Arhive categorie: Comunism

IICCMER lansează un program de burse pentru tinerii doctoranzi

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Începând cu anul universitar 2012-2013, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) lansează programul de burse doctorale, scopul fiind stimularea cercetării ştiinţifice riguroase asupra perioadei regimului comunist din România. IICCMER va pune la dispoziţia tinerilor doctoranzi un număr de cinci burse în valoare netă de 1.500 lei pe lună, acordate pe durata unui an universitar (9 luni).
Condiţii de eligibilitate
Sunt eligibili pentru bursele doctorale ale IICCMER candidaţii în vîrstă de cel mult 35 de ani la momentul aplicării, înscrişi la doctorat în anul universitar 2012-2013, în cadrul unei universităţi acreditate din România. Nu sunt eligibili angajaţii IICCMER. Selecţia proiectelor va fi realizată de un juriu alcătuit din personalităţi ale lumii academice româneşti şi internaţionale, format prin decizia preşedintelui executiv al IICCMER.
Tema tezelor de doctorat propuse de către candidaţi trebuie să se încadreze următoarelor direcţii de cercetare pe care IICCMER le dezvoltă sau le va dezvolta în perioada următoare:
1.       Bursa „Elisabeta Rizea”: Mecanismul sistemului represiv comunist şi mişcarea de rezistenţă;
2.       Bursa „Regele Mihai I”: Modul de organizare şi funcţionare a instituţiilor responsabile pentru instalarea şi perpetuarea regimului comunist,
3.       Bursa „Monica Lovinescu”: Fenomenul exilului românesc, politica externă a României în timpul regimului comunist;
4.       Bursa „Corneliu Coposu”: Viaţa cotidiană în timpul regimului comunist din România;
5.       Bursa „Doina Cornea”: Retorica şi propaganda ideologiei comuniste în domenii de impact public precum literatura, cinematografia, televiziunea, artele plastice, muzica.
    Informaţii preluate de pe site-ul IICCMER, de unde cei interesaţi pot obţine mai multe detalii.
Publicat în: Anunţuri, Comunism, Educație | Etichetat: ,

Denisa Bodeanu (ed.), Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: Baptiştii din judeţul Cluj. Mărturii şi documente. Volumul II, Argonaut, 2012

De Marius Silvesan pe | 11 comentarii

Denisa Bodeanu (cas Budeancă) este doctor în istorie la Cluj și cercetătoare la CNSAS. Volumele de față au fost realizate ca urmare a interviurilor realizate de autoare pe parcursul unei perioade mai mari de timp după reguli de istorie orală. Pe lângă sursele de istorie orală autoarea a mai folosit documente, în principal din Arhiva CNSAS precum si o serie de cărți, studii și articole de specialitate.

Mai jos aveți o prezentare a volumului I si al volumului II

„În anul 2007 a apărut la Editura „Argonaut” din Cluj-Napoca primul volum al cărţii „Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: Baptiştii din judeţul Cluj” ce cuprindea: un studiu introductiv consistent în care era analizată situaţia Bisericii Baptiste din România şi a credincioşilor acesteia în perioada comunistă, 14 interviuri realizate cu baptişti din judeţul Cluj şi 15 documente din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Volumul era rezultatul unor ample cercetări de teren desfăşurate de Denisa Bodeanu în judeţul Cluj şi al unor investigaţii minuţioase întreprinse în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii din Bucureşti.

CUPRINS vol. I

Cuvânt înainte…………………………………………………………………………………….7
Studiu introductiv………………………………………………………………………….11
Achim Ioan…………………………………………………………………………………31
Bojan Dragomir……………………………………………………………………………..38
Căpuşan Mircea……………………………………………………………………………..46
Cherecheş Vasile……………………………………………………………………………51
Dan Ioan Alexandru………………………………………………………………………….64
Faur Avram…………………………………………………………………………………75
Faur Malidia……………………………………………………………………………….83
Huşanu Mihai……………………………………………………………………………….98
Lazăr Victor………………………………………………………………………………116
Lehene Ioan……………………………………………………………………………….146
Mânzat Ioan……………………………………………………………………………….160
Mocan Liviu……………………………………………………………………………….171
Marhao Liviu………………………………………………………………………………176
Rusu Ioan…………………………………………………………………………………181
Rusu Nicolae………………………………………………………………………………184
Sidea Vasile………………………………………………………………………………188
Anexe……………………………………………………………………………………….
Indice de nume………………………………………………………………………………
Indice de locuri………………………………………………………………………………

După 5 ani, cu sprijinul generos al aceleiaşi edituri a apărut şi al doilea volum, ce cuprinde un număr de 12 interviuri realizate cu 3 pastori şi 9 credincioşi baptişti din judeţul Cluj şi 20 de documente selectate din fondurile „Documentar” şi „Informativ” din arhiva CNSAS.

Şi acest volum, la fel ca şi cel precedent, se adresează atât specialiştilor interesaţi de istoria evanghelicilor din România cât şi publicului larg.

Volumul poate fi comandat la Editura Argonaut (editura_argonaut@yahoo.com).

Pentru cei interesaţi redau mai jos cuprinsul volumului.

Cuvânt înainte ……………………………………………………7

Listă de abrevieri……………………………………………….. 9

Mărturii ………………………………………………………… 11

Nicolae Antonie ………………………………………………….. 13

Maria Bărbătei ………………………………………………….. 26

Anica Bocaniciu………………………………………………….. 35

Silvia Căpuşan …………………………………………………… 43

Liviu Cioflică …………………………………………………….. 56

Verginia Dan…………………………………………………….. 64

Lidia Dan………………………………………………………… 73

Avram Faur ……………………………………………………… 86

Liviu Marhao …………………………………………………… 104

Gabriel Pruneanu ……………………………………………….. 122

Ioan Rusu……………………………………………………….. 136

Vasile Tămaş……………………………………………………. 147

Documente ……………………………………………………. 163

Index general………………………………………………….. 237”

http://cosmin-budeanca.blogspot.de

Publicat în: Anunţuri, Baptişti, Comunism, Creștinism, Cărţi, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Politică, Religie, Securitatea | Etichetat: , ,

Call for Proposals – Conferinţa naţională „Politică şi societate în «epoca Ceauşescu»” (Bucureşti, 13-14 noiembrie 2012)

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc organizează, în perioada 13-14 noiembrie 2012, conferinţa cu titlul  „Politică şi societate în epoca Ceauşescu”.
Sunt vizate cu precădere teme privind:
 
– Schimbări politice şi sociale în România după martie 1965
 
– Structuri de partid şi de stat în perioada 1965-1989
 
– Cultură şi intelectuali
 
– Represiunea şi colaborările cu regimul comunist
 
– Metodologii de cercetare a perioadei 1965-1989
 
Cei interesaţi sunt rugaţi să trimită până la data de 15 octombrie 2012: titlul comunicării, numele şi prenumele, apartenenţa instituţională şi rezumatul lucrării la adresaveronica.nanu@yahoo.com. Rezumatele nu trebuie să depăşească 400 de cuvinte (Times New Roman, 12 p, 1,5 rânduri). Propunerea va fi însoţită de un scurt curriculum vitae. Rezultatul selecţiei va fi anunţat până la data de 22 octombrie 2012.
Lucrările conferinţei se vor desfăşura în limba română. Prezentările trebuie să se încadreze în maxim 20 de minute.
Cheltuielile de transport, cazare şi masă ale participanţilor vor fi asigurate de organizatori. De asemenea, materialele conferinţei sunt oferite de organizatori.
Lucrările prezentate în cadrul conferinţei vor fi incluse într-un volum publicat la o editură prestigioasă din România.
Publicat în: Anunţuri, Comunism, Conferinte, Educație, Istorie, Politică | Etichetat: , ,

Jimmy Carter despre Nicolae Ceaușescu

De Marius Silvesan pe | 1 comentariu

Marele conducător Nicolae Ceauşescu a îndurat multe în trecut, a fost închis, torturat, dar datorită curajului şi a încrederii sale în viitorul tării a înfăptuit realizări majore.
Jimmy Carter 12 aprilie 1978

http://ceausescunicolae.wordpress.com/

Publicat în: Comunism, Istorie, Politică | Etichetat: , , ,

Educația religioasă în România comunistă – aspecte generale ale perioadei de început

De Marius Silvesan pe | 3 comentarii

Marius Silveșan
Prin intermediul acestui articol îmi propun să prezint câteva elemente caracteristice ale educației religioase cu componenta sa teologică  la începutul regimului comunist din România.  În cadrul acestui articol se vor regăsi și elemente din anii 50, 60, 70 ai secolului XX tocmai pentru a putea contura mai clar anumite idei.
Educația religioasă, respectiv cea teologică, este un element de bază al formării personalului de cult în cadrul cultelor evanghelice cunoscute și sub numele de neoprotestante, iar educația laică este la rândul său unul din pilonii pe care regimul comunist și-a construit propaganda, motiv pentru care indiferent de forma în care educația se realiza, aceasta a fost strict controlată de stat. Pentru a dă o formă legală controlului și a trasa direcția către care trebuia să se îndrepte educația, statul a legiferat prin intermediul constituțiilor și a unor legi specifice aspectele de care acesta avea nevoie în conturarea politicii sale. Prin intermediul unor legi specifice sau a unora generale dar care aveau referiri în cadrul lor și la educația religioasă[1],  Biserica a fost despărțită de școală, iar educația religioasă a fost restrânsă și controlată[2] de către stat.
 Importanță acordată de către regimul comunist din România domeniului educațional -element caracteristic sistemului comunist în general și nu doar celui din România- a fost transpusă în lege și prin intermediul Constituției R.P.R.[3] din anul 1952. În cadrul acesteia se făceau referiri la libertatea cultelor religioase de a se organiza și funcționa liber, precum și la faptul că libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române. Totodată, pentru prima dată, se menționa într-un act fundamental faptul că școala este despărțită de biserică. Deși în prima parte se vorbește despre dreptul acordat cultelor religioase de a se organiza și funcționa liber, partea a doua a articolului 84 introducea limitări în privința învățământului confesional precizând faptul că „nici o confesiune, congregație, comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului de cult.”[4]Formula finală introduce limitări în privința libertății religioase specificând faptul că „modul de organizare și funcționare a cultelor religioase se reglementează prin lege.”[5] Observăm că deși printr-un act fundamental se acordau unele drepturi în privința exercitării unui cult religios și a practicării unei religii, prin același act se introduceau și limitări care în fapt ajungeau chiar să anuleze prevederile anterioare. Vorbim în acest caz de o politică bivalentă prin intermediul căreia se acordau anumite privilegii în paralel cu limitarea altor prerogative ale oamenilor sau instituțiilor religioase, dar și de crearea unei libertăți aparente.
Alte prevederi interziceau catehizarea copiilor în cadrul școlilor publice mergându-se până la interzicerea catehizării acestora chiar și în interiorul familiei. Aspectele menționate trebuiesc înțelese în contextul în care statul și-a asumat educația copiilor și tinerilor, educație prin intermediul căreia acesta inocula în mintea celor care vor devenii ulterior „cetățeni de nădejde ai țării”, acele valori care corespundeau sistemului ideologic comunist. Se cuvine a menționa în acest context faptul că această practică nu a fost inventată de sistemul comunist și nu a murit odată cu el, ci se regăsește și se experimentează cu succes și în sistemele de educație din țări cu tradiție democratică.
Revenind la perioada comunistă am considerat oportun a prezenta cadrul general și mentalitatea în epocii în care s-au format evanghelicii în cadrul școlilor teologice. Când ne referim la școli teologice în mediul evanghelic pe parcursul perioadei comuniste avem în vedere Seminarul Teologic Baptist din București care s-a redeschis în anul 1946 și a funcționat pe tot parcursul perioadei la care ne-am referit precum și Seminarul Teologic Penticostal din București care a primit aprobare să-și înceapă cursurile în anii 70.
Deși au existat îngrădiri ambele instituții și-au adus aportul la promovarea unor valori creștine precum și la pregătirea personalului de cult.
NB: Acest material a fost publicat și în cadrul ediției pentru educație pe site-ul Eveniment Creștin
[1] Dintre normele legale referitoare la învățământul teologic în vigoare pe parcursul perioadei analizate menționăm:, 1. Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase care stipula în articolele 44-54 dreptul cultelor religioase de a organiza învățământ eclesial sub controlul statului, 2. Constituția R.P.R. 1948, Constituția R.P.R. 1952, Constituția R.S.R. din anul 1965. Pentru detalii a se vedea și ASSC, ,,Învățământul teologic. Anexa 2: Norme legale referitoare la învățământul teologic” 26 noiembrie 1976.
[2]  S-a avut în vedere şi limitarea acţiunilor cultelor vizând educaţia religioasă a copiilor şi tineretului.
[3] Republicii Populare Române care reprezintă numele oficial al României între 30 decembrie 1947 și mijlocul anului 1965. Din 1965 și până în anul 1989 numele oficial al țării a fost Republica Socialistă România (R.S.R.) pentru ca odată cu declanșarea Revoluției din decembrie 1989 să se revină la numele de Republica Română.
[4] ,,Constituția Republicii Populare Române (1952)”, Articolul 84, în Ioan Muraru, Constituțiile Române (Culegere), Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1980, p. 82.
[5] Ibidem.
Publicat în: Baptişti, Comunism, Creștinism, Educație, Evanghelici, Istorie, Religie | Etichetat: , ,

Recomandări editoriale (2) – David Preistland, Steagul roșu. O istorie a comunismului

De Marius Silvesan pe | 2 comentarii

După ce am terminat Beratlan Kiner, Viata misionarului Mihaly Kornya, am început (mai citisem câteva pagini înainte) o nouă carte care abordează un subiect puțin diferit, respectiv istoria comunismului. Este vorba despre David Preistland, Steagul Rosu, scoasă la Editura Litera in 2012. Din ceea ce am citit până acum pot menționa faptul că este o carte care abordează comunismul din punct de vedere teoretic, abordare care pleacă de la Revoluția Franceză cu referiri la antichitatea greacă și ajunge până în perioada contemporană, respectiv anii 2000. O recomand tuturor celor interesați de istoria comunismului, de originile acestuia precum și de istoria contemporană a României. Spun istoria contemporană a României deoarece citind această carte am înțeles mai clar care era originea conceptului de om nou, cultură nouă precum și care erau scopurile acestor transformări. Originile acestor concepte se regăsesc în Revoluția Franceză și implementarea lor urmărea atașamentul oamenilor față de noile valori și înlăturarea ritualurilor religioase (creștine). Referindu-ma in continuare tot la relihie doresc să menționez că prin înlăturarea unor manifestări și ritualuri ale religiei creștine, au fost puse în loc noi sărbători care conduc către faptul că noul sistem politic – atât cel francez cât și cel comunist- are caracteristicile unei religii politice. Revolutionarii francezi si ulterior comunistii au inlaturat obiceiuri si simboluri religioase crestine pentru a le inlocui cu simbolurile si sarbatorile lor.

Iată o prezentare a cărții care se regăsește pe coperta 4:

La 23 de ani de la prăbușirea Zidului Berlinului, David Priestland, profesor de istorie la Oxford, ne ofera cea mai ampla si mai completa trecere in revista a comunismului, de la originile in timpul Revolutiei Franceze pana la dominația din secolul XX. Nu lipseste nici un personaj si nici un eveniment important, de la Marx, Lenin, Stalin, Mao, Kim Ir Sen la Che Guevara, Fidel Castro, Tito, Ceausescu si Gorbaciov. Autorul nu merge insa pe carari batute, ci reuseste sa descopere amanunte inedite in biografii sau evenimente care au influentat deciziile acestor oameni. Caracterul lui Stalin, de exemplu, este descris perfect de petrecerile pe care le organiza la dacea lui de langa Moscova, unde oaspetii – ei insisi conducatori de teama carora tremurau milioane de oameni – erau umiliti si batjocoriți.

Cu toate ca este o carte de istorie, Steagul rosu este neasteptat de actuala. Dincolo de insiruirea cronologica a faptelor, autorul identifica tipare, relatii cauza–efect si mecanisme care te fac, dupa ce citesti cartea, sa ramai pe ganduri ori de cate ori te uiti la un buletin de stiri sau deschizi un ziar. Nu poti sa nu te intrebi in ce masura comentatorii crizei financiare actuale cunosc avertismentele privind pericolul imprumutarii la bancile occidentale, lansate de… Stalin, in urma cu mai bine de o jumatate de secol, cand a refuzat Planul Marshall.

Ne-am obisnuit sa vorbim despre prabusirea comunismului ca despre o disparitie, iar David Priestland ne aminteste ca lucrurile nu stau deloc asa. Comunismul s-a prabusit practic doar in URSS si in partea europeana a blocului sovietic, dar supravietuieste in forma radicala in Coreea de Nord, si-a gasit stabilitatea in Cuba, iar in China a descoperit o neasteptata reteta de succes. In actuala perioada de incertitudine economica, in care este tot mai evident ca nici capitalismul liberal nu ofera soluțiile dorite, nu trebuie sa uitam ca necunoașterea istoriei ne condamna la repetarea ei.

http://www.elefant.ro/carti/istorie/studii-istorice/steagul-rosu-172441.html

Vladimir Tismăneanu a scris despre această carte o mini recenzie sub titlul Iluzia comunistă și efectele ei:

„Comparabila cu contributiile remarcabile ale unor Archie Brown si Robert Service, cartea este o exegeza critica monumentala a comunismului ca religie seculara, ca utopie transpusa, cu un imens preț uman, in realitatile sistemelor de tip bolsevic (sunt cutremuratoare paginile despre experiențele comunismului in Asia, inca prea putin explorate). (…)”

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/02/22/iluzia-comunista-si-efectele-ei/

Cei interesați o pot comanda la prețul de 38 RON de pe http://www.elefant.ro. Dacă găsiți în altă parte mai ieftin îmi puteți semnala acest lucru în comentarii.

Publicat în: Comunism, Cultură, Cărţi, Educație, Istorie, Postcomunism, Puncte de vedere | Etichetat: , , ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa

De Marius Silvesan pe | 4 comentarii

Autor: Camelia Pop

 Lotul de la Salcia
La Jilava a fost adus şi aşa-numitul „lot de la Salcia”, alcătuit din deţinuţi de drept comun. La Salcia, aceştia fuseseră brigardieri peste deţinuţii politici, pe care, cu complicitatea temnicerilor, ii băteau şi ii schingiuiau.
Atmosfera in celulă era foarte tensionată din cauza ameninţărilor care veneau din partea lor ori de câte ori se făceau rugăciuni in comun sau se ţineau conferinţe. Unul dintre ei, Geo Iliescu, un om inalt, puternic, oricând gata de bătaie, mereu infometat, incât noaptea putea fi văzut mestecând in somn, s-a apropiat de Matei Boilă şi l-a intrebat sfios: „Un om ca mine, care a omorât, a violat, a furat, are dreptul să se roage?”. Aflând că toţi stau in faţa lui Dumnezeu cu păcatele lor aşteptând iertarea, a invăţat repede Tatăl Nostru şi de atunci n-a mai fost văzut noaptea mestecând in somn.
Matei Boilă
Pentru o vreme, Matei Boilă a fost transferat in lagărele de muncă de la Balta Brăilei, apoi la ancheta Ministerului de Interne, dar, imbolnăvindu-se grav, a fost readus la Jilava. Surpriză mare: cel care impărţea mâncarea in celulă, in calitate de polonicar, era Geo Iliescu. Observând cât de bolnav era omul care-l invăţase să se roage, i-a dat zilnic un supliment de mâncare riscând, dacă era prins, să ajungă din nou la foamea din celulă.
 Condiţiile nu permiteau manifestarea vreunui gest de recunoştinţă, dar cu siguranţă Iliescu nu a rămas nerăsplătit, după cum afirma Matei Boilă in finalul acestei impresionante povestiri: „Desigur Geo şi-a luat pentru asta plata adevărată, pentru că nimeni nu i-a putut da aici pe pământ in schimb, nici măcar un mulţam”.

 In penitenciarul de la Gherla, Matei Boilă a trăit o intâmplare care depăşeşte puterea noastră de inţelegere.

El a ascuns cu mare grijă printre haine, intr-o cutiuţă de plastic, Sfânta Euharistie. Intr-o dimineaţă, un sergent a intrat in celulă şi a dat ordin: „Toţi bandiţii cu faţa la perete! Dezbrăcarea!”. La percheziţie cutia a fost descoperită şi, speriat, Matei Boilă i-a spus sergentului că este medicament. Acesta, furios, a aruncat cutia pe uşa deschisă inspre coridor. Obiectele confiscate la percheziţie erau aruncate prin golul dintre etaje, urmând să cadă pe o plasă intinsă la parter (pentru a impiedica sinuciderile). Inainte de a cădea in gol, cutia s-a lovit de stâlpul de susţinere din coridor, apoi, impotriva oricărei logici, s-a intors in cameră fără să fie văzută de temniceri şi, rostogolindu-se, s-a oprit sub pat. (Interviu cu Pr. Matei Boilă, 15 februarie 2008, Cluj-Napoca)
Părintele Tertulian Langa
Părintele Tertulian Langa. Foto: http://www.bru.ro
Fenomene excepţionale, de necrezut pentru noi, cei de astăzi, s-au petrecut in toate inchisorile comuniste. Părintele Tertulian Langa istoriseşte o intâmplare pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată. Referindu-se la noţiunea de imposibil din două perspective, a umanului şi a divinului, arăta că nimic nu este imposibil atunci când dorinţele oamenilor sunt in conformitate cu voinţa divină. „Dacă il punem pe Dumnezeu să lucreze in locul nostru, Lui nu-i este nimic imposibil, pentru că El poate totul şi impreună cu El putem şi noi totul.” Pentru a fi mai convingător, ne-a relatat o experienţă trăită in colonia de muncă din Balta Brăilei.
„Eram odată in Balta Brăilei intr-o colonie de muncă şi intrucât reuşisem printr-o stratagemă, printr-o abilitate stilistică, să obţin vin, aveam in inchisoare in Balta Brăilei vin. Cum l-am obţinut? Cei care ieşeam la muncă şi realizam norma aveam dreptul la o carte poştală, pe care puteam scrie atât: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente.Dacă scriai mai mult decât atât, iţi anulau cartea poştală. Eu, având o minte speculativă, mă intrebam cum să-i comunic ceva soţiei mele. Am inventat o semnătură care să exprime aspiraţia mea majoră. Am scris: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente. Semnat Tonic. Soţia mea s-a intrebat ce să insemne acest cuvânt. A cumpărat o sticlă de vin tonic, a golit-o de conţinut, a băgat sub eticheta de vin tonic vinul din propria mea vie, inconfundabil, şi mi-a trimis o sticlă cu vin tonic. Miliţianul care verifica pachetele, in zelul lui părtinic, a desfăcut sticla, l-a gustat şi s-a petrecut o mică minune. Acel vin extraordinar pe care il aveam acasă lui i s-a părut de o amărăciune insuportabilă. ‘Ce spurcăciune amară, du-l de aici!’. I s-a părut amar vinul pentru Sfânta Liturghie. L-am luat, l-am gustat, am recunoscut vinul din propria-mi vie şi am făcut Sfânta Liturghie. Iată ce a insemnat o semnătură, pe care nu eu am inventat-o, ci a inventat-o iubirea lui Cristos, care a vrut să vină in Balta Brăilei şi să se jertfească pentru cei de acolo. Şi s-a făcut acolo Sfânta Liturghie cu vinul trimis de acasă absolut pur, cu pâine făcută acolo din grâul pe care noi il măcinam, aşa că aveam speciile in toată puritatea lor, vin curat şi pâine din grâu curat, cu care făceam Sfânta Liturghie. Lucrul extraordinar nu se opreşte aici. Intorşi de la lucru mi-am găsit dormitorul răvăşit, camera intoarsă pe dos, pentru că in una din saltele s-a găsit o pungă de pânză in care erau câteva bucăţele de pâine. Fiara, miliţianul, a văzut că sunt câteva bucăţi de pâine, a golit pâinea cu Trupul lui Isus pe masă şi pe jos. Văzând această profanare la care indirect participam şi eu, m-am repezit să ling, să culeg tot ce se putea culege de pe jos şi de pe masă. Miliţianul a fost impresionat de acest act de curaj, zic eu, dar nu puteam face altfel, şi dându-se inapoi a zis:

 – Mă, tu chiar crezi?

– Cred, cred, cred…
– Bine mă, ia-le pe toate şi să nu te mai prind cu aşa ceva pe aici. Mi-a restituit Sfânta Euharistie şi la ieşire mi-a spus: roagă-te pentru soţia mea, că este bolnavă.

 Iată la ce se pretează Isus, nu că s-a lăsat răstignit pe Golgota sau că s-a lăsat batjocorit de evrei, dar a venit la noi in colonie să se prefacă acolo pentru noi in Trupul şi Sângele Lui, pentru cei care acolo nu aveau cum să aibă Sfânta Euharistie. Dar a existat o semnătură care a produs miracolul. A venit la noi in inchisoare vinul ce s-a prefăcut in Trupul şi Sângele Domnului. Cristos s-a lăsat purtat de un bac, intr-un pachet mizerabil, strivit de alte pachete să ajungă la noi, ca să ni se facă accesibil şi să se poată jertfi pentru cei ce il doreau. Atât de mult ne iubea pe noi, cei din Balta Brăilei, incât s-a lăsat băgat intr-o sticlă de vin tonic, cuprins intr-o fărâmă uscată de pâine, pus intr-o pungă de pânză şi ascuns in paie ca să ne poată sta la dispoziţie.” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj-Napoca)

In cei 17 ani, din 20 la cât a fost condamnat, părintele Langa a trecut prin mai multe inchisori: Malmaison, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, Galaţi, Balta Brăilei.
Inainte de a fi arestat in 1947, era tânăr asistent la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Refuzând să se inscrie in sindicat, fiind cunoscută atitudinea sa catolică, a intrat in atenţia comuniştilor. Şi-a dat demisia şi s-a retras să lucreze pământul, dar in scurtă vreme i s-a intocmit dosar şi a fost chemat in instanţă. Arestat in biroul episcopului-martir Ioan Suciu, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru relaţii strânse cu Episcopatul Greco-Catolic şi cu Nunţiatura de la Bucureşti. Procurorul, in instanţă, a declarat: „La dosarul inculpatului nu se află nici o probă despre vinovăţia lui, dar cerem pedeapsa maximă: 15 ani de muncă silnică. Pentru că dacă nu ar fi vinovat nu s-ar afla aici”. La replica părintelui Langa: „Nu se poate să mă condamnaţi fără să aveţi o probă”, i s-a răspuns: „Nu se poate? Ia uite că se poate: 20 de ani de muncă silnică pentru că aţi protestat impotriva justiţiei poporului”.
Părintele Calciu Dumitreasa

    Sfânta Euharistie, o prezentă reală

Părintele Calciu Dumitreasa in ultimii ani ai vieții

 Părintele Calciu, inchis la Aiud, povesteşte că in fiecare vineri postea, păstrând pâinea pentru sâmbătă, iar pe cea de sâmbătă pentru duminică, atunci când o folosea la Liturghie. Intr-o sâmbătă, făcându-se percheziţie, i s-a confiscat pâinea. O luptă s-a dat atunci in sufletul lui intre gândul de a-i cere gardianului pâine şi gândul de a renunţa. In cele din urmă s-a hotărât şi a bătut in uşă. Gardianul s-a răstit la el intrebându-l:

– Ce vrei?
– Domnule şef, daţi-mi pâine, nu mai mare decât o bucăţică de zahăr cubic, pentru că vreau să fac Liturghia.
Gardianul, cunoscut pentru cruzimea sa, n-a spus nimic, a inchis uşa şi a plecat. A revenit peste o oră, timp de frământare pentru părinte, a deschis uşa şi i-a intins o felie intreagă de pâine. Cerul a coborât in celulă şi in jur era numai lumină. După dumnezeiasca Liturghie, gardianul a venit, cerându-i părintelui să nu spună nimănui despre cele intâmplate. Parintele i-a raspuns cu blandete: „Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine aici, aţi fost ingerul care mi-aţi adus Trupul lui Isus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!” (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)
Gardianul, care putea fi inchis pentru gestul său, din acel moment a devenit mai bun şi părintele considera faptul acesta unul dintre lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu el in inchisoare.
*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”
Publicat în: Comunism, Creștinism, Greco-catolici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Ortodocși, Persecuţie, Religie, Rezistență | Etichetat: , , , ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

De Marius Silvesan pe | 5 comentarii

Autor: Camelia Pop

Cardinalul Iuliu Hossu in inchisoare

 

Seara de Craciun la Gherla

Motive de bucurie se gasesc pretutindeni, chiar si in peisajul sumbru al penitenciarelor. In curtea inchisorii de la Gherla, un grup de detinuti scosi la plimbare a observat la intoarcere ca usa celularului era impodobita cu crengi de brad in cinstea „genialului” Stalin, a carui aniversare avusese loc in urma cu trei zile. Ion Cuza, nepotul lui A.C. Cuza, profitand de neatentia gardianului, a ascuns sub haina o ramura de vreo 25 cm. In camera a facut un trepied pentru crenguta de brad, pe care a impodobit-o cu bucati de carpa alba, in care a infipt chibrituri. Seara s-au adunat cu totii in fundul camerei, au asezat ramura in mijlocul patului, au aprins cateva chibrituri si, pentru cateva clipe, pomul de Craciun a stralucit. Din piepturile lor a rasunat incet colindul de Craciun: „O, brad frumos”. Au cantat impreuna, romani si germani, fiecare in limba lui. Unii dintre ei plangeau.

O bucata de paine, branza si zahar
Cu piese facute din paine, pastorul Richard Wurmbrand petrecea multe ore din zi jucand sah sau dansand, dupa porunca lui Dumnezeu: „Cand oamenii va vor uri, bucurati-va si saltati de bucurie”. Gardianul, uitandu-se prin vizor, a ramas uimit privindu-l pe pastor dansand. Cu inima usoara s-a indepartat o vreme, revenind apoi cu o bucata de paine, branza si zahar. O lumina nefireasca stralucea in intuneric. Alta data in timpul dansului pastorul avea viziuni, era chemat pe nume de ingerii care veneau incet spre patul sau.
Dupa trei ani de detentie, fiind foarte grav bolnav, a fost transferat la spitalul inchisorii Vacaresti, fosta manastire a Bucurestiului, transformata in puscarie. Dus intr-o celula cu un singur pat, nimeni nu avea voie sa-i vorbeasca, nici macar doctorul. Gardianul curios, intrebandu-l cine este, a primit urmatorul raspuns: „Sunt pastor si un copil al lui Dumnezeu”. Bucuros, gardianul pe nume Tachici s-a grabit sa-i spuna: „Slavit fie Domnul! Sunt un ostas al Domnului”. Pe cat a indraznit, l-a ajutat pe pastor. Riscul era mare, unii gardieni au fost condamnati la doisprezece ani de inchisoare pentru ca au dat un mar sau o tigara unui detinut.
In toate inchisorile au existat gardieni care, cu riscul de a fi arestati sau pedepsiti, au venit in ajutorul detinutilor, au facut gesturi de bunatate, redand speranta si increderea.
La Sighet, primii gardieni erau relativ buni, strigau si ei cand nu erau singuri, pentru ca se temeau unii de altii, dar in general erau blanzi si intelegatori. Multi fusesera cantori pe la sate, credeau in Dumnezeu si se rugau, intrau chiar in celula sa asculte cantece bisericesti. Unul a cerut rugaciuni preotilor din celula episcopului Hossu (vezi foto), ca sa-l ajute Domnul sa fie transferat la Aiud, altul postea vinerea si se ruga acoperindu-si capul cu perna ca sa nu fie vazut de ceilalti cum se roaga.
Parintele Matei Boila isi aminteste ca odata a avut parte de o masa imparateasca. Arestat in 1952 pentru activitate anticomunista desfasurata printre studenti, se afla in primavara anului 1960 in lagarul de la Salcia. Aici, impreuna cu alti doi detinuti, s-a bucurat de cea mai bogata masa din viata sa, datorita compasiunii unui om. In timp ce facea curatenie in popota militarilor, gradatul care-i pazea, riscand sa fie acuzat ca pactizeaza cu «dusmanii poporului», le-a aratat acestora trei cosuri cu resturi de paine si le-a spus: „Repede, sa nu va vada nimeni!”. In cateva minute cosurile de paine s-au topit si pentru o clipa totul parea sa straluceasca in jur.
Parintele Iovan, sosit de curand la Jilava, a fost dus de un sergent la baie pentru dezinsectie. Aici sergentul a cazut in genunchi si i-a zis parintelui: „Iarta-mi pacatele!” Preotul, povestind detinutilor intamplarea, le-a aratat ca adevarata baie a facut-o sergentul, care a devenit fericit, dupa ce a primit dezlegarea in numele lui Cristos.

Un gardian convertit de o furnica 
In penitenciarul din Jilava, parintele Tertulian Langa a asistat la convertirea unui gardian de catre o furnica. „Am intalnit gardieni convertiti in inchisoare, unul a fost convertit de o furnica. Eram la Jilava, ma scosese la lucru in curtea inchisorii si incercand sa scurm pamantul, am surprins o procesiune de furnici. Un musuroi se pusese in miscare si mergea spre o tinta. In tinerete am citit o carte ‘La vie e fourmi’ si am aflat cum se orienteaza furnicile pe pamant, pentru ca ele intalnesc in calea lor obstacole mai mari decat dimensiunea lor si totusi vad dincolo de ele. Din carte am aflat ca ele se orienteaza dupa stele pentru ca au un ochi compus din tubulete si asa cum noi privim ziua in amiaza mare intr-o fantana si vedem stelele pe cer, asa si furnicile pot sa vada stelele pe cer prin tubuletele existente in ochii lor. Stiind acest lucru si avand langa mine un om blajin care m-a lasat sa ma odihnesc, am luat o bucata de tabla si am tinut-o deasupra musuroiului de furnici.
– Ce faci, ma, acolo? zice el.
– Priviti si dumneavoastra! Furnicile au mers bine una dupa alta, acuma daca tin tabla asupra lor se ratacesc, o iau razna.
– Si ce-i cu asta, ma?
– E mare lucru ca furnicile vad si se orienteaza dupa stele.
– Si cine i-a facut ochiul asta furnicii?
– Poate ca tovarasul Stalin, poate ca tovarasul Lenin, sau poate ca tovarasul Marx, cineva i l-a facut.
– Ma, tu razi de mine.
– Nu rad. Cineva i l-a facut. Cine i-a facut o asemenea lentila incat sa vada stelele ziua pe cer?
– Ce ai zis, ma, ce ai zis?
– Stiti dumneavoastra, ca de n-ati sti nu m-ati intreba.
Gardianul, sensibil, dupa doua zile si-a dat demisia, si-a depus uniforma si s-a lasat convertit de o furnica.”

Omenia unui gardian
Dreptul de a sta cu fereastra deschisa timp de o ora l-au dobandit de putina vreme cei de la Jilava. Stand intinsi pe pat si bucurandu-se de aerul proaspat, au tresarit cand au auzit vocea gardianului-sef strigand: „Nu misca nimeni! Cesianu e aici?” Gardianul celularului l-a dus pe detinut in capatul coridorului unde-l astepta gardianul-sef. Acesta era un om cumsecade, care voia sa faca si el un bine in amintirea vremurilor cand muncise ca lucrator la vie in familia Cesianu. Cand se apropia gardianul, pentru a nu da de banuit, gardianul-sef se rastea la condamnat : „In celula voastra se face politica? Trebuie sa-mi spui, banditule”, dar odata ce gardianul se indeparta, il intreba in soapta: „Ce pot sa fac pentru dumneavoastra?”. Cu intreruperi, Cesianu reusi sa-i ceara sa afle vesti despre familia sa. La despartire, pe acelasi ton amenintator, i-a spus: „O sa te chem din nou peste cateva zile!”. Cand a revenit cu vesti bune, gardianul-sef i-a strecurat in buzunar un sapun. Cesianu s-a bucurat de acest mic gest, tinand cont de conditiile de igiena din inchisori.

*) Fragment din lucrarea „Preotia in spatiul concentrationar”

Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica

*

Articole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand

*

 

 

 

Publicat în: Catolici, Comunism, Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Religie | Etichetat: , , , , ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika

De Marius Silvesan pe | 5 comentarii

Autor: Camelia Pop

Statuia Monseniorului Ghika, de Gheorghe Anghel

   Malmaison
La inchisoarea Malmaison, povesteşte Ion Ioanid („Inchisoarea noastră cea de toate zilele”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991), şedinţele de tortură aveau loc mai ales in pivniţă, in toiul nopţii, intr-o linişte deplină. Deţinutul cu ochelarii pe ochi cobora treptele impins de gardian. „Mi s-au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii in aer. Capetele lungi au fost aşezate pe două bare de fier care ieşeau din perete şi astfel atârnat cu capul in jos, prezentam in cea mai avantajoasă poziţie fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură, cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atât de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am inceput să urlu. Cineva m-a intrebat dacă m-am hotărât să spun adevărul. Am spus că da. Am coborât din agăţătoare, dezlegat, mi-am imbrăcat pantalonii şi am fost dus in camera de anchetă.” Şedinţele s-au repetat de mai multe ori, a patra oară fiind dus in beci şi incălţat cu o pereche de bocanci, a fost lovit in tălpi cu o rangă de fier.
Forţa interioară care a salvat mii de deţinuţi supuşi caznelor infiorătoare de la Piteşti şi de aiurea a avut sursa in credinţă, afirmă părintele Tertulian Langa. Despre experienţa sa la Malmaison, el relatează următoarele: „Era joia mare a anului 1948. Până atunci, timp de două săptămâni, zilnic eram bătut in locul de tortură şi de cercetare de la Malmaison: cu ranga sau cu ţeava peste bocanci, cu cablul peste fese, peste pulpe şi la palme. Când mă băteau la tălpi, adevărate trăznete păreau că imi străbat şira spinării şi-mi explodează in creier. Fără să-mi pună cineva vreo intrebare, mă pregăteau cu ranga ca să ajung mai moale la anchetatori. Călăii repetau un singur cuvânt: ‚Spune’, fără să ştiu ce anume. Era un procedeu psihologic prin care ţi se inocula dorinţa de a nu ascunde nimic. Pentru că eu aveam anumite cunoştinţe psihologice, am ştiut că te poţi apăra prin negaţie. Atunci la toate intrebările răspundeam invariabil: Nu ştiu. Blocându-mi-se creierul, am răspuns la orice mă intrebau cu aceleaşi cuvinte.
– Cum o cheamă pe soţia ta?
– Nu ştiu.
– Vrei mâncare?
– Nu ştiu.
– Cum il cheamă pe Monseniorul Ghika?
– Nu ştiu.
In apropiere, in adânc de noapte, intr-o biserică stingheră se celebra o slujbă in tonuri stinse de clopote speriate. Am tresărit. Isus a auzit intregul răcnet mut din mine, când cumva am urlat. O, cum am răcnit! Ca intr-un fund de iad: Isuse, Isuse!”
Cea mai frecventă intrebare pusă de anchetatori era: „Ce acţiune duşmănoasă ai intreprins impotriva regimului?”. Urmau apoi altele despre trecut, familie, şcoală, prieteni. Toate răspunsurile trebuiau scrise. Aceleaşi intrebări erau puse la reluarea anchetei. Uneori interogatoriul se intrerupea, victima fiind preluată de călău. Alteori simulându-se sfârşitul intrevederii, deţinutul era dus in celulă, iar după câteva minute ancheta se relua.
Ion Ioanid relatează experienţa trăită la inchisoarea Malmaison din Bucureşti in primele zile de anchetă: „In următoarele şase zile am pierdut complet noţiunea timpului, fiind adus in această cameră de nenumărate ori, apoi in subsol la bătaie şi in celulă, ciclul repetându-se fără intrerupere zi şi noapte cu stagii de şedere diferite in aceste incăperi şi la intervale neregulate. Uneori când ajungeam in celulă, găseam gamela cu mâncare rece şi nici n-apucam să mănânc şi eram dus din nou la anchetă. Alteori când eram dus in celulă, mi se spunea să mă culc că e noapte şi cum aţipeam eram din nou luat. A şaptea zi de la arestare eram complet abrutizat şi adormeam in timpul anchetei”.
Toţi anchetatorii cereau liste cu presupuşi duşmani care „unelteau impotriva siguranţei statului”. Lui Constantin Noica i s-a cerut, in timpul unei anchete, să scrie numele tuturor persoanelor cărora le-a imprumutat o carte din străinătate. El a alcătuit o listă lungă cu nume la intâmplare dintr-o agendă telefonică. In semn de „recunoştinţă”, anchetatorul i-a oferit o ţigară. Fiind refuzat, acesta l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: „Ia-o sau iţi mut fălcile din loc”.
Ion Ioanid a fost obligat să scrie şi el o listă lungă cu „oamenii de incredere”. In celulă i s-au pus la dispoziţie o măsuţă, un scaun, toc, hârtie şi cerneală. Aşezat la masa de lucru i-a inşirat pe toţi oamenii dintr-un sat: bărbaţi, femei şi copii. La intrebarea: „Ce oameni periculoşi veneau la tatăl dumnitale in casă?”, a alcătuit o listă cu „nume de-a valma: ţărănişti, legionari, oameni de stânga, de dreapta, aşezând in capul listei pe dr. Petru Groza.”
Securiştii studiau cu atenţie victima pentru a-i cunoaşte toate temerile şi sensibilităţile, de care apoi se foloseau la anchetă. Exploatând frica de spânzurătoare a Monseniorului Ghika, au dat ordin să fie supus spânzurătorii electrice de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. In total. Monseniorul a fost spânzurat de 83 de ori. Intrebat de un coleg de celulă de ce ii este atât de frică de spânzurătoare, Monseniorul a răspuns: „Cum de nu ştiţi ce se intâmplă cu cei spânzuraţi? Cum vă puteţi imagina că eu, un om bătrân, cu părul şi barba albe, să fiu suspendat in pielea goală in prezenţa mulţimii?”
Părintele Matei Boilă dă mărturie despre incercarea organelor de securitate de a-l implica pe Monseniorul Ghika intr-un aşa-zis „act de trădare pentru Vatican”. Pentru a-l face să vorbească, l-au bătut, l-au pălmuit şi l-au ameninţat cu moartea. Au recurs şi la metode psihologice inscenându-i un proces. Condamnat la moarte, a fost impuşcat cu gloanţe albe. „Iţi dai seama, spunea Monseniorul, cât de ridicoli şi de obtuzi erau aceşti oameni care mă ameninţau cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorinţă a mea.”
Adesea ironic, Monseniorul reuşea să-şi indispună călăii „deveniţi patrioţi şi subit valahi, inspiraţi de Ana Pauker şi Vasile Luca. Erau nişte biete otrepe umane”. La un interviu, intrebat de unde este şi pe unde a călătorit, a răspuns simplu: „Eu am călătorit pe toată planeta. Sunt călugăr romano-catolic şi – deci – universal”. Referindu-se la lichele şi la călăi, considera că sunt intruchipări ale celor doi ambasadori ai diavolului pe pământ, frica şi teama.
Gardienii, fie din plictiseală, fie pentru a câştiga merite in faţa şefilor, aplicau deţinuţilor câte o porţie de bătaie peste teroarea generală. Pe neaşteptate, gardianul intra in celulă şi arăta cu degetul către unul dintre deţinuţi: „Tu, cel de colo, dă-te jos. Eu? Intreba tânărul. Da, tu!” După câteva minute se auzea un zgomot de parcă cineva bătea covoare; erau urletele unui om, „a unui om jupuit de viu”. După un timp gardienii infierbântaţi aduceau intr-o pătură „o zdreanţă de om”, aruncând-o in celulă. In rotonda subterană erau cinci sau şase gardieni inarmaţi cu cozi de lopată. Inainte de a putea face vreo mişcare, i-au pus omului un sac in cap şi au inceput să-l bată din răsputeri cu bâtele. Cu sacul lipit de corp, incercând să-şi protejeze capul, respirând greu şi nevăzând de unde veneau loviturile, nenorocitul sărea, alerga la fiecare lovitură. Una dintre glumele preferate ale gardienilor era să ordone tuturor din celulă „Culcat sub paturi”. Oamenii se aruncau la pământ şi se vârau sub paturi intr-o mare dezordine aplicându-şi lovituri involuntare de picioare, de coate, in cap sau peste faţă. Abia reuşeau să iasă că li se ordona din nou: „Culcat sub paturi!”
In multe cazuri gardienii s-au purtat bine cu deţinuţii, au făcut gesturi pe cât de mici, pe atât de importante, iar unii dintre ei s-au convertit. Episoadele următoare prezintă câteva situaţii in care gardienii au făcut dovada bunătăţii şi omeniei lor.
*
 Articole relaționate:
*
Publicat în: Biografii, Catolici, Comunism, Creștinism, Cărţi, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Religie | Etichetat: , , , , , ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand

De Marius Silvesan pe | 2 comentarii

Autor: Camelia Pop

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire* (I)

Primul locatar de la Rahova

Pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat pe o stradă din Bucureşti la 29 februarie 1948 de către oamenii securităţii si transportat la o inchisoare nouă, Calea Rahovei. Era primul ei locatar. Aici a fost deposedat de tot ce avea, inclusiv de numele său. De acum se numea Vasile Georgescu.
După câteva zile, in celulă a sosit un nou locatar, o mare personalitate comunistă, Lucreţiu Pătrăşcanu, botezat cu numele Desagă. Cei doi au avut discuţii lungi şi interesante, până intr-o seară când Vasile Georgescu a plecat cu ochelarii pe ochi la primul său interogatoriu, cu anchetatorul Appel.
Intrevederea s-a desfăşurat in condiţii civilizate, chiar elegante. După ce i-a oferit pastorului un scaun şi o caramea, anchetatorul a făcut câteva remarci in legătură cu modul de a gândi al individului şi cum este el determinat de categoria socială din care face parte. Pastorul nu avea o origine „sănătoasă”, dar şi-a amintit că nici domnul Marx, nici Engels nu aveau. Apoi brusc a venit intrebarea: „Ce legături aveai cu domnul Teodorescu?”. Anchetatorul nu acorda o foarte mare atenţie răspunsurilor, fiind mai mult preocupat să testeze caracterul şi capacitatea de rezistenţă ale pastorului. In timpul unei discuţii aparent neutre despre profeţiile lui Isaia in legătură cu venirea lui Mesia, erau strecurate numele unor persoane care ajutasera la distribuirea, printre soldaţii sovietici, a ajutoarelor primite de la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ancheta s-a incheiat brusc şi confuz pentru a deruta victima. „Am fost dus inapoi in celulă, ca să meditez la ce-ar putea să insemne toate astea.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterană, Ed. Casa Scoalelor, Bucureşti, 1993)
La al doilea interogatoriu cu „omuleţul Vasiliu”, pastorul trebuia să spună ce ştia despre părintele Chiricuta. Scopul urmărit era să dezbine grupul preoţilor, protestanţii trebuiau să-şi spună părerea despre ortodocşi, catolicii despre adventişti şi astfel să stârnească rivalităţile intre confesiuni. Un alt punct al interogatoriului viza numele tuturor persoanelor pe care pastorul le cunoscuse.
Metodele folosite pentru derutarea celui anchetat erau din cele mai perfide. Unui deţinut i s-a spus: „Semnează cu o poreclă, aşa lucrăm noi aici”. După mai multe declaraţii semnate cu nume false, victimei i s-a cerut să-şi denunţe un prieten, sub ameninţarea că, dacă refuză, li se va spune tuturor că este informator şi că a dat declaraţii sub nume false.
Una dintre anchete a fost condusă de un locotenent tânăr, mai puţin violent, care i-a cerut să alcătuiască o listă cu numele celor cu care a comunicat prin morse, apoi să redea conţinutul discuţiilor şi să precizeze ce alte incălcări ale regulamentului a comis. Pastorul a inceput declaraţia enumerând faptele săvârşite: „Trecusem pasaje din Evanghelie prin ziduri. Adunasem nişte pilule cu gândul să mă sinucid. Făcusem un cuţit dintr-o bucată de tinichea, modelasem piese de şah din pâine şi cretă, comunicasem cu alţi deţinuţi, dar nu le cunoşteam numele. N-am vorbit niciodată impotriva comuniştilor. Eu sunt ucenic al lui Cristos, care m-a invăţat să-i iubim şi pe duşmanii noştri. Nu pot să dau nici o declaraţie referitor la ceea ce mi-au transmis alţii prin pereţi, pentru că vocaţia mea este să apăr nu să acuz”.
Locotenentul, citind declaraţia, a intrebat: „Domnule Wurmbrand, de ce ziceţi că mă iubiţi?” Răspunsul a fost simplu:„Când am devenit creştin, a fost ca şi cum aş fi renăscut, inzestrat cu o fire plină de iubire”. Au urmat două ore de discuţii despre creştinism şi marxism. Cuvintele inspirate ale pastorului au topit gheaţa şi au deschis calea spre convertire a tânărului locotenent. I-a amintit acestuia că Marx considera Creştinismul „religia ideală pentru regenerarea unor vieţi ruinate de păcat”. A urmat imediat replica: „Am fost crescut ateu şi n-o să fiu niciodată altceva”.Pastorul increzător i-a relatat o poveste despre un strămoş de-al său din secolul al XVII-lea. Un rabin, intâlnind un ateu, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Te invidiez, dragă frate! Viaţa dumnitale spirituală este, probabil, mai tare decât a mea. Eu, când văd un om in necaz, spun adesea: Dumnezeu o să-l ajute şi trec mai departe. Dar dumneata nu crezi in Dumnezeu, aşa incât trebuie să-ţi asumi toate sarcinile lui Dumnezeu şi să-i ajuţi pe toţi”. Wurmbrand a adăugat: „Există două categorii de atei: cei care zic ‘Nu există Dumnezeu, aşa că pot face răul după bunul meu plac’ şi cei care spun: ‘Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista’.”
Aceste cuvinte i-au mers locotenentului la inimă şi in două săptămâni, in haina lui kaki, cu insignele securităţii pe guler, s-a spovedit… şi deodată intunericul inchisorii nu a mai fost atât de dens. Oameni ca locotenentul Grecu se intâlneau rar, in general anchetatorii erau fiinţe josnice, brutale, pline de sarcasm, care işi manifestau puterea absolută asupra oamenilor.
Interogatoriul cu colonelul Dulgheru, coleg de puşcărie cu Gheorghiu-Dej, a fost despre un ins din Armata Roşie, care prin relaţii de contrabandă trecea biblii in Rusia. Pastorul, botezându-l pe soldatul respectiv, trebuia să fie foarte atent la ce spune. Pentru a-l determina să vorbească, colonelul a recurs la mijloace de hărţuire dintre cele mai sinistre: a dat dispoziţii să se scoată paturile din celulă, lăsând victima să doarmă cel mult o oră pe scaun. Gardianul se uita prin vizor din minut in minut, iar când omul zdrobit de oboseală adormea, era trezit cu o lovitură de picior. Complet epuizat fizic, a fost supus apoi torturilor de ordin psihologic. Pastorul, neştiind dacă este vis sau realitate, auzi o muzică dulce venind dinspre coridor. Treptat sunetul se modifică, distingându-se tot mai clar hohotul de plâns al unei femei, apoi ţipetele ei insoţite de cuvintele: „Vă rog nu mă mai bateţi!”. Plesnetul unui bici pe piele a devenit inspăimântător, iar pastorul crispat de oroare a recunoscut in ţipetele femeii pe soţia sa. Mai târziu a aflat că fusese vorba despre o bandă de magnetofon.
 Infricoşătoarea anchetă a continuat in cameră, unde Dulgheru a recurs la ameninţări de tipul: „Pot da ordin să te impuşte chiar in seara asta, ca pe un contrarevoluţionar ce eşti”. Complet liniştit, pastorul i-a replicat: „Puneţi-vă mâna aici, pe inima mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt infricoşa,t puteţi să vă indoiţi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dar dacă bate liniştit, ca şi când ar zice: ‘Merg la cel pe care-l iubesc’, atunci asta trebuie să vă dea de gândit. Există Dumnezeu şi o viaţă veşnică!”

 Tortura, aproape intotdeauna, făcea parte dintre ingredientele anchetei.

Maiorul Brânzaru arăta ca o gorilă şi se comporta ca un monstru. Inainte de război lucrase in casa unui politician unde fusese tratat ca un membru al familiei. Ajuns maior de securitate, nu l-a cruţat pe fiul fostului politician, inchis pentru complot impotriva statului, ci l-a torturat şi l-a ucis cu mâinile lui.
Procedeele torturii erau diverse in funcţie de caz. Deţinutul era pus să stea cu capul la perete şi cu mâinile ridicate un timp nesfârşit, până când se prăbuşea la pământ. Atunci primea o coajă de pâine, o gură de apă şi era obligat să se ridice. Urma apoi manejul, adică trebuia inconjurată celula intr-un ritm din ce in ce mai accelerat, până când victima cădea. In acelaşi ritm se relua inconjurarea celulei in direcţia opusă.
In timp ce stătea cu mâinile ridicate, cu faţa la zid, Wurmbrand işi aminteşte acel pasaj din Biblie in care zidul se interpune intre om şi Dumnezeu: „Faptele rele ale lui Israel au pus un zid intre El şi popor”. Când durerea era nespus de mare, un nou verset ii liniştea mintea şi inima: „Cu Domnul meu voi sări peste zid”. Greşelile creştinilor au construit zidul comunismului, dar el oricând poate fi dărâmat. „Aşa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot aşa cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă şi zidul din faţa mea.”
„Nu mai ştiu câte zile şi câte nopţi cu rare şi scurte intreruperi am petrecut in manej” afirma eroicul pastor. „Mai repede, Opreşte-te!, Intoarce-te!, Mergi!” erau cuvinte care ritmau dureros alergarea in cerc. Prăbuşit la pământ se ridica cu greutate in timp ce gardianul cu o măciucă il lovea peste cot şi răcnea: „Ridică-te!, Mişcă! Ăsta e manejul!” Invârtindu-se mereu in cerc şi pierzând noţiunea timpului şi spaţiului, pastorul auzea cum prindeau viaţă inlăuntrul său cuvintele mântuitoare: „Voi păşi cu mai multă graţie ca intr-un dans al iubirii divine pentru Isus”.
 *) Fragment din lucrarea Preoția în spaţiul concentrațional
*
Articole relaționate
Publicat în: Comunism, Creștinism, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Politică, Protestanţi, Religie | Etichetat: , , ,