Arhive categorie: Articole

Ruben Ologeanu – Dumnezeu are simțul umorului: Azi Richard Dawkins


Un articol interesant care îl readuce în atenția opiniei publice pe Richard Dawkins, de data aceasta cu o comparație interesantă între creștinism și islamul radical.

dawkinsDupă ce a sărit în apărarea clipului care promova rugăciunea Tatăl nostru, clip ce a fost oprit recent de la difuzare în cinematografele din Marea Britanie, Richard Dawkins, celebrul critic al creștinismului, revine în atenția publică cu încă o afirmație surprinzătoare: „Creștinismul este cea mai bună apărare împotriva Islamului radical„.

Citește mai mult din acest articol

Reclame

Ce-mi doresc de la Prodocens Media în anul 2016


Prodocens Media logo final2

Acest articol se datorează interesului și aprecierii mele pentru lucrarea pe care Prodocens Media o realizează, cu precădere în mediul online. De asemenea, mă simt legat în mod afectiv de această lucrare dată fiind relația de prietenie care mă leagă de fondatorul și directorul Prodocens Media, Cătălin Vasile.

Cătălin Vasile și Marius Silveșan - resized

Îmi aduc aminte și acum cu bucurie de momentul în care Cătălin mi-a împărtășit viziunea sa privind implicarea în lucrarea Domnului. Încă din toamna anului 2013 Cătălin Vasile avea viziune din partea lui Dumnezeu privind lucrarea, (slujirea prin) media.

Cătălin Vasile (14.06.2015)

Cătălin Vasile. Foto: Marius Silveșan

Viziunea Prodocens Media a fost exprimată în scris de către Cătălin Vasile, mesaj din cadrul căruia am selectat pasajul următor:

Numele PRODOCENS este format din două cuvinte din limba latină: “pro” care înseamnă “pentru” și “docens” care vine de la “a învăța”, “învățătură”. În acest cuvânt, PRODOCENS, regăsind-se nucleul misiunii pe care am început-o, și anume:

  1. Promovarea învățăturii și valorilor creștine într-un mod cât mai practic având ca suport Biblia și numai Biblia.
  2. Promovarea educației academice, a școlii, a lecturii și științei în special în rândul copiilor și tinerilor care din nefericire sunt din ce în ce mai puțin interesați de scoală, lectură și dobândirea de cunoștințe care sa-i ajute în viață.

Având ca bază însăși viziunea enunțată de Cătălin Vasile, iată sintetizat ceea ce-mi doresc de la  Prodocens Media în anul 2016.

  • Să continuie lucrarea de slujire în mediul online, dar și în cel „offline „
  • Să aibă o echipă profesionistă care să se implice și în alte domenii decât filmare și editare video.
  • Să producă mesaje proprii și să fie mai selectivă în ceea ce promovează prin share pe pagina proprie de Facebook.
  • Îmi doresc ca Prodocens Media să devină un portal qualty de știri. Ceva similar cu Christianity Today.
  • Ca persoană care activează în mediul academic îmi doresc ca Prodocens Media să se implice și în organizarea și susținerea de evenimente academice.
  • Deși sunt mai multe posturi de radio cu mesaj creștin, Prodocens Radio este o inițiativă binevenită și necesară. Un post de radio care să-si traseze propria cale, cea a mesajului Evangheliei, într-o lume a relativismului.
  • Prodocens Media să fie un instrument prin care Dumnezeu să lucreze la trezirea spirituală a bisericilor evanghelice și a credincioșilor. Mă bazez pe mesajul lui Cătălin Vasile adresat Bisericii Baptiste Nădejdea în 31 decembrie 2013, unul prin care îndemna biserica locală la trezire spirituală.

Cu drag,
Marius Silvesan

Cătălin Vasile – Nu voi uita niciodată ziua în care am fost mândru că sunt un creștin evanghelic


Nu voi uita niciodată ziua de sâmbătă, 19 Decembrie 2015, ziua în care într-adevăr m-am simțit mândru de comunitatea în care m-a așezat Dumnezeu atunci când, venind către Ambasada Norvegiei, am văzut câteva sute de oameni, tineri și mai în vârstă, mame și copii care pentru o vreme au renunțat la confortul propriu și la treburile zilnice pentru a fi alături de familia Bodnariu într-un protest pașnic,  dar cu un impact major.

Am fost mândru fiindcă, în sfârșit după mulți ani, ca și creștin evanghelic și cetățean al acestei metropole, foarte potrivită pentru creștinii anonimi,  am simțit că aparțin unei comunități evanghelice care vibrează, cu oameni care doresc să nu mai stea pasivi sub protecția zidurilor unei biserici, ascunși după amvoane și prin bănci și au decis să iasă, și cu putere să-și mărturisească crezul în ceea ce privește viața și familia.

Familia nu a fost creația omului,  ci invenția lui Dumnezeu care în dragostea Lui cea mare ne-a mandatat să ducem viața mai departe prin copiii noștri pe care îi avem pentru o vreme, copii pe care îi iubim, îngrijim și-i educăm străduind-ne să le oferim ce este mai bun, și mai ales cunoașterea lui Dumnezeu.

Am fost mândru să știu că alături de noi, cei prezenți în fața Ambasadei Norvegiei, mai erau câteva mii care cu siguranță ne susțineau în rugăciune și care ar fi dorit să fie cu noi.

Am fost mândru să vad că în București suntem o comunitate care începe să respire, care e gata să treacă peste bariera confesională și să-și mărturisească în public valorile.

Am fost mândru să particip la acest protest cu inima, dar și cu uneltele pe care le-am pus la dispoziția Evangheliei, camerele video și foto cu ajutorul cărora am surprins și am dat mai departe din suflul acestui eveniment.

Sunt mulțumitor Tatălui Ceresc pentru că m-am născut și trăiesc în România, în această țară așezată la intersecția dintre secularismul vestic și extremismul oriental, dar și pentru că sunt chemat de Dumnezeu să slujesc aici alături de voi, cei pentru care valorile Împărăției sunt mai importante decât ceea ce lumea consideră valori.

Ziua de 19 decembrie a fost și un antrenament pentru că vor mai veni zile în care vom mai face asta, poate din cauza nedreptăților sau a prigonirii care se apropie cu pași mici, dar siguri de noi.

În aceasta zi am ieșit pentru familia Bodnariu …mâine vom ieși pentru TINE …sau chiar voi pentru mine.

Așa să ne ajute Dumnezeu !

Cu prețuire,

Cătălin Vasile,
Prodocens Media

Ruben Ologeanu – Când religia ucide este timpul sa privim spre o Persoană


Cu toate riscurile de rigoare, și ca om al bisericii, pot afirma ca sunt situații în care religia poate ucide. Singura soluție este schimbarea religiei cu o Persoană. Trecerea de la un sistem la o Persoana simplifică semnificativ perspectiva asupra vieții. Pentru ca Persoana despre care vorbesc este Viața Însăși: Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat.

Când religia ucide este timpul sa privim spre o Persoană.

Ruben Ologeanu

Costel Ghioancă – Diversiunea pildei fiului risipitor în cazul Colectiv


Cel de-al doilea mesaj al pastorului Costel Ghioancă despre tragedia de la clubul Colectiv se referă la modul la modul în care a fost folosită Pilda fiului risipitor în cazul tragediei de la Colectiv. El atrage atenția că mesajul „Nu judecați” este construit în mod arbitrar pentru că NOI NU ÎI JUDECĂM PE CEI DIN COLECTIV, NE JUDECĂM PE NOI ÎNȘINE!

Mesajul este preluat cu permisiunea autorului.

descărcare (1)

Tragedia anului continuă, încă, în cazul clubului Colectiv. Durerea prin care trec cei direct implicaţi este cunoscută, poate, doar de către cei care au trecut prin situaţii similare. Este bine să facem tot ce putem pentru ei: să  le vestim Evanghelia, să ne rugăm, să plângem cu ei, să-i ajutăm financiar, să-i consiliem etc. Toate sunt bune şi lucruri de aşteptat din partea copiilor lui Dumnezeu.

Nu pot să nu constat totuşi o diversiune spirituală privitoare la cazul situaţiei tragice de la Club. Este, aşa-numita, diversiune a pildei fiului risipitor. Ce e cu această pildă (parabolă)?

Pe scurt, pilda se găseşte în Evanghelia după Luca 15, şi face parte dintr-un triplet de pilde (”Pildele Bucuriei”), alături de pilda oiței pierdute și a bănuțului pierdut.  Un fiu se răzvrătește împotriva tatălui său, îi cere partea de moștenire care i se cuvine și pleacă în lumea largă să-și trăiască viața. Trăiește într-un mod păcătos și iresponsabil, rămâne fără bani și prieteni, ajunge în zdrențe și muritor de foame. În cele din urmă, îi vine mintea la cap și hotărăște să se întoarcă acasă spre a fi primit nu ca fiu, ci ca un slujitor în casa tatălui. Prin contrast, tatăl îl primește cu multă bucurie și îl reabilitează potrivit cu statutul de fiu. Fratele lui mai mare se supără pentru această atitudine de bunăvoință și iertare arătată de tatăl față de fiul mic, și refuză să se bucure de întoarcerea acasă a ”fiului risipitor”.

Ideea acestei pilde este: Dumnezeu îi primește pe cei ce se pocăiesc, iar noi nu trebuie să judecăm pe nimeni care se întoarce la Tatăl din depravarea sa. Ce legătură are acest lucru cu situația de la Colectiv?

  • Singurul mod în care se poate aplica biblic această pildă la cazul Colectiv este dacă dintre cei răniți (sau alții din anturajul lor) se pocăiesc. Atunci, noi trebuie să ne bucurăm, să-i primim cu drag în sânul părtășiei frățești și să nu spunem, ca ”fratele cel mare”: „Acesta este un păcătos! Un rocker și un satanist! Nu mă pot închina Domnului împreună cu el… !” Așa ceva este greșit! Dumnezeu poate ierta și primi pe oricine. Noi nu trebuie să ne credem mai buni decât ei, ci să ne bucurăm dacă Domnul le dă harul pocăinței și al credinței!
  • Știți de vreun astfel de caz? Eu încă nu am aflat! Nu știu pe nimeni care să fi dorit să se pocăiască în urma evenimentului Colectiv, iar ”frații mai mari” să se fi supărat! Nu că așa ceva ar fi imposibil, dar încă nu am cunoștință să se fi întâmplat!

Atunci, de ce se face atât de mult caz cu pilda fiului risipitor? Această pildă nu ne spune să nu tragem învățăminte când se întâmplă tragedii, ci ne învață să nu-i judecăm pe cei ce se pocăiesc. Rolul diversionist în care este folosită pilda constă în a ne face să fugim de ideea de judecată! De ce, oare?

Iată concluziile:

  • Dacă cei ce au murit în cazul Colectiv au fost oameni nemântuiți, ce altceva a fost evenimentul dacă nu judecată? Ce poate fi mai grav decât să mori în păcat și să nu mai ai harul pocăinței? Desigur, asta în cazul în care nu credem că oamenii mai pot fi mântuiți și după ce mor?!
  • Dacă au murit ca oameni mântuiți, au murit într-un mod tulburător, dar au mers în brațele Tatălui, în fericire veșnică. Niciunul din cazurile de mai sus nu are legătură cu pilda fiului risipitor!
  • Mesajul spiritual pentru noi toți ceilalți este: sunt eu pregătit să mă întâlnesc cu Domnul? Sunt o persoană pocăită? Acesta este mesajul, și rolul unor astfel de evenimente este tocmai să ne îndemne la smerenie și pocăință.
  • Mesajul ”Nu mai judecați!”, construit în mod arbitrar pe baza pildei fiului risipitor, are rolul să ne adoarmă! NOI NU ÎI JUDECĂM PE CEI DIN COLECTIV, NE JUDECĂM PE NOI ÎNȘINE! Nu judecăm dacă au fost ei păcătoși sau nu, ne judecăm pe noi dacă suntem sau nu păcătoși. Nu judecăm unde au mers ei după moarte, judecăm unde vom merge noi dacă vom muri!

Regret că unii formatorii de opinie,  în loc să-i îndemne pe oameni şi la pocăință, îi îndeamnă doar la umanism. Unii o fac intenționat, alții fără ca măcar să-și dea seama. Trebuie să fim oameni, dar să plăcem mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor.

Pastor, Costel Ghioancă

Sursa: http://bisericaadonai.ro/diversiunea-pildei-fiului-risipitor-in-cazul-colectiv/

Costel Ghioancă – O perspectivă biblică despre Colectiv!


Costel Ghioancă, pastorul Bisericii Adonai din București, prezintă în acest material o perspectivă – pe care o consideră biblică – asupra a aceea ce s-a întâmplat la clubul Colectiv din București.

Mesajul este preluat cu permisiunea autorului.

descărcare

Am vrut să scriu câteva rânduri despre tragicul eveniment de la clubul Colectiv, la o zi-două după incident. M-am abținut, fiindcă mi-am dat seama că oricât de rațional și biblic aș fi dorit să fiu, tot nu puteam scrie ”la rece”.

Acum lucrurile s-au mai așezat, dar mărturisesc că și acum scriu puțin ”la cald”, nu din pricina evenimentului în sine, ci fiindcă internetul a fost supraîncălzit de diverse opinii, câteva dintre ele fiind citite și de mine.

Nu doresc să comentez opiniile altora, fiecare are dreptul să se exprime după cum consideră de cuviință. Îmi propun doar să prezint și eu o perspectivă – pe care o consider a fi biblică – pentru cei interesați, și care o vor considera a fi de folos.

  1. Perioada dintre prima și a doua venire a lui Hristos se numește travaliu, și trebuie să ne așteptăm la evenimente dureroase: „Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății; pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” (Matei 24:7-8). Deci, să ne așteptăm la evenimente precum Colectiv-ul: au fost, sunt și vor mai fi! Până la venirea Domnului, omenirea se va afla sub felurite calamități.
  2. Dumnezeu este Suveran și Providențial. Deși noi putem vorbi despre ”accidente” și ”incidente”, din punctul de vedere al lui Dumnezeu nu există așa ceva. El cunoaște totul și rânduiește totul, în mod activ, sau permisiv. A-l exclude pe Dumnezeu – de dragul de a-l scuza – din cadrul evenimentelor cotidiene (fie ele și tragice) este o erezie: „Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuși, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru.(Matei 10:29). Dacă vrăbiile nu cad fără voia Tatălui, cu siguranță nici cei din Colectiv nu au căzut fără voia Lui.
  3. Dumnezeu folosește durerile în scopuri diferite, în cazul celor necredincioși, față de fiii Lui.
    • În cazul celor necredincioși durerile duc, fie la pocăință, fie la împietrirea inimii și judecată.  „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbușe adevărul în nelegiuirea lor.” (Romani 1:18).
  • În cazul fiilor Săi, Dumnezeu urmărește scopuri diverse – disciplinarea, întărirea credinței și formarea caracterului christic: „Fiule, nu disprețui mustrarea Domnului și nu te mâhni de pedepsele Lui! Căci Domnul mustră pe cine iubește, ca un părinte pe copilul pe care-l iubește.” (Prov. 3:11-12). A se vedea și Evrei 12:8, respectiv, 1 Petru 1:5-9.
  1. Când alții trec prin tragedii (indiferent cine ar fi ei), noi nu trebuie să ne considerăm mai buni decât ei. „Credeți voi, le-a răspuns Isus, că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au pățit astfel? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel. Sau cei optsprezece inși peste care a căzut turnul din Siloam și i-a omorât, credeți că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți oameni care locuiau în Iersualim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.”(Luca 13:2-5). Toți trebuie să ne smerim, să nu-i judecăm pe alții, și să ne întrebăm cum putem fi mai mult pe placul Domnului!
  2. Când alții trec prin tragedii trebuie să plângem împreună cu ei (Romani 12:15) și să-i îndemnăm la pocăință (Luca 13:2-5). Aici trebuie să dăm dovadă de echilibru: unii au căzut în extrema umanismului, fără a mai vorbi nimic despre Dumnezeu, iar alții s-au așezat pe scaunul judecătorului, aproape bucurându-se de necazul altora. Ambele extreme sunt greșite. Noi trebuie să-i iubim pe oameni, să simțim cu ei, dar să le îndreptăm mereu ochii spre Dumnezeu și să-i îndemnăm la pocăință și la răbdare în credință.

Concluzii:

  • Evenimentul Colectiv are o fațetă umană și una spirituală: din punct de vedere uman vorbim despre nereguli ca cele ce au provocat ieșirea oamenilor în stradă, din punct de vedere spiritual vorbim despre un Dumnezeu Suveran care își împlinește planurile Sale.
  • Cei ce au murit în Colectiv: au fost judecați (atingând limita harului), dacă au fost necredincioși și cu inima împietrită, sau au mers în brațele Tatălui ceresc dacă au fost fiii Lui.
  • Cei ce au fost răniți în Colectiv: dacă sunt necredincioși vor face pași spre pocăință, sau spre o împietrire și mai mare, iar dacă sunt fiii Domnului vor beneficia de rezultatele disciplinării, sau ale celorlalte scopuri urmărite de Dumnezeu pentru ai Săi.
  • Prin extensie, în cazul familiilor celor morți sau răniți, precum și în cazul tuturor spectatorilor la acest eveniment vor exista următoarele urmări: fie pași spre pocăință, sau spre împietrire (dacă vorbim despre cei necredincioși), fie disciplinare, răbdare, rafinarea credinței, formarea caracterului christic (dacă vorbim despre fiii și fiicele Domnului).

Fie ca Dumnezeu să-i mângâie pe toți cei îndurerați și să ne dea tuturor harul pocăinței și al credinței!

Pastor, Costel Ghioancă

Sursa: http://bisericaadonai.ro/o-perspectiva-biblica-despre-colectiv/

REVISTA România Evanghelică Nr. 5 – Octombrie 2015


 

Ioan Bunaciu (cu logo)

Ioan Bunaciu (1925-2015) – Alin Cristea
Ioan Bunaciu (1925-2015) – o cronologie – Marius Silveșan
O pagină dintr-o carte: Pelerin spre patria cerească
Nu cred că e ușor să fii pastor – Teofil Stanciu
Biserica Baptistă din Dretea, jud. Cluj – 120 de ani
Alianţa Evanghelică din România – scurtă retrospectivă a celor 25 de ani de existenţă – Bogdan Emanuel Răduţ
Evanghelicul și cinematografia (1): Stare de fapt – Dionis Bodiu
Lumina și Lucia – Rodica Andrievici
Cununa rodirii – Speranța-Doina Cătană
Almanah evanghelic (5)

În cadrul numărului 5 al Revistei electronice „România Evanghelică” am scris o cronologie despre viața și activitatea pastorului și profesorului universitar Ioan Bunaciu

Pastorul Ioan Bunaciu a plecat la Domnul (1925-2015)


Ioan Bunaciu (cu logo)

Ioan Bunaciu s-a născut la 7 ianuarie 1925 în Comuna Gurba, Județul Arad și a trecut în veșnicie la data de 31 octombrie 2015 la București.

În anul 1950 absolvă Seminarul Teologic Baptist din București, iar după aceea devine pastor la Biserica  Baptistă Harul din Lugoj. De la Lugoj se mută la Biserica Baptistă Nr. 1 din Cluj pentru a putea urma în același timp Institutul Teologic Protestant din Cluj. În 1955 vine la București ca secretar la Seminarul Teologic Baptist din București și la scurt timp și profesor. În acest context se va muta de la Cluj la București și devine pastor al Bisericii Baptiste Providența. În perioada 1970-1988 a fost director al Seminarului Teologic Baptist din București, iar după Revoluția din decembrie 1989 în paralel cu activitatea didactică la Institutul Teologic Baptist din București a fost profesor universitar în cadrul Facultății de Teologie Baptistă a Universității din București și la Institutul Biblic Emanuel de la Oradea.

„A fost autor și co-autor a numeroase volume de istorie a baptiștilor din România precum și a câtorva comentarii biblice. A continuat să publice material cu caracter istoric și după 1989 în revista Creștinul azi, iar contribuția sa la istoria baptistă din România este de necontestat.

Ioan Bunaciu va fi înmormântat în București în Cimitirul Belu Evanghelic la o dată ce va fi comunicată ulterior.”

http://revistacrestinulazi.ro/2015/10/dr-ioan-bunaciu-a-plecat-la-domnul/

Mai jos reiau articolul scris cu ocazia zilei sale de naștere. Informațiile se bazează pe interviul pe care profesorul Ioan Bunaciu mi l-a acordat.

Ca unul care l-am cunoscut personal pot să spun că a fost un om al credinței, o persoană cu o memorie extraordinară, una care știa să se relaționeze cu oamenii și căruia nu-i plăcea să rămână dator nimănui.

Dumnezeu să-I mângâie pe cei rămași în urmă!

DSC_8191Ioan Bunaciu, pastor și profesor universitar, născut la 7 ianuarie 1925 în comuna Gurba județul Arad, serbează astăzi 90 de ani. Acesta este una dintre personalitățile baptiștilor din România, cu o contribuție deosebita în formarea personalului de cult, cu precădere a pastorilor, într-o perioadă în care educația teologică era restricționată și controlată de Stat prin Departamentul Cultelor. A absolvit Institutului de Științe Economice și Planificare (ISEP) în anul 1949. Între 1947-1950 frecventează Seminarul Teologic Baptist din București pe care îl va absolvi în anul 1950.

În 1956 a obținut licența în teologie la Institutul Teologic Reformat din Cluj (1951-1956), iar în 1974 doctoratul la același institut.

În ceea ce privește slujirea creștină, Ioan Bunaciu și-a început activitatea pe câmpul Evangheliei în anul 1950 ca pastor DSC_8189la Biserica Baptistă din Lugoj[1] (1950-1951)[2]. În iunie 1951 se căsătorește cu Otilia Turcu din Almaş, iar din toamna aceluiași an devine pastor al Bisericii Baptiste Mănăştur-Cluj (1951-1956), precum şi student al Institutului Teologic Protestant din Cluj. În anul 1953 devine secretar al Comunității baptiste din Cluj. Din anul 1955 este profesor la Seminarul Teologic Baptist din București, iar din 1957 pastor al Bisericii Baptiste Providența din București. A fost director al Seminarului Teologic Baptist din București (1970-1988), continuându-și slujirea în mediul academic[3] și după revoluție ca profesor universitar în cadrul Institutului Teologic Baptist din București, precum și în cadrul Facultății de Teologie Baptistă din Universitatea București până în anul 2010.

Despre activitatea academică și pastorală cei interesați pot găsi detalii și în ultima carte realizată de profesorul Ioan Bunaciu împreună cu mine, Pelerin spre patria cerească. Lucrarea se dorește a fi una biografică, dar fără să se limiteze la acest aspect. În introducerea cărții stau scrise următoarele:

Notă asupra ediției

Prin intermediul acestei cărți dorim să prezentăm activitatea academică și slujirea cultică a pastorului și profesorului Ioan Bunaciu. Documentele identificate în cadrul Arhivei Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (ACNSAS) vin să completeze informațiile despre activitatea profesională a acestuia și să prezinte care au fost legăturile sale cu fosta Securitate.
În cadrul acestei lucrări se regăsește o autobiografie a profesorului Bunaciu intitulată Predicarea Evangheliei și tracasările Securității, în care acesta prezintă succint aspecte din activitatea sa pe parcursul perioadei comuniste și post comuniste, dar și un material despre Martiri noștri în perioada anilor ’40, care are referiri și la perioada comunistă.
O altă parte a acestei cărți se intitulează Propaganda ateistă în România anilor ’50 și tratează aspecte din activitatea Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii, cunoscută și sub numele de SRSC răspunzând astfel solicitării celor interesați de acest subiect.
Materialul Ioan Bunaciu, un călător spre patria cerească împreună cu Interviu cu pastorul și profesorul Ioan Bunaciu, în care acesta vorbește despre viața și slujirea sa, despre personalitățile baptiștilor cu care a intrat în contact, le considerăm a fi instrumente utile celor care vor să înțeleagă viața bisericilor baptiste sub comunism.
În partea de final a acestei cărți se regăsește secțiunea Anexe, în care cititorii vor regăsi documente care să susțină afirmațiile referitoare la poziția pastorului și profesorului Ioan Bunaciu în raport cu autoritățile, precum și caracterizările unora dintre cei care l-au avut sub observație.
Acest demers istoric „conține analize și interpretări echilibrate alături de comparații cu fapte, situații si personaje din aceleași vremuri.”[4]

Ne dorim ca această carte să fie de  folos celor care vor să cunoască adevărul.


[1] În anul 1950 acesta păstorea 153 de suflete. AUBCBR, 1949, dosar 92, vol. I, f. 37.

[2] Informația este confirmată și de Țunea Ioachim în cadrul articolului Țunea Ioachim, „Obținerea titlului de «Doctor în Teologie» de către pastorul Ioan Bunaciu”, în  Îndrumătorul Creștin Baptist, anul XXX, nr. 3-4,  p. 3.

[3] Pastorul și profesorul universitar Ioan Bunaciu a publicat mai multe cărți care acoperă domeniul teologiei, arheologiei biblice precum și al istoriei baptiștilor.

[4] Liviu Țăranu, „Studiu introductiv” în Avram Bunaciu: Biografie. Reflecții. Corespondență/ cuv. înainte: acad. Florin Constantiniu; postf.: prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu; îngrijitor ed., studiu introductiv, note și indice: Liviu Țăranu. – București: Editura Enciclopedică, 2011, p. 13.

Revista Farul Creștin – Ce sunt baptiștii? Protestanți sau neoprotestanți?


În numărul din octombrie 2015 al Revistei Farul Creștin am un articol care se referă la identitatea baptistă.

Chestiunea am prezentat-o și în numărul din august al Revistei România Evanghelică

Ce sunt baptiștii - Farul Creștin Octombrie 2015

Romanialibera.ro – Cele zece TELEGRAME care au schimbat cursul ISTORIEI


Ziarul România liberă preia un articol interesant despre zece telegrame care au influențat istoria lumii. Acestea fac referire printre altele la telegrama care a dus la intrarea SUA în primul război mondial, la cea care a dus la declanșarea războiului burilor, dar și la telegrama lui George Kenan despre politica URSS.

Vreme de aproape 200 de ani, telegramele au fost cel mai eficient mijloc de telecomunicaţii şi chiar au infleunţat, în anumite momente, cursul istoriei.

Primul mesaj telegrafic din istorie a fost expediat de Samuel Morse în anul 1844. Mesajul, cu textul “What hath God wrought?” („Ce a făcut Dumnezeu?”), a fost un citat din Biblie.

Publicaţia electronică Listverse a publicat recent un clasament format din zece telegrame, considerate că au avut cel mai mare impact asupra istoriei.

Göring i-a transmis lui Hitler că vrea să preia puterea

Pe locul 10 este plasată o telegramă transmisă la data de 23 aprilie 1945 de Hermann Göring către Adolf Hitler. Göring fusese numit de Hitler, în anul 1941, drept înlocuitor oficial, în cazul în care Hitler ar fi ajuns  în incapacitate de acţiune sau ar fi fost ucis sau răpit. (…)

Comunişti în Departamentul de Stat al SUA

Pe locul 9 în topul celor mai importante telegrame este plasat un mesaj al senatorului american Joseph McCarthy, trimis în februarie 1950 preşedintelui Truman.

Senatorul McCarthy declanşase în SUA o adevărată vânătoare de comunişti. La 9 februarie 1950, senatorul a ţinut un discurs public incendiar, apoi i-a trimis lui Truman o telegramă în care îl informa că 57 de angajaţi ai Departamentului de Stat sunt comunişti sau simpatizanţi ai comuniştilor. (…)

Mexicul putea recupera Texasul, de la Statele Unite, cu sprijinul Germaniei

Pe locul 8 în topul telegramelor istorice se află un mesaj transmis, în ianuarie 1917, de ministrul de Externe al Germaniei, Arthur Zimmermann, către ministrul (ambasadorul) Germaniei în Mexic, von Eckhardt.

Zimmermann îl informa pe ambasador că Germania consideră că SUA vor rămâne neutre pe timpul războiului. Conform textului telegramei, Germania urma să speculeze această conjunctură prin strângerea relaţiilor cu Mexic, căruia i-ar fi oferit suport financiar, precum şi sprijin pentru revendicarea unor teritorii pierdute în favoarea SUA – Texas, New Mexico şi Arizona.

Telegrama germană a fost decodificată de specialiştii britanici. O copie a acesteia i-a fost trimisă preşedintelui SUA, Wilson, prin intermediul ambasadorului britanic la Washington. Drept urmare, preşedintele SUA, care până atunci dorea neutralitatea SUA, a decis începerea pregătirilor pentru un război cu Germania. (…)

URSS – incapabilă să trăiască în pace cu Occidentul

Telegrama de pe locul 5 a fost expediată în anul 1946 de George Kennan, însărcinatul cu afaceri al SUA în URSS. A fost un mesaj foarte lung, de 8000 de cuvinte, în care diplomatul informa Departamentul de Stat al SUA despre situaţia din URSS şi despre modul cum urma să evolueze politica sovietică. Printre altele, Kennan arăta că URSS nu poate coexista paşnic, pe termen lung, cu ţările capitaliste, ci va încerca să le submineze. Kennan opina că, în relaţia cu URSS, presiunile economice şi militare vor fi mai eficiente decât diplomaţia.

Mesajul lui Kennan a stat la baza viitoarei politici a SUA faţă de URSS, iar însărcinatul cu afaceri Kennan a fost ridicat la rangul de ambasador în URSS.

Mickey Mouse, urmaşul lui Oswald

Prietenia capetelor încoronate: Willy şi Nicky

Împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea şi ţarul Rusiei, Nicolae al II-lea erau veri şi, în acelaşi timp, buni prieteni. Ei corespondau adresându-se unul altuia cu diminutive din limba engleză, Willy şi Nicky.

Totuşi, ei aveau viziuni şi interese politice diferite.

Germania felicită Republica Transvaal

La 3 ianuarie 1896, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, a aprobat expedierea unei telegrame către Paulus Ohm Kruger, preşedintele Republicii Transvaal din Africa – un stat nerecunoscut de Marea Britanie, care îl socotea colonie britanică.

După ce trupele lui Kruger au înăbuşit o răscoală, ucigând 65 de britanici, Wilhelm îl felicita pe liderul din Transvaal pentru faptul că a reuşit, fără să apeleze la „ajutorul puterii prietenilor”, “să restabilească pacea şi să menţină independenţa” statului Transvaal.

Guvernul de la Londra şi opinia publică britanică au fost extrem de nemulţumite de limbajul folosit de Germania, care considera Transvaal un stat legitim, dar şi de faptul că Germania sugera că i-ar putea acorda sprijin militar împotriva Angliei. Marea Britanie a decis să ia măsuri dure împotriva separatiştilor din Transvaal, care au condus la “Războiul burilor”, din anul 1899.

http://www.romanialibera.ro/aldine/zece

1939 – Telegrama baptiștilor către noul ministru al cultelor și artelor


Situația acelor ani pentru baptiști, dar și pentru ceilalți evanghelici, inclusiv pentru penticostali, care erau interziși din 1933, a fost una plină de neprevăzut și de probleme. A fost una cu perioade de acalmie, dar și perioade de persecuții destul de crunte, uneori chiar mai crunte decât cele pe care le-au îndurat unii credincioși în România comunistă.

Documentele consultate nu confirmă afirmația lui Alexa Popovici că la 14 decembrie 1938 toate bisericile baptiste au fost închise. Cu siguranță unele au fost închise, dar nu toate. Trebuie avut în vedere și contextul internațional, precum și intervențiile multiple făcute de Alianța Mondială Baptistă în sprijinul baptiștilor români.

Referitor la această telegramă, consider că baptiștii aveau motive să-l salute pe noul ministru după ce în perioada martie 1938 – februarie 1939 ministrul Educației Naționale, Cultelor și Artelor a fost Episcopul Nicolae Colan. Iar în timpul mandatului său a fost emisă și Decizia Nr. 26. 208 din 11 iunie 1938 privind reglementarea asociațiilor religioase și interzicerea sectelor, decizie care îi încadra pe baptiști în categoria asociațiilor religioase.
Pentru anul 1939, Alexa Popovici face referire la Nr. 31.999 din 15 iulie 1939 care relua în fapt prevederi din 1937 și 1938 ale altor decizii ministeriale. O astfel de prevedere era cea care prevedea necesitatea autorizării tuturor bisericilor baptiste, creștine după Evanghelie și adventiste, biserici care erau încadrate la asociații religioase. În ceea ce privește condițiile de autorizare ale unei asociații religioase, decizia din iulie 1939 solicita „un număr de cel puțin 100 de membrii, bărbați, cetățeni români, majori, capi de familie.”
Perioada a fost una complexă atât din punct de vedere politic cât și religios când putem vorbi de un climat de persecuție la adresa bisericilor evanghelice. Cu toate acestea, în 10 februarie 1940, baptiștii vor obține recunoașterea statutului de cult religios la nivelul întregii țări, a României Mari.

Romania Evanghelica

de-la-uniune-1939

Farul Creștin, Nr. 6 / 1939, 11 februarie

„La 14 decembrie 1938, toate bisericile baptiste din România au fost închise și sigilate”, consemnează Alexa Popovici în Istoria baptiștilor…

La 21 februarie 1939, la trei săptămîni de la numirea lui Nicolae Zigre ca ministru, acesta a primit vizita unei delegații baptiste compuse din Ioan R. Socaciu, Ioan Cocuț, Lucașa L. Sezonov, Marin Dumitrașcu și Dănilă Pascu. Aceștia au înmînat un memoriu cu plîngerile baptiștilor din toată țara și o cerere pentru deschiderea bisericilor baptiste.

La 31 martie 1939 au fost redeschise bisericile baptiste.

Dar decizia Ministerului Cultelor din iulie 1939 i-a încadrat pe baptiști în rîndul asociațiilor religioase, impunîndu-le anumite condiții care trebuiau îndeplinite pînă în 12 octombrie pentru a obține autorizația ministerială, altfel bisericile urmau să fie declarate ilegale și închise.

„La 12 octombrie 1939, bisericile au fost închise în cea mai mare parte, fiindcă nu aveau la acea dată…

Vezi articolul original 5 cuvinte mai mult

Bisericile, locașuri sacre și scumpe, sunt închise și sigilate, iar cârciumile sunt deschise


Perioada dictaturii personale a regelui Carol al II-lea (1938-1940) și apoi cea a regimului Antonescu (1940-1944) a fost una de persecuții la adresa creștinilor evanghelici din toate provinciile Regatului Român și mai cu seamă pentru cei din Basarabia. Nici cei din Vechiul Regat nu au scăpat de persecuții după cum relevă și documentul la care ne mă voi referi în continuare.

Astfel, în 9 septembrie 1939 ministrul Cultelor și Artelor, Radu Budeișteanu, semnează trei decizii ministeriale cu implicații majore asupra libertății religioase. După apariția acelor decizii ministeriale, conducătorii baptiști, la nivel central sau local, alături de reprezentanții altor grupări religioase au făcut memorii la Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu. Un astfel de memoriu este și cel al Comunității Baptiste Române din Brăila[1], prin care aceasta protestează împotriva deciziei ministeriale nr. 42.353 din 9 septembrie 1940, decizie care prevedea la articolul 1 desființarea asociațiilor religioase și sectelor, iar la punctul 2 închiderea tuturor caselor de rugăciune ale acestora.

Memoriul Comunității Baptiste Române din Brăila din 15 septembrie 1940, al cărei președinte era Luca Sezonov, menționa următoarele:

„Prin închiderea caselor de rugăciuni se răpește credincioșilor creștini baptiști cel mai elementar drept de viață: libertatea de a se închina lui Dumnezeu potrivit cu convingerile lor”[2].

În cadrul acestui protest se remarcă punctul 7 prin hilarul situației la care face referire. Parafrazând plângerea pe care baptiștii din Brăila o adresează generalului Ion Antonescu putem spune că bisericile sunt închise, în timp ce cârciumile sunt deschise.

„E o nedreptate și adâncă mâhnire pentru noi românii credincioși baptiști să ne privim casele de rugăciune, locașuri sacre și scumpe, închise și sigilate, în timp ce cârciumile și sistemele ateiste sunt libere[3]. (subl. .n. M.S.)

O notă în manuscris de pe document, datată 29.IX.1940, menționează că s-a revenit asupra deciziei de care se plâng semnatarii acestui memoriu. Într-adevăr, acest lucru se întâmplase în data de 19 septembrie 1940 prin Decizia Nr.43.931/1940 semnată de noul Ministru Secretar de Stat la Departamentul Educațiunii Naționale, al Cultelor și Artelor, Profesorul Traian Brăileanu, care suspenda aplicarea deciziilor ministeriale nr. 42.352 și 42.353 din 9 septembrie 1940.

[1] ANIC, fond PCM, dosar nr. 361/1940, ff. 134-135, apud Viorel Achim, Politica regimului Antonescu …, doc. 11, pp. 219-221.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

Gabriel CATALAN – Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955


Biserica Ortodoxă Română şi teologia ortodoxă românească sub impactul sovietizării în anii 1947-1955 / Gabriel Catalan. – (Biserica vs stat). În: Vatra (Târgu Mureş). An. 40, Nr. 4/5 (apr.-mai 2013). p. 83-94.
Articol preluat din http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/gabriel-catalan-biserica-ortodoxa_26.html, locație unde acesta este prezentat integral cu note de subsol și anexe.
*
Acest articol abordează problema relației Biserică – Stat în perioada comunistă cu referire la Biserica Ortodoxă Română.  Este un articol amplu, bazat pe o cercetare în arhive.
Nu subscriu în totalitate la afirmațiile pe care autorul le face în cadrul acestui material, dar consider că unele aspecte, cele generale, sunt valabile și în cazul altor confesiuni religioase care au activat în perioada comunistă.
*
Deşi pentru unii (creştin-ortodocşi, mai ales) poate părea greu de crezut, chiar şi în acest domeniu s-a resimţit din plin malefica influenţă a marxism-leninismului şi a stalinismului, îndeosebi în contextul impunerii de către comuniştii români şi sovietici, încă din anii 1947-1948/1949, a unei noi legislaţii în domeniul ecleziastic prin care statul-partid îşi subordona şi controla extrem de strict toate cultele religioase şi, în primul rând, cel ortodox, majoritar, limitându-i atribuţiile aproape exclusiv la nivelul ritualului şi doar în cadrul edificiilor de cult, înlocuindu-i parţial ierarhia prin pensionări şi retrageri forţate, numiri şi epurări pe motive politice, impunându-i ca membri majoritari ai adunărilor bisericeşti elective din toată ţara şi de la toate nivelurile pe activiştii şi demnitarii comunişti şi pe politicienii aliaţi lor, scăzându-i drastic numărul de prelaţi, profesori, publicaţii, seminarii şi facultăţi/institute teologice, reciclându-i constant din punct de vedere ideologic clerul de toate categoriile şi chiar forţându-l prin teroare şi demagogie să devină parte a aparatului de propagandă comunistă (individual ori colectiv, în cadrul institutelor şi seminariilor teologice ori a unor organizaţii şi asociaţii pro-comuniste precum Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţia Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, Partidul Naţional Popular, Frontul Plugarilor, comitetele de luptă pentru pace – CLP etc), confiscându-i o parte dintre proprietăţi şi bunuri (întreprinderile productive, acţiunile, şcolile, grădiniţele, spitalele, azilele, orfelinatele, unele cămine, case, terenuri, biblioteci şi arhive), supraveghind permanent loialitatea clericilor ortodocşi şi, nu în ultimul rând, bineînţeles, răsplătind-o cu avantaje, favoruri, privilegii, bunuri şi foloase materiale substanţiale, proporţionale cu rangul bisericesc şi serviciile aduse „cauzei” comuniste (de exemplu, contribuţia la desfiinţarea şi persecuţia contra Bisericii Unite cu Roma a adus mari oportunităţi majorităţii clericilor ortodocşi, mai ales arhiereilor, care au preluat în mod abuziv, în cârdăşie cu autorităţile comuniste, cea mai mare parte din proprietăţile greco-catolice, inclusiv toate lăcaşurile de cult; în mod similar, dar la proporţii mai reduse, s-a petrecut persecuţia împotriva stiliştilor şi a „sectanţilor” neo-protestanţi).
Infiltrarea şi subordonarea ierarhiei BOR. Colaboraţionismul clerical
După cum bine sintetiza un istoric britanic situaţia BOR la începuturile comunismului: „Aplicarea legii <a legislaţiei bisericeşti comuniste – n.n.> a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înţesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist şi a impus Bisericii Ortodoxe – principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioşi – un nou statut, centralizând administraţia sa sub autoritatea unui patriarh”1.
La 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim Munteanu murea la Mănăstirea Neamţ în condiţii misterioase (conform unor zvonuri i s-a grăbit sfârşitul de către comunişti şi unii clerici aliaţi ai lor prin otrăvire). În mod similar, se va specula şi asupra decesului fostului mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu, precum şi al episcopului de Huşi, Grigore Leu, forţat şi el să se retragă din funcţie prin şantaje şi ameninţări. Pe lângă varianta otrăvirii lor, a circulat şi aceea a morţii „de inimă rea”, din pricina supărării foarte mari „ca urmare a actelor de teroare comunistă” (vezi Agenţia de Presă „Rideau de Fer”)2.
Tactica guvernului comunist, pentru subordonarea şi controlarea BOR, a început cu recrutarea unor preoţi şi episcopi ortodocşi înclinaţi spre abuzuri şi corupţie sau şantajabili prin trecutul lor politic de simpatizanţi ai extremei drepte ori din cauza unor fapte imorale. Apoi, au fost tentaţi cu diverse profituri şi avantaje şi alţi mulţi clerici care, o dată ce acceptau colaborarea, erau obligaţi să continue să trăiască şi să activeze în compromis. Câţiva, foarte puţini, fiind mai demni sau mai degrabă fiind consideraţi irecuperabili, total compromişi prin vechile lor afilieri, misiuni şi funcţii politico-bisericeşti, au fost treptat eliminaţi din funcţiile deţinute, retrogradaţi, ameninţaţi, izolaţi şi mai rar încarceraţi, condamnaţi sau chiar, după unele zvonuri neconfirmate nici până astăzi (şi puţin credibile), lichidaţi prin otrăvire3.
Succesorul lui Nicodim la conducerea BOR a fost Justinian, preotul vâlcean Ioan Marina, care îl adăpostise pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, recent evadat din lagărul de la Tg. Jiu, în gospodăria sa din oraşul Râmnicu Vâlcea, fiind un simpatizant al PCR, din timp ales şi pregătit de comunişti pentru acest post4. El a fost total aservit comuniştilor, care i-au dăruit funcţia ecleziastică supremă în BOR prin votul propriilor reprezentanţi şi ai aliaţilor lor din Adunarea Deputaţilor, la 24-25 mai 1948. Înscăunarea sa a avut loc la 6 iunie 1948, în Biserica „Sfântul Spiridon” din Bucureşti, sub privirile paterne ale ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, care i-a reamintit regula obligatorie a „colaborării desăvârşite dintre Statul democratic şi Biserica ortodoxă”5.
Servilismul acestui patriarh, devenit una din ţintele principale ale ironiilor în cântecele pline de sarcasm ale lui Jean Moscopol şi poreclit tocmai din acest motiv „patriarhul roşu”6, ca de altfel şi al întregului Sfânt Sinod al BOR, nu s-a redus doar la declaraţii bombastice şi cuvântări sforăitoare cu iz de propagandă (pro-)comunistă sau la mici acţiuni de compromis, considerate, în opinia unor „hagiografi”7 ai lui Justinian şi ai celorlalţi arhierei ai epocii, absolut necesare supravieţuirii BOR sub regimul comunist, ci a constituit însuşi temeiul activităţii sale cotidiene, baza programului şi a strategiei de conducere a BOR, după cum proclama solemn el însuşi imediat după instalarea sa: „Niciodată în viaţa ei, în curs de aproape două milenii, Biserica lui Hristos nu a avut un prilej mai potrivit pentru a-şi pune în practică învăţăturile Evangheliei, ca cel de astăzi, datorită regimului popular instaurat în ţara noastră”8.
Aceeaşi idee, sub o altă formă, se regăseşte în discursul rostit de premierul pro-comunist Petru Groza la masa de după ceremonia înscăunării noului patriarh: „Minunat rezultat al acestei colaborări dintre noi; şi rezultatul este cu atât mai mulţumitor pentru noi, dacă ne gândim la cuvântarea ţinută azi de Î.P.S.S. patriarh şi la misiunea pe care şi-a impus-o de a readuce, alături de ceilalţi credincioşi ai bisericii ortodoxe străbune, pe fiii ei pierduţi, într-o singură eparhie. Şi când spun « noi » nu vorbesc numai în calitate de prim-ministru, ci şi în calitate de deputat al sindicatelor bisericeşti: şi în această dublă calitate, declar că, pentru acest minunat rezultat de astăzi, noi trebuie să fim recunoscători Partidului Muncitoresc Român. […] De aceea îi şopteam eu în biserică colegului meu, domnului Gheorghiu-Dej: E foarte bine aşa; suntem acum la largul nostru: oamenii bisericii propovăduiesc fericirea din ceruri, iar voi, bolşevicii de la economia naţională, aveţi binecuvântarea clerului pentru mărirea producţiei. În felul acesta, vom fi fericiţi şi pe pământ şi în cer”9.
Cu alte cuvinte, amândoi liderii afirmau că Biserica Ortodoxă Română fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care credeau în „progres” şi în „instaurarea apropiată a fericirii socialiste”.
Printre măsurile aplicate imediat pentru asigurarea acestei „fericiri” s-au numărat: „reciclarea” clerului (adică reeducarea sa prin organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare special prezumate, dar care, în realitate, n-aveau alt obiectiv decât să inculce preoţilor „o orientare nouă în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor” şi, în consecinţă, predici tot mai rare, mai conformiste şi mai sărăcăcioase spiritual, formalism pastoral şi chiar evitarea vechilor metode şi mijloace misionare); reorganizarea învăţământului teologic de toate gradele (cuprinzând reducerea numărului de studenţi teologi, eliminarea profesorilor de teologie care-şi păstraseră stilul didactic din trecut, introducerea educaţiei politico-ateiste staliniste, a disciplinelor care aveau pretenţia că studiază ştiinţific ideologia comunistă, prin diverse şedinţe, sesiuni, cursuri, conferinţe, revizuirea cărţilor religioase şi editarea lor în lumina dialecticii marxiste şi în tiraje mult reduse, marginalizarea şi cvasi-renunţarea la două materii extrem de necesare combaterii ideologiilor străine creştinismului: Apologetica şi Mistica); înăsprirea cenzurii tuturor publicaţiilor bisericeşti; reorganizarea structurilor de conducere ale BOR şi modificarea legislaţiei bisericeşti (Sfântul Sinod a acceptat fără nici o obiecţie majoră toate normele impuse de autorităţile comuniste în domeniul cultelor, inclusiv, în final, Statutul BOR din 23 februarie 1949, prin care guvernul reducea numărul diecezelor şi al membrilor Adunării Naţionale Bisericeşti, respectiv al membrilor Consiliului Central Ecleziastic, aviza numirea preoţilor în posturile importante din administraţia BOR şi îi obliga pe toţi clericii să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de R.P.R.); instaurarea şi treptata întărire a controlului regimului comunist asupra activităţilor monastice, reduse foarte mult (prin Statutul BOR din 23 februarie 1949 Sfântul Sinod hotăra, sub presiune politică, evident, înăsprirea condiţiilor de tundere în monahism: certificat de absolvire a 7 clase, certificat de absolvire a seminarului monahal, adică 3 clase de şcoală monahală, şi certificat de calificare într-o meserie deprinsă în atelierele mănăstireşti); integrarea clerului în aparatul comunist de propagandă internă şi externă (predicile, cuvântările, adunările festive, publicaţiile religioase, ca şi pastoralele, declaraţiile şi îndemnurile arhiereilor BOR reproduceau lozincile şi limba de lemn specifice acelei ere, de genul: necesitatea îndeplinirii la timp a planului economic sau chiar a depăşirii lui, realizarea la timp sau în avans a lucrărilor agricole, munca susţinută în folosul propăşirii obşteşti, inclusiv „munca voluntară”, egalitatea socială şi libertatea poporului sunt succese ale noii ere, mobilizarea pentru a participa cu entuziasm la alegerile organizate de comunişti, respectarea strictă a „legalităţii populare”, deci combaterea oricărei forme de rezistenţă şi chiar de critică anticomunistă, sporirea contribuţiei tuturor cetăţenilor la progresul material şi cultural al patriei şi creşterea beneficiilor aduse de acest progres pentru toţi, susţinerea permanentă şi directă a politicii externe a R.P.R., îndeosebi a relaţiei speciale de alianţă cu Uniunea Sovietică şi cu ţările de „democraţie populară”, inclusiv prin strângerea legăturilor BOR cu „bisericile ortodoxe surori” din aceste ţări, îndeosebi cu Patriarhia Moscovei)10.
Influenţa ideologiei comuniste asupra teologiei şi a vieţii religioase cotidiene s-a resimţit nu doar asupra oamenilor simpli, a credincioşilor de rând, ci şi a persoanelor consacrate care ar fi trebuit să-i înveţe şi să-i ajute pe enoriaşi. Astfel, atât preoţii şi episcopii, şantajaţi cu pierderea posturilor şi a foloaselor materiale adiacente, cât şi călugării au fost îngrădiţi în activităţile lor spirituale specifice şi chiar transformaţi, direct sau indirect, în agenţi de propagandă ai regimului. În cazul monahilor şi monahiilor, cu directa şi totala complicitate a patriarhului Justinian, s-a schimbat însuşi regimul de viaţă călugărească şi regulamentele mănăstirilor pentru ca să se reducă la minimum şi chiar să se prevină orice fel de activitate misionară şi mai ales mistică (confundat în mod voit cu superstiţiile şi prejudecăţile, „misticismul” era combătut oficial chiar şi în mediile clericale de înşişi liderii ortodocşi), călugării fiind obligaţi să presteze activităţi productive care să aducă profit material statului ateu şi totodată să le acapareze aproape tot timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice propovăduirii spiritualităţii creştine, împiedicându-le astfel împlinirea vocaţiei. Patriarhul Justinian Marina, adept al alinierii dogmei, moralei şi tradiţiei creştine la preceptele marxist-staliniste afirma, în Cuvântul la deschiderea cursurilor Seminarului Monahal de la Mănăstirea Neamţ, din toamna anului 1949, că „toţi vieţuitorii unei mănăstiri vor fi datori să se încadreze, pe grupe, într-un atelier unde să lucreze ca să producă şi să mănânce”, pretextând cu necesitatea muncii ca atitudine de umilinţă a celor consacraţi şi de combatere a leneviei şi cerşetoriei în mănăstiri11.
Iată de ce Justinian Marina era caracterizat într-un raport diplomatic (intitulat Un an de democraţie populară în România. 30 XII 1947-1 I 1949), trimis la 1 aprilie 1949 la Paris de către consilierul Philippe de Luze de la Legaţia Franţei la Bucureşti, ca „un om fără scrupule”, „instrument devotat al partidului”12.
În domeniul propagandei pro-sovietice sunt de remarcat amploarea şi ardoarea participării clerului ortodox la campania lansată de Moscova „în apărarea Păcii” (sau „în lupta pentru Pace”), pilon central al politicii externe staliniste, în contextul războiului rece. De asemenea, elogierea U.R.S.S. şi a „politicii de prietenie” a sa faţă de România a reprezentat un ingredient nelipsit din arsenalul propagandistic al activiştilor comunişti şi al tovarăşilor cu sutană asimilaţi lor. Fenomenul se împletea în mediul bisericesc ortodox cu elogierea ortodoxiei ruseşti şi a relaţiilor fraterne ale Patriarhiei Moscovei cu „Sovrom-Patriarhia” de la Bucureşti, fiind mai intens cu ocazia aniversărilor comuniste, a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în primul rând, precum şi a festivităţilor succesiv dedicate Zilei, apoi Săptămânii şi în cele din urmă Lunii prieteniei româno-sovietice. Pe lângă declaraţiile manipulatoare ale clericilor ortodocşi de toate rangurile, care se arătau mereu profund recunoscători pentru garantarea şi asigurarea „deplinei libertăţi religioase” atât în U.R.S.S. cât şi în R.P.R., pedalând până la saturaţie pe temele demagogice ale fructuoasei şi îndelungatei colaborări dintre cele două state, popoare (cu toate că existau zeci de etnii în U.R.S.S.!) şi biserici ortodoxe de-a lungul veacurilor, permanent era „împrospătată” literatura teologică cu traduceri ale unor teologi şi ierarhi sovietici, iar publicaţiile bisericeşti erau modelate exclusiv după cele similare de limba rusă, care erau tot mai des recenzate favorabil. La a doua reuniune a Cominformului, în iunie 1948, au fost trasate şi directivele în chestiunea cultelor din ţările de democraţie populară: subordonarea bisericilor ortodoxe şi protestante intereselor regimului prin teroare, şantaj şi oferirea de avantaje considerabile, ruperea oricăror legături cu Vaticanul şi denigrarea propagandistică permanentă a Papei şi a catolicismului, precum şi desfiinţarea bisericilor catolice de rit oriental13.
Acelaşi organism al KGB, specializat în problemele ecleziastice, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, îi lăuda în 1948 pe ministrul Stanciu Stoian şi pe patriarhul Justinian Marina, prilej cu care se sublinia că „s-a reuşit stabilirea unor contacte strânse” şi „s-a ajuns la un acord deplin”14.
De asemenea, în ultimii ani, persoane consacrate din ortodoxia românească care au cunoscut detenţia politică sub comunism (pr. Nicolae Grebenea, ieromonahul Ilarion Argatu) au făcut dezvăluiri foarte interesante despre atmosfera de teroare instaurată în mediile ecleziastice, la Patriarhie, în mitropolii, episcopii, protopopiate, instituţii de învăţământ teologic şi chiar în mănăstiri, unde adesea şantajul, delaţiunea, corupţia şi abuzurile erau curente, informatorii şi agenţii Securităţii împânzind toată BOR, mascaţi atât sub sutane, cât şi sub diverse profesii şi posturi civile, administrative (administratori, funcţionari, portari, şoferi, fochişti etc).
Ilarion Argatu, cunoscut duhovnic, exorcist şi stareţ de la Mănăstirea Cernica, decedat în 2000, declara că toţi clericii ortodocşi din Iaşi erau comunişti cu carnet pe vremea lui Justinian Marina, el fiind persecutat şi urmărit de Securitate din 1948 ca „singurul dintre cei 175 de preoţi <ortodocşi – n.n.> din judeţul Iaşi” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”15. De altfel, trebuie spus că toţi patriarhii BOR din perioada comunistă (1948-1989), dar şi alţi episcopi şi mitropoliţi, au fost nu doar simpli membri de partid, ci chiar nomenclaturişti, având rezervate posturi de deputaţi în Marea Adunare Naţională şi alte funcţii de conducere în aşa zisele organisme ale democraţiei populare/socialiste (Frontul Unităţii Socialiste; Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), ca şi liderii altor confesiuni religioase (mozaică, romano-catolică, luterană, reformată, unitarienă etc.), iar “alegerea” lor, ca a tuturor celorlalţi înalţi clerici de toate religiile, era stabilită dinainte şi confirmată prin decrete ale partidului-stat comunist16.
Imaginea calvarului BOR trebuie completată cu alte măsuri abuzive şi represive luate de comunişti, printre care amintim: interzicerea îndeplinirii de către clerici sau sub egida BOR ori a unor grupuri religioase a altor activităţi în afara celor strict legate de cult (1949 – asistenţă sanitară şi socială prin aziluri, orfelinate, cămine, creşe, grădiniţe, şcoli de orice grad sau tip şi alte acţiuni misionare, didactice ori de caritate), reducerea drastică, până la minima supravieţuire, a instituţiilor de învăţământ teologic superior (mai funcţionau doar 2 în toată ţara: la Bucureşti şi la Sibiu), precum şi a seminariilor monahale (în 1949 au fost deschise doar 3: la Neamţ pentru călugări şi la Văratic şi Plumbuita pentru călugăriţe), deposedarea abuzivă a mănăstirilor şi schiturilor, dar şi a unor parohii, de anumite bunuri mobile şi imobile între anii 1948-1953 (de pildă, prin Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951), înăsprirea condiţiilor de trai din mănăstiri (vezi noul Regulament pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor din 25 februarie 1950)17 şi mai ales controlul direct şi total al ierarhiei BOR de către partidul şi statul comunist român prin Ministerul (Departamentul) Cultelor, în fapt o anexă a Securităţii18.
Situaţia de subordonare a BOR faţă de autorităţile comuniste este clară atunci când analizăm reacţia sa servilă faţă de priorităţile declarate ale regimului. De exemplu, obligaţia instituţiilor bisericeşti de a participa la epurarea bibliotecilor publice (şi chiar personale, ale prelaţilor îndeosebi), a librăriilor şi magazinelor de cărţile şi publicaţiile interzise (1948-1953) sau participarea clericilor ortodocşi de toate gradele la susţinerea propagandei colectiviste prin predici, îndemnuri, cuvântări, vizite pastorale în zonele şi localităţile rurale, ba chiar prin implicarea directă în muncile agricole organizate de întovărăşirile şi gospodăriile agricole colective, inclusiv în zilele de duminică şi în cele de sărbătoare, când preoţii erau obligaţi prin ordinele episcopilor să încheie serviciile religioase la ora zece dimineaţa, pentru ca apoi să pornească în fruntea credincioşilor la câmp pentru a munci. De asemenea, clericii erau puşi de superiorii lor să citească şi să distribuie, respectiv să explice enoriaşilor lor, noutăţile din legislaţia internă şi politica externă a ţării (documentele şi normele emise de stat, rezoluţiile partidului, hotărârile C.C. al P.C.R./P.M.R. şi ale Consiliului de Miniştri al R.P.R., declaraţiile oficiale ale liderilor comunişti români şi sovietici, Manifestul Păcii şi publicaţia În apărarea păcii etc.)19.
Peste toate aceste îngrădiri, abuzuri, obligaţii, acţiuni de forţă sau criminale tronează controlarea desăvârşită a tuturor clericilor, a întregii BOR, prin supravegherea exercitată de către „inspectorii de culte” şi teroarea inoculată clericilor de către ofiţerii de Securitate (mulţi dintre ei deghizaţi chiar în clerici) şi informatorii acestei instituţii represive şi criminale (marea majoritate, probabil, era chiar din rândurile persoanelor consacrate; pentru U.R.S.S. procentul avansat relativ recent al clericilor colaboratori este de 75%, însuşi patriarhul Moscovei şi al « tuturor Rusiilor », Alexei II, ales în această funcţie în 1990 şi decedat la 5 decembrie 2008, fiind deconspirat ca ofiţer/general KGB sub acoperire20).
Totuşi, deseori, mulţi dintre cei consideraţi duşmani ai statului comunist erau găzduiţi, ascunşi sau protejaţi de unii prelaţi, mănăstirile, mai ales, fiind locul predilect de refugiu pentru mulţi dintre virtualii şi foştii deţinuţi politici din era comunistă21.
Incontestabil, „rezistenţa” anticomunistă ortodoxă, deşi reală din punct de vedere doctrinar, era foarte redusă ca amploare, manifestându-se sporadic – fie numai prin acţiuni individuale ale clericilor simpli, fie mai mult printr-o stare de spirit generală sau o difuză mentalitate colectivă – şi mai puţin sau chiar deloc (în cazul ierarhiei) prin acţiuni concrete ori poziţii publice de contestatare veritabilă. Conducătorii BOR, oricâte gesturi aşa-zis independente sau antipartinice ar fi acceptat tacit (ori chiar iniţiat, după unii comentatori mult prea optimişti), s-au compromis grav, practic total, în ochii opiniei publice româneşti şi străine, a lumii creştine interne şi internaţionale, prin servilism, docilitate, demagogie (au îmbogăţit şi limba de lemn), oportunism, laşitate şi fariseism. Teza compromisului avantajos, necesar şi salvator pentru fiinţa însăşi a BOR, nu rezistă de fapt analizei oneste, având în vedere situaţia destul de gravă a moralităţii publice şi cunoştinţele religioase cu totul insuficiente şi mediocre ale majorităţii absolute a populaţiei creştin-ortodoxe a României de astăzi (deşi la recensământul din 1992 peste 86% din cetăţenii români s-au declarat ortodocşi, în realitate doar vreo 16% dintre aceştia pot fi denumiţi astfel, dacă luăm în calcul criteriile mult mai semnificative ale comportamentului veritabil religios).
Pe lângă Decretele nr. 175 şi nr. 176 (vezi „Monitorul Oficial”, 3 august 1948), privind reforma învăţământului, prin care se legifera laicizarea totală, monopolul statului asupra educaţiei şi desfiinţarea oricăror şcoli particulare, inclusiv cele confesionale, o importanţă covârşitoare în acţiunea de subminare şi controlare a religiilor şi confesiunilor a avut-o Decretul nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase (vezi „Monitorul Oficial”, 4 august 1948), care îngrădea autonomia bisericească şi libertatea religioasă (de conştiinţă şi de manifestare). Ministerul Cultelor, şi prin el puterea comunistă, organiza, reglementa şi controla întreaga viaţă a cultelor (administrativă, financiară, culturală, educativă, socială, inclusiv cea propriu-zis religioasă). Legea cultelor (1948) a fost completată cu Statutul BOR (1949), care dădea o mai mare putere administrativă Patriarhului şi schimba regulile privind compoziţia adunărilor bisericeşti elective pentru a uşura centralizarea şi controlul comunist asupra BOR şi a ierarhilor săi. Se prevedea ca pe viitor aceste adunări eparhiale să fie formate, în principal, din deputaţii respectivelor regiuni/dieceze şi din reprezentanţii principalelor organizaţii de masă şi obşteşti sau instituţii culturale, care erau dominate deja de comunişti (şi de aliaţii lor), dacă nu chiar fuseseră fondate de către ei. În acest fel, credincioşii sau preoţii de rând erau împiedicaţi să acceadă la asemenea funcţii şi să-şi desemneze în mod direct şi liber reprezentanţii22.
În acelaşi timp, statul (guvernul) român comunist a continuat să asigure integral salariile preoţilor tuturor cultelor recunoscute oficial, deţinând astfel o puternică pârghie de influenţare şi şantajare a clericilor23.
Contribuţia teologiei ortodoxe la propaganda şi ideologia regimului comunist
Două au fost direcţiile principale pe care a evoluat teologia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) sub regimul comunist al primilor ani: 1). adeziunea fermă la politica internă şi externă a partidului şi statului comunist român („teologia socială” sau „teologia politico-socială” pro-marxist-leninist-stalinistă); 2). înregimentarea şi subordonarea totală faţă de Biserica Ortodoxă Rusă şi implicit U.R.S.S. (KGB) în relaţiile bisericeşti externe, respectiv orientarea furibund anticatolică şi antipapală („teologia istorică” ce susţinea supremaţia Bisericii Ortodoxe Ruse între toate bisericile „naţional-etnice” ortodoxe, în mişcarea ecumenică şi în general în lumea creştină, dar şi superioritatea Bisericii Ortodoxe Române faţă de toate cultele din R.P.R., îndeosebi în raport cu catolicismul de rit latin şi de rit bizantin, se manifesta mai ales prin anti-uniatism).
Principalele priorităţi caracteristice noii situaţii din domeniul raporturilor BOR cu statul comunist erau: susţinerea pe toate căile şi în toate privinţele a guvernului de către ierarhia ortodoxă, accentuarea implicării teoretice şi practice a BOR în rezolvarea problemelor sociale în spirit comunist şi propaganda ortodoxă în favoarea politicii externe pro-sovietice prin strângerea relaţiilor BOR cu „ortodoxia sovietică” şi Patriarhia Rusă, invocarea tradiţiilor de prietenie şi a legăturilor spirituale şi culturale cu Moscova şi elogierea permanentă a U.R.S.S. (a superiorităţii statelor, popoarelor şi conducătorilor sovietici).
Trebuie să subliniem rolul major deţinut în această privinţă de Patriarhul Justinian Marina, ale cărui prime preocupări24 au atins în special chestiunile social-politice în încercarea de a forţa „acomodarea” ortodoxiei cu marxismul, operele sale fiind publicate din 1947-1948 sub titlul grăitor de Apostolat social. În total, au fost publicate sub acest titlu 10 volume, pe care autorul le prezenta ca fiind un „îndreptar luminos către lumea nouă ce se construieşte, în care vor birui forţele libertăţii, dreptăţii, dragostei şi păcii”25.
„Patriarhul roşu”, Justinian Marina (1948-1977), cel care a lansat chiar de la începuturile mandatului său patriarhal26 originalul şi revoluţionarul concept comunisto-ortodox al „apostolatului social”27, a fost şi cel mai mare „inovator” al doctrinei creştin-ortodoxe.
Aşa cum afirma istoricul belgian Olivier Gillet în teza sa doctorală, „apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua situaţie politică creată de instaurarea comunismului”, „îşi propunea […] să adapteze tradiţia pentru a înscrie BOR pe linia evoluţiei noii societăţi” şi, prin urmare, „ar putea fi înţeles ca un fel de « comunizare », de « sovietizare » a ortodoxiei tradiţionale la începuturile regimului comunist”28.
Despre nivelul teologic al lui Justinian (Ioan) Marina, însă, pr. Gala Galaction (1879-1961), unicul prelat academician din R.P.R., ne-a lăsat o imagine foarte credibilă prin stilul direct, sincer şi plastic: „fiind dintr-o recoltă preoţească ridicată între anii 1910 şi 1920, face, ca preot, puţină impresiune. Actualul patriarh, din punct de vedere teoretic, este aproape analfabet. Fie că n-a avut cine să-i deschidă sufletul pentru lumea mistică, fie că sufletul lui a fost de la început impermeabil, el ştie azi de toate afară de dogmatică şi de exegeză biblică”29.
Racordarea deplină a activităţii BOR la priorităţile politicii comuniste a fost principalul obiectiv al patriarhului Justinian, ca argument de bază în acest sens fiind invocată tradiţia „simfoniei” dintre Stat şi Biserică (Ortodoxă): „Biserica noastră are în tradiţia sa, ca o regulă de viaţă definitiv statornicită, să colaboreze cu puterea de Stat, întemeindu-şi întreaga lucrare pe cele mai loiale raporturi cu Cârmuirea […] Biserica Ortodoxă Română nu are alt drum decât drumul pe care merge poporul român”30.
Astfel, „sursele creştine au fost folosite de purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe pentru a demonstra legitimitatea creştină a respectului datorat statului comunist. Aceasta a permis înscrierea în tradiţia ortodoxă a apostolatului social, adică a supunerii necondiţionate faţă de stat, care devenea astfel o poruncă dumnezeiască. A contesta legile ţării promovate de puterea comunistă reprezenta un act imoral, care se opunea nu numai valorilor creştinismului, ci, mai ales, preceptelor creştinismului răsăritean. Autoritatea politică nu reprezenta doar voinţa lui Dumnezeu, ci şi legile date de ea căpătau un caracter divin”31.
De alfel, „regimul comunist nu a publicat niciodată vreun decret referitor la separarea dintre Biserică şi Stat”, nici constituţiile succesive comuniste nu prevedeau aşa ceva, în timp ce „teologii evitau cu multă grijă utilizarea expresiei « separarea dintre Biserică şi Stat », preferând formula « drepturile lui Dumnezeu sunt separate de cele ale Cezarului »”32.
De aceea, la instalarea sa, Justinian cuvânta astfel: „Iată atâtea pilde din care putem constata că astăzi mai mult decât oricând viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului nostru dreptcredincios sunt contopite. Biserica Naţională Ortodoxă Română şi Statul democratic român sunt legate indisolubil, pentru că fiii credincioşi ai Bisericii noastre sunt cetăţenii Statului, iar cârmuitorii R.P.R. sunt cei mai mari ocrotitori ai Bisericii noastre”33.
În catehismul ortodox al epocii, erau enumerate datoriile civice ale credincioşilor: „dragostea faţă de Patrie şi poporul din care facem parte; supunerea şi ascultarea de ocârmuitorii Statului şi de legile lui; desfăşurarea de activităţi conştiincioase, de munci productive pentru sporirea binelui obştesc; săvârşirea de rugăciuni pentru sănătatea şi luminarea ocârmuitorilor ţării, pentru înflorirea ei şi pentru ferirea [apărarea ei] cu preţul vieţii”34.
Prin urmare, „Biserica Ortodoxă şi-a însuşit ideologia marxistă aşa cum era ea expusă de către noul stat”35, scopul final al celor două instituţii fiind comun: „formarea unui om nou, a unui om conştient de rosturile lui pe pământ, pătruns de nepieritoarele adevăruri ale dreptăţii şi păcii, iată o vastă lucrare la săvârşirea căreia este chemată să contribuie şi Biserica”36deoarece „este un adevăr axiomatic că creştinismul nu cuprinde în învăţătura sa nimic din ceea ce s-ar putea împotrivi celor mai juste şi fireşti revendicări sociale. Nimic nu este în creştinism care să se opună ideilor de egalitate, libertate şi dreptate socială, idei care-şi află realizarea lor în orânduirea cea nouă a societăţii, orânduire ce se înfăptuieşte sub ochii noştri de către regimul democrat-popular din ţara noastră”37.
În centrul „apostolatului social” definit de Justinian se afla patriotismul în înţelesul său marxist, care „trebuia să călăuzească poporul muncitor spre a-şi făuri o viaţă mai bună, să contribuie la construirea societăţii comuniste şi să promoveze apărarea păcii”, ceea ce însemna de fapt „adeziunea completă şi necondiţionată la toate măsurile luate de guvernul comunist în legătură cu munca şi cu realizările poporului”38.
Ecleziologia ortodoxă s-a adaptat perfect la doctrina marxistă asupra patriei şi patriotismului, ajungându-se la un discurs teologic în care predomina congruenţa idealurilor comuniste cu cele creştin-ortodoxe: „critica marxistă a cosmopolitismului, opus internaţionalismului, corespundea opoziţiei dintre concepţia hegemonică a Vaticanului şi cea a « ecumenismului » (sobornicitate sau catolicitate) ortodox” şi, totodată, „complementaritatea dintre noţiunea de Biserică naţională şi principiul sinodalităţii” se opunea naţionalismului capitalist, principiul autocefaliei, „punctul central al argumentaţiei anticatolice şi antioccidentale”, deci „complementar anticosmopolitismului”, stând „la baza identificării dintre Biserică şi naţiune, deci dintre Biserică şi Stat”39.
Este clar că „apostolatul social” era puternic influenţat de modelul ortodox rus (sovietic), ceea ce a făcut să fie denumit „sergianism românesc” (după mitropolitul, apoi patriarhul Serghie, care în 1927 declara public supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de statul sovietic), aspectele patriotismului ortodoxo-marxist fiind legate de: apărarea patriei de primejdiile neofascismului, occidentalismului, imperialismului şi cosmopolitismului, politica anticatolică şi antipapală, lupta pentru dreptate socială şi pace, propaganda internă şi externă pro-moscovită40.
Iată un exemplu din campania teologică ortodoxă anticapitalistă: „apostolii au fost trimişi la toate neamurile, fără nici o distincţie, ca să le boteze, şi nimic nu poate legitima pretenţiunile unei anumite clase stăpânitoare din ţările capitaliste de a-şi difuza ideologia sa de subjugare culturală, economică, politică şi socială”41.
Teologii şi politicienii regimului de „democraţie populară” subliniau adesea rolul social şi patriotic al BOR de-a lungul întregii sale istorii, ajungând la concluzia că este o „Biserică populară”; ei formulau următorul „silogism”: poporul = Statul (emanaţia poporului) + Biserica = populară (alături de popor, a poporului) => Biserica şi Statul sunt strâns legate: „caracterul popular al Bisericii Ortodoxe determina în mod peremptoriu colaborarea Bisericii cu statul. S-ar putea chiar afirma că, în aceste condiţii, Biserica trebuia să colaboreze exclusiv cu un stat popular, cu un regim social determinat, regimul comunist”42.
După aceeaşi logică, ambele instituţii, Statul român şi BOR, se sprijineau reciproc în confruntările sau ameninţările reale ori mai degrabă imaginare la care erau supuse şi aproape se identificau în chestiunile legate de anticatolicism (combaterea Vaticanului, a Papei şi distrugerea uniţilor prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice) şi ecumenism ortodox prosovietic: „principiul unităţii Bisericii trebuia să dovedească unitatea ortodoxiei (« ca toţi să fie una »), ceea ce, conform afirmaţiilor ortodocşilor, implica faptul că existenţa unei Biserici « ortodoxe » catolice române ar fi constituit un obstacol în calea ecumenismului şi, mai ales, în calea unităţii « ortodoxiei » române. Unitatea patriei şi cea a Bisericii Ortodoxe autocefale erau, aşadar, indisociabile”43.
Concomitent cu persecuţiile anticatolice [denunţarea Concordatului (iulie 1948), suprimarea Bisericii Unite cu Roma (octombrie-decembrie 1948), desfiinţarea congregaţiilor monastice şi expulzarea clericilor catolici străini (1949), ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul (1950) şi procesele de spionaj, trădare şi sabotaj înscenate Nunţiaturii Apostolice şi unor ierarhi sau preoţi catolici (1950-1953)], antivaticanismul era omniprezent în studiile şi articolele istorico-teologice din anii ’50, cele mai criticate concepte doctrinare fiind supremaţia papală, infailibilitatea pontificală şi centralismul vatican, toate sintetizate prin sintagma specific ortodoxă „cezaro-papismul de drept divin”: „Vaticanul nu este o Biserică, ci este un suprastat; papa nu este un episcop creştin, ci un suveran pământesc; curia papală nu este un presbiteriu sau un colegiu sacerdotal, ci un guvern; nunţii papali nu sunt misionari, ci agenţi diplomatici în sutană; spiritul care conduce măreaţa organizaţie papală nu este cel creştin religios-moral, de esenţă evanghelică, ci cel roman lumesc. « Urmaşul lui Petru » este mai mult urmaşul cezarului”44.
Propaganda antipapală era dublată de cea panortodoxă şi panslavă, BOR înregimentându-se cu aplomb în „frontul ortodox popular unit” condus de pravoslavnica Biserică a Rusiei încă de la întemeierea lui la Conferinţa de la Moscova din 7-18 iulie 1948 a Bisericilor Ortodoxe răsăritene surori (cu ocazia serbării semicentenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse), la care a participat, în fruntea unei delegaţii a BOR, însuşi patriarhul Justinian, precum şi prof. T.M. Popescu, cel care a şi prezentat acolo referatul Atitudinea Vaticanului faţă de ortodoxie în ultimii 30 de ani45. La acea întâlnire, ierarhia BOR primea ca sarcină principală combaterea catolicismului, lucru mărturisit chiar de consilierul de presă al Patriarhiei, Alexandru Cerna-Rădulescu46, iar atacurile furibunde şi adesea aberante ale teologilor ortodocşi la adresa Papei şi a catolicismului au proliferat în anii următori: „câte unelte docile, pline de vechi păcate, nu a angajat Vaticanul în acţiuni de trădare, de spionaj, de sabotare împotriva Patriei noastre?!”47; „Papalitatea a constituit, de-a lungul celor douăzeci de veacuri ale erei noastre, cum constituie şi în prezent, un adevărat şi primejdios cancer al omenirii”48; „atitudinea catolicilor români a distrus în cele din urmă imaginea religiei în ochii oamenilor de ştiinţă şi împiedică astăzi, în secolul XX, construirea unei lumi noi, bazate pe socialismul ştiinţific”49; „noi cunoaştem că papalitatea a propagat învăţătura blândului Nazarinean cu arma, cu inchiziţia şi cu războiul, ceea ce a dus la anticlericalism, pe care Biserica Ortodoxă nu l-a cunoscut; noi ştim că romano-catolicismul a pierdut contactul cu masele şi orice legătură cu viaţa socială”50; „încercarea Vaticanului de a împinge preoţimea fostă greco-catolică pe calea trădării de Patrie şi de popor, spre a o transforma în unealtă josnică a imperialismului şi a reacţiunii, s-a lovit de patriotismul cald al clerului şi al credincioşilor”51.
O atenţie specială a fost acordată „reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”, eveniment descris cu satisfacţie şi ipocrizie de Justinian ca „un act definitiv, un act ireversibil, pentru că el a fost săvârşit în voia lui Dumnezeu şi din dorinţa şi hotărârea întregului nostru popor, şi-l socotim folositor deopotrivă atât pentru unitatea noastră religioasă, cât şi pentru unitatea noastră naţională”52.
Din 1948, ziua de 21 octombrie a fost serbată de BOR ca aniversarea „măreţului act istoric al reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române, prin revenirea la sânul Bisericii-mame a fraţilor care – cu două veacuri şi jumătate în urmă – fuseseră răpiţi prin silnicie şi prin amăgiri, şi duşi în robia spirituală a supunerii faţă de Roma papală”, discurs ce demonstrează că « BOR nu poate concepe ca o altă Biserică românească să-i „uzurpe” pretinsul drept şi pretinsa legitimitate ale reprezentării unice a poporului român şi identificăririi ei cu naţiunea română »53.
Dovada peremptorie a complicităţii liber consimţite a ierarhiei BOR cu regimul criminal comunist este implicarea directă în acţiunea de samavolnică desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), decisă de sovietici şi de comuniştii români, împreună cu ierarhiile bisericilor ortodoxe rusă şi română, şi aplicată de uneltele lor din Securitate, Miliţie, Armată, Parchet, administraţie, justiţie şi BOR. De fapt, forţarea „revenirii” uniţilor la ortodoxia românească („reunirii” lor cu „Biserica strămoşească”) reprezintă din punct de vedere evanghelic (astfel fiind resimţită şi de „fraţii catolici”) o adevărată trădare a lui Hristos prin persecuţia permanentă întreţinută de atunci încoace de ierarhia BOR împotriva „fraţilor greco-catolici”, un sacrilegiu, o violenţă şi o laşitate îngrozitoare cauzate de lăcomie, invidie, oportunism şi egoism, o minciună crasă şi un imens şantaj, de un cinism feroce54.
Printre cei care au cauţionat interzicerea Bisericii Unite cu Roma şi confiscarea enoriaşilor, clericilor şi proprietăţilor ei de către BOR, această mârşăvie a ierarhiei BOR, pusă la cale cu ajutorul Securităţii, a P.M.R., R.P.R., P.C.U.S. şi U.R.S.S., îi amintesc pe teologii: prof. univ. dr. protopop stavrofor Dumitru Stăniloae, Gh. I. Moisescu, Ştefan Lupşa, T.M. Popescu, pr. Olimp N. Căciulă, pr. I. Gagiu, pr. C. Nonea, T.N. Manolache, Gr. Spirea, pr. I.G. Coman, pr. Gr.T. Marcu şi pe chiriarhii: Justinian Marina, Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Popovici, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu.
Unii, precum patriarhul Justinian, episcopii Teoctist Arăpaşu şi Justin Moisescu, precum şi preoţii Al. Ionescu şi I. Florea (funcţionari de la Arhiepiscopia Bucureştilor, din câte ştim, primul era chiar vicar administrativ arhiepiscopal) îi presau periodic pe episcopii uniţi să apostazieze şi să treacă la ortodoxie, propunându-le şi diferite posturi bisericeşti ca răsplată, dar nici unul nu a cedat, preferând să moară în singurătate, lipsuri, boli şi persecuţii, iar Iuliu Hossu, cel care va supravieţui până în 1970 în detenţie prin diferite mănăstiri ortodoxe, păzit de stareţii de la Dragoslavele, Căldăruşani (Gherasim Cristea, azi episcop de Râmnicu Vâlcea, exonerat în mod abuziv de CNSAS) şi Curtea de Argeş, fiind declarat cardinal „in pectore” de Papa Paul al VI-lea pentru rezistenţa sa de martir, le-a spus de mai multe ori trimişilor în sutană ai Securităţii, aşa cum îi spusese înainte şi lui P. Groza atunci când acesta îi propusese să devină mitropolit ortodox de Iaşi în 1948: „credinţa noastră este viaţa noastră. Atunci cînd ni se va lua viaţa, atunci vom fi dezlegaţi de credinţa noastră”55.
Nici măcar astăzi ierarhia BOR nu a recunoscut cu sinceritate şi căinţă toate abuzurile şi crimele de care s-a făcut vinovată prin atitudinea sa anticreştină şi antiumană, iar catolicismului românesc (de ambele rituri, dar mai ales greco-catolic) nici azi nu i se recunosc integral drepturile şi nu i s-au făcut reparaţiile cuvenite, nici de către BOR, nici de către statul român56.
O altă dovadă a colaborării dintre BOR şi statul comunist o reprezintă canonizarea unor sfinţi români, petrecută în anii 1950-1955, semn al „reconsiderării” anumitor personalităţi din trecut care constituiau un simbol naţional(ist), atunci când era confirmat sau generalizat cultul local al unor sfinţi precum voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, dar mai ales „martirii” anticatolici şi antihabsburgici (deci, antioccidentali, în transpunerea ideologiei epocii), agenţi ai Rusiei şi Serbiei, Sava Brancovici şi Sofronie de la Cioara, care se opuseseră unirii cu Roma a ortodocşilor ardeleni57.
În acelaşi stil era ascuns adevărul despre situaţia bisericească din U.R.S.S., prezentată ca fiind cea mai bună şi mai avantajoasă din lume, în care Biserica este permanent sprijinită şi protejată, iar credincioşilor li se respectă pe deplin libertatea religioasă: „puterea sovietică nu numai că nu prigoneşte pe nimeni pentru mărturisirea credinţei lui, dar din contră, prin Articolul 125 din Codul Penal, pedepseşte cu 6 luni muncă forţată pe oricine tulbură sau împiedică săvârşirea unei slujbe religioase”58 (prevedere ce viza mai mult propaganda şi prevenirea unor contestaţii civice la adresa ierarhiei colaboraţioniste). De asemenea, patriarhul a susţinut public articolul programatic, redactat probabil de arhimandritul Valerian Zaharia, în care se afirma: „clerul nostru are în faţă exemplul clerului ortodox din Uniunea Sovietică” şi se susţinea că „rolul Bisericii trebuie redus la sfera privată a rugăciunii şi a credinţei religioase”59.
Totodată, printre referinţele teologilor ortodocşi români un loc tot mai important este ocupat de autorii ruşi revoluţionari şi de cei comunişti străini sau români (Herzen, Cernâşevski, Marx, Engels, Lenin, Stalin, Molotov, Vâşinski, Gheorghiu-Dej, P. Groza, C.I. Parhon), cultul personalităţii fiind promovat atât faţă de Justinian cât şi de patriarh însuşi în raport cu prim-secretarul C.C. al P.M.R. şi preşedintele CM al R.P.R., Gh. Gheorghiu-Dej, pe care-l numea în 1952 „iubitul conducător al poporului nostru”60.
Dar supremul cult era adus lui Stalin (noul Baal ori Moloh), adulat de întreaga ierarhie ortodoxă nu doar în timpul vieţii, ci şi după moartea lui, apogeul elogiilor fiind atins în momentul decesului său în martie 1953, ocazie cu care arhiereii BOR se grăbeau să-şi reafirme adeziunea completă la politica P.C.U.S., U.R.S.S., P.M.R. şi R.P.R., precum şi totala supunere şi imensa recunoştinţă faţă de aceste state şi partide comuniste (mai ales faţă de liderii lor), ca şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă: „Stalin a ridicat steagul celei mai sfinte lupte din câte s-au purtat vreodată în lume, lupta pentru apărarea Păcii […] Fără de margini a fost, îndeosebi, durerea slujitorilor şi închinătorilor Bisericilor Ortodoxe, în frunte cu marea Biserică Ortodoxă Rusă. […] Cuvintele acestea ale Înalt Prea Sfinţitului nostru Patriarh Justinian subliniază realităţi vii pe care nici un om cinstit nu le poate contesta şi pe care orice creştin ortodox, devotat Bisericii sale trebuie să le privească cu un sentiment de admiraţie şi de îndreptăţită recunoştinţă, pentru acela care le-a făcut cu putinţă. […] pilda Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a dovedit astăzi cea dintâi în îndeplinirea îndatoririlor pe care Hristos le-a statornicit Bisericii Sale, a fost rodnică pentru întreaga Ortodoxie. […] Toate aceste înfăptuiri de mare preţ ale Bisericii Ortodoxe Ruse – înfăptuiri care-şi răsfrâng roadele, sau constituie pilde demne de urmat pentru întreaga Ortodoxie – sunt consecinţe directe ale libertăţii religioase înfăptuite şi apărate cu stricteţe în Statul Sovietic. […] Cine ar putea uita vreodată că cel ce a asigurat în fapt libertatea de conştiinţă – pentru toţi cetăţenii unui Stat de aproape 200 milioane de locuitori – a fost Guvernul Sovietic, cârmuit cu înţelepciune de I. V. Stalin? […] Pentru aceea Bisericile Ortodoxe de pretutindeni privesc cu recunoştinţă spre Statul Sovietic, în care au fost asigurate – pentru întâia oară – condiţiile optime ale desfăşurării lucrării sfinte a Bisericii, datorită libertăţii depline ce există acolo. De aceea, credincioşii, clericii şi cârmuitorii Bisericilor Ortodoxe din lume, – ca şi ai altor Culte religioase – şi-au exprimat adânca lor durere şi au luat parte la doliul popoarelor sovietice, al întregii lumi iubitoare de pace şi al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu prilejul încetării din viaţă a lui I. V. Stalin. […] … ei vor păstra veşnic în inimile lor amintirea marelui Stalin şi vor lupta cu şi mai multă înflăcărare pentru triumful cauzei Păcii în lumea întreagă, îndeplinindu-şi astfel una dintre cele mai sfinte îndatoriri ale credinţei lor. […] [Biserica Ortodoxă Română – n.n.] va întări şi va dezvolta fără încetare legăturile frăţeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă şi va sprijini toate acţiunile menite să contribuie la propăşirea Ortodoxiei. […] Biserica Ortodoxă Română nu va uita că exemplul Uniunii Sovietice a deschis calea largilor libertăţi, – cale pe care merge astăzi şi scumpa noastră Republicii Populare Române – şi că pilda Bisericii Ortodoxe Ruse a arătat tuturor Bisericilor Ortodoxe drumul adevăratei împliniri a poruncilor Evangheliei, drumul pe care se poate dovedi lumii întregi că învăţătura lui Hristos slujeşte vieţii, nu morţii, şi că Creştinismul apără Pacea şi osândeşte războiul. Mergând cu hotărâre pe acest drum, Biserica Ortodoxă Română este încredinţată că slujeşte într-adevăr lui Hristos –, Domnul Păcii şi al Vieţii”61.
Justinian Marina a prezidat atunci, împreună cu rectorul Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, arhiereul Teoctist Botoşăneanul (Arăpaşu), adunarea de doliu de la această instituţie, la care au participat 300 de preoţi, profesori şi studenţi, rostind în faţa lor printre alte elucubraţii, platitudini şi lozinci demne de un nomenclaturist şi următoarele fraze: „I. V. Stalin a purtat cu vrednicie steagul Păcii”; „[…] gândurile îndurerate ale poporului nostru se întâlnesc cu gândurile sutelor de milioane de oameni, care, cu inimile şi feţele îndoliate, îl însoţesc pe I. V. Stalin pe cea din urmă cale.”; „[…] luăm parte la durerea poporului nostru şi a partizanilor păcii din lumea întreagă”; „Noi nu vom putea uita niciodată că de numele marelui Stalin se leagă viaţa liberă pe care o trăieşte astăzi poporul nostru. Nu vom uita niciodată că fără jertfele eroice ale ostaşilor lui Stalin, ţara noastră n-ar fi putut zdrobi lanţurile robiei în care o încătuşaseră fasciştii şi n-am fi putut reîntregi Ardealul nostru drag; noi nu vom putea niciodată uita că Marea Uniune Sovietică, consolidată prin munca şi înţelepciunea lui I. V. Stalin, este chezăşia libertăţii şi independenţei Patriei noastre dragi, este chezăşia păcii lumii întregi”; „[…] libertăţile largi pe care le-au dobândit oamenii sovietici sub conducerea lui I. V. Stalin, s-au răsfrânt în egală măsură şi asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, care abia în anii puterii sovietice a putut să-şi împlinească fără nici o stânjenire lucrarea ei sfântă.”; „Biserica Ortodoxă Rusă … [a stat] în fruntea acţiunii de refacere a unităţii Ortodoxiei … [prin] readucerea la dreapta credinţă a celor 10 milioane de greco-catolici răpiţi de Vatican, cu 350 de ani în urmă”; „[…] făgăduim că vom păstra veşnic în inimile noastre amintirea numelui şi luptei eroice a lui I. V. Stalin pentru pacea şi libertatea omenirii muncitoare.”; „Gloria marelui Stalin să rămână pururea vie între noi, iar amintirea şi pomenirea lui să fie veşnică”62.
În pastoralele de Paşti din 5 aprilie 1953, păstrând tradiţia anilor anteriori şi dorind parcă să confirme intenţia comuniştilor de a-l venera practic pe defunctul Stalin, „eternizându-i memoria”, chiriarhii ortodocşi au înteţit elogierea dictatorului şi au continuat să manipuleze credincioşii prin cunoscuta limbă de lemn a propagandei în favoarea regimului comunist şi a „luptei pentru pace”.
Iată câteva exemple: „aceasta ne învaţă Hristos cel înviat: să săvârşim binele şi să înlăturăm răul, să muncim şi să luptăm pentru mântuirea noastră şi pentru biruinţa Păcii în lume, Pace pentru care a luptat atât de hotărât toată viaţa sa, neînfricatul I. V. Stalin.”63(Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului); „Pentru o astfel de comoară a vieţii şi a libertăţii, a trăit şi a luptat, până la săvârşirea sa din viaţă, în veci slăvitul conducător de noroade I. V. Stalin, prietenul cel mai bun, binefăcătorul şi eliberatorul poporului nostru, cel către care mai bine de 35 de ani s-au îndreptat gândurile pline de speranţă ale oamenilor care iubesc Pacea şi urăsc războiul.”64 (Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei); „… dând pildă de neşovăitoare şi consecventă luptă pentru apărarea vieţii paşnice a oamenilor şi popoarelor, viaţa şi lupta marelui stegar al Păcii – I. V. Stalin – Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vasile al Banatului îşi povăţuieşte clericii şi credincioşii să înmulţească strădaniile lor pentru apărarea Păcii şi pentru propăşirea ţării noastre.”65 (Vasile Lăzărescu, mitropolitul Banatului).
Cel mai bun exemplu este însăşi pastorala patriarhală, din care reproducem un fragment reprezentativ: „pace şi bună înţelegere între popoare voieşte omenirea. Pentru apărarea Păcii luptă astăzi cu hotărâre sute de milioane de oameni pe întreg pământul, sub steagul pe care l-a instalat înţeleptul conducător al frontului Păcii, marele Stalin!”66.
De altfel, Justinian devenise din 1945 agentul propagandistic al regimului comunist, susţinându-i tezele chiar şi în domeniul istoriografiei. Pastorala sa de 9 mai 1948 abundă în mesaje anti-monarhice şi anti-dinastice, aluzii, critici şi acuze la adresa partidelor istorice şi a “regimului burghezo-moşieresc”, precum şi a „imperialiştilor aţâţători la un nou război”67.
„Frontul organizat pentru apărarea păcii al întregii Ortodoxii” era „un fel de « Pact de la Varşovia ecleziastic » aflat „sub conducerea înţeleaptă a Preafericitului Patriarh Alexei” cu rolul de a susţine propaganda şi acţiunile diversioniste ale KGB-ului în lume, îndeosebi prin „lupta pentru pace”, în care ierarhii români (inclusiv Teoctist Arăpaşu, penultimul patriarh al BOR) s-au evidenţiat în mod deosebit, atât în ţară (comitetele de luptă pentru pace, Congresul acestora din 9-12 septembrie 1950) cât şi în străinătate (întrunirile, conferinţele, congresele şi consiliile mondiale ale păcii – de exemplu, de la Varşovia 1950)68.
În 1948-1949, cenzura atingând apogeul, au fost desfiinţate cele mai multe dintre ziarele şi revistele bisericeşti, printre puţinele menţinute, sub totalul şi permanentul control al Ministerului (apoi Direcţiei/Departamentului) Cultelor, însă, fiind „Telegraful Român” de la Sibiu (unica « supravieţuitoare » dintre publicaţiile periodice ale eparhiilor, cu excepţia Arhiepiscopiei Bucureştiului) şi revistele editate de Sfântul Sinod, Patriarhia Română, Mitropolia Ungrovlahiei şi institutele de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi Sibiu (singurele facultăţi de profil păstrate): „Biserica Ortodoxă Română”, „Ortodoxia”, „Glasul Bisericii” şi „Studii Teologice”. În anii ’50 au mai apărut, rând pe rând, revistele mitropoliilor Moldovei (Iaşi), Olteniei (Craiova), Banatului (Timişoara) şi Ardealului (Sibiu).
Învăţământul teologic ortodox se transforma, la rândul său, în profunzime, după acelaşi model sovietic, bazat pe materialismul istoric şi dialectica marxistă, scopul fiind formarea de preoţi-cetăţeni pe deplin devotaţi BOR şi R.P.R., după cum declarau public ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, patriarhul Justinian şi rectorii succesivi ai Institutului Teologic din Bucureşti: pr. Nicolae Nicolaescu (1949) şi episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu (1950-1954), cel din urmă fiind cel mai elocvent: „s-a izbutit ca unei însemnate părţi a preoţimii noastre să i se dea o nouă şi justă orientare realistă, antrenându-se într-o vie acţiune de însănătoşire a vieţii religioase prin combaterea superstiţiilor şi obscurantismului mistic…”69. În 1949, patriarhul le oferea studenţilor teologi şi exemple de preoţi ortodocşi progresişti din trecut pe care aceştia ar fi trebuit să-i imite: « „popa Laurenţiu” tras în ţeapă şi apoi ars, cu prilejul răscoalei din 1514, „popa Şapcă” participant la revoluţia din 1848, „Mitropolitul Teoctist” [al Moldovei, sub Ştefan cel Mare] care „s-a alăturat micii boierimi împotriva marilor feudali”, „mulţii şi încă neştiuţii preoţi ucişi în timpul răscoalei din 1907”, preotul-ţăran Neagu Benescu, purtătorul de cuvânt al „plugarilor clăcaşi” »70. Tot atunci, rectorul N. Nicolaescu spunea: „profesorii trebuie să cureţe minţile şi sufletele preoţilor de toată murdăria prejudecăţilor politice, sociale, şi teologice care i-au rătăcit de la calea Bisericii şi a Sfintei Evanghelii. […] Nu există nici o contradicţie între voinţa oamenilor muncii şi Sfintele Scripturi”71.
În acei ani, la institutele şi seminariile teologice ortodoxe se organizau multiple cursuri de reciclare şi reorientare a preoţilor şi călugărilor, acţiune anunţată de Justinian de la alegerea şi înscăunarea sa din mai-iunie 1948: „Poporul nostru trebuie călăuzit, orientat şi convins de apostolia socială cerută de bărbaţii vremurilor noi. […] De aceea, este necesar să selectăm şi să promovăm acele elemente care s-au dovedit capabile de noua lor misiune şi să eliminăm pe cei care nu mai corespund misiunii lor evanghelice […] armele preoţilor noştri trebuie revizuite şi ei vor trebui să fie înarmaţi cu armele spiritului nou, aşa încât să-l poată ajuta pe omul nou în aspiraţiile sale…”72.
Sub acelaşi impuls de „apostolie socială”, anunţat de Justinian la instalarea sa („BOR trebuie să-şi reformeze mănăstirile după legile canonice şi monastice şi să le reorganizeze pe baze noi, pentru a putea răspunde idealurilor şi aspiraţiilor poporului nostru”), au fost „istoricizate” chiar şi mănăstirile, prin reformele comunisto-sinodale ale vieţii monastice din 1950 persoanele consacrate fiind obligate să înveţe o meserie productivă, iar aşezămintele chinoviale înregistrându-se ca ateliere ori cooperative meşteşugăreşti (de broderie, de ţesut, de tâmplărie, tipărire, artizanat, artă etc.) sau participând direct la colectivizare prin prestarea de munci agricole şi întreţinerea maşinilor agricole73.
Pentru a concluziona, socotim că este suficient să reproducem afirmaţiile lui Justinian Marina dintr-un discurs retrospectiv despre rolul teologiei în perioada comunistă: „Timpurile actuale au adus cu ele sarcini noi pentru teologi. Ei au trebuit să se coboare din sferele teoretice pe tărâmul teologiei pentru viaţă, să nu mai facă, aşa cum făceau odinioară, teologie pentru teologie, ci să facă teologie pentru viaţă, să meargă în pas cu nevoile de manifestare în actualitate ale Bisericii”74.
Aşadar, considerăm că ierarhia şi teologia BOR au suferit la începuturile comunismului românesc transformări atât de importante încât, accentuându-se drastic tradiţionala subordonare faţă de autorităţile statului, s-a ajuns până la atingerea nivelului de totală dependenţă, ceea ce reprezintă o caracteristică a ideologiei totalitare de tip sovietic, manifestată prin includerea înaltului cler în rândurile nomenclaturii şi a teologiei printre vectorii propagandei oficiale interne şi externe75. (…)
Note
9
1 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 71.
2 Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, ediţia a doua revăzută, Bucureşti, Editura Realitatea, 2005; Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p.310; Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005, p. 151-152 şi p. 156; George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor BOR, în AT, nr.1-2/2004, p. 19 şi p. 22.
3 Gabriel Catalan, Alegerea şi cariera unor arhierei, în „Mesagerul Sfântului Anton”, nr. 47/iulie-august 2001, p. 23-26 şi sub titlul Alegerea şi cariera unor arhierei ortodocşi în România comunistă, în „Dorul. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca”, Sønderborg, nr. 164, octombrie 2003, p. 35-38; Cristian Vasile, op. cit., p. 156; Adrian Cioroianu, op. cit., p. 310; cf. George Enache, op. cit., p. 15-25; Corneliu Leu, op.cit.,passim.
4 ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 1-4 / Microfilme, r. 1169, c. 650-653; ANR, Colecţia 60, dosar 540, f. 33-35; Cristian Vasile, op. cit., p. 47-48.
5 Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, în AS, vol. VI Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului (editor Romulus Rusan). Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (19-21 iunie 1998), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 706-708. În continuare: Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian; idem, O pastorală patriarhală de 9 Mai – «Ziua independenţei» în România comunistă, în „Dorul. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca”, Sønderborg, nr. 181, aprilie 2005, p. 28-30 şi cu o nouă anexă (lista electorilor patriarhului Justinian Marina), în completare în „Timpul. Revistă de cultură”, Iaşi, nr. 83, noiembrie 2005, p. 18-19. În continuare: Gabriel Catalan, O pastorală patriarhală de 9 Mai.
7 Adrian Gabor şi Adrian Nicolae Petcu, BOR şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în AFTO, 2002, p. 93-154; George Enache, Patriarhul Justinian şi „apostolatul social”, în vol. de autor Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 15-156; George Enache şi Adrian Nicolae Petcu,BOR şi Securitatea. Note de lectură, în vol. Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Studii, I, (editor coord. Gheorghe Onişoru), Bucureşti, CNSAS, 2001, p. 108-136; Adrian Nicolae Petcu, Securitatea şi cultele în 1949, în vol. Partidul, Securitatea şi cultele. 1945-1989 (editor coord. Adrian Nicolae Petcu), Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 124-222; Pr. Prof. Gheorghe Moisescu, Pr. Prof. Ştefan Lupşa, Pr. Prof. Alexandru Filipaşcu,Istoria Bisericii Romîne, Manual pentru institutele teologice, vol. II (1632-1949), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1957, p. 617-648; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, Manual pentru seminariile teologice, Sibiu, f.e., 1972, p. 356-377; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3 (secolele XIX şi XX), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994 <1997>, p. 481-523 passim; Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, BOR sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), Bucureşti, INST, 2001 (editorii cenzurează unele dintre documentele publicate, pe care noi le-am publicat anterior şi integral în presa centrală internă); Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un Apostol al Bisericii şi neamului românesc, în „Vestitorul ortodoxiei”, nr. 264-274, martie-august 2001; Cristina Păiuşan, Politica patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu organele statului, în AS, vol. VII Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, (editor Romulus Rusan). Comunicări prezentate la al VII-lea simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 111-117; Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului [Anania], Amintiri despre Patriarhul Justinian, în „Renaşterea”, nr. 10/1998, p. 6-7 şi nr. 11/1998, p. 6-7; idem, Atitudini, Cluj-Napoca, Editura Arhidiecezană, 1999; vezi şi filmul documentar Memorie în alb şi negru, TVR (redacţia „Viaţa spirituală”) şi Biroul de presă al Patriarhiei Ortodoxe Române, 1998/1999, prezentat la simpozionul organizat în aula Palatului Patriarhiei la 21 februarie 2001, cu ocazia comemorării patriarhului Justinian Marina.
8 BOR, nr. 5-8/1948, p. 223, apud Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p. 708.
9 ANR, fond Consiliul de Miniştri (103), dosar nr. 3/1948, f. 18 şi 21; Dr. Petru Groza, Articole, cuvîntări, interviuri. Texte alese, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p. 534 şi p. 536.
10 Vezi Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Compania, 2001 şi Paul Negruţ, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei” bizantine, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 2000.
11 Pr. Dr. Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la acestea, Bucureşti, Editura Harisma, 1994, p. 34-40, p. 42 şi p. 56-57.
12 Ovidiu Bozgan şi Dan Cătănuş, România anului 1948 sub lupa diplomaţiei franceze, în AT, nr. 3-4/2002, p. 116 (pentru textul întregului raport vezi p. 118-139).
13 Virgiliu Ţârău, „Democraţiile populare” şi atitudinea lor faţă de religie şi biserică în anul 1948, în AS, vol. VI, p. 674.
14 Tatiana Volokitina, Stalin-Biserica Rusă: o relaţie interesată, în MI, nr. 1/2001, p. 19.
15 Vezi Gabriel Mateescu, „Războiul nevăzut” al părintelui Ilarion Argatu, în „Lumea credinţei. Magazin ilustrat”, ianuarie 2004, p. 43; cf. Ion Zubaşcu, Sub patriarhul Justinian Marina, toţi preoţii regiunii Iaşi au fost membri PCR, în „România liberă”, 10.01.2004.
16 ANR, colecţia 95, dosar 72.732, f. 2 / Microfilme, r. 1169, c. 651; ANR, colecţia 60, dosar 540, f. 30-35; ASRI, fond D, dosar nr. 7755, vol.3, f. 99; ANR, fond MAI/DGP, dosar nr. 75/1946, f. 272r-v; dosar nr. 76/1946, f. 80/ ibidem f. 81; ANR, fond CC al PCR – Secţia Administrativ-Politică, dosar 45/1950, f. 1-14; ANR, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dos.A/592, f.2, 4-10; ANR, fond CC al PCR – Cancelarie „Dosare-anexe”, dosar 250/1977, f. 1r-2r, 5r-6v; ANR, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 194/1952, f. 11-16; dosar 64/1958, f. 98; dosar 85/1986, f. 2r-5v; ANR, colecţia Gabanyi, dosar 50, f. 5-6, 16, 18, 65, 70-72.
17 Cristian Vasile, op. cit., p. 208-231 şi p. 248-250; Paul Negruţ, op. cit., p. 123; Ioan Dură,op. cit., p. 83.
18 Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 261-263 şi p. 270.
19 Vezi presa bisericească din anii 1948-1955.
20 „Gleb Yakunin, care a avut acces la arhivele KGB, afirmă că Alexei a avut numele de cod « Drozdov »” – vezi Dănuţ Mănăstireanu, A murit Alexei II, Patriarhul ortodox al Rusiei,http://danutm.wordpress.com/2008/12/05/, accesat la 12.01.2010. Înainte de a deveni patriarh, Alexei Mihailovici Rüdiger (Ridiger) a fost succesiv: episcop, arhiepiscop şi mitropolit de Talin/Estonia (1961-1986), respectiv mitropolit de Novgorod şi Leningrad (1986-1990), dar a negat permanent că ar fi fost agent KGB, declarând, totodată, că documentele care-l incriminează sunt fabricate de guvernul estonian rusofob pentru a discredita Biserica Ortodoxă Rusă şi Federaţia Rusă – vezihttp://orthodoxwiki.org/Alexei_II_%28Ridiger%29_of_Moscow, accesat la 22.01.2010; cf. Nathaniel Davis, A Long Walk to Church: A Contemporary History of Russian Orthodoxy, Oxford, Westview Press, 1995, p. 89, 96 şi 272.
21 Cristian Vasile, op. cit., p. 244-248.
22 Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p. 706-708; idem, O pastorală patriarhală de 9 Mai, p. 19.
23 Dennis Deletant, op. cit., p. 70; Cristian Vasile, op. cit., p. 47-48.
24 Vezi G. Catalan, O conferinţă radiofonică în spirit colectivist a unui ierarh ortodox pro-comunist (1945), în “Timpul”, nr.87, martie 2006, p.5.
25 Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri în lupta pentru pace, vol.IV, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1952, p.XIX.
26 G. Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, p.708.
27 Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol.I-II, Bucureşti, 1948 (ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1949).
28 O. Gillet, Religie şi naţionalism…, pp.37, 39, 41.
29 Gala Galaction, Jurnal, vol.III, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.109.
30 Justinian, Apostolat social, vol.IV, pp.341 şi 435.
31 O. Gillet, op. cit., p.109.
32 Ibidem, p.99; John Meyendorff, The Orthodox Church, Crestwood, New York, St. Vladimir’s Seminary Press, 1981, p.165; P. Negruţ, Biserica şi Statul…, pp.114-115.
33 „BOR”, nr.5-8 (mai-august)/1948, p.234.
34 Vezi Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1952, apud. O. Gillet, op. cit., p.98.
35 O. Gillet, op. cit., p.91.
36 S. Vlad, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale. Principii cu caracter social desprinse din Sfintele Evanghelii, în „Studii Teologice”, nr.3-4/1954, p.172.
37 M. Chialda, Creştinism şi patriotism, în „Studii Teologice”, nr.1-2/1953, p.60.
38 O. Gillet, op. cit., pp.90-91.
39 Ibidem, pp.90, 91, 92, 93, 94, 97, 116, 117, 118.
40 Ibidem, pp.114, 116.
41 Petru Rezuş, Creştinismul şi dragostea de patrie, în „Studii Teologice”, 1952, p.110.
42 O. Gillet, op. cit., pp.111, 112, 124.
43 Ibidem, p.96.
44 Ibidem, pp.118-119; Teodor M. Popescu, Ortodoxie şi catolicism, în „Ortodoxia”, nr.3-4/1952, p.481.
45 O. Gillet, Op. cit., pp.119-123; C. Vasile, BOR în primul deceniu comunist, pp.203-204; T. Volokitina, Stalin-Biserica Rusă…, p.19.
46 ANR, fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 75/1946, f.25.
47 Liviu Stan, Relaţiile dintre Biserică şi stat. Studiu istorico-juridic, în „Ortodoxia”, nr.3-4/1952, p.453.
48 L. Pădureanu, Vaticanul – cetate zidită pe nisip: minciuna papalităţii în primele trei veacuri, în „Studii Teologice”, 1952, p.293.
49 Iustin Moisescu, Atitudinea papalităţii faţă de progresul omenirii, în „Ortodoxia”, nr.1/1953, pp.130-131.
50 Alexandru I. Ciurea, Rezistenţa Bisericii româneşti faţă de prozelitismul catolic, în „Studii Teologice”, nr.3-4/1949, pp.224-225.
51 ***, Cinci ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române, în „Ortodoxia”, nr.4/1953, p.509.
52 Justinian, Unitatea bisericească ne va ajuta să facem mai strânsă şi mai indestructibilă [sic! – n.n.] unitatea noastră naţională, în Apostolat social. Slujind lui Dumnezeu şi oamenilor. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol.X, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1971, p.110.
53 ***, Cinci ani de la reîntregirea BOR, p.503; O. Gillet, Op. cit., p. 201.
54 Doina Cornea, Asaltul comunist împotriva Bisericii Greco-Catolice şi miracolul supravieţuirii ei, în Analele Sighet, vol.6, pp.695-699; Ioan Ploscaru, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în Analele Sighet, vol.6, pp.679-684; Ion Zubaşcu, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în documentele Securităţii, în Analele Sighet, vol.6, pp.685-694; O sinteză asupra suprimării Bisericii Unite cu Roma şi a supravieţuirii sale clandestine la C. Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003.
55 Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de S.A. Prunduş, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 2003, pp.81, 438-439; Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Informativ, dosar 736, f.181; cf. C. Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.102 (autorul anonimizează numele clericilor ortodocşi torţionari).
56 Alexandru Raţiu, Biserica furată, f. l., f. e., f. a.; Idem, Persecuţia Bisericii Române Unite, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 1994; Sergiu Grossu, Calvarul României creştine,Editura “Convorbiri Literare” – ABC Dava, 1994; Pr. prof. Clement Plăianu şi Dr. Silvestru Augustin Prunduş, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Cluj, Editura “Viaţa creştină”, 1994. Refuzul BOR de a restitui bisericile greco-catolice a fost denunţat permanent în toate rapoartele anuale ale Departamentului de Stat privind libertatea religioasă, inclusiv în cel din 2009, în care se afirmă foarte clar că statul român încurajează abuzurile BOR.
57 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p.68.
58 Interviu dat de Justinian Marina ziarului „Universul”, nr.260/7 noiembrie 1948.
59 Vezi ***, În problema libertăţilor religioase, în „Scânteia”, 22 februarie 1949 şi P. Negruţ,op. cit., p.119.
60 O. Gillet, op. cit., pp.87, 113.
61 Roadele adevăratei libertăţi, în „Ortodoxia”, nr.1 (ianuarie-martie)/1953, pp.5-7 şi 24-26 passim.
62 „BOR”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, pp.138-143 passim; G. Catalan, Martie 1953 – „eternizarea” memoriei tiranului Stalin, în Analele Sighet, vol.7, pp.62-63.
63 „BOR”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, p.368.
64 Ibidem, p.369.
65 Ibidem, p.371.
66 Ibidem, p.365; G. Catalan, Martie 1953…, p.64.
67 G. Catalan, O pastorală patriarhală…, p.18-19.
68 T. Volokitina, Conducerea sovietică şi crearea blocului Bisericilor Ortodoxe în Europa Orientală. 1943-1948, comunicare prezentată la a V-a sesiune a Comisiei mixte ruso-române de istorie, Bucureşti, 25 octombrie 2000; O. Gillet, op. cit., pp.120, 122; P. Negruţ, op. cit., pp.130, 139-140; P. Rezuş, Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de lupta pentru pace. Sarcinile preoţimii în această problemă, în „Studii Teologice”, 1952, p.11; ANR, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dosar A592, f.2, 4, 6, 8v, 10; Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, Raport final, Bucureşti, 2006, p.464, nota 66, înwww.presidency.ro; Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p.279, nota 67.
69 Vezi ***, Deschiderea cursurilor pentru anul şcolar 1950-1951 la Institutul Teologic din Bucureşti, în „BOR”, nr.10/1950, p.526 şi Bogdan Moşneagu, Istoria bisericească la Institutul Teologic din Bucureşti (1948-1953), în „Anuarul Institutului de Istorie « A.D. Xenopol »”, tom.XLI, 2004, pp.558-560.
70 Vezi ***, Deschiderea cursurilor Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, în „BOR”, nr.1-2/1949, pp.18-19, apud. Bogdan Moşneagu, Istoria bisericească…, pp.558-559.
71 P. Negruţ, op. cit., pp.120-121.
72 Ibidem, p.117-118; G. Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, pp.708-709.
73 P. Negruţ, op. cit., pp.118, 123.
74 „BOR”, nr.5-6 (mai-iunie)/1966, p.453 apud. Petre Popa, Patriarhul Iustinian Marina între ortodoxie tradiţională şi politică românească postbelică, în „Argesis. Studii şi comunicări”, Seria Istorie, Piteşti, vol.XIV, 2005, p.884.
75 Documentele reproduse în anexe argumentează, fără putinţă de tăgadă, în opinia noastră, aceste concluzii.
76 În general, am preferat menţinerea particularităţilor de limbă şi stil ale documentelor pentru a reda cât mai exact specificul epocii şi a păstra savoarea izvoarelor istorice.Totodată, precizăm că, pentru a sublinia continuitatea istorică foarte clară existentă în privinţa modului de organizare, funcţionare şi, mai ales, relaţionare a BOR cu statul comunist, cât şi evoluţia biografică a unor clerici ortodocşi reprezentativi, care au ocupat la un moment dat funcţii importante în ierarhia acestui cult, am optat pentru reproducerea câtorva documente posterioare anului 1955, limita cronologică superioară a studiului nostru.

 

Recomandări editoriale (7) Jean Sévillia, Incorectitudinea istorică


  1. Dacă vreți să știți cum stăm cu corectitudinea istorică vă recomand să citiți Incorectitudinea istorică, scrisă de Jean Sévillia, lucrare tradusă și în limba română la Editura Humanitas, București, 2012, 345 pagini.  Incorectitudinea istorică este o carte interesantă care își propune să demitizeze istoria, să prezinte lucrurile așa cum s-au întâmplat și nu așa cum credem noi că s-au întâmplat. Acesta este unul din motivele pentru care o recomand tuturor celor interesați de istorie, dar și celor care își dau seama că istoria nu este întotdeauna corectă. Am remarcat faptul că autorul are o poziție pro Biserica (referire în principal la Biserica Catolică), deci pro creștină, iar acest lucru se întâmplă într-un context în care este la modă, chiar recomandat, să ataci Biserica, să ataci creștinismul și să acorzi raționalismului, „libertății individuale” un loc proeminent.

În privința surselor am observat că acestea sunt consistente, recente, dar exclusiv în limba franceză, deci mai greu de verificat de către un necunoscător al limbii franceze, sau de o persoană care nu are acces la lucrările citate. Ca și istoric recomand ca informațiile din această carte să fie pe cât posibil verificate și cu alte surse.

Din ceea ce am citit până acum îmi dau seama de faptul că acestă lucrare este structurată pe mai multe subiecte/teme:

1. Isus cel din istorie și Cristos cel din credință. Este de fapt o discuție care atestă istoricitatea lui Isus având ca bază de  pornire cartea Codul lui Davinci, care este o ficțiune cu pretenție de realitate.

2. Ce le datorează Occidentul medieval arabilor, ce nu le datorează. Această parte tratează, abordează rolul arabilor și a civilizației islamice medievale în transmiterea culturii grecești și romane către Occidentul European pe parcursul Evului Mediu.

3. Galileo Galilei, Biserica și știința dorește să-l prezinte pe Galilei în contextul epocii și să arate că Biserica Catolică nu a fost împotriva lui și chiar Papa Urban VIII i-a luat apărarea și l-a scăpat de condamnarea la moarte permițându-i chiar continuarea activității științifice. Apare aici și informația că expresia Eppur si mouve (Și totuși se mișcă) nu aparține lui Galileo Galilei, ci este apocrifă fiind „născocită în 1757, la mai mult de un secol de la moartea astronomului, de către un pamfletar italian instalat la Londra, Giuseppe Baretti, care scrria pentru niște cititori englezi cărora le măgulea antipapismul.” (p.68) Wikipedia.org menționează că această expresie aparține lui Galilei, iar ca sursă este dat un tablou descoperit în 1911 și datat aproximativ 1643 or 1645. Cu toate acestea se menționează că ea este menționată pentru prima data în scris de către Giuseppe Baretti.

4. Colonizarea: este Franța vinovată?

5. Nu mai înțelegem Marele Război

6. Al doilea Război Mondial prin prisma Soluției Finale

7. Vaticanul împotriva lui Hitler

8. Creștinii și evreii de-a lungul istoriei

9. Identitate națională, identități franceze

10. Franța și Islamul: o lungă confruntare

Jean Sévillia, autorul faimosului eseu Corectitudinea istorică, revine acum cu pandantul acestuia, Incorectitudinea istorică. Sumarul cărții, la fel de bogat şi de incitant, include de data aceasta şi probleme controversate, prejudecați ideologice, tabuuri şi mistificări legate de istoria mare, a lumii: De ce oamenii au simțit uneori nevoia să fabrice un nou Isus, după gustul epocii? Care a fost cu adevărat contribuția arabilor în transmiterea cunoștințelor antice în Evul Mediu? Biserica a fost un obstacol în calea științei? Cine a profitat de pe urma colonizării? Cele două războaie mondiale au fost purtate în numele drepturilor omului? Într-un stil ferm, dar echilibrat şi dezinvolt, consacrat deja prin succesul cărților sale, Jean Sévillia construiește, pe baza unei documentări riguroase şi bogate, un traseu sigur pentru ieșirea din păienjenișul de piste false ale interpretării istoriei.

Coperta 4

„«Îmi urăsc istoria», pare să spună societatea noastră; însă această istorie este a noastră, şi nu putem trăi urându-ne. Dacă manipularea istoriei a existat întotdeauna, fenomenul a căpătat o întorsătură acută şi deosebită în cursul ultimelor decenii. Nu numai că figurile eroice şi momentele de glorie celebrate cândva au fost îngropate, dar privirea contemporană se focalizează asupra anumitor episoade. […] De ce atâta ură? De ce această ură de sine?“ (Jean Sévillia)

  Citeşte câteva pagini

http://www.humanitas.ro/humanitas/incorectitudinea-istorică

Incorectitudinea istorică este, pentru Jean Sévillia, o atitudine asumată de luptă împotriva unei corectitudini (istorice, politice, sociale) prost înțelese, prin care unii specialiști sau diletanți manipulează din ce în ce mai puternic în zilele noastre opinia publică pentru a orienta conform unor interese inaccesibile omului de rând. O carte – manifest pentru uzul celor care se simt exasperați de prea numeroasele discursuri mistificatoare ale începutului de secol XXI.

Interior coperta 3.

Am găsit și un articol din anul 2013 realizat de Dan Stanca în care acesta vorbește despre Jean Sévillia și cărțile sale traduse în limba română.

Jean Sevilla este un istoric francez de 60 de ani care prin tot ce a scris a șocat opinia publică europeană. Cărțile sale au apărut şi în românește şi s-au bucurat de aceeaşi audiență. Fiindcă lumea s-a săturat de clișee și de ideologizări ale momentului, o privire lucidă ca a autorului citat este mai mult decât necesară. „Incorectitudinea istorică“ este ultima sa carte tipărită de curând de Humanitas, care deja are parte de o receptare importantă. (…)

El nu admite să i se bage ceva omului pe gât şi să-l înghită ca atare fără să protesteze. Francezii, ca şi românii, deşi ei nu au avut parte de comunism, au fost siliţi să admită multe adevăruri „prefabricate“ cărora li s-au închinat precum unor falşi idoli, cum denunţa odinioară Francis Bacon. Şi această nouă lucrare a sa, după „Corectitudinea istorică“, „Corectitudinea morală“ şi „Terorismul intelectual“, se impune prin aceeaşi sinceritate bulversantă. Bunăoară, el se referă la falsa opinie potrivit căreia francezii au fost nişte colonizatori criminali. Dimpotrivă, colonizarea, în ciuda unor aspecte dure şi într-un fel explicabile, a reprezentat un fenomen civilizatoriu şi de fertilă comunicare între culturi diferite. Europenii nu au fost neapărat nişte acaparatori şi nici africanii sau asiaticii nişte inocenţi. A avut de fapt loc un proces de metisaj din care a luat naştere o altă populaţie, cu alte vederi decât până atunci. De asemenea, combatanţii din Primul Război Mondial nu trebuie priviţi ca simplă carne de tun pe care conducătorii de atunci au aruncat-o în luptă în scopuri imperialiste, cum ar spune marxistul. Într-un climat pacifist ca cel din prezent, ce s-a întâmplat este o oroare. Atunci însă, popoarele erau mult mai belicoase decât acum şi dorinţa de război era deplin autentică. Soldatul francez nu a plecat pe front „târât“ de mai-marii săi, ci convins că face bine. Un alt capitol al cărţii se referă la „mitul“ lui Galilei, la faptul că oamenii, în marea lor majoritate, văd în savantul din secolul XVII exact ceea ce nu este. Galilei nu a fost o victimă a bisericii precum Giordano Bruno. Şi nici Biserica Romano-Catolică nu a manifestat de la început tendinţe de frânare a cunoaşterii ştiinţifice. Adevărul este că Vaticanul nu i-a reproşat savantului viziunea heliocentrică, ci faptul că în sprijinul concepţiei sale nu putea să aducă dovezi. După cum şi Copernic la vremea lui, om de altminteri foarte cucernic, nu putea să dovedească ce gândea. Mai mult de atât. Oamenii de atunci, nu doar Biserica, erau atât de convinşi de poziţia centrală a Pământului în univers, încât orice le zdruncina o asemenea convingere era suspect de o gândire nesănătoasă. Jean Sevilla luptă împotriva clişeelor şi vrea să redea istoriei faţa ei adevărată. Viciem istoria fiindcă îi gândim epocile prin mentalitatea de acum şi nu ne putem pune în poziţia oamenilor şi a instituţiilor de atunci. Din cauza aceasta, istoricii falşi sunt aceia care în loc să respecte adevărul fac ideologie. Incorectitudinea istorică este o capcană în care cad cei mai mulţi, închipuindu-şi că singurul adevăr este acela care aparţine timpului lor.

See more at: http://ziarullumina.ro/incorectitudinea-istorica

Cartea poate fi cumpărată de pe:

 Libris.ro la prețul de  37.05  Lei

Libhumanitas.ro la prețul de 39 lei.

FOTO: Ceremonia de încoronare a Reginei Elisabeta a II-a


Cu prilejul împlinirii a 63 de ani de la încoronarea reginei Elisabeta a II-a, ediția electronică a ziarului România Liberă pune la dispoziția publicului mai multe fotografii de la ceremonia de încoronare a reginei, precum și informații interesante despre activitatea acesteia ca suveran al Regatului Unit al Marii Britanii și a Irlandei de Nord.

Regina Elisabeta a II-a

Regina Elisabeta a II-a (foto Wikipedia.org)

În urmă cu 63 de ani, pe 2 iunie 1952, la Catedrala Westminster Abbey s-a desfăşurat ceremonia de încoronare a Elisabetei a II-a ca Regină a Regatului Unit al Marii Britanii şi a Irlandei de Nord, suverană peste 16 state cunoscute sub numele de Commonwealth: Regatul Unit, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent și Grenadine, Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis. Ceremonia solemnă a fost condusă de arhiepiscopul de Canterbury, Geoffrey Fisher. La ceremonie au fost prezenți mai toţi reprezentanții nobilimii britanice alături de publicul larg, reprezentații străini și cei ai Commonwealth-ului. Toți au asistat la întreaga procesiune, în ciuda ploii torențiale. Ceremonia a fost transmisă la radio în întreaga lume și, pentru prima oară, la cererea reginei, evenimentul a fost filmat.

A devenit regina Angliei la doar 25 de ani, după moartea tatălui sau, regele George al-VI-lea. Elisabeta era a treia în linia de succesiune la tronul britanic, în urma unchiului ei, Prințul de Wales devenit mai târziu, regele Eduard al VIII-lea, și a tatălui ei.

http://www.romanialibera.ro

Congresul UBR a votat și validat noua conducere a Cultului Creștin Baptist din România


Pentru două zile Oradea a fost centrul în care s-au strâns delegații baptiștilor din România. Gazda congresului a fost Biserica Creștină Baptistă Emanuel, iar lucrările s-au desfășurat sub motto-ul Isus Hristos – Calea, Adevărul și Viața.

DSC_0872 Banner Congresul 36 UBR mai 2015

Cu acest prilej a fost aleasă componența Consiliului Uniunii și a Comitetului Executiv.

Componența Comitetului Executiv este următoarea:

Viorel Iuga – președinte UBR

Ioan Ardelean – Secretar general

Ilie Milutin – Secretar general adjunct

Otniel Bunaciu – vicepreședinte cu misiunea

Paul Negruț – vicepreședinte cu educația

Samuel (Samy) Tuțac – vicepreședinte cu pastorala

Pal Borzasi din partea Convenției Baptiste Maghiare

DSC_1139

Constantin Adorian, omul prin care baptismul trece la români – referință despre cartea Constantin Adorian: un lider baptist român vizionar


După cum am menționat în cadrul postării Apariții editoriale (30) Daniel Marius Mariș, Teodor – Ioan Colda, Constantin Adorian: un lider baptist vizionar consider că o astfel de lucrare este utilă pentru istoria și identitatea baptistă. Prin intermediul ei pastorii și profesorii Daniel Mariș și Teodor Colda readuc în atenția opiniei publice viața și slujirea celui care a fost Constantin Adorian: un baptist vizionar.

Constantin Adorian. Un baptist român vizionar

În partea de final a acestei cărți, respectiv pp. 191-192 se regăsește și o scurtă referință intitulată

Constantin Adorian, omul prin care baptismul trece la români

O lucrare despre Constantin Adorian este binevenită oricând și cu atât mai mult acum când la 25 de ani de la Revoluție societatea românească încă își mai caută valorile.

Biografia acestui om al credinței este benefică atât comunității baptiste și evanghelice în general, cât și societății românești în ansamblul său prin valorile și conceptele la care face referire.

Autorii, Conf. Dr. Daniel Mariș și Asistent Drd. Teodor Colda, ambii pastori ai bisericii înființate de Adorian, și profesori la Institutul Teologic Baptist din București la a cărei fondare Adorian și-a adus de asemenea contribuția, se apleacă cu competență asupra biografiei acestui om al credinței. Sunt evidențiate. Este de menționat în cazul Bisericii Golgota, dar și în formarea lui Adorian ca lucrător, rolul bisericii baptiste germane din București, prin contribuția și cu susținerea căreia baptismul trece la români.

Este de remarcat dorința celor doi autori de a prezenta celor tineri biografia acestui vizionar om al credinței care a fost Constantin Adorian și evidențierea contribuțiilor acestuia  la fondarea Uniunii Baptiste, Seminarului Teologic Baptist, dar și a Bisericii Golgota.

Constantin Adorian a fost un om educat cu studii la Hamburg, fapt care s-a reflectat și în activitatea sa prin implicarea activă în formarea Uniunii Baptiste în anul 1920, ca organ reprezentativ al baptiștilor români, dar și în formarea Seminarului Teologic Baptist în anul 1921. Adorian a fost un om de acțiune, o persoană cultivată implicată activ în viața bisericii baptiste pe plan administrativ, educațional cât și pastoral în calitatea sa de lider spiritual al primei bisericii baptiste de limbă română din București, Biserica Baptistă Golgota. Deși este o lucrare care se adresează publicului larg ea nu face rabat de la rigorile unei cercetări academice îmbinând într-un mod util cele două stiluri de tratare a unor astfel de subiecte. Apelul la documentele vremii, fie că sunt de natură memorialistică sau de arhivă au rolul de a contura o imagine complexă a celui care a fost pastor, profesor, primul președinte al Uniunii Comunităților Creștine Baptiste din România și primul director al Seminarului Teologic Baptist după mutarea sa în iarna anului 1921 la București.

După cum se menționează și în subtitlul lucrării, autorii au dorit să vorbească nu numai despre omul Constantin Adorian, cât și despre lucrarea lui motivați de dorința de promovare a imaginii și moștenirii acestei personalități marcante a baptiștilor români. Luând în considerare aspectele menționate este de apreciat faptul că un loc aparte în economia acestei lucrări îl ocupă contribuția lui Adorian în lupta pentru libertatea religioasă a baptiștilor din România. Deși perioada interbelică a fost una de libertate politică, de înflorire din punct de vedere economic, drepturile religioase ale credincioșilor baptiști, dar și a celorlalți credincioși evanghelici au fost îngrădite. În acest context personalitatea lui Adorian, viziunea sa, sunt puse în slujba lui Dumnezeu, iar El este cel care le dă adevărata valoare. Contribuțiile sale, rolul său în plan pastoral, evanghelic, administrativ și educațional ne permit să considerăm ca fiind corectă încadrarea lui Adorian, așa cum au făcut-o și autorii, printre cei mai importanți 10 baptiști din România, poate chiar primul.

Prin intermediul acestei lucrării autorii demonstrează, încă odată dacă mai era nevoie, că valorile religioase și morale ale comunității baptiste au avut semnificație atunci și au semnificație și astăzi. Valorile acestei mici comunități religioase, marginalizată de autorități și biserica majoritară au îmbogățit societatea românească.

Exemplul lui Adorian este unul pozitiv care ne arată că merită să lupți pentru valorile și crezurile tale atunci când sunt în armonie cu Sfânta Scriptură. Merită să lupți pentru libertatea religioasă într-o societate în care conceptul de adevăr absolut este acceptat tot mai puțin.

 

Dr. Marius Silveșan
Istoric

Peter Singer susținător al ZOOFILIEI și al UCIDERII nou-născuților va deveni Doctor Honoris Causa al Universității din București


Filosoful australian Peter Singer, profesor de bioetică la Universtitatea Princeton și un susținător al „avortului post-natal”, al „experimentelor științifice pe bebeluși” și al „relațiilor dintre specii” va conferenția la Universitatea București și va primi titlul de Doctor Honoris Causa.
Peter Singer va susține pe 20 mai, ora 16, în Amfiteatrul Titu Maiorescu, o conferință cu titlul:
„The Most Good You Can Do With Applied Ethics”. Filosoful australian vine în România la invitația Centrului de Cercetare în Etică Aplicată din cadrul Facultății de Filosofie a Universității București.

Potrivit minutei ședinței Senatului Universității din București (punctul 23) din 17 decembrie 2014, Peter Singer va primi titlul de Doctor Honoris Causa al instituției de învățământ bucureștene. Surse online informează că ceremonia va avea loc a doua zi, pe 21 mai.

Iată mai jos câteva mostre din gândirea lui Peter Singer, citate de site-ul „Știri pentru viață”:

Mai întâi un extras din „Tools for Research” în „Writings on an Ethical Life” – Harper Collins, London, 2000, care „argumentează” experimentele științifice pe bebeluși:

„Dacă savanții nu ar fi pregătiți să experimenteze pe nou-născuți umani, atunci disponibilitatea lor de a utiliza animale non-umane dezvăluie o formă nejustificată de discriminare pe bază de specie, din moment ce maimuțele, măgarii, câinii, pisicile, șoarecii și alte animale adulte sunt mai conștiente de ceea ce li se întâmplă, mai capabile de auto-gestionare, și, după câte ne putem da seama, sunt cel puțin la fel de sensibile la durere ca și nou-născuții umani.”

În „Sanctity of Life or Quality of Life?”, din revista Paediatrics, 1983, Peter Singer susține că viața unui om nu este sacrosanctă:

„Odată ce dăm la o parte hocus-pocusul religios care înconjoară termenul de ‘uman’, putem continua să-i vedem pe membrii speciei noastre ca fiind înzestrați cu raționalitate, conștiință de sine, capacitate de comunicare și așa mai departe într-o măsură mai mare decât pe cei ai oricărei alte specii, dar nu vom mai privi ca sacrosanctă viața fiecărui membru al speciei noastre, indiferent de capacitatea sa de viață inteligentă sau chiar conștientă.”

Singer face și pasul următor (în „Rethinking Life and Death: The Collapse or Our Traditional Ethics”): dacă viața omului nu este sacrosanctă, nu este greșit să ucizi:

„…Ar trebui să admitem faptul că, dacă o ființă este umană și vie, nu înseamnă de la sine că este greșit să-i luăm viața.”

Bebelușii nu sunt persoane, continuă Singer pe aceeași linie, în „Practical Ethics”, Cambridge University Press, 1979:

„Copiii umani nu au conștiință de sine și nu sunt capabilis să priceapă faptul că există. Nu sunt persoane.”

Drept urmare, bebelușii nu ar merita îngrijiri speciale din partea societății, afirma Singer la Aaron Klein Investigative Radio, pe 19 aprilie 2015, citat de wnd.com.

http://www.evz.ro/un-sustinator-al-zoofiliei-si-al-uciderii-nou-nascutilor-va-deveni-doctor-honoris-causa-al-universitatii-din-bucuresti.html

Alte articole pe aceeași temă.

Peter Singer, susținător al uciderii copiilor după naștere și al relațiilor sexuale dintre oameni și animale, va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universității București

Omul ce va fi decorat de Universitatea București șochează din nou: Guvernul trebuie să suprime copiii născuți cu dizabilități, pentru a face economie de bani

1 Mai muncitoresc – un documentar not-politically correct


Un documentar not-politically correct despre originea sărbătorii de 1 mai realizat de Cristi Țepeș.

Cei de la portalul În Linie Dreaptă au publicat acest documentar sub titlul 1 Mai în calendarul religios al regimurilor totalitare

Tot cei de la ILD au adăugat făcut și câteva mențiuni foarte importante despre comunism și nazism ca religii politice.

„Cunoscutul jurnalist de televiziune, un intelectual creștin cu o profundă înțelegere a naturii religioase a ideologiilor revoluționare, reușește, în cele câteva minute ale acestui film, nu numai să expună marile minciuni legate de „1 Mai – Ziua Internațională a Celor ce Muncesc”, ci și să schițeze genealogia acestor mituri și adevăratul scop al utilizării lor de către regimurile totalitare.

Revedem imagini binecunoscute generației noastre, poveștile ridicole ale propagandei comuniste televizate de pe vremea lui Ceaușescu – ridicole, din perspectiva de astăzi, dar tragice pentru cei care trăiau aceste scene la vremea respectivă, dacă ne gândim la felul în care regimul comunist, cocoțat pe minciună, distrugere și crimă, își chinuia și umilea cetățenii, obligându-i, pe deasupra, să-i mai aducă și preaslăvire, în zilele stabilite drept „sărbători” de către calendarul religios comunist. ……”

1 mai nazism comunism

Despre legătura lui Marx cu satanismul a scris Richard Wurmbrand, într-o carte extrem de importantă, pe care v-o recomandăm insistent celor care încă nu ați citit-o, intitulată „Marx și Satan”, disponibilă online în limba română – ca și în nenumărate alte limbi. Cercetările lui Richard Wurmbrand au fost confirmate și de alți autori care s-au ocupat de biografia lui Marx.

În paralel, este documentată istoric și analizată de către diferiți autori, printre care Eric Voegelin, inspirația religioasă de tip ocultist, neo-păgân, adică tot satanistă, a nazismului. În mod deosebit, în poveștile „ariene” ale naziștilor, sărbătoarea Walpurgisnacht, „noaptea vrăjitoarelor” își avea semnificația sa – confirmată simbolic până și de sinuciderea lui Hitler în noaptea de 30 aprilie/1 mai 1945.

Este vorba de faptul că atât comunismul cât și nazismul sunt fenomene de natură religioasă – așa cum au arătat autori ca Eric Voegelin și Alain Besançon. Comunismul și nazismul maimuțăresc drăcește creștinismul, respectiv iudaismul, imitându-le Sfintele Scripturi, sărbătorile, tradițiile, instituțiile, mesajul moral, profeții, sfinții, martirii – dar inversând semnificația tuturor acestor lucruri. Ambele tipuri de ideologie totalitară se trag dintr-un filon revoluționar mai vechi, în care își are un loc deosebit de important Iluminismul, cel care a inspirat Revoluția Franceză.

Acesta este contextul în care trebuie înțeleasă funcția sărbătorii de 1 mai în regimurile totalitare: ea are, de fapt, în aceste sisteme, un caracter religios, cu ritualuri specifice, având loc primăvara, în preajma sărbătorii creștine și evreiești a Paștelui – pe care încerca să o înlocuiască, transformând-o în contrariul său; în locul celebrării Mântuirii, ca dar al lui Dumnezeu, oamenii, transformați în sclavi, erau scoși să se închine la idolii și la faraonii, stăpânii acestei lumi; acești stăpâni pretindeau că-i reprezintă pe muncitori, dar ei nu munciseră niciodată în viața lor și habar n-aveau ce-i aia munca.

Filmul este și o invitație adresată cititorilor noștri, de a cerceta pe cont propriu aceste conexiuni, insuficient cunoscute de publicul larg, dar care permit o înțelegere mai profundă inclusiv a „războiului cultural” din zilele noastre – război care, privit în trei dimensiuni, nu este, până la urmă, altceva decât o formă contemporană a luptei dintre Bine și Rău.

http://inliniedreapta.net/lavedere/1-mai-regim-totalitar/

Libertatea: un drept al omului – postfață a cărții „La est de libertate” de Cătălin Dupu


     Romanul La est de libertate aduce în atenția noastră un subiect sensibil încă la 25 de ani de libertate, cel al societății românești în comunism. Însăși conceptul acestuia este unul interesant atât prin semnificația pe care cuvântul libertate o conține în sine, cât și prin jocul de cuvinte pe care autorul îl face între poziția geografică a României și poziția sistemului față de conceptul de libertate. România este o țară situată în Sud – Estul Europei, una care face parte din blocul țărilor din Europa de Est, termen cu semnificație peiorativă, aflat în opoziție cu Europa de Vest. Mai ales în ceea ce privește evoluția politică a țărilor respective, dar și în ce privește LIBERTATEA. Astfel, poziția geografică devine element determinant în definirea poziției și atitudinii față de libertate a țării noastre. Conceptul geografic este transferat în zona politicului și a ideologiei, a conceptelor, demonstrând pe parcursul desfășurării acțiunii din cadrul romanului că România nu se afla la Est doar din punct de vedere geografic, aceasta se afla chiar LA EST DE LIBERTATE.

Libertatea nu este doar un drept, un concept abstract, ea este ceva ce oamenii au înscris în ființa lor. Conceptul de libertate are o relevanță intrinsecă, dar și una datorată faptului că în jurul acestuia se construiește povestea din cadrul romanului La est de libertate. O dramă bazată pe fapte reale, cea a omului din România secolului XX care tânjea după libertate. Drama este în mod specific a unor familii din România anilor ˈ80 într-un sistem totalitar de factură comunistă, nu doar a omului în general care trăia în cadrul unui  astfel de sistem. CoCătălin Dupu, La est de libertatemunismul ca regim politic totalitar își propunea nu doar construcția unei societăți noi, ci și a unui om nou. Conceptul de om nou nu a fost inventat de comuniștii români, ei doar l-au preluat, vehiculat și integrat în propaganda oficială. Un om nou care trăia într-o închisoare, închisoarea noastră cea de toate zilele, în cadrul căreia i se inocula ideea că societatea comunistă este cea mai bună dintre toate lumile posibile, iar comunismul este un nou stadiu de dezvoltare al societății. Aceasta era ceea ce afirmau tovarășii, unii care îi considerau pe cei din jur partenerii lor, tovarășii lor, dar acest lucru nu îi împiedica să-i persecute. Prin urmare, în realitate lucrurile stăteau altfel pentru că  avem o distincție între ceea ce se afirma la nivel oficial și realitatea vieții cotidiene, distincție care se desprinde și din portretul pe care Cătălin Dupu îl realizează societății românești și a realităților acesteia. Din acest punct de vedere cartea este utilă tinerilor, celor care nu au trăit vremurile respective, fiind relevant a fi amintite unele din elementele acestei societăți.

Un prim element care merită amintit este cel de teamă, de frică și de conformism intelectual. Trebuia să ai grijă ce gândești și cui spui ceea ce gândești. Apare astfel sistemul dublei gândiri, portretizat magistral de George Orwell în cartea O mie nouă sute optzeci și patru. Atunci când mergeai pe stradă trebuia să ai grijă ce vorbești și cu cine vorbești. Băieții cu ochii albaștrii cum erau numiți cei care lucrau în Securitate, structură care acționa și ca poliție politică, puteau fi oriunde. Exista în cadrul societății acea teamă că ai putea fi arestat oricând, fapt evidențiat în roman prin intermediul unui cântec popular cu versuri ce reliefau acea stare de lucruri.

Cine bate seara, la fereastra mea?
E Securitatea, nu te speria.

       Putem vorbi chiar de distrugerea societății românești odată cu instaurarea comunismului la mijlocul anilor ˈ40 ai secolului XX. Vechea elită intelectuală și politică a fost arestată, anihilată, iar în locul ei a apărut o altă elita, una nouă. Acesta este contextul în care cei care se opuneau erau trimiși în lagăre, cum au fost și cele înființate pentru construcția canalului Dunăre – Marea Neagră, închiși, sau internați în diferite sanatorii, în fapt la spitale pentru cei cu dizabilități mentale unde li se aplicau tratamente specifice la ordinul Securității. Vorbim astfel de un univers concentraționar „în care nevinovați, o mulțime de oameni intelectuali, personalități ale vremii trecute, preoți, păstori, alți credincioși și români simpli, care nu suportau minciunile ce se auzeau la radio și cele două ore de program TV, se scriau în ziare, în reviste și în prefețele tuturor cărților” aveau de pătimit. Vorbim în acest caz de persecuții politice și religioase, care prezintă o altă realitate a societății socialiste „multilateral dezvoltate”, o societate pe care Partidul Comunist a dorit să o înregimenteze prin intermediul unor organizații pentru pionieri, tineretul comunist sau pentru muncitori care trebuiau să facă parte din Uniunea Tineretului Muncitor (UTM).

            Frigul din case pe timpul iernii este o altă realitate a societății surprinsă de autor. Frigul împreună cu lipsa de alimente sau dificultățile circulației cu mijloacele de transport în comun în orașe precum Bucureștiul, sau cu mijloacele de transport proprii datorită raționalizării, cozile la aproape orice completează imaginea unei societăți înghețate. Aceasta nu o spunem noi, ci Sergiu, unul din personajele principale ale cărții care, deși obosit, „mai avea putere să vadă dincolo de frig, de noapte și de comunism.”

Cea mai mare dorință a personajelor cărții era libertatea, aceștia fiind dispuși la multe sacrificii pentru obținerea acesteia. Ei vedeau această libertate ca putând fi obținută în Occident, respectiv în Statele Unite ale Americii. Cum statul socialist îngrădea libera circulație a persoanelor, iar un pașaport cu viză pentru America era greu de obținut, Sergiu și Octav se antrenau la un bazin de înot pentru trecerea înot a Dunării cu destinația Iugoslavia. Acolo ar fi obținut azil politic și de acolo ar fi plecat în Statele Unite ale Americii. Încercarea celor doi de „trecere frauduloasă a frontierei de stat” eșuează, context în care cei doi ajung la Pușcăria fugarilor și pentru un timp la carceră. Dat fiind faptul că se aflau la prima abatere, că în închisoare Octav nu ezită să strige către Dumnezeu și să-și pună încrederea în El, cei doi fugari sunt eliberați, dar se confruntă cu noi probleme, acelea ale reintegrării în societate și angajării. De acum înainte drumurile celor doi se vor despărții. Al lui Octav duce la viață, inclusiv cea veșnică, iar al lui Sergiu la moarte în apele reci ale Dunării. Trist, dar adevărat.

Prin intermediul unui joc de cuvinte excepțional, autorul reușește să surprindă starea de spirit a unui sistem. A unei societăți care parcă înghețase și ea, paralizase de frig la propriu și la figurat. „În sufletul ei, Ilinca era tare amărâtă, nu de cofragul pierdut, ci de sistemul care îi aduse aici.”

            Un alt aspect important pe care autorul îl aduce în atenție prin intermediul acestei cărți este cel al libertății religioase pentru creștinii evanghelici. Deși libertatea religioasă era un drept, aceasta nu era garantată, ci des încălcată. După cum menționa politologul german Hannah Arendt, totalitarismul îi prigonește și pe cei care spun “da”, iar în acest caz pe cei care îi spuneau „da” lui Dumnezeu pentru că libertatea era doar la nivel declarativ.

            O problemă sensibilă pe care autorul o aduce în atenție atunci când vorbește de credință este folosirea acesteia pentru emigrarea în Occident. Unii oameni veneau într-o biserică evanghelică unde se botezau, pentru a putea menționa că fac parte dintr-o minoritate religioasă persecutată care își cere propriul drept la existență într-o lume liberă. Dat fiind faptul că numai Dumnezeu cunoaște cu adevărat inima oamenilor, era inevitabil să nu apară și astfel de probleme. Totodată, acesta este contextul în care are loc convertirea sinceră a unora dintre cei botezați care ajung astfel să se întâlnească cu Creatorul lor, deși planurile lor inițiale erau altele.

            Omul evanghelic în comunism era caracterizat de dragoste și compasiune pentru cei din jurul său, motiv pentru noi care trăim astăzi în libertate să ne evaluăm sentimentele, acțiunile, în definitiv modul de viață. Se pune întrebarea care este scopul vieții noastre pe pământ. Astăzi avem libertate, dar ce facem cu ea? Dumnezeu să ne dea înțelepciune să folosim spre slava Sa și beneficiul celor din jurul nostru ceea ce s-a obținut prin jertfă de sânge în decembrie 1989.

Dr. Marius Silveșan
Istoric

Marius Silveșan, „Libertatea: un drept al omului” postfață în Cătălin Dupu, La Est de Libertate, Editura Cetate Deva, Deva, 2015, pp. 113-116.

 

4 Aprilie 1944 – Moartea venea din cer


bombe 1

La 4 aprilie 1944, o flotă aeriană anglo-americană, s-a ridicat din sudul Italiei, a traversat Dunărea şi a lovit Bucureştiul la ora prinzului. Rezultatul – 2994 morţi şi tot atîţia răniţi. Mii de case au disparut sub suflul exploziilor. Cartierele Gara de Nord, pînă-n Calea Victoriei, Grant, Griviţa, Giuleşti, Triaj, Chitila, au devenit de nerecunoscut, suferind pagube enorme. Morţii au fost îngropaţi într-o margine a Cimitirului Calvin, cu ceremonii amintind de funeralii naţionale, într-o atmosferă de durere şi consternare totală. Bucureştiul făcea cunoştinţă în acea zi cu vitregiile războiului. Pînă tunci, frontul fusese departe, şi locuitorii lui se legănau în iluzia că va fi ocolit de nenorociri. Vor urma şi alte bombardamente, dar acesta a fost cel mai distrugător.

http://www.stelian-tanase.ro/bombardamentul-de-la-4-aprilie-1944/

La 4 aprilie 1944, câteva sute de bombardiere americane, plecate din Italia şi care aveau drept ţintă Ploieştiul, au bombardat Capitala, vizând triajul Gării de Nord. Din păcate, numeroşi refugiaţi din nordul Moldovei, ocupată de Armata Roşie, se găseau acolo. Zona Griviţa a fost complet devastată. Mihail Sebastian scria în jurnal, la 8 aprilie: „Ieri după-amiază am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la bulevardul Basarab nicio casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”
Bilanţul oficial? Morţi 2942, răniţi 2126. Aproape 3000 de morţi într-o singură zi, toţi, civili nevinovaţi.

http://adevarul.ro/cultura/istorie/bombardamentul-4-aprilie-1944

În acea zi de marti, Bucurestiul era scaldat de razele calde ale soarelui primavaratic, dar la hotare bubuiau tunurile: rusii calcau deja pamantul romanesc, dinspre nord-est. Cu tancurile si cu puhoi de pedestrime, se apropiau de Harlau si de Cotnari.

Nimic nu tulbura insa linistea populatiei civile in Capitala, afara de exercitiul de aparare antiaeriana, anuntat din ajun. Conform programului, inainte de pranz au pornit sa vuiasca sirenele. Alarma? As, exercitiu.

Peste o jumatate de ora, aceleasi sirene vesteau incetarea exercitiului, iar peste inca ora au inceput sa sune din nou. Alta alarma? Alta incetare? Desigur, continuarea exercitiului. Eram obisnuiti, aproape in fiecare saptamana se efectuau asemenea „repetitii”. La radio, se transmitea muzica, lumea isi vedea de treaba.

Deodata, din cer a inceput sa rasune un uruit de motoare. Am iesit in strada: la inaltime mare pluteau oranduite in patrat zeci de puncte stralucitoare, care pareau mai curand jucarii, decat o amenintare. Apoi s-au auzit vuiete, iar pamantul a inceput sa se cutremure, cu case cu tot.

Explozii, bubuituri, schije, apoi liniste. Bombardamentul a durat cam un sfert de ora, dupa care lumea a inceput sa prinda curaj, fiecare itindu-se din coltul unde se pitise.

In directia Garii de Nord, o coloana groasa de fum negru intuneca cerul, apoi altele doua, iar mai la stanga o flacara apocaliptica falfaia sinistru.

Peste cateva minute, uruitul de motoare s-a auzit din nou. De randul acesta, era clar ca nu-i gluma si multimea s-a repezit spre adaposturile in care fusese instruita la „exercitii”. Alte explozii, alte bubuituri, schije si alta liniste.

Timp de o ora incheiata, peste 300 de avioane lansasera „covorul de bombe”, care a facut orasul nefunctionabil: alimentarea cu energie a incetat, alimentarea cu apa la fel, liniile telefonice au amutit, iar trotuarele si caldaramurile rascolite de munitie si acoperite cu moloz au devenit aproape impracticabile.

Conform cifrelor oficiale, numarul victimelor umane in aceasta prima zi a bombardamentelor se ridica la 2.942 morti si 2.126 raniti. Printre cei disparuti s-a numarat actorul V. Vasilache (din celebrul cuplu „Stroe si Vasilache”).

Poetul simbolist Ion Minulescu, desi casa sa din Cotroceni nu fusese atinsa de bombe, a suferit un soc in urma caruia a facut ulterior infarct si a decedat pe 11 aprilie.

Scriitorul Mihail Sebastian, venit intr-una din zonele lovite chiar a doua zi dupa bombardament, descria in urmatorii termeni peisajul sinistru pe care i-a fost dat sa-l vada:

„Am fost in cartierul Grivita. De la Gara la Bulevardul Basarab, nici o casa – nici una – n-a scapat neatinsa. Privelistea e sfasietoare. Se mai dezgroapa inca morti, se mai aud inca vaiete de sub daramaturi. La un colt de strada, trei femei boceau cu tipete ascutite, rupandu-si parul, sfasiindu-si hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase putin dimineata si peste toata mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de cosmar. N-am mai fost in stare sa trec dincolo de Basarab – si m-am intors acasa, cu un sentiment de sila, oroare si neputinta”.

Dar bombardamentul din 4 aprilie n-a fost decat un inceput. Raidurile reveneau periodic, scuturand bombele lor peste Capitala, peste Ploiesti, peste toata Valea Prahovei, peste nodurile de cale ferata.

Dupa cum nota ziarul Universul, numai in perioada cuprinsa intre 4 aprilie 1944 si 8 mai 1944, bombardamentele au produs urmatoarele stricaciuni, in afara miilor de victime umane:

  • 13.925 imobile particulare
  • 47 institutii de cultura
  • 18 spitale si laboratoare
  • 14 biserici si cimitire
  • 21 intreprinderi civile

Coșmarul a lovit sistematic tara, pana in august 1944, cand bucurestenii au rasuflat usurati: in sfarsit, nu vor mai veni pe capul lor avioane cu bombe.

Nu bănuiau poate ca vor veni rusi cu tancuri, tot pe capul lor!

http://www.ziare.com/cultura/documentar/infernul-dezlantuit-asupra-capitalei-la-4-aprilie-1944-documentar-1356391

Au trecut 71 de ani de la marea tragedie din 4 aprilie 1944, când Bucurestii, capitala României, au fost victima unui masiv bombardament terorist al aviatiei americane. Au fost vizate tinte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar si partea centrală a orasului. Ele nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iasi-Chisinău, iar luptele încetaseră de la sfârsitul lunii martie. Ostilitătile aveau să se reia abia la 20 august. Tinta principală era însă Gara de Nord, pentru că scopul bombardamentului era împiedicarea transporturilor militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică, aliatul de atunci al americanilor, forta înaintarea spre vest. Potrivit ziarului Timpul din vremea respectivă, vânătorii români si germani, dar si servantii bateriilor antiaeriene au reusit să respingă cu succes valurile de bombardiere americane. Astfel, pe 4 aprilie ar fi fost doborâte 44 de aparate inamice, mai mult de o treime din numărul total cu care americanii au atacat. A doua zi, numărul avioanelor doborâte a fost de 54.

În bombardamentul din 4 aprilie 1944 au murit 2.942 de persoane si au fost rănite alte 2.126. Mortii au fost îngropati într-un cimitir care va purta numele “4 aprilie” si care va fi desfiintat de autoritătile comuniste. În Gara de Nord se aflau câteva sute de moldoveni, evacuati, pentru a nu rămâne sub ocupatia sovietică, de unde urmau să fie repartizati în diferite locatii din Bucuresti, precum si din provincie. Erau mai ales femei, copii si batrâni, într-o stare de totală deprimare si derută. Îsi părăsiseră casa si averea agonisită, iar acum asteptau, flamânzi si obositi, intr-o gară pe care cei mai multi nu o văzuseră niciodată în viata lor. Cand s-a dat alarma, aproape toti au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti. Marea majoritate vor pieri arsi de bombe.

O serie de crime inutile… Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelarită populatia civilă, lipsită de aparare, au fost distruse importante bunuri materiale. S-a aplicat doctrina generalului Harris, de a distruge căminele si familiile militarilor de pe front, pentru ca acestia să nu mai aibă pentru ce lupta. (…)

Contemporanii au sesizat extrem de bine tactica aplicată de către anglo-americani, dar si cinismul ticălos al acestora.

Maruca Cantacuzino-Enescu nota după câtiva ani in jurnal, citez:

“…în tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare si revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă bratele Armatelor Rosii «eliberatoare» care înaintau, amenintându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi si bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud si acum vocea lugubră si tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelasi speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio International, dojeneste tările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», asa cum îl numeste Occidentul pe fostul său aliat din est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesitătile cauzei lor…”

https://mizeriaistoriei.wordpress.com

Cine este și ce-și dorește PRODOCENS Media ? (Prima parte)


Prodocens Media logo final2

Cu siguranță unii dintre dvs. v-ați pus următoarea întrebare: cine este Prodocens Media și cu ce se ocupă ?

Deși sunt câteva luni bune de când cu pași mărunți ne-am început activitatea și am reușit să realizăm și să postăm diverse materiale video în mediul online, până acum nu ne-am prezentat într-un mod oficial astfel încât dvs. să ne cunoașteți și mai mult decât atât să înțelegeți ce ne dorim și unde vrem să ajungem.

Asociația PRODOCENS Media este o organizație non profit care se adresează vorbitorilor de limba română prin intermediul celor mai noi metode de comunicare în masă, și anume: internetul ca suport de transmitere a informațiilor folosind următoarele trei aplicații ale acestuia: TV ONLINE, RADIO ONLINE și SOCIAL MEDIA, formând împreună Trustul Media PRODOCENS.

De ce PRODOCENS Media și nu alt nume? Numele PRODOCENS este format din două cuvinte din limba latină: “pro” care înseamnă “pentru” și “docens” care vine de la “a învăța”, “învățătură”. În acest cuvânt, PRODOCENS, regăsind-se nucleul misiunii pe care am început-o și anume:

  1. Promovarea învățăturii și valorilor creștine într-un mod cât mai practic având ca suport Biblia și numai Biblia.
  2. Promovarea educației academice, a școlii, a lecturii și științei în special în rândul copiilor și tinerilor care din nefericire sunt din ce în ce mai puțin interesați de scoală, lectură și dobândirea de cunoștințe care sa-i ajute în viață.

De ce un trust media și nu altceva? Pentru că în fiecare zi mass-media ne afectează profund și ea constituie o prezență constantă în viața noastră. Alte instituții pot avea un impact mai puternic, dar nu unul atât de persistent și adânc cum o face astăzi mass-media prin mijloacele ei: televiziune, radio, internet. De multe ori am fost dezamăgit de ceea ce mass-media promovează în mediul tradițional (TV, Radio), dar si în cel modern (internet). Cu siguranță și din această cauză am fost motivat să pun la dispoziție niște resurse cu scopul de a oferi o alternativă pozitivă la subcultura și non-valoarea promovată în mod agresiv.

De ce o implicare în media? Pentru că am simțit că trebuie să fac ceva, deși până acum câteva luni nu am avut nici o experiență în acest domeniu. De aceea sunt recunoscător celor din echipa mea, o echipă de voluntari extraordinari care lucrează cu entuziasm pentru promovarea valorilor menționate mai sus și care împreună învață să fie cât mai buni în ceea ce fac.

Știu că ne-am angajat într-o luptă dură și de uzura și că nu ne va fi ușor …dar cu siguranță merită, iar orice efort cât de mic va fi răsplătit.
Va urma !

Cătălin Vasile
Fondator Prodocens Media

Pentru mai multe detalii despre activitatea Prodocens Media și modul în care puteți sprijini această lucrare accesați
https://www.facebook.com/prodocens

Câteva informații despre Biblia editată de Patriarhul Justinian Marina în 1968


Recent am avut ocazia să văd ediția Bibliei tipărită la București (1968) în timpul Patriarhului Justinian Marina și m-am gândit să împărtășesc câteva opinii pe marginea acestei lucrări.
Înainte de a spune câteva cuvinte despre această ediție a Bibliei am să mă refer la un articol al lui Adrian Nicolae Petcu publicat în Ziarul Lumina, iunie 2011, semnalat și de mine AICI.

În virtutea bunelor relații dintre Anglia şi România, în perioada interbelică, contactele dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Anglicană fuseseră extrem de cordiale. Instalarea comunismului în România a condus inevitabil la ruperea relațiilor dintre cele două Biserici, după cum cerea puterea sovietică prin vocea patriarhului Alexei al Moscovei la conferința interortodoxă din 1948.

Dezgheţul din 1955 a oferit ocazia reînnodării contactelor dintre cele două Biserici, mai ales prin vizita, din iunie 1965, a arhiepiscopului Arthur Ramsey de Canterbury în România. Un an mai târziu, patriarhul Justinian Marina răspundea la invitația acestuia, fiind primit la Londra ca un șef de stat, vizitând numeroase mănăstiri, participând la anumite servicii religioase, fiind în mijlocul credincioșilor români din capitala britanică. Patriarhul român a fost primit inclusiv de regina Elisabeta a Marii Britanii, care i-a oferit în dar un automobil Rolls Royce. Față de gestul reginei, patriarhul i-a spus: „Majestate, vă mulțumesc! Sunteți foarte generoasă, dar sunt informat că sunteți președinta Societății Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele. Eu am mai mult de 10 ani și nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul mașinii, dați-mi hârtie şi materiale de legătorie, ca să pot tipări și eu Biblia!” Astfel, au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.

Adrian Nicolae Petcu

http://ziarullumina.ro/memoria-bisericii/iunie-1966-vizita-patriarhului-justinian-marina-anglia

Din articolul pe care l-am reprodus mai sus reiese faptul că relațiile dintre Biserica Anglicană și cea Ortodoxă au fost foarte cordiale în perioada interbelică, dar s-au răcit ca urmare a instaurării unui regim de factură comunistă în România. După anul 1955 putem vorbi, conform lui Adrian Nicolae Petcu, de o reînnodare a contactelor dintre cele două Biserici. Acestea se concretizează,  „mai ales prin vizita, din iunie 1965, a arhiepiscopului Arthur Ramsey de Canterbury în România, urmată, un an mai târziu de vizita Patriarhului Justinian Marina la Londra. În cadrul acestei vizite, Patriarhul Justinian Marina a fost primit chiar de regina Elisabeta care, conform celor menționate de domnul Adrian Petcu, i-ar fi oferit în dar un automobil Rolls Royce, pe care l-a refuzat. În locul mașinii, patriarhul român solicită reginei Elisabeta, care era președinta Societății Biblice Britanice, hârtie și materiale de legătorie ca să poată tipări Biblia, una care să-i poarte numele. În finalul articolului citat se menționează că patriarhul a primit materialele solicitate și astfel „au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.” Informația este interesantă, deoarece în Cuvântul către cititori al Bibliei de la 1968 scris de către Justinian Marina se menționează cifra de 100.000 de exemplare.

Biblia BOR 1968. PPagina de titlu

Leninismul, între extincție ireversibilă și atracție recurentă


Un articol foarte interesant al domnului Vladimir Tismăneanu în care acesta prezintă unele din caracteristicile leninismului, printre care și cea de religie politică, dar vorbește și despre atracția recurentă a acestei ideologii.

Post-comunismul înseamnă o luptă continuă pentru a trece peste “rămășițele leninismului”, iar a vorbi despre nevoia de restaurare a presupuselor valori democratice ale leninismului este pur și simplu expresia ignoranței istorice și cecității morale. Leninismul nu poate fi fundamentul politicii adevărului tocmai pentru că este o doctrină revoluționară neo-machiavelică care relativizează, distorsionează și instrumentalizează în mod fundamental utilitarist și cu dispreț orice noțiune de adevăr obiectiv. Este simptomatic modul în care Slavoj Žižek și admiratorii săi au deturnat conceptul unui politici originate în adevăr de la disidenți precum Aleksandr Soljenițîn și Václav Havel (vezi Sebastian Budgen, Stathis Kouvelakis, Slavoj Žižek (eds.), Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth, Durham and London: Duke University Press, 2007).

Am propus cândva termenul de “ruine leniniste” (Leninist debris), în mod limpede o prelucrare a conceptului iluminant al lui Ken Jowitt de moștenire leninistă, ca o constelație civilizațională, incluzând sentimente puternice, nostalgii…

Vezi articolul original 829 de cuvinte mai mult

Cum să răscumperi vremea pe Facebook? (7 pași)


Fotocredit: Moldova Creștină.md

 

1. Planifică înainte să intri pe Facebook

De fiecare dată când intri fără nici un plan vei risipi multă vreme și doar vei reacționa, nu vei acționa. Deci, nu mai fă așa. În agenda ta sau pe o foaie de hârtie scrie o listă cu tot ce vrei să faci, adică o listă cu toate sarcinile tale cât vei sta pe Internet. Faptul că vei avea o listă te va face să acționezi organizat și să nu pierzi timpul în zadar.

2. Alcătuiește postări care să răspundă nevoilor prietenilor tăi

Planifică bine postarea care vrei tu să o pui și pornește de la nevoile pe care le au prietenii tăi din rețea. Atunci postările tale vor fi relevante când vor răspunde nevoilor lor.

/ 2. Publică postarea 

Primul lucru când intri în rețea este să publici postarea ta pregătită cu grijă și atenție din timp și așa ca să fie cu har și dreasă cu sare, cum spune apostolul.

3. Răspunde la mesajele personale

Verifică cutia poștală și vezi dacă nu ai primit mesaje personale, căci unele din ele pot fi urgente și trebuie să le dai prioritate.
 4. Derulează banda cu noutăți
De obicei până acum acolo ai mers prima dată. De aceasta și ai reacționat totdeauna în loc să acționezi. Treci prin banda cu noutăți  (News Feed) și dă LIKE acolo unde vrei să-ți arăți aprecierea, dă SHARE la orice materiale pe care dorești să le distribui și COMENTEAZĂ cu înțelepciune oriunde crezi că poți da o încurajare, o rugăciune, o mulțumire, un sfat bun, într-un cuvânt- o vorbă cu har și cu sare. Acceptă invitațiile la evenimente pe care le-ai primit și trimite mai departe aceste invitații prietenilor tăi.
5. Verifică notificările
Astfel te vei asigura că nu ți-a scăpat din vedere ceva important, căci acesta este un fel de a trece repede prin banda de noutăți fără a o derula în întregime și așa vei vedea doar ceea ce te privește și nu ai văzut de la ultima activitate pe Facebook.
6. Răspunde la postările importante de la notificări
Aceasta dacă chiar sunt cu adevărat importante. Ar putea să fie postări într-un grup de lucru, comitetul bisericii, grupul tău de studiu biblic etc. Vezi ce este important și răspunde.
7. Limitează timpul și frecvența utilizării Facebook
După ce ai făcut totul potrivit cu primii pași, stabilește o limită pentru timpul care îl petreci pe Facebook și cât de des vei accesa această rețea de socializare. Din experiența personală cred că vor fi suficiente 30-40 minute în zi. Maxim o oră. Cred că este foarte suficient ca să accesezi o dată pe zi Facebook sau altă rețea de socializare pe care o folosești. Apoi, după ce ai făcut tot ce ai avut nu mai reveni, căci astfel vei fi sustras de la celelalte activități și nu te vei putea concentra la celelalte responsabilități.

Cultura Vieții.ro: Poți să fii creștin, sau poți să ai succes: eliminarea lentă a creștinilor din profesiile intelectuale și din politică


„Zi de zi, devine tot mai dificil să fii atât un bun creștin, cât și un avocat, un medic sau un funcționar public de succes. Și acesta este și scopul”, consideră Jonathon van Maren, director de comunicare al Centrului Canadian pentru Reformă Bioetică, scriitor și orator pro-viață. Articol publicat în original pe LifeSiteNews.

Mereu consider fascinante călătoriile în țările fost comuniste – combinația între arhitectura sovietică decrepită și modernitatea occidentală, reziliența oamenilor și, mai presus de toate, modul în care, în atât de multe cazuri, creștinismul a ajutat popoarele oprimate să își păstreze familiile, moștenirea culturală și speranța. Există atât de multe lecții pe care occidentalii le-ar putea învăța din modul în care s-a propășit comunismul și în care liderii comuniști au încercat să oprime, să priveze de drepturi și să omogenizeze popoarele aflate sub conducerea lor.

Într-adevăr, există similitudini izbitoare între modul în care comuniștii totalitari din blocul estic și marxiștii culturali de aici, din Vest, încearcă să își impună ideologia seculară și anticreștină.

O asemănare m-a frapat în Budapesta săptămâna trecută, când doamna care era ghidul nostru turistic ne-a oprit pe treptele Catedralei Sf. Ștefan pentru a ne explica prin ce metode „se ocupau” comuniștii maghiari de creștini. Nu se punea problema să nu poți fi creștin, a spus ea. Puteai să te rogi acasă, să faci slujbe acasă împreună cu familia și chiar să te botezi și să mergi la biserică. În schimb, în cuvintele ghidei, aveai de ales:

„Puteai ori să fii creștin, ori să ai succes.”

Un caz relevant: pentru faptul că familia ei era creștină și ea era botezată, sora sa a fost prima membră a familiei care a putut urma studii superioare, după dezintegrarea Uniunii Sovietice.

Această tactică este utilizată predilect de către marxiștii culturali (sau „seculariști”, ca să folosesc termenul mai familiar) și aici în Occident. Încă avem libertate religioasă în Canada – putem să ne rugăm împreună cu familia, să mergem la biserică și să avem orice păreri alegem. Ceea ce încearcă, însă, să facă marxiștii culturali este să ofere oamenilor aceeași „alegere” în Occident: poți să fii creștin, sau poți să ai succes.

Una dintre cele mai ușoare modalități de a-i împinge pe creștini la periferia societății este de a aplica încet, dar sigur, politici care îi exclud pe aceștia din profesiile de elită tradiționale, cum ar fi cele din domeniul dreptului sau al medicinii. Or, tocmai acest lucru îl fac de ceva vreme „forțele de ordine” culturale ale secularismului – și ritmul accelerează. Nu este un război fățiș împotriva creștinismului, încă: mai degrabă, sunt o mulțime de lovituri mici, dar cumulat, mortale.

De exemplu, Colegiul Medicilor și al Chirurgilor din Ontario a înaintat recent o propunere care ar forța medicii să ofere avorturi și contraceptive în anumite circumstanțe și i-ar constrânge să facă trimiteri pentru acestea în practic orice circumstanțe. Conform LifeSiteNews.

Citește articolul integral pe site-ul culturavietii.ro

Costel Ghioancă: Apel pentru dreptul de a nu vedea atrocităţile teroriste


Dragi creştini (şi necreştini),

Cred că este deja un fapt uşor de observat că întreaga mass-media este infectată – pe lângă alte boindexli mai vechi ale ei – de noua modă în materie de senzaţional şi sete de sânge: difuzarea abuzivă, şi dincolo de orice limită a decenţei, a multor execuţii şi atrocităţi comise de grupările teroriste din lumea întreagă.

Nu mai poţi intra pe un site de ştiri şi nici măcar pe ”extensia virtuală a societății noastre” (așa-numitul FB), fără a fi copleșit de imagini macabre, care rămân pe retina chiar și a celui mai vânjos bărbat. Cum să tot dăm like-uri și share-uri la asemenea imagini?

Ce se află în spatele unor asemenea mecanisme sociale?

  1. Cred că pentru o mare parte dintre utilizatorii IT, click-urile care promovează asemenea imagini înfiorătoare nu sunt altceva decât inerția consumatorului virtual robotizat, cel de tip zombi. Filtrul rațiunii sale este demult scos din uz și tot ceea ce mai contează este să-și facă norma zilnică de ”like-uri”, așteptând resemnat ziua următoare, când o va lua de la capăt…
  1. O a doua categorie sunt curioșii cronici, cei ce nu se pot abține până când psihicul lor nu este lovit de unda de șoc. Este ca un fel de drog pentru unii. Da, toți suntem curioși din fire și mai scăpăm câte un click și atunci când nu ar trebui să o facem, dar unii nu pot trăi dacă nu află despre orice accident, scandal și crimă, cu cât mai sângeroase, cu atât mai bine – a (nu) se vedea știrile de la ora 5!
  1. În fine, o altă categorie de oameni este formată din cei cu bun simț. Oameni sinceri și sensibili la ceea ce se întâmplă în lume la ora actuală. O mare parte dintre ei sunt creștini, și prin promovarea acestor grozăvii mediatizate ei cred, de fapt, că fac un lucru bun: vor sensibiliza opinia publică, vor pune în mișcare resorturile ONG-urilor, îi vor determina pe creștini să se roage pentru cei persecutați, îi vor trezi pe guvernanții noștri etc.

De ce nu este bine să (mai) promovăm asemenea imagini șocante?

Cred că este timpul să ne oprim. Măcar unii dintre noi, cei ce înțeleg ce vreau să spun. Fac un apel sincer pentru dreptul de a nu vedea atrocitățile teroriste. Sintetizez doar câteva argumente:

  1. Imaginile cu execuțiile în direct nu ”scapă” în spațiul media, în mod accidental. Ele sunt deversate intenționat în lumea întreagă. Chiar filmările care se fac sunt profesionale, din mai multe unghiuri etc. Este foarte clar că scopul acestor filmulețe și imagini nu este de a-i determina pe creștini să se roage, ci acela de a semăna panica în lumea întreagă. Teroriștii își promovează acțiunile, ferocitatea și logistica de care dispun pe banii și pe lipsa de vigilenţă a unora dintre noi.
  1. Nu faceți confuzia că este vorba despre informare. Mass-media nu mai este de multă vreme un mijloc de informare, ci adesea este, fie o sursă de sub-informare, fie de dezinformare. Mass-media este o instituție de consum. Ea vinde un produs pe care oamenii îl cumpără. Punct. Dacă nu ar exista ”cerere”, nici ei nu ar mai promova ”oferta” teroriștilor. Aș face o apreciere – știu că unii nu veți rezona cu mine – și aș spune că mediatizarea acțiunilor teroriste nu va duce la limitarea persecuțiilor și atrocităților comise de ei, ci se va întâmpla exact invers: vor oferi în continuare ”material” de propagandă, faptele lor vor crește în număr și duritate.
  1. Este adevărat că unii creștini au fost sensibilizați prin ceea ce au văzut și se roagă mai mult pentru biserica persecutată, decât au făcut-o înainte. Întreb, totuși, oare de așa ceva avem nevoie pentru sensibilizarea bisericii lui Hristos? Nu mai credem în puterea Cuvântului lui Dumnezeu? Sunt cu totul de acord să umplem internetul de versete biblice care tratează problema suferinței, a martirajului, a atitudinilor pe care creștinii trebuie să le aibă, a perspectivei eterne unice în creștinism. De ce nu facem așa? Fraților, nu putem să ne lăsăm cu totul cuceriți de imagine! În Cuvântul lui Dumnezeu este putere și oamenii pot fi sensibilizați mai mult decât prin orice altceva. Altminteri, poate vom ajunge și la biserică să punem colaje de imagini și filme și vom trage predica pe dreapta. Dar, de două mii de ani se tot predică, fiindcă avem încredere că prin Cuvântul lui Dumnezeu inimile pot fi străpunse.
  1. Bărbaților, nu uitați că avem neveste și copii. Eu nu spun că nu ar trebui să plângem cu cei ce suferă din cauza persecuțiilor, că nu ar trebui să ne rugăm pentru ei, dar înseamnă asta că trebuie să abdicăm de la responsabilitatea pe care o avem față de familiile noastre? Nu suntem noi datori să purtăm de grijă, în primul rând, celor din casa noastră? Să ne lăsăm nevestele și copii pradă unor asemenea imagini groaznice? Acesta este modul în care îi ocrotim și îi îngrijim? Desigur, întrebările sunt retorice.

Nu mai aduc alte argumente, deși aș putea să o fac, dar repet: să ne oprim. Vă rog pe toți cei care înțelegeți mesajul transmis în acest articol să vă uniți împreună cu mine și să spunem „Nu!” mediatizării acțiunilor teroriste. Nu vrem să rămânem indiferenți, dar să avem o abordare biblică, bazată pe încrederea în Dumnezeu și în Cuvântul Său.

Vă mărturisesc faptul că iau foarte în serios posibilitatea de a-mi închide contul de FB. Sau, cel puțin să ”regândesc” lista de prieteni. Sper ca mesajul acesta să îi sensibilizeze măcar pe unii dintre voi, chiar dacă eu nu am apelat la imagini, ci la cuvinte…

Cu dragoste în Hristos Domnul,

Pastor Costel Ghioancă
http://bisericaadonai.ro/apel-pentru-dreptul-de-a-nu-vedea-atrocitatile-teroriste/

9 things you should know about Auschwitz and Nazi extermination camps


Today marks the 70th anniversary of the liberation of the Nazi German concentration and extermination camp Auschwitz. The first extermination of prisoners took place in September 1941, and Auschwitz II–Birkenau went on to become a major site of the Nazi „Final Solution to the Jewish question.” Here are nine things you should know about the Nazi extermination camps:

1. Hitler’s official plan for genocide was developed at the Wannsee Conference on January 20, 1942. Fifteen Nazi leaders, which included a number of state secretaries, senior officials, party leaders, SS officers, and other leaders of government departments, held the meeting to discuss plans for a „final solution to the Jewish question in Europe.” (The Nazis used the euphemistic phrases „Final Solution to the Jewish Question” and „Final Solution” to refer to the genocide of the Jews.) In the course of the meeting, Nazi official Reinhard Heydrich outlined how European Jews would be rounded up and sent to extermination camps.

2. The Nazis distinguished between extermination camps and concentration camps. The interchangeable terms extermination camp (Vernichtungslager) and death camp (Todeslager) refer to camps whose primary function was genocide. Unlike concentration camps, the Nazis did not expect the majority of prisoners taken to the extermination camps to survive more than a few hours after arrival. In the early years of the Holocaust, the Jews were primarily sent to concentration camps (where they would often die of torture and starvation), but from 1942 onwards they were mostly deported to the extermination camps.

3. Genocide at extermination camps was initially carried out in the form of mass shootings. However, the shootings proved to be too psychologically damaging to those being asked to pull the triggers. The Nazis next tried mass killing by blowing victims up with explosives, but that also was found unsuitable. The Nazis settled on gassing their victims (usually with carbon monoxide or a cyanide-based pesticide). Stationary gas chambers could kill 2,000 people at once. Once in the chambers, about one-third of the victims died immediately, though death could take up to 20 minutes.

4. The use of camps equipped with gas chambers for the purpose of systematic mass extermination of peoples was a unique feature of the Holocaust and unprecedented in history. Never before had there existed places with the express purpose of killing people en masse. These were extermination camps established at Auschwitz, Belzec, Chełmno, Jasenovac, Majdanek, Maly Trostenets, Sobibor, and Treblinka. For political and logistical reasons, the most infamous extermination camps were in Occupied Poland,  since Poland had the greatest number of Jews living in Europe.

5. At various concentration and extermination camps, the Nazis conducted medical experiments on their prisoners, which included placing subjects in pressure chambers, testing drugs on them, freezing them, attempting to change eye color by injecting chemicals into children’s eyes, and various amputations and other surgeries that were often conducted without anesthesia. The most notorious of these Nazi physicians was Dr. Josef Mengele, who worked in Auschwitz. According to one witness, Mengele sewed together a set of twins named Guido and Ina, who were about 4 years old, from the back in an attempt to create Siamese twins. Their parents were able to get some morphine and kill them to end their suffering.

6.  All the Nazis’ enemies imprisoned at Auschwitz were given special badges to mark them out: yellow stars for the Jews, a brown triangle for Roma (Gypsies), a pink triangle for gay prisoners, a purple triangle for Jehovah’s witnesses, a black triangle for people who were deemed „asocial elements” (mentally ill, pacifists, prostitutes), and many more marking out each minority.

7.  About 200,000 inmates of the camp between 1940-45 survived. Out of a total of about 7,000 guards at Auschwitz, including 170 female staff, 750 were prosecuted and punished once Nazi Germany was defeated.

8. The most commonly cited figure for the total number of Jews killed is six million — around 78 percent of the 7.3 million Jews in occupied Europe at the time. Additionally, the Nazis murdered approximately two to three million Soviet POWs, two million ethnic Poles, up to 1,500,000 Romani, 200,000 handicapped, political and religious dissenters, 15,000 homosexuals, and 5,000 Jehovah’s Witnesses, bringing the total genocide toll to around 11 million.

9. The silent footage shown in this video is from film that was taken by a Soviet military film crew over a period of months beginning on January 27, 1945, the day that Auschwitz was liberated.

http://www.thegospelcoalition.org/article/9-things-you-should-know-about-auschwitz-and-nazi-extermination-camps

Excerpts from „Oswiecim” („Auschwitz”)

The silent footage shown in this video is from film that was taken by a Soviet military film crew over a period of months beginning on January 27, 1945, the day that Auschwitz was liberated.

United States Holocaust Memorial Museum on YouTube

Importanţa educaţiei în trăirea creştină – interviu cu Prof. Dr. Mihai Malancea


 Mihai Malancea

Mihai Malancea este doctorul în teologie, profesor universitar și pastor. Am avut onoarea să-l întâlnesc de câteva ori la București, dar și la Chișinău. Este un om extraordinar și un bun pedagog. Îl veți cunoaște mai bine urmărind acest interviu realizat de către Doina Bejenaru.

Suntem o generație care citim din ce în ce mai putin. Cititul ne plictisește, pentru că suntem captivați de noile tehnologii și toate posibilitățile care ni le oferă telefoanele, tabletele și computerele. Paradoxal, dar adevărat, chiar dacă nu citim, zilnic suntem bombardați cu foarte multă informație pe care nu o putem asimila și folosi, pentru că nu e ceea de ce avem nevoie. Noile tehnologii ne ajută în foarte multe lucruri, dar în aceiași măsură ne radiază, ne obosesc mintea și ne afectează capacitatea de a ne concentra, de a memora.

Totuși, educația, cititul, sunt ingrediente care ar trebuie să facă parte din meniul nostru zilnic. Trebuie să ne hrănim mintea și sufletul cu lectură sănătoasă, cu mesajul care să ne zidească, să ne încurajeze, să ne îndrepte pe cărări drepte.

 Sursa: Şcoala de Apologetică via http://www.stiricrestine.ro

86 de ani de la nașterea lui Martin Luther King Jr.


Astăzi, 15 ianuarie 2015, se împlinesc 86 de ani de la nașterea lui Martin Luther King Jr.

Martin Luther King Jr. (n.15 ianuarie 1929, Atlanta, Georgia – d. 4 aprilie 1968, Memphis, Tennessee) a fost un pastor baptist nord-american, activist politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii.

Cunoscut și sub abrevierea MLK, a organizat și a condus marșuri în favoarea dreptului la vot, pentru desegregare rasială și alte drepturi civice elementare pentru cetățenii de culoare nord-americani. Cele mai multe astfel de legi, și anume Civil Rights Act, Voting Rights Act, au fost promulgate sub președinția lui Lyndon B. Johnson.

În timpul unui marș pentru libertate (28 august 1963) a pronunțat unul dintre cele mai celebre discursuri: I have a dream (Am un vis).

L-a cunoscut pe John Fitzgerald Kennedy care i-a acordat sprijinul în lupta împotriva discriminării rasiale.

Martin Luther King a fost cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1964 pentru lupta împotriva segregației rasiale și discriminării rasiale. A depus eforturi în lupta împotriva sărăciei precum și a opririi războiului din Vietnam.

King a fost asasinat pe data de 4 aprilie 1968, în Memphis, Tennessee. După moartea sa i s-a acordat Medalia prezidențială pentru libertate în 1977 și Medalia de Aur în 2004; În 1986 ziua lui Martin Luther King a fost declarată zi federală în Statele Unite.”

http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther_King

%d blogeri au apreciat asta: