce ameninta intregitatea poporului nostru ortodox si sa-i impun in ceasul actual de primejdie, datoria de a invata si datoria de a ne ruga.

        Datoria de a invata decurge de altminteri din porunca Mantuitorului: „mergeti si invatati  toate  popoarele”,  si  prin urmare  din  datoria  chemarii  preotesti,   datorie pe care a luat-o fiecare preot asupra sa deodata cu hirotonia, pe langa infricosatul juramant depus inaintea sfantului altar, cand a primit in mainile sale pe Mantuitorul.

        Fiecare preot e un apostol, misionar in parohia sa, si deci e dator sa invete pe credinciosi, atat in sfanta biserica, cat si afara de sfanta biserica la toate ocaziile binevenite. Sa-i invete si sa-i intareasca in credinta noastra ortodoxa, pentru ca astfel intariti, sa poata tine piept cu ratacitii, care s-au apropiat de dansii, spre a-i amagi cu rastalmacirile lor.

       Preotii sa nu caute ca ei insisi sa intre in dispute publice cu sectarii, ci, pe credinciosii lor ortodocsi sa-i instruiasca asupra adevaratului inteles al Sfintei Scripturi, in punctele rastalmacite de sectari, si sa le arate adevarul invataturii Bisericii noastre si greselie sectarilor. Daca credinciosii vor fi instruiti si astfel, luminati si tari in credinta, ei vor fi imuni contra  otravei sectare, eretice, si sectarii nu se vor putea inmulti, din contra vor slabi, caci vor fi  combatuti de semenii lor, carora nu le pot imputa interes de tagma sau material,  cum ar putea sa-i acuze pe   preoti. Preotii, cand li se da ocazia sa vina in atingere cu vreun sectar, sa fie totdeauna prietenosi, rabdatori, indulgenti si sfatuitori prietenesti si ei insisi model de om cumpanit, cum se cade unui parinte sufletesc, caci numai asa va fi invatator cu cuvantul si cu fapta.

         Din cele expuse pe scurt mai sus se intelege clar datoria Onoratei Preotimi de a invata. Aici ramane sa mai adaug necesitatea, ca folosindu-se de diferitele scrieri teologice si de scrierile ce au aparut si apar mai nou, in ceea ce priveste pe sectari, sa nazuiasca a-si imbogati cunostintele in aceasta directie.

         Din imprejurarea in care ne aflam, atacati de vrajmasii Bisericii si ai credintei noastre ortodoxe, si din imprejurarea ca suntem datori a ne ingriji pentru mantuirea sufleteasca a credinciosilor nostri, ca nici un suflet incredintat  noua sa nu piara, apoi din considerare fata de slabiciunile noastre omenesti, in urma carora ne imbulzesc vrajmasii vazuti si nevazuti, ni se arata datoria de a ne ruga lui Dumnezeu, ca sa nu ne lase lipsiti de ajutorul Sau.

        Sa recurgem, in aceste vremuri grele pentru Biserica si pentru poporul nostru, la ajutorul si sprijinul lui Dumnezeu, pe de o parte, pentru ca cei rataciti sa se intoarca la calea adevarului, iar pe de alta parte, cei credinciosi sa fie feriti de ademenirile sectare.

        Suntem datori sa ne rugam pentru cei rataciti, caci sufletele lor ne-au fost incredintate spre pastorire si suntem raspunzatori pentru ele. Iar pentru cei credinciosi avem datoria sa ne rugam, ca avand sprijinul lui Dumnezeu sa se intareasca in credinta, iar sufletele lor sa nu se primejduiasca, caci fiindu-ne incredintate spre pastorire, avem raspundere pentru ele.

       De aceea am considerat ca este  bine a dispune urmatoarele:

Timp de sase saptamani sa se faca rugaciune la toate serviciile dumnezeiesti: Vecernie, Utrenie si la Sfanta Liturgie, precum urmeaza :

1. La ectenia mare a pacii, la Vecernie, Utrenie si Sfanta Liturgie, sa se intercaleze urmatoarele ectenii:

a) Pentru ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru cu milostivire sa caute spre Biserica dreptmaritoare, cea sfanta a Sa, pe care a intemeiat-o pe piatra drepteicredinte,  Domnului sa ne rugam.

b) Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru ascultand glasul  rugaciunii noastre a pacatosilor, ca un Indurar si mult Milostiv sa intareasca in inima credinciosilor rascumparati cu scump Sangele Fiului Sau,  dreapta credinta primita de la Dansul si pastrata in sfanta noastra Biserica dreptmaritoare,  Domnului sa ne rugam.

c) Pentru ca, ca un Atotputernic si mult Milostiv, sa impiedece lucrarea vrajmasilor vazuti si nevazuti ai Bisericii Sale dreptmaritoare, care cu mestesugirile lor cauta sa tulbure curatenia invataturilor mantuitoare ale iubitului Sau Fiu, Domnului nostru Iisus Hristos,  Domnului sa ne rugam.

d) Pentru ca cu Dreapta Sa Atotputernica sa rupa mrejele vrajmasilor, ce le arunca asupra poporului credincios, pentru a-l dezbina de Sfanta Sa Biserica dreptmaritoare si a-l ademeni in staulul necredintei, a relei credinte sau a credintei desarte, in care pandeste moartea sufleteasca,  Domnului sa ne rugam.

e) Pentru ca din iubirea Lui de oameni sa reaprinda in inimile celor rataciti si amagiti dragostea fata de Sfanta Biserica dreptmaritoare, in care parintii, stramosii lor si ei insisi s-au nascut,  Domnului sa ne rugam.

f) Pentru ca cu Duhul Sau cel Prea Sfant sa lumineze mintea si sa incalzeasca inima celor rataciti si amagiti de falsii invatatori si amagitori si sa-i readuca in sanul Sfintei Sale Biserici dreptmaritoare,  Domnului sa ne rugam.

g) Pentru ca sa se sfarame puterea, iscodirile si mestesugirile celor ce falsifica si rastalmacesc cuvantul adevarului,  – Domnului sa ne rugam.

    Urmeaza apoi : „Pentru ca sa ne mantuim noi de tot necazul, mania, primejdia si nevoia , Domnului sa ne rugam”  si cele urmatoare din Liturghier.

            2. La Vecernie in ectenia de dupa Prochimen, la Utrenie in ectenia de dupa doxologie, respectiv dupa tropar si la Sfanta Liturghie in ectenia de dupa Sfanta Evanghelie se vor intercala urmatoarele ectenii:

a) Tie Unuia am gresit, Dumnezeule, Mantuitorul nostru, si mai  multe pedeapse dupa pacatele noastre, suntem vrednici a primi,  ci spre a Ta milostivire  cautand cu cainta si cu umilinta, la Tine Mantuitorul nostru, scapam si cu lacrimi strigam : Izbaveste-ne de  primejdiile, de necazurile si de intristarile noastre,  rugamu-ne Tie, auzi-ne si ne milueste.

b) Doamne, Iisus Hristoase, Rascumparatorul si Mantuitorul nostru, Cel ce cu scump Sangele Tau varsat pe cruce ai spalat pacatele nostre si ai intarit invataturile Tale dumnezeiesti, cauta spre noi pacatosii si vezi cum s-au napustit asupra noastra cei care necinstesc Sfanta Crucea sfintita cu Scump Sangele Tau, care dispretuiesc Sfintele Taine asezate de Tine pentru mantuirea sufletelor noastre, in Sfanta Ta Biserica dreptmaritoare, vezi si ca un prea Indurat si mult Milostiv, acopera cu Harul Tau pe poporul Tau, – ne rugam Tie auzi-ne si ne miluieste.

c) Cu Patimile Tale pe Cruce si cu Invierea Ta din morti ai zdrobit puterea iadului Mantuitorule, deschizandu-ne portile Cerului, netezind calea spre fericirea cereasca, celor ce cu credinta urmeaza invataturile Tale Doamne. Dar s-au inmultit Doamne cei ce rastalmacind scripturile vaneaza sufletele credinciosilor, ca sa iasa din Biserica Ta dreptmaritoare, inchizandu-li-se astfel portile ceresti. Pazeste si mantuieste sufletele lor Mantuitorule,  rugamu-ne Tie auzi-ne si ne milueste.

d) Intinde mana Ta cea Atotputernica Doamne si cu Duhul Tau cel Prea Sfant ajuta slabiciunii noastre omenesti si nimicind sagetile veninoase ale celor ce falsifica adevarul invataturilor Tale, predate de Sfanta noastra Biserica dreptmaritoare, pastreaza nevatamati pe credinciosii Tai, — rugamu-ne Tie auzi-ne si ne milueste.

e) Ca un iubitor de oameni, care nu voiesti moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu, iarta pacatele celor rataciti si iesiti din sanul Bisericei noastre, si cu Harul Tau ajuta-i deschizandu-le calea spre a se intoarce in sanul Sfintei noastre Biserici dreptmaritoare, spre a se putea impartasi de fericirea cereasca,  rugamu-ne Tie auzi-ne si ne milueste.

   Urmeaza apoi ectenia : „Inca ne rugam pentru cei ce aduc daruri si fac bine…”.

In legatura  cu Sfanta Liturghie, la Sfanta Proscomidie sa se scoata particica pe langa urmatoarea rugaciune:

„Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, primeste de la noi, nevrednicii robii Tai jertfa aceasta, si iertandu-ne toate greselile si pacatele noastre, adu-Ti aminte de toti vrajmasii nostri, cei ce ne urasc si ne asupresc pe noi, cei ce falsifica invataturile Tale si dispretuiesc Sfintele Taine asezate de Tine in Sfanta Ta Biserica pentru mantuirea sufle­telor noastre, de cei ce ademenesc si atrag la eresul lor pe cei slabi in credinta, si nu le rasplati lor dupa faptele lor, ci dupa mare mila Ta ii intoarce pe dansii: pe cei necredinciosi la dreapta credinta, pe cei rataciti la calea adevarului, la Sfanta Ta Biserica, ca nici unul din transii sa nu piara, ci sa se mantuiasca. Iar pe cei credinciosi fereste-i de toata ispita, ii intareste cu Harul Tau si ii lumineaza, ca sa nu alunece de pe calea dreptei credinte, si Sfanta Ta Biserica, cu taria Ta cea intru tot puternica, de tot raul si imbulzeala cu milo­stivire o scapa.”

Iar la sfarsitul Sfintei Liturghi, dupa rugaciunea Amvonului, innaintea ecteniei „Domnului se ne rugam” se va rosti rugaciunea urmatoare:

      „ Stapane Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Care Te-ai pogorit din Ceruri si ai luat firea omeneasca, pentru ca — luminand cu invataturile Tale ceresti mintea oamenilor si aducandu-Te jertfa de rascumparare pentru pacatul stramosesc — sa reinnoiesti legatura lor cu Parintele ceresc, Ziditorul lor, de Care s-au instrainat in urma pacatului stramosilor ademeniti prin satana, care aratandu-li-se in chipul sarpelui si rastalmacindu-le porunca cea data lor de Parintele ceresc, Ziditorul lor, ca, adica, din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manance, caci mancand vor muri, ei calcand aceasta porunca au mancat din pomul oprit. Stapane mult milostive Doamne, Care invataturile Tale cele mantuitoare le-ai pecetluit cu moartea Ta pe cruce, si cu scump Sangele Tau ai spalat pacatul stramosesc si cu moartea Ta ai calcat moartea si inviind a treia zi din morti ne-ai deschis portile imparatiei ceresti, facandu-ne vrednici de fericirea cereasca intrucat, Ca sa pazim poruncile Tale si sa vietuim dupa invataturile Tale si sa le pastram in curatenia in care le-am primit de la Tine prin mijlocirea Sfintilor Tai Apostoli si invatacei si a sfintilor Parinti si  care se pastreaza in Sfanta Ta Biserica dreptmaritoare, cea intemeiata de Tine pe piatra credintei, si in sanul careia am intrat prin Sfanta Taina a Botezului.

         Doamne Iisuse Hristoase, Rascumparatorul si Mantuitorul nostru, cauta si vezi cum duhul cel rau, se foloseste de slabiciunea si mandria omeneasca si se sileste sa falsifice invataturile si cuvintele Tale, sa intunece dreapta credinta.  Si acum in zilele noastre  si-au ridicat capul diferite invataturi vrajmase Sfintei Tale Biserici, care otravesc si tulbura izvorul cel limpede si racoritor de suflete, care curge din sanul Sfintei Tale Biserici dreptmaritoare; cauta si vezi, cum cei slabi lasandu-se ademeniti, se instraineaza de Biserica Ta, devin necredinciosi, neascultatori de povetele pastorilor lor sufletesti, dand ascultare, ca oarecand stramosii nostri in Rai, soaptelor celor ademenitori, ale celor instrainati de Tine si Biserica Ta.  Stim Doamne, indelung Rabdatorule si mult Milostive, ca pentru multimea pacatelor noastre, suntem imbulziti de vrajmasii nostri vazuti si nevazuti si suntem lasati de Tine, ca sa fim ispititi. Stim si aceea, ca iubirea Ta de  oameni, in urma careia ai venit in lume si ai rabdat moartea pe cruce, ca  sa mantui lumea, intrece multimea pacatelor noastre. De aceea noi, cunoscandu-ne slabiciunile noastre si stiind ca intre noi nu este taria dreptului Iov, cu inima infranta si smerita Te rugam : pune ca un Atotputernic, capat ispitelor, ce ne vin din partea necredinciosilor si raucredinciosilor, impiedica Atotputernice inmultirea eretecilor, si cu Duhul Tau cel Sfant, pe care de la Tatal l-ai trimis dumnezeiestilor Tai invatacei, intareste si lumineaza poporul Tau, revarsand in inimile lui Harul Tau dumnezeiesc, pentru ca infrangand sagetile vazutilor si nevazutilor vrajmasi, nevatamat sa petreaca si vietuiasca in Sanul Sfintei Tale Biserici dreptmaritoare.

        Inca te rugam Mult Milostive Doamne, intinde Mana Ta cea Atotputernica spre cei care din slabiciune omeneasca sedusi si inveninati de cuvintele otravitoare ale razvratitilor si falsilor invatatori, care ataca Sfintele Taine asezate de Tine Dumnezeule, s-au instrainat de Biserica Ta iesind din sanul ei, si iertandu-le pacatele lor ii ridica pe ei din groapa pierzarii, readucandu-i la sanul Sfintei Tale Biserici dreptmaritoare, ca sa nu piara, ci sa se mantuiasca, invrednicindu-se asa de imparatia cereasca. Imblanzeste Mantuitorule si pe cei ce s-au pornit asupra dreptcredinciosului Tau popor, spre a vana sufletele celor slabi, si cu Harul Tau dumnezeiesc lumineaza mintea lor, pentru ca sa vina la cunostinta adevarului, recunoscandu-si ratacirea lor si asa sa se mantuiasca. Primeste Doamne Iisuse Hristoase rugaciunea noastra a pacatosilor caci intru Tine nadajduim si Tie marire iti inaltam impreuna si celui fara de inceput al Tau Parinte si preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor Amin!

          Cand dispunem acestea, aflu totodata necesar, ca sa atrag deosebita atentie a onoratei preotimi asupra sectarilor, care sunt, cum s-a amintit la inceput, neobositi in lucrul lor de subminare si amagire, si sa le opuna ca contra lucrare cea mai zeloasa activitate pastorala, supraveghind neincetat si cu incordare activitatea lor. Serviciile dumnezeiesti in si afara de sfanta biserica, precum si serviciile  de sfintire, ce se indeplinesc la cererea credinciosilor, sa se plineasca cu toata punctualitatea si evlavia, ca astfel credinciosii sa fie atrasi de evlavioasa savarsire a serviciilor preotesti, evitandu-se pe de alta parte tot ce ar putea jigni simtamintele religioase si de pietate ale credinciosilor.

        De incheiere dispunem, ca ordonatiunea prezenta sa se introduca in protocolul circularelor.

        Caransebes, in 5 Mai 1930.

Episcopul diecezan:

                                                Dr. Iosif  Traian Badescu

http://apologeticum.wordpress.com/

Calvinismul moderat al primei mărturisiri de credință a baptiștilor români de Emanuel S. Alboiu


Un articol de Emanuel S. Alboiu

http://www.monergism.ro/index.php/2011/07/calvinismul-moderat-1913/

O critică și o analiză pertinentă a  mărturisirilor de credință baptiste și a evoluției gândirii teologice     baptiste este realizată de Eugen Matei pe blogul Chibzuieli.  Până să citesc articolul Calviniștii și statu’ drept ca să judece strâmb nu mi-am dat seama în ce măsură acest articol, publicat de  Emanuel Alboiu pe  monogerism.ro, distorsionează realitatea. Așadar voi păstra acest articol cu avertizarea publicată la început tocmai pentru ca cititorii să-și formeze un punct de vedere propriu.

Prima mărturisire de credință a baptiștilor români a fost redactată  și tipărită inițial în 1913 de Constantin Adorian, fiind republicată ulterior în 1923 (în revista Farul Mântuirii, nr. 5-6/1923 p.3-4 ) și în 1927. Modelul pentru Mărturisirea credinței creștinilor botezați, în general numiți baptiști, documentată cu citate din Sfânta Scriptură (1913) l-a reprezentatGlaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847), scrisă de Johann Gerhard Oncken și Julius Köbne. Originile mărturisirii de credință a baptiștilor germani pot fi urmărite în timp până în 1837, când, ca răspuns la o anchetă făcută de către autoritățile locale din Hamburg, biserica baptistă de aici, cea mai veche din Germania, a prezentat o mărturisire de credință cu puternice influențe calviniste. Textul mărturisirii din 1847 constituie o declarație comună de credință care, mai târziu, a devenit baza doctrinară a Uniunii Baptiste Germane (Bund der Baptistengemeinden).

Cât de fidelă originalului german este mărturisirea de credință a baptiștilor români de la 1913? Mai păstrează ceva din influența calvinistă a acesteia? Iată părerea lui Alexa Popovici, exprimată în volumul al doilea al Istoriei baptiștilor din România (1919-1944) , în capitolul „Nuanţa predestinaționistă la baptiștii din Ardeal”: Moștenită încă de la primii predicatori, Mihai Cornea, Mihai Toth și alții, care au provenit de la calvini, trăsătura aceasta a rămas și la generația următoare de predicatori, nuanța de predestinaționism. Ei susțineau că cine este ales pentru mântuire va ajunge să fie un mântuit fiindcă împrejurările se vor împleti în așa ca omul să fie mântuit. Și invers, cine nu este ales pentru mântuire, chiar dacă se pocăiește, va cădea și va rămâne pierdut. Deși predicatorii ardeleni nu mergeau cu explicațiile până la analize și apologie, ci s- au limitat doar la enunțări, de la predicatorii care prin predici și discuții afirmau nuanța aceasta predestinaționistă, calvinistă, învățătura a ajuns cunoscută și afirmată de credincioși. Dar cum în acea vreme predomina evanghelismul și misionarismul, acel proces clar de afirmare a fidelității credincioșilor în aplicarea învățăturii nou-testamentale, și în puternica înfruntare cu alte confesiuni în lupta pentru afirmarea opiniilor baptiste, nuanța predestinaționistă a căzut din preocuparea predicatorilor, ea nu prezenta un prea mare interes în lucrare. Cu trecerea anilor, și mai ales prin venirea unor predicatori din America, contactul cu însemnați predicatori și profesori de teologie din Anglia și America, aceasta nuanță foarte subtilă de crez a început să dispară, fiindcă, dacă la început problema alegerii a constituit un capitol în mărturisirea de credință, ea n-a mai apărut în mărturisirile de credință de mai târziu. Predicatorii pregătiți în Seminar puneau accentul pe universalitatea harului și astfel, încet, cu timpul, nuanța calvinistă a dispărut, fiind înlocuită de sensul arminian al alegerii.

Reiese că, în perioada interbelică, doctrina alegerii necondiționate era predicată de cei mai mulți pastori și cunoscută de majoritatea credincioșilor baptiști. Interesant este că Alexa Popovici nu observă nicio legătură între această „nuanță predestinaționistă” – pe care o explică neadecvat, fără să-i prindă esența –  și avântul misionar ce caracteriza mișcarea baptistă înainte de al Doilea Război Mondial.

Poate fi pusă diminuarea interesului pentru misiune – evidentă după 1949 în cadrul multor biserici baptiste – și pe seama adoptării unei teologii arminiene? Acest articol nu își propune să răspundă la o astfel de întrebare, ci doar să semnaleze accentele calviniste din prima mărturisire de credință a baptiștilor români (1913) prin comparație cu Glaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847). Traducerea în limba engleză a acesteia din urmă a fost realizată de Russell Phillips, în august 2002. Pentru o prezentare mai extinsă a istoriei doctrinei despre mântuire la baptiștii din România se poate consulta eseul The History of Calvinism and Arminianism among Romanian Baptists, realizat de Nicolae Chiciudean.

Chiar și după o lectură sumară, se poate observa că Articolul 3 din Mărturisirea credinței, referitor la doctrina despre păcat, este preluat în întregime din mărturisirea germană de la 1847. Sunt foarte clar afirmate depravarea totală și inabilitatea moralăa omului căzut.

Articolul 4 (despre mântuire) este o prescurtare a aceluiași articol din mărturisirea de la 1847. Varianta românească pierde ideea că „singura cale de salvare a omului din păcat și de consecințele îngrozitoare ale acestuia este prin potolirea mâniei lui Dumnezeu și prin deplina satisfacere a dreptății Sale sfinte”. De asemenea, se trece peste afirmația că „din veșnicie, Dumnezeu L-a desemnat pe singurul Lui Fiu, Isus Hristos, să fie jertfa de ispășire”.

Nici afirmațiile referitoare la persoana lui Hristos nu se regăsesc în varianta românească: „într-o unire dintre divinitatea Lui veșnică și natura umană, un suflet adevărat uman și un corp omenesc, care au fost, însă, și rămân în totalitate pure și fără de pată, astfel că nu a existat niciun păcat în inima lui Isus, nici în viața Lui exterioară.”

Din al doilea paragraf al articolului a rămas în varianta românească doar prima frază. Nu a fost tradus enunțul: „și că, prin aceeași [jertfă] avem iertarea de toate păcatele și nelegiuirile, justificarea, neprihănirea veșnică, răscumpărarea de la moarte, [de sub stăpânirea] diavolului și de iad, dar și viața veșnică; [tot prin ea] am primit și puterea de a urî păcatul, de a-l da la moarte, precum și voința și [puterea] de a face binele”.

Articolul 5, care vorbește despre alegerea necondiționată, este trunchiat, fiind păstrată doar prima frază. Se introduce însă un alt paragraf despre responsabilitatea omului, inexistent în mărturisirea germană.

Iată o traducere posibilă a întregului articol din original: Noi credem că, din eternitate, a fost plăcerea liberă a lui Dumnezeu, necălăuzită de ceva din afara Ființei Sale, intenția Sa determinată de a răscumpăra păcătoși. În acest scop, încă înainte de întemeierea lumii, din iubirea Sa necondiționată și milostivă, a fost hotărât în cadrul Dumnezeirii ca Iehova, Cel Uns, prin întruparea și prin moartea Sa, să fie Mântuitorul (Răscumpărătorul), astfel încât, din rasa umană pierdută în decursul timpului, răscumpărarea să fie aplicată celor care au fost aleși de Tatăl, ale căror nume sunt scrise în cer, celor care s-au dat pe ei înșiși în mâinile Mântuitorului ca popor al Său, ca oi ale turmei Sale, celor pentru care El și-a dat viața, aceștia fiind moștenirea Sa, rodul suferințelor și al morții Sale, mireasa Lui. Viața veșnică în Hristos a fost asigurată pentru aceștia și, în același timp, au fost asigurate toate mijloacele prin care ei să fie aduși la credința în Hristos, la sfințenie și, în cele din urmă, la fericirea veșnică. Acest decret al lui Dumnezeu este de neschimbat și din veșnicie imuabil, astfel că cei pe care îi privește, cei aleși, nu pot fi smulși din mâinile lui Hristos, ci ei sunt păstrați, prin puterea lui Dumnezeu, în credință și în dragoste pentru Hristos, până când devin co-moștenitori ai slavei Sale”.

Articolul 6 din mărturisirea germană, despre mijloacele harului, a fost eliminat în întregime în varianta românească din 1913. Însă, la articolul 7 din traducere, a fost introdusă fraza: „Deosebite mijloace rânduite de Dumnezeu pentru înaintare în sfințire sunt: cuvântul lui Dumnezeu (Sft. Scriptură), rugăciunea și împărtășirea credincioșilor unii cu alții.”

Iată o traducere a articolului 6 din Glaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847): „Noi credem că Dumnezeu a rânduit mijloacele harului, prin care El îi atrage pe păcătoși la Sine și le aplică mântuirea pe care Hristos a obținut-o. În acest sens, Dumnezeu are o ordine bine stabilită, care nu poate fi modificată de noi fără abateri de la voința divină. În primul rând, a) Cuvântul lui Dumnezeu este folosit. Cei convertiți prin [auzirea] Cuvântului, prin lucrarea Duhului Sfânt, sunt apoi adăugați la Biserica lui Hristos prin b) Botez și, în același timp, ca membrii ai acestei biserici sărbătoresc c) Cina Domnului proclamând moartea lui Hristos și [intrând în] comuniunea cea mai intimă cu El. Comuniunea sfinților își găsește, de asemenea, cea mai înaltă expresie a sa în Cina Domnului. Cu toate acestea, Rugăciunea este sufletul tuturor mijloacelor harului și a stării de har, în general. Acesta începe încă din primul moment al vieții noi și nu încetează niciodată”.

Articolul 6 din mărturisirea de la 1913, despre nașterea din nou, reia articolul 7 din varianta germană (1847), însă exclude ultima frază, care face referire la regenerarea monergistă: „Această transformare minunată în inima și conștiința păcătosului este exclusiv lucrarea Duhului Sfânt, care, în acord cu voia plină de har a lui Dumnezeu, însoțește Cuvântul cu toată lucrarea Sa atotputernică și eficientă, realizând astfel regenerarea păcătosului carnal, deschizându-i inima, luminându-i sufletul și producând credință vie în Hristos.”

Articolul 7, despre sfințire, din mărturisirea baptiștilor români este o variantă mai scurtă a articolului 11 din mărturisirea germană. Iată o traducere integrală a articolului original: „Noi credem că, fără sfințire (sfințenie), nimeni nu va vedea pe Domnul. Sfințirea este o consecință a justificării păcătosului înaintea lui Dumnezeu prin credința în Hristos și este indisolubil legată de aceasta. Ea constă în faptul că – după ce stăpânirea păcatului asupra inimii regenerate a fost eliminată – acum, prin influența constantă a Duhului Sfânt, cei credincioși depun toate eforturile pentru a da la moarte păcatul care încă se agață de ei, pentru a împlini legea Dumnezeului lor și pentru a oferi sufletul și trupul lor ca o jertfă vie, plăcută lui Dumnezeu, prin care El este slăvit. În același timp, aceste eforturi pot fi, totuși, depășite de unele slăbiciuni și de păcat, pe care ei nu îl scuză, ci mai degrabă îl regretă profund, deoarece acesta îl ofensează pe Dumnezeul lor milostiv și tulbură pacea lor cu El. În acest caz, ei nu vor găsi o odihnă până când nu au obținut iarăși iertare, pe viitor trăind mult mai atent.

O dragoste sfântă și filială (specifică unui fiu) pentru Dumnezeu și poruncile Lui este cel mai important aspect al sfințirii; această dragoste, care este produsă, menținută și hrănită în inimă de Duhul Sfânt, îl face pe cel credincios să fie treptat în asemănare cu Dumnezeu. Noi considerăm că sfințirea trebuie să continue pe parcursul întregii noastre vieți; chiar și în cazul celei mai sfinte vieți avem încă nevoie de harul iertător al lui Dumnezeu prin sângele lui Hristos.”


În concluzie, se poate spune că Mărturisirea credinței creștinilor botezați, în general numiți baptiști, documentată cu citate din Sfânta Scriptură (1913) are accente calviniste moderate. Sunt susținute clar și răspicat depravarea totală, alegerea necondiționată, regenerarea monergistă. Doctrina perseverenței sfinților în har poate fi dedusă din folosirea unor expresii ca „în sfârșit ne va introduce în împărăția Lui cea vecinică” sau „a-i rândui la viața vecinică și fericită”. Răscumpărarea particulară nu este nici negată, nici afirmată.

CHARLES SPURGEON: PREDICAND IN CIUDA ADVERSITATILOR – JOHN PIPER


This set of images was gathered by User:Dcoetz...

Charles Spurgeon, National Portrait Gallery, London website via wikipedia

Schiţe de prelegeri: 3

Charles Spurgeon: predicând în ciuda adversităţilor

John Piper

Spurgeon ne învaţă că trebuie nu doar să trăieşti având inima frântă, ci trebuie să continui să predici având inima frântă.

1) A fost un predicator

A ţinut 600 de predici înainte de a împlini 20 de ani.

S-au publicat 63 de volume cu predicile sale.

Săptămânal, se distribuiau 25000 de copii cu predicile lui Spurgeon, în timpul vieţii lui.

2) Un predicator condus de adevăr

Lucrarea de predicare implică cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu, iubirea adevărului lui Dumnezeu şi predicarea acestuia într-un duh potrivit, credea Spurgeon.

Trebuie să fii un teolog sănătos.

Cei care nu sunt teologi sănătoşi – sunt adversari ai vieţii creştine. Căci nu au orthodoxie în învăţătura lor.

3) Un predicator care a crezut Biblia

Raţiunea noastră nu trebuie folosită pentru a contrazice Scriptura care este autoritativă.

Noi trebuie să ne supunem minţile Scripturii, să acceptăm tot ce spune ea şi să o studiem, să o predicăm.

4) Un predicator câştigător de suflete

A câştigat suflete pentru Hristos prin predicile ţinute şi tipărite.

Îl consuma gloria lui Dumnezeu în mântuirea sufletelor oamenilor.

5) Un predicator calvinist

A avut dorinţa să-L pună pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Să privească orice lucru în lumina gloriei lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu e pe primul loc, nu omul.

Credea că există în biserica lui Hristos şi oameni mântuiţi care nu erau calvinişti. I-a acceptat şi pe unii paedo-baptişti să predice în amvonul său. Cu toate acestea, a insistat asupra învăţăturii curate a Bibliei.

Crezul lui era: Isus Hristos.

Calvinismul Îl onorează pe Isus Hristos mai mult decât orice alt sistem teologic. A predicat pe faţă calvinismul, nu a vrut să-l strecoare pe ascuns.

Calvinismul e o forţă conservatoare – credea cu putere Spurgeon. Dacă-l crezi, te va ţine lângă multe alte învăţături sănătoase din Biblie.

A predicat o doctrină calvinistă şi o moralitate puritană, a spus el.

6) Un predicator care a muncit din greu

Nu a fost un leneş în studiul pentru predicile lui.

În acelaşi timp, s-a ocupat de orfelinat, de revista sa, a revizuit predicile intenţionate pentru publicare, a mers la înmormântări, etc.

Se ocupa de bisericile care au fost înfiinţate de oamenii lui.

Citea şase cărţi de teologie pe săptămână! Multe dintre ele erau ale puritanilor.

Avea o memorie deosebită – ştia exact unde a citit un anumit lucru.

Uneori lucra 18 ore pe zi.

Azi e la modă să lupţi pentru sănătatea şi confortul propriu, să nu trudeşti prea mult.

7) Un predicator care a suferit mult

Tragedia din 1856, când la Surrey Hall au murit 7 persoane, călcate în picioare, când cineva a semănat panică strigând, neîntemeiat, „Foc! Foc!” – l-a marcat pe viaţă.

În 1869 îi va fi operată soţia. Operaţia nu reuşeşte şi ea va rămâne invalidă la 33 de ani. Nu va putea ieşi din casă. Rar l-a putut auzi predicând pe soţul ei. Dar nu a fost plină de amărăciune. Trimitea cărţile lui la păstori din toată lumea – aceasta a fost lucrarea ei!

Spurgeon a avut parte de suferinţe fizice: guta (o deformate a încheieturilor), reumatism, probleme la rinichi.

În ultimii 22 de ani, a pierdut a treia parte din oportunităţile de a predica duminică dimineaţa la Tabernacol, din cauza suferinţelor.

A fost ridiculizat, calomniat în public.

Ziarele îl vorbesc de rău. Unii predicatori din Londra îl vorbesc de rău.

Punctul culminant al suferinţelor sale – controversa Down-Grade.

A avut parte de depresii. În 1858 a suferit de prima depresie serioasă, la 24 de ani.

Uneori plângea ore întregi fără să ştie de ce. Avea momente de deznădejde. Şi îi era ruşine de ele.

Cum a perseverat?

Folosind strategiile harului.

1) Vedea depresia ca venind de la Dumnezeu pentru binele lucrării lui şi pentru gloria lui Dumnezeu

Suveranitatea lui Dumnezeu – vedea aceasta peste depresia lui. Dumnezeu permite depresia şi o controlează, o foloseşte pentru binele robului Său.

„Mi-ar fi greu să cred că am parte de un necaz pe care să nu mi-l fi trimis Dumnezeu! Paharul meu este umplut de Dumnezeu. Cantitatea e stabilită de Dumnezeu. Norii sunt trimişi de Dumnezeu, de un Dumnezeu iubitor”.

Scopuri ale depresiei:

a) smerenie – ca în cazul ţepuşului lui Pavel. Cei care au parte de onoruri în public, au adesea de îndurat disciplinare, ca să nu cadă în ispite. Ca să-I dea glorie lui Hristos.

b) ca să poată predica altora ce se află în depresie. Astfel poţi cunoaşte inima altora. Îi înţelegi mai bine.

c) depresia vine înainte ca Dumnezeu să reverse o binecuvântare mai mare.

Norul mai gros vine înainte să vină lumina. „Depresia e pentru mine un profet care-mi vesteşte faptul că va veni binecuvântarea”, spunea Spurgeon.

Ca Iosif – a fost în închisoare înainte să ajungă ministru.

2) Mijloace naturale

Relaxare în natură şi odihnă.

Dacă n-o faci, te vei frânge.

Când putea, punea miercurea deoparte pentru relaxare.

Uneori vei face mai mult făcând mai puţin! E mai bine să iei vacanţe decât să continui mergând fără opriri.

Plimbă-te – iei astfel oxigen pentru trup.

Somnul – te învaţă că nu eşti Dumnezeu, că trebuie să te opreşti.

3) Părtăşia cu Hristos prin rugăciune şi meditaţie

Citea şase cărţi (de obicei puritane) pe săptămână.

Avea părtăşia cu Dumnezeu citind despre modul cum L-au văzut alţii pe Dumnezeu.

„Am opt idei în cap atunci când predic”, spunea Spurgeon.

Citirea de cărţi bune te umplu de idei.

4) Privea la realităţile veşnice pentru a-şi reaprinde zelul în predicare

2 Cor. 4:16-18

Meditează la starea celor pierduţi. Aceasta îţi dă zel pentru mântuirea lor. Nu te va lăsa letargic.

5) Nu s-a lăsat să fie paralizat de criticile exterioare, căci ştia cine e

Criticile nu l-au frânt.

„Prin harul lui Dumnezeu sunt cine sunt”, spune împreună cu Pavel.

Nu te compara cu alţii, nu dori să fii ca alţii. Fii ceea ce eşti, ce trebuie să fii. Nu fi un imitator. Spune ce ţi-a spus Dumnezeu ţie, nu copia de la alţii.

Pledează pe baza sângelui lui Hristos – căci nu va fi perfectă lucrarea pe care o faci. Şi ea trebuie curăţată de sângele lui Hristos. sângele Lui să fie aplicat pe tot ceea ce faci.

Trupul lui Hristos te ajută să-ţi descoperi darurile.

„Nu pot să plac tuturor”, a experimentat el. „Când am avut grijă de ce zic, i-am ofensat pe cei mai mulţi. Când spun pe faţă, oamenii sunt mai gata să accepte adevărul”.

6) S-a încrezut în triumful final al lui Hristos

Către sfârşitul vieţii, a văzut cum liberalismul cuprindea tot mai multe biserici baptiste şi nu numai. Dar a crezut că valul se va întoarce. Valul adevărului se va întoarce. Dumnezeu va restaura adevărul în Biserica Sa şi credincioşii viitori vor vedea că el a avut dreptate în predicarea sa şi că liberalii au fost greşiţi.


(Schiţă a prelegerii lui John Piper – Charles Spurgeon: preaching through adversity, ţinută la Conferinţa pentru păstori de la Biserica Bethlehem în 1995. Prelegerea audio se găseşte pe www.desiringgod.org).

http://www.predici-reformate.com/

Politica moderna si principiul sperantei de Mihail Neamtu


Politica modernă și principiul speranței reprezintă titlul unui excelent articol scris de către Mihail Neamțu filosof, teolog și istoric. Articolul semnalat din care am reprodus pasajul de mai jos este structurat în trei părți după cum urmează:

1. Fides, Spes et Amor,

2. Utopia marxistă,

3. Optimismul progresist

Prima parte vorbește de modelul original al speranței așa cum se regăsește el în creștinism, cea de-a doua se concentrează pe utopia marxistă și denaturarea învățăturilor creștine în regimurile totalitare fie ele de dreapta (fascism) fie de stânga (comunism). În ideologiile totalitare intervine umanismul înțeles ca acea filosofie în care omul este pus în centrul universului, el este un dumnezeu venerat de către cei din jur. Dar umanismul leninist cu al său proiect de inginerie socială cu încrederea neștirbită în om este o utopie, o pervertire a eticii creștine. ,,Măsluirea principiului creştin al speranţei apare şi în varianta soft a gândirii de stânga. Mai întâi, sunt cei care afirmă că memoria trecutului nu contează – altfel spus, că orice proiect antropologic sau politic poate începe de la zero”.  Trecutul nu contează este o afirmație care se regăsește într-o anumită măsură și în discursul evanghelic contemporan -vezi cazul Răscumpărarea memoriei– nu numai în politica americană la care face referire Mihail Neamțu. Inițierea unui proiect politic sau religios fără a lua în considerare fundamentul pe care zidești este o altă formă de utopie care duce la primatul rațiunii. Acesta este afirmat în contextul progresismului care pune în discuție ,,înțelegerea clasică asupra naturii umane.

 Fides, Spes et Amor,

Cine ne-ar contrazice dacă am spune că religia creștină rafinează, între altele, o artă speranței? Acolo unde alții văd fatalitatea bolii, a păcatului sau a morții, ucenicii lui Iisus întrezăresc posibilitatea miracolului: fiul risipitor se întoarce la casa tatălui, tâlharul se pocăieşte înaintea obştescului sfârşit, vameșul devine sfânt iar mormântul gol anticipează Învierea.

Nu vorbim aici doar despre revelaţiile unui timp al regenerării (primăvara, cu tot ceea ce înseamnă explozia de flori, culoare şi parfumuri naturale). Sfântul Pavel pune speranța în relație cu alte două virtuţi: credința și iubirea. Nădejdea şi dragostea sunt, aşadar, vase comunicante în sufletul celui atins de prezența lui Hristos. Bătălia pentru adevăr, curajul jertfei de sine, înfruntarea mizeriei morale – toate acestea sunt posibile pentru că Dumnezeu înnoieşte neîncetat firea prin har. Creștinismul nu idealizează natura umană. Dimpotrivă, condiția omului căzut e vizibilă în lupta dintre carne și spirit, dintre neputință și voință, dintre revoltă și ascultare. Un asemenea spectacol descurajează orice reverie sentimentală despre Adam.

O inimă capabilă de apostazie sau o minte îmbătată cu iluzii pot deveni, totuși, receptacolul neaşteptat al luminii. Convertirea lui Whittaker Chambers în plină libertate, botezul lui Nicolae Steinhardt în bezna închisorii, revelațiile lui Alexander Soljenițîn în plin univers concentraționar – iată istorii personale care demonstrează cum principiul creștin al speranței este eficace doar printr-o liberă asumare a Crucii. E un lucru uşor de spus, dar greu de împlinit.

Memorialul Durerii – gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste. Armand Goșu în dialog cu Lucia Hossu Longin


Cum s-a nascut  Memorialul Durerii, ca proiect jurnalistic?

In vara anului 1991 o echipa a Televiziunii elvetiene, la invitatia Senatului Romaniei, personal a d-lui senator Radu Ciuceanu, a realizat un periplu prin cateva dintre fostele inchisori politice ale Romaniei, in urma caruia a difuzat o emisiune de treizeci de minute. Noi, cei de la Televiziunea publica, am fost chemati sa urmarim deplasarea si, in masura timpului disponibil, sa filmam si sa producem si noi tot o singura emisiune.

In aceasta prima calatorie in Infern, am descoperit martorii. Datorita lor am stiut atunci, in acele zile, ca nu stim nimic despre cele patru decenii de comunism decat ceea ce am trait noi in planul psihologic si al existentei de zi cu zi, frigul, foamea, frica, cenaclul  Flacara, cenzura, copiii nedoriti si nimic despre latura represiva, concentrationara a sistemului. Au existat institutii care s-au comportat criminal, oameni care au dispretuit legile si statul de drept si care au omorat semeni de-ai lor, in numele apararii cuceririlor socialismului.

Ignoranta a fost politica de stat in Romania lui Ceausescu. Am mai intrevazut in acele interviuri cu martorii dimensiunea  halucinanta a acestui cosmar. Sute de inchisori, lagare, spatii de deportare, mii de romani ale caror biografii insemnau tineretea, primii ani de facultate, apoi punct. Arest, judecata, „dusman al poporului”, Gherla, Canal, Aiud, Balta Brailei, deportare, familie distrusa, viitor anulat, suferinta, marginalizare, exil.

Niste savanti occidentali au descoperit ca la nastere ochii cartitei functioneaza normal, iar orbirea este dobandita in urma unui proces de adaptare la mediu. Multi eram orbi. Putini am avut sansa sa vedem adevarul in anii ‘90; unii se mai lupta cu aceasta orbire si azi.

Am propus conducerii  TVR, la inceput, un serial de 6 episoade – perioada 1944-1964 – si apoi, desprinzandu-ma din conditiile impuse (sa nu ma abat de la subiect – „epoca Dej” -, sa nu vorbesc de actualitate si mai ales de suferinta urmasilor, sa nu realizez biografii ale unor lideri politici, care ar fi fost comparabile cu cele ale noilor emanati ai revolutiei: Iliescu, Brucan, Barladeanu si comparatia n-ar fi fost in favoarea celor din urma), sa realizez un serial de cursa lunga despre spatiul concentrationar romanesc.

Eu am crezut in libertatea din decembrie 1989. Si am profitat de ea. Nu mi-am deschis un butic, n-am pornit afaceri, ci mi-am folosit curajul si puterile sa spun ceea ce imi fusese interzis. De altfel, printre lucrurile minunate, putine ce-i drept, dobandite de romani dupa ‘89: piata libera, drepturile omului, exista si libertatea de expresie.

Condamnarea comunismului – un act temerar

Cum va explicati atitudinea conducerii  TVR de atunci si a unor importanti demnitari care nu stiau ce pretexte sa mai inventeze pentru a bloca difuzarea Memorialului Durerii?

Este aproape imposibil ca cei din generatia de jurnalisti, sa zicem, a anului 2000 sa inteleaga cum puteai sa produci un serial anticomunist intr-o institutie care, desi se proclamase libera si independenta, nu era libera in totalitate si nici oamenii ei desprinsi de mentalul comunist. Au fost colegi de-ai mei care, in timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, au condus detasamentele muncitoresti spre Piata, incitandu-le la violenta. Si nu erau din generatia dinozaurilor. Foarte tineri, cataratori exceptionali. Cu timpul au devenit fideli ai unui mare partid istoric si, in urma cu doi ani, exponentul lor in Consiliul de Administratie. Ce sa mai vorbim ca aici, in  TVR, se aflau angajati fosti delatori ai generatiei 1956, fosti activisti care luptasera cu arma in mana impotriva partizanilor si un procent foarte mare de copii ai fostilor generali de Securitate. Inclusiv fiica lui Pacepa, o victima care trebuia tinuta insa sub supraveghere. Eram colegi, la propriu si la figurat, cu multi locatari din cartierul Primaverii.

Asa se explica de ce, inca din primele ore ale Revolutiei, in cabinetul de la etajul al XI-lea al  TVR, echipa d-lui Iliescu corecta toate mesajele in care aparea „revolutie anticomunista”, inlocuind-o cu „revolutie anticeausista”. Nu se dorea sub nici o forma denigrarea sistemului, ci doar a celor care l-au gestionat prost. Era noua stilistica a reciclarii. Iar cateva luni mai tarziu, anticomunismul personajelor din Memorialul Durerii era evident singur-singurel, in peisajul autohton, fiind etichetat cand desuet, cand revansard, vanatoare de vrajitoare, o piedica in calea concilierii, un serial izolat care face din „banditi” eroi etc.

Ordinea de stat pe care o aparasera Draghici, Nicolski, Plesita, Enoiu parea sa fie aceeasi si in anii aceia de dupa revolutie, de vreme ce dreptatea era o vorba goala pentru cei prigoniti. Iar sistemul ii apara prin toate mijloacele pe prigonitori, nelasandu-ne nici macar dreptul de a le cunoaste numele. Am beneficiat de atacurile cele mai violente, mai fulminante, de la tribuna parlamentului, ale deputatilor PDSR si PSM, acuzatia fiind de ” propaganda anticonstitutionala”, in timp ce comici vestiti de ieri si de azi ai celor doua Camere cereau interzicerea „crimei de la TVR”, a crimei de a memora suferintele produse de comunism.

Am suportat in anii ‘92 -’93 o adevarata „euforie” a urii, amintind de aceeasi campanie plasata in anii ‘50 si ale carei tinte au fost protagonistii Memorialului.

Memorialul nostru s-a difuzat in august 1991 si primele episoade au fost socante.

Atat de mare a fost impactul primului documentar, incat colegii mei mi-au spus ca, dupa difuzare, noaptea, vecinii le-au sunat la usa si i-au intrebat ce se intampla la  TVR: este un post pirat? Nu aceea era televiziunea care le intra zilnic in casa. Era o istorie a personalitatilor care traversasera desertul rosu cu demnitate, care suferisera ani grei de temnita pentru convingerile lor anticomuniste. Si care nu se regaseau in noile structuri politice ale Romaniei.

Ati realizat si s-au difuzat 140 de episoade in 16 ani. E, fara indoiala, un mare succes, intr-o lume plina de proiecte interesante, dar adesea lipsita de energia de a le duce la capat. Ce a contat mai mult? Incapatanarea dumneavoastra sau ati beneficiat si de sprijinul unor lideri politici, asociatii, membri in consiliile de administratie ale  TVR?

A contat faptul ca n-am fost singuri.

Societatea Timisora , colegii mei din mass-media (Romania libera, Cotidianul, Evenimentul Zilei, Baricada), revista 22, revista Memoria, Fundatia Academia Civica, Video Dialogul lui Sorin Iliesiu, editura Humanitas si alte edituri.

Asociatia Fostilor Detinuti Politici,  cu omul de mare probitate morala din fruntea ei, Constantin Ticu Dumitrescu, istorici ca acad. Alexandru Zub, Dennis Deletant, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu. Exilul, cu numeroase actiuni de sprijin. Toti laolalta si fiecare cu uneltele sale am conlucrat la intelegerea corecta a trecutului, a acelui trecut in care s-a produs devalorizarea tuturor valorilor.

Sa nu uitam ca au fost forte care au vrut sa stearga cu buretele sau sa proiecteze in spatiul derizoriului, al relativismului cultural si moral urmele totalitarismului comunist.

Si, desigur, a contat afectiunea mea pentru aceasta lume care ne-a fost „rapita”. Pentru „nesfarsita suferinta” din Gulagul romanesc.

Concluziile Raportului Tismaneanu contin recomandari privind difuzarea  Memorialului Durerii. Care mai este astazi situatia? Lucrati la noi episoade? Se vor relua doar cele vechi? Se va difuza in continuare Memorialul Durerii la TVR?

Condamnarea crimelor regimului comunist ar fi fost deplina, in conditiile in care recomandarile Raportului Tismaneanu ar fi devenit realitate.

Legislativul de la Bucuresti se lupta pentru cauze minore, imi permit sa afirm aceasta, si nu pentru a transforma in norma, in lege actul fundamental de la 18 decembrie 2006.

Numai pentru ca aceasta condamnare oficiala a fost rostita de presedintele Romaniei?!

Printre aceste recomandari figura si continuarea difuzarii la Televiziunea publica a  Memorialului Durerii – noi episoade si reprogramarea la o ora rezonabila, decenta a filmelor deja realizate in seria cunoscuta.

Ultimul Memorial a fost difuzat la sfarsitul lunii mai. Si punct. Tacere. Sigur ca m-ar interesa un program de reluare a celor mai bune episoade. Dar nu am primit nici o invitatie in acest sens si, cum nu este nici un istoric in viitorul Consiliu de Administratie al  TVR, ci multi „profesionisti” de la Crizantema de Aur (asta e moda in ultimii ani), ca de obicei, memoria va fi invinsa de divertisment. Sau, de ce nu, de un viitor cenaclu Flacara?!

Lucrez in acest timp la un proiect de 6 filme politice – coproductie  TVR 1 si Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania – numita Reconstituiri. Filmele care incearca sa dea la o parte praful de pe dosare si cazuri prezentate fals la timpul lor, prezentare tributara surselor de informatii ale Securitatii. Incepem, de exemplu, cu reconstituirea atacului de la 23 august 1981, din comuna Pui, judetul Hunedoara; o zi in care trei tineri confisca un autobuz cu pasageri, cu gandul de a forta frontiera si a trece in Iugoslavia. Se produce acolo un moment de iad, o baie de sange, cei trei „teroristi” sunt arestati. „Din ordinul comandantului suprem” cei trei vor fi lichidati. „Sa dispara de pe fata pamantului” – a cerut dictatorul. Ceausescu se temea in cazul unui proces public ca „societatea va vedea ca sistemul nu era perfect”. De aceea a ales asasinarea lor.

Desecretizarea completa a arhivelor

Descrieti in postfata editiei cartii  Memorialul Durerii aparuta la Humanitas o scena suprarealista. Ati fost avertizata de procuratura ca, daca mai faceti interviuri cu tortionari precum Nicolski sau Ciolpan, o sa le provocati atacuri de cord acestora si riscati sa fiti chemata in justitie. S-a schimbat ceva in acesti 16 ani in atitudinea diverselor institutii de stat, procuratura, SRI, SIE fata de Memorialul Durerii?

S-a schimbat enorm. Alianta D.A. a reusit sa deschida usile ferecate ale institutiilor care ar fi trebuit sa se ocupe de adevar si de dreptate. Semnalul cel mai optimist l-au dat  Ministerul de Justitie, SRI, CNSAS. Infiintarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, ca si a Comisiei Tismaneanu, precum si activitatea laborioasa a Memorialului de la Sighet demonstreaza institutional ca Romania nu doar declara, ci este interesata sa documenteze de ce atat in epoca Dej (una puternic represiva, concentrationara, dominata de lagare si de penitenciare), ca si in epoca Ceausescu – aparent mai toleranta, dar la fel de politieneasca – a existat o continuitate a sistemului comunist, in ceea ce a insemnat persecutii, incalcarea drepturilor omului, omniprezenta Securitatii.

Mai ramane un ideal de atins: desecretizarea completa a arhivelor. Este absurd ca, la 17 ani de la prabusirea comunismului, sa nu avem acces la arhivele Partidului Comunist, partid care, ca si Securitatea, a iesit din istorie in decembrie 1989. Desi stafia lui am zarit-o in 18 decembrie 2006 in Parlamentul Romaniei.

Eu cred insa ca acest moment, indiferent cata conflictualitate a produs in clasa noastra politica, transcende si justifica fosta „Alianta D.A.”.

Gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul ramane in cartea de istorie ca un act temerar, cu atat mai temerar cu cat este insotit si de vointa de a iesi din cosmarul comunist.

Aceasta mi se pare a fi cea mai importanta schimbare produsa de democratia romaneasca in cei 17 ani de dupa revolutie si care a antrenat, la randul ei, o schimbare de fond la institutiile pe care le-ati amintit.

Fara de care nu se poate face cercetare, memorialistica, istoriografie.

Fata in fata cu tortionarii

Cred ca unul dintre cele mai interesante interviuri pe care le-ati realizat a fost cel cu Alexandru Nicolski. Nu cred ca exista o alta marturie a lui Nicolski in afara de cea inregistrata de dumneavoastra. Cum ati izbutit sa-l convingeti sa va dea un interviu? Intentionati sa transcrieti integral cateva marturii cum ar fi cele ale lui Nicolski, Ciolpan, Craciun si alti tortionari si sa le publicati intr-un volum sub egida  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, unde ocupati functia de secretar general? Pentru istorici, cel putin, ar fi o sursa de documentare exceptionala.

Cel mai greu a fost sa-l gasim. De convins, l-am convins destul de usor, pentru ca acesti fosti satrapi ai lumii comuniste abia asteapta sa redevina, fie si pentru cateva minute, führerii care au fost odinioara.

Nu-i vedeti pe securistii lui Ceausescu cu cata inconstienta ne vorbesc de „faptele lor glorioase de arme” cand apar pe ecranele televizoarelor? Cum au aparat ei independenta si suveranitatea… Cat de limitati sunt! Pentru ei, si azi, valorile nationale se rezuma la Partidul Comunist. Asta au slujit cu zel.

Desi eu m-am dus la generalul Nicolski sa-i iau un interviu, rolurile s-au inversat.

Devenisem aproape un anchetat. Era ceva uluitor in agresivitatea si cruzimea fostului enkavedist. Ataca nu ca la o corida, pe fata in arena, ci muscand, ca un animal scarbos. Mi-a amintit asemanarea pe care Adriana Georgescu, o victima a lui, o facea, numindu-l omul sobolan. Accesele lui de ura erau accese zoologice. Gata mereu sa dea in clocot.

Abia la sfarsitul interviului mi-am dat seama ca marele Nicolski tremura de frica… M-a intrebat: si acum vine ghilotina?

Era de neconceput pentru el, batausul, tortionarul, fiara, ca nu venisem insotiti de procurori, de politie, ca nu-l arestam.

Scosi de sub clopotul de sticla in care i-au conservat regimul Dej, regimul Ceausescu si chiar regimul Iliescu, acesti batrani securisti se adaptau noii situatii, preluand imediat comanda… isi simteau dintr-o data tresele pe umeri.

Unul dintre ei mi-a marturisit ce placere i-ar face sa ma aresteze… Uneori doar pistolul mai lipsea din spatiul acestor confruntari dure.

Imi trebuiau cateve zile de refacere dupa asemenea convorbiri. Eram literalmente bolnava, epuizata.

Am realizat in cadrul  Memorialului Durerii o serie neagra, biografii ale temnicierilor incepand cu Alexandru Nicolski, Gheorghe Craciun, Vasile Ciolpan, Liviu Borcea si multi altii.

Aceasta serie si cu DVD-urile respective vor constitui volumul al doilea al cartii  Memorialul Durerii – O istorie care nu se invata la scoala.

Sper ca si viitoarele volume sa le public – cat mai curand – sub egida  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania.

Cunosc destul de multi oameni care erau ravasiti dupa vizionarea cate unui episod din  Memorialul Durerii, fiind impresionati pana la lacrimi de marturiile victimelor. Ce sau cine v-a impresionat pe dumneavoastra in mod special?

Ma simt atasata de toti protagonistii serialului. Spuneam de curand, intr-o formulare nu suficient de explicita, ca iubesc aceasta lume atroce marcata de suferinta, tristete, penitenciar, moarte.

Cum sa iubesti raul? Ma chestiona cineva.

Dar eu ma refeream la cei ce au suportat raul, nu la cei care l-au produs si l-au cautionat.

Filmul meu e in fond un gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste.

O demonstratie ca memoria, iubirea, credinta in Dumnezeu pot invinge neantul, uitarea.

Ati primit sprijin din partea istoricilor, sa-i spunem consultanta de specialitate, in toti acesti 16 ani pentru realizarea  Memorialului Durerii?

In primii ani nu gaseam un istoric care sa vrea sa comenteze perioada recenta (cei 45 de ani de dictatura comunista). Probabil ca multora le era frica. Existau, pare-se, numai specialisti in epoca fierului, in feudalism. Iar comunismul fusese pe Marte sau pe Jupiter, nu in Romania.

Dar m-a ajuns din urma generatia noua de istorici.

Am colaborat la Memorial cu acad. Al. Zub (fost detinut politic), Dennis Deletant, Romulus Rusan, Stelian Tanase, Marius Oprea, Stéphane Courtois, Ioana Boca, Vladimir Bucovski si o echipa de tineri cercetatori de la  CNSAS.

De ce credeti ca istoricii au ramas in urma jurnalistilor in a dezvalui pagini de istorie recenta?

Un timp au ramas in urma. E vorba de anii ‘90. Dar, pe parcurs, au preluat aceasta operatiune si o realizeaza exceptional.

In jurul d-nei Ana Blandiana si al Memorialului din nordul tarii exista o echipa de istorici care a editat  Analele Sighet si nenumarate lucrari.

Comisia Prezidentiala condusa de Vladimir Tismaneanu care a redactat Raportul asupra celor 45 de ani de dictatura comunista a reunit nume consacrate ale cercetarii istorice. Efortul lor ne-a ajutat sa intram moral in randul lumii. Universitatile au corpuri redutabile de tineri istorici.

Marius Oprea are si el la  IICCR un nucleu extrem de abilitat sa produca studii asupra istoriei recente. Si, mai ales, sa documenteze crimele comise in perioada comunista.

Nu mai exista nici starea aceea de angoasa si de timorare din anii ‘90… Reactualizata cu unele nuante intre 2001 si 2004, cand iar am avut un sentiment de teama. Atunci mi s-a oprit si serialul.

E bine sa intelegem trecutul, ca sa stim ce am trait si cum am trait.

A meritat atata efort din partea dumneavoastra producerea si difuzarea  Memorialului Durerii? Oare s-a schimbat ceva in mintea publicului care a vizionat aceste episoade? Ce reactii aveti din partea publicului?

Am sa va raspund la aceste intrebari, citand-o pe d-na Flavia Balescu, sora lui Corneliu Coposu, care l-a insotit pe Senior in deportarea de la Rubla si care a marturisit ca  Memorialul Durerii a contribuit decisiv in acesti 17 ani la desteptarea poporului roman.

Ce pacat ca, in momente inaltatoare ale istoriei de dupa decembrie 1989, politicienii nostri n-au fructificat deplin aceasta trezire… aceasta sansa.

Ne aflam in situatia paradoxala cand un popor luminat e condus, inca, de o clasa politica care bajbaie in tenebre, indecisa si, mai ales, neputincioasa in a-si intelege misiunea. Gravitatea momentului de fata. In asta sta tenacitatea noastra.

Sa nu iesim din nocturna. Sper sa depasim impasul.

Interviu realizat de Armand Gosu

14 iunie 2007

Sursa: Revista 22, articolul Memorialul Durerii – gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste

Secularizarea şi Europa contemporană – particularităţile Europei Centrale şi de Est


Europa s-a construit pe sinteza dintre filosofia elenistă, dreptul roman şi culturile locale specifice populaţiilor europene, prin aderarea acestora la mesajul universal al creştinismului.

De-a lungul istoriei găsim această sinteză în Imperiul Bizantin şi la formaţiunile formate după căderea lumii eleniste şi romane astfel încât, de-a lungul secolelor, valorile creştine au format mentalitatea europenilor: Evanghelia ne învaţă iubirea, caritatea, solidaritatea, respectul faţă de om, fundamentele familiei şi nevoia de formare a spiritelor libere care gândesc şi muncesc pentru propria mântuire şi a celorlalţi. Respectul pentru om şi pentru libertatea sa a inspirat lupta pentru  drepturile omului, iar acestea au permis afirmarea unui spaţiu public neutru care permite convieţuirea indivizilor cu credinţe şi religii diferite.

Astăzi, câteva trăsături fundamentale ale Uniunii Europene aparţin moştenirii creştine:

a)     drepturile fundamentale ale omului;

b)    conştiinţa rădăcinilor creştine ale patrimoniului spiritual al popoarelor europene;

c)     reglementarea raporturilor dintre Biserică şi Stat, încredinţate dreptului naţional al fiecărui stat în cadrul principiului libertăţii religioase.

Globalizarea pune în discuţie validitatea acestor principii, iar Europei îi aduce o provocare specifică, rediscutarea legăturii dintre specificul şi universalismul identităţii europene.

Pentru a aprofunda aceste subiecte din perspectiva filosofiei, istoriei sau teologiei, vă invităm să participaţi la lucrările simpozionului

Secularizarea şi Europa contemporană – particularităţile Europei Centrale şi de Est –

care va avea loc la Oradea, în 4 şi 5 martie 2011, la sediul Departamentului Facultăţii de Teologie Greco-Catolică, str. Parcul Traian nr. 20.

Vă rugăm să confirmaţi participarea D-vstră şi titlul comunicării până la data de 20 decembrie 2010, la adresa de poştă electronică gctoradea@gct.ubbcluj.ro

sursa dr. Ionuţ Popescu via Marius Cruceru

A murit Aurel Popescu


Daniel Brânzei anunță pe blogul său, că fratele Aurel Popescu, predicator baptist, lider de opinie, luptător împotriva comunismului și om de o mare noblețe și sensibilitate spirituala a trecut la cele veșnice.

Aurel Popescu a inițiat alături de Pavel Nicolescu în anul 1979 Comitetul Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), acțiune considerată de către Dănuţ Mănăstireanu ca fiind ,,singura contestare pe baze ideologice a regimului comunist din România.”  Datorită acțiunilor sale Aurel Popescu a fost anchetat, arestat iar ulterior forţat să părăsească ţara.

Aurel Popescu și Pavel Nicolescu în Sacramento, California cu ocazia Convenției din 2004.

Puteți citi mai multe despre Aurel Popescu în cartea Amintiri cu sfinți al lui Daniel Brânzei