Arhive categorie: Comunism

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand

De Marius Silvesan pe | 2 comentarii

Autor: Camelia Pop

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire* (I)

Primul locatar de la Rahova

Pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat pe o stradă din Bucureşti la 29 februarie 1948 de către oamenii securităţii si transportat la o inchisoare nouă, Calea Rahovei. Era primul ei locatar. Aici a fost deposedat de tot ce avea, inclusiv de numele său. De acum se numea Vasile Georgescu.
După câteva zile, in celulă a sosit un nou locatar, o mare personalitate comunistă, Lucreţiu Pătrăşcanu, botezat cu numele Desagă. Cei doi au avut discuţii lungi şi interesante, până intr-o seară când Vasile Georgescu a plecat cu ochelarii pe ochi la primul său interogatoriu, cu anchetatorul Appel.
Intrevederea s-a desfăşurat in condiţii civilizate, chiar elegante. După ce i-a oferit pastorului un scaun şi o caramea, anchetatorul a făcut câteva remarci in legătură cu modul de a gândi al individului şi cum este el determinat de categoria socială din care face parte. Pastorul nu avea o origine „sănătoasă”, dar şi-a amintit că nici domnul Marx, nici Engels nu aveau. Apoi brusc a venit intrebarea: „Ce legături aveai cu domnul Teodorescu?”. Anchetatorul nu acorda o foarte mare atenţie răspunsurilor, fiind mai mult preocupat să testeze caracterul şi capacitatea de rezistenţă ale pastorului. In timpul unei discuţii aparent neutre despre profeţiile lui Isaia in legătură cu venirea lui Mesia, erau strecurate numele unor persoane care ajutasera la distribuirea, printre soldaţii sovietici, a ajutoarelor primite de la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ancheta s-a incheiat brusc şi confuz pentru a deruta victima. „Am fost dus inapoi in celulă, ca să meditez la ce-ar putea să insemne toate astea.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterană, Ed. Casa Scoalelor, Bucureşti, 1993)
La al doilea interogatoriu cu „omuleţul Vasiliu”, pastorul trebuia să spună ce ştia despre părintele Chiricuta. Scopul urmărit era să dezbine grupul preoţilor, protestanţii trebuiau să-şi spună părerea despre ortodocşi, catolicii despre adventişti şi astfel să stârnească rivalităţile intre confesiuni. Un alt punct al interogatoriului viza numele tuturor persoanelor pe care pastorul le cunoscuse.
Metodele folosite pentru derutarea celui anchetat erau din cele mai perfide. Unui deţinut i s-a spus: „Semnează cu o poreclă, aşa lucrăm noi aici”. După mai multe declaraţii semnate cu nume false, victimei i s-a cerut să-şi denunţe un prieten, sub ameninţarea că, dacă refuză, li se va spune tuturor că este informator şi că a dat declaraţii sub nume false.
Una dintre anchete a fost condusă de un locotenent tânăr, mai puţin violent, care i-a cerut să alcătuiască o listă cu numele celor cu care a comunicat prin morse, apoi să redea conţinutul discuţiilor şi să precizeze ce alte incălcări ale regulamentului a comis. Pastorul a inceput declaraţia enumerând faptele săvârşite: „Trecusem pasaje din Evanghelie prin ziduri. Adunasem nişte pilule cu gândul să mă sinucid. Făcusem un cuţit dintr-o bucată de tinichea, modelasem piese de şah din pâine şi cretă, comunicasem cu alţi deţinuţi, dar nu le cunoşteam numele. N-am vorbit niciodată impotriva comuniştilor. Eu sunt ucenic al lui Cristos, care m-a invăţat să-i iubim şi pe duşmanii noştri. Nu pot să dau nici o declaraţie referitor la ceea ce mi-au transmis alţii prin pereţi, pentru că vocaţia mea este să apăr nu să acuz”.
Locotenentul, citind declaraţia, a intrebat: „Domnule Wurmbrand, de ce ziceţi că mă iubiţi?” Răspunsul a fost simplu:„Când am devenit creştin, a fost ca şi cum aş fi renăscut, inzestrat cu o fire plină de iubire”. Au urmat două ore de discuţii despre creştinism şi marxism. Cuvintele inspirate ale pastorului au topit gheaţa şi au deschis calea spre convertire a tânărului locotenent. I-a amintit acestuia că Marx considera Creştinismul „religia ideală pentru regenerarea unor vieţi ruinate de păcat”. A urmat imediat replica: „Am fost crescut ateu şi n-o să fiu niciodată altceva”.Pastorul increzător i-a relatat o poveste despre un strămoş de-al său din secolul al XVII-lea. Un rabin, intâlnind un ateu, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Te invidiez, dragă frate! Viaţa dumnitale spirituală este, probabil, mai tare decât a mea. Eu, când văd un om in necaz, spun adesea: Dumnezeu o să-l ajute şi trec mai departe. Dar dumneata nu crezi in Dumnezeu, aşa incât trebuie să-ţi asumi toate sarcinile lui Dumnezeu şi să-i ajuţi pe toţi”. Wurmbrand a adăugat: „Există două categorii de atei: cei care zic ‘Nu există Dumnezeu, aşa că pot face răul după bunul meu plac’ şi cei care spun: ‘Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista’.”
Aceste cuvinte i-au mers locotenentului la inimă şi in două săptămâni, in haina lui kaki, cu insignele securităţii pe guler, s-a spovedit… şi deodată intunericul inchisorii nu a mai fost atât de dens. Oameni ca locotenentul Grecu se intâlneau rar, in general anchetatorii erau fiinţe josnice, brutale, pline de sarcasm, care işi manifestau puterea absolută asupra oamenilor.
Interogatoriul cu colonelul Dulgheru, coleg de puşcărie cu Gheorghiu-Dej, a fost despre un ins din Armata Roşie, care prin relaţii de contrabandă trecea biblii in Rusia. Pastorul, botezându-l pe soldatul respectiv, trebuia să fie foarte atent la ce spune. Pentru a-l determina să vorbească, colonelul a recurs la mijloace de hărţuire dintre cele mai sinistre: a dat dispoziţii să se scoată paturile din celulă, lăsând victima să doarmă cel mult o oră pe scaun. Gardianul se uita prin vizor din minut in minut, iar când omul zdrobit de oboseală adormea, era trezit cu o lovitură de picior. Complet epuizat fizic, a fost supus apoi torturilor de ordin psihologic. Pastorul, neştiind dacă este vis sau realitate, auzi o muzică dulce venind dinspre coridor. Treptat sunetul se modifică, distingându-se tot mai clar hohotul de plâns al unei femei, apoi ţipetele ei insoţite de cuvintele: „Vă rog nu mă mai bateţi!”. Plesnetul unui bici pe piele a devenit inspăimântător, iar pastorul crispat de oroare a recunoscut in ţipetele femeii pe soţia sa. Mai târziu a aflat că fusese vorba despre o bandă de magnetofon.
 Infricoşătoarea anchetă a continuat in cameră, unde Dulgheru a recurs la ameninţări de tipul: „Pot da ordin să te impuşte chiar in seara asta, ca pe un contrarevoluţionar ce eşti”. Complet liniştit, pastorul i-a replicat: „Puneţi-vă mâna aici, pe inima mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt infricoşa,t puteţi să vă indoiţi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dar dacă bate liniştit, ca şi când ar zice: ‘Merg la cel pe care-l iubesc’, atunci asta trebuie să vă dea de gândit. Există Dumnezeu şi o viaţă veşnică!”

 Tortura, aproape intotdeauna, făcea parte dintre ingredientele anchetei.

Maiorul Brânzaru arăta ca o gorilă şi se comporta ca un monstru. Inainte de război lucrase in casa unui politician unde fusese tratat ca un membru al familiei. Ajuns maior de securitate, nu l-a cruţat pe fiul fostului politician, inchis pentru complot impotriva statului, ci l-a torturat şi l-a ucis cu mâinile lui.
Procedeele torturii erau diverse in funcţie de caz. Deţinutul era pus să stea cu capul la perete şi cu mâinile ridicate un timp nesfârşit, până când se prăbuşea la pământ. Atunci primea o coajă de pâine, o gură de apă şi era obligat să se ridice. Urma apoi manejul, adică trebuia inconjurată celula intr-un ritm din ce in ce mai accelerat, până când victima cădea. In acelaşi ritm se relua inconjurarea celulei in direcţia opusă.
In timp ce stătea cu mâinile ridicate, cu faţa la zid, Wurmbrand işi aminteşte acel pasaj din Biblie in care zidul se interpune intre om şi Dumnezeu: „Faptele rele ale lui Israel au pus un zid intre El şi popor”. Când durerea era nespus de mare, un nou verset ii liniştea mintea şi inima: „Cu Domnul meu voi sări peste zid”. Greşelile creştinilor au construit zidul comunismului, dar el oricând poate fi dărâmat. „Aşa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot aşa cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă şi zidul din faţa mea.”
„Nu mai ştiu câte zile şi câte nopţi cu rare şi scurte intreruperi am petrecut in manej” afirma eroicul pastor. „Mai repede, Opreşte-te!, Intoarce-te!, Mergi!” erau cuvinte care ritmau dureros alergarea in cerc. Prăbuşit la pământ se ridica cu greutate in timp ce gardianul cu o măciucă il lovea peste cot şi răcnea: „Ridică-te!, Mişcă! Ăsta e manejul!” Invârtindu-se mereu in cerc şi pierzând noţiunea timpului şi spaţiului, pastorul auzea cum prindeau viaţă inlăuntrul său cuvintele mântuitoare: „Voi păşi cu mai multă graţie ca intr-un dans al iubirii divine pentru Isus”.
 *) Fragment din lucrarea Preoția în spaţiul concentrațional
*
Articole relaționate
Publicat în: Comunism, Creștinism, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Politică, Protestanţi, Religie | Etichetat: , , ,

Camelia Pop, Preoția în spațiul concentrațional

De Marius Silvesan pe | 4 comentarii

Citiți AICI un interviu cu Camelia Pop prilejuit de lansarea cărții, eveniment care a avut loc la Cluj în anul 2009.

Camelia Pop este istoric şi profesor de istorie la Liceul Mihai Eminescu. Anul acesta (2009) a publicat o carte despre martirajul preoţilor în închisorile comuniste, încercînd să înţeleagă şi să transmită adevăratul înţeles al gesturilor lor încărcate de credinţă. La două decenii de la căderea regimului dictatorial, Camelia Pop încearcă să îşi ajute elevii să afle adevărul despre o perioadă neagră din istoria noastră, adevăr pe care aceştia se pare că îl primesc mai bine decît generaţiile precedente.

http://www.memoria.ro

Publicat în: Comunism, Creștinism, Cărţi, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Religie | Etichetat: , , , ,

„Biblia Baptistă” de la București – 1987

De Marius Silvesan pe | 2 comentarii

Prin intermediul acestui articol ofer răspunsul final la întrebarea lansată de Emanuel Conțac sub titlul Când au tipărit ortodocşii „Biblia baptistă”?. Despre problematica în discuție am mai scris doua articole. Primul dintre ele se intitulează

Când au tipărit ortodocşii „Biblia baptistă”? – un posibil răspuns, articol în care am preluat comentariile mele la articolul lui Emanuel Conțac la care am adăugat o mărturie a pastorului Vasile Talpoș despre modul în care a reușit să obțină acordul Departamentului Cultelor precum și al Societății Biblice Britanice.

Cel de-al doilea articol, Profesor Vasile Talpoș despre modul în care au reușit baptiștii români să tipărească în anii 80 Biblia Cornilescu, prezintă informații complementare celor la care am făcut referire anterior, informații pe care le-am regăsit în cadrul unui interviu al profesorului Vasile Talpoș.

Între timp am găsit printre cărțile primite de la un prieten și un exemplar din Biblia traducere Cornilescu tipărită la Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1987.

Iată mai jos câteva poze edificatoare.

Pagina de gardă a Bibliei de la București 1987

*

*

Comanda 72/1987 a Cultului Baptist din RSR

Publicat în: Baptişti, Biblie, Comunism, Creștinism, Cărţi, Foto, Istoria Bisericii, Istorie, Ortodocși, Religie | Etichetat: , , , ,

România lui Neagu Djuvara

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

România lui Neagu Djuvara (part1/4)

*

România lui Neagu Djuvara (part2/4)

*

România lui Neagu Djuvara (part3/4)

*

România lui Neagu Djuvara (part4/4)

*

Publicat în: Comunism, Cultură, Documentare, Educație, Istorie, Mass-media, Politică, Postcomunism, Video | Etichetat: ,

Programul ediţiei a VII-a a Simpozionului Internaţional de la Făgăraş – Sâmbăta de Sus: „Regimurile comuniste – memorie recentă pentru o societate deschisă”

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

În perioada 1-3 August 2012 va avea loc la Făgăraş – Academia „Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus, ediţia a VII-a Simpozionului Internaţional „Regimurile comuniste – memorie recentă pentru o societate deschisă”.
Organizatorii evenimentului sunt: Fundaţia Culturală „Negru Vodă” Făgăraş, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Memorialul Rezistenţei Anticomuniste „Ţara Făgăraşului”, Mănăstirea „Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus, Universitatea „Transilvania” din Braşov.
Instituţii partenere în organizarea evenimentului sunt: Programul „Europe for Citizens”, Muzeul „Casa Mureşenilor”, Braşov, Universitatea „St. Cyril şi St. Methodius” (Facultatea de Istorie) din Veliko Tarnovo, Bulgaria, Universitatea „Carl Von Ossietzky” (Facultatea de Drept), Oldenburg, Germania, Institutul Federal pentru Cultura şi Istoria Germanilor din Europa de Est, Oldenburg, Germania, Muzeul „Emlekpont”, Hódmezővásárhely, Ungaria.
Sprijinul financiar pentru organizarea simpozionului este asigurat prin Proiectul OPENNESS, Programul „Europa pentru Cetăţeni” al Uniunii Europene, Consiliul Judeţean Braşov, Primăria şi Consiliului Local al Municipiului Făgăraş, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
*
VINERI, 3 August 2012
PRIMĂRIA ŞI ŞCOALA DIN DRĂGUŞ
9:00– 13:00 Atelier II – Memorie şi Istorie –  Generaţii în dialog
Atelierul, organizat în 3 sesiuni, sub formă de masă rotundă, dezbateri, vizite, comunicări, are ca obiective:
– o mai bună cunoaştere a perioadei staliniste de către tineri pentru a-i determina să reflecteze asupra caracterului ilegitim şi criminal al regimului comunist din spatiul est-european;
– cunoaşterea trecutului recent conduce la o înţelegere aprofundată a realităţilor prezente şi  necesităţii respectări drepturilor omului şi a statului de drept, a coeziunii sociale în condiţiile egalitaţii de şanse şi eliminării discriminărilor de orice natură pe criterii de naţionalitate, limbă, religie, sex, rasă şi handicap.
 *
AULA ACADEMIEI „BRÂNCOVEANU”
15:00 – 17:00 Sesiune de comunicări
Moderatori:  Com. Conf. univ. Olimpiu GLODARENCO, Cerc. Leontin NEGRU
15:00 – 15:20 Sergiu SOICA (Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Cluj-Napoca) – Biserica Greco-Catolică din România –  diferite forme de rezistenţă anticomunistă
15:20 – 15:40Marius SILVEŞAN (Institutul Teologic Baptist Bucureşti) – Bisericile Baptiste din România sub persecuţia regimului comunist. Acţiuni de răspuns şi rezistentă
15:40 – 16:00 Romeo CEMÎRTAN (Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei, Chişinău) – Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe din R.S.S.M. şi politica religioasă sovietică în perioada anilor 1945-1962
16:00 – 16:20 Liliana CONDRATICOVA (Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău) –Funcţionarea mănăstirilor de monahii Hirova şi Tabăra sub dominanţa ideologiei sovietice
16:40 – 17:00 Ion XENOFONTOV (Institutul de Studii Enciclopedice  al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău) – Campania de închidere a mănăstirilor din Moldova Sovietică  ( 1944-1962)
Programul complet poate fi consultat pe blogul lui Cosmin Budeancă http://cosmin-budeanca.blogspot.ro
Articole relaționate
Publicat în: Baptişti, Colocvii, Comunism, Cultură, Educație, Evanghelici, Greco-catolici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Ortodocși, Persecuţie, Politică, Puncte de vedere, Religie, Rezistență, Securitatea, Simpozioane | Etichetat: , ,

Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie

De Marius Silvesan pe | 8 comentarii

Încheierea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale (1939-1945) a adus pe harta politică a lumii noi realităţi. Ca urmare a războiului, partea estică a Europei (inclusiv România) intra masiv sub hegemonia comunistă a Uniunii Sovietice. Noile realităţi politice l-au propulsat în fruntea Cabinetului de Miniştri (Guvernului) pe dr. Petru Groza. Este indubitabil că aceste realităţi au afectat şi cultele religioase existente în România.

Ca să vedem cum ne-a afectat pe noi, trebuie amintit că în 1933 creştinii după Evanghelie deveneau asociaţie

Petru Groza - Romanian politician, best know a...

Petru Groza – Romanian politician, best know as Prime Minister of the first Communist Party-dominated governments under Soviet occupation during the early stages of the Communist regime in Romania. (Photo credit: Wikipedia)

religioasă (Decizia Nr.114.119/24 august 1933, şi din 1939 cu două ramuri), pentru ca în timpul războiului regimul Ion Antonescu să îl interzică (Legile Nr.927/29 Octombrie 1942, pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al cultelor şi Nr.431/9 iulie 1943, pentru desfiinţarea asociaţiilor religioase). Ca urmare a acestei decizii Adunările au fost închise. Paradoxal noul regim, deşi de sorginte oarecum comunistă, le-a recunoscut asociaţie religioasă în 1944 (Legea Nr.548/31 octombrie 1944) pentru ca în 1945 să le ridice la statutul de cult religios (Legea Nr.883/9 noiembrie 1946).

            În demersurile efectuate pentru ca Adunările Creştine după Evanghelie să primească statutul de cult religios, Petru Groza, deţinând poziţia de preşedinte al Cabinetului de Miniştri şi Ministru interimar al cultelor, înaintează M.S. Regele Mihai I un raport în care reliefează apariţia şi evoluţia creştinilor după Evanghelie în România. Ca urmare a acestui raport, prin intermediul a șase articole Legea Nr. 883, publicată în Monitorul Oficial Nr.261 din 9 noiembrie 1946 semnată de Regele Mihai I şi contrasemnată de ministrul cultelor, la vremea aceea, Petru Groza recunoştea şi reglementa Cultul Creştin după Evanghelie. La momentul respectiv a fost aprobat și statutul de organizare și funcționare al cultului, care avea 15 articole şi era semnat de delegaţia compusă din Alexandru Panaitescu şi Gheorghe Oprea-Teodorescu.

 

            Prin prezentarea raportului întocmit de Petru Groza, în baza căruia s-a obţinut statutul de cult religios, dorim să arătăm că și autoritățile puteau să prezinte o istorie obiectivă. Pentru autenticitatea documentului am considerat oportun să păstrăm gramatica şi ortografia vremii.

 

Raportul domnului Preşedinte al Consiliului de Miniştrii şi ministrul cultelor ad-interim către M.S. Regele,

Sire,

Confesiunea Creştină după Evanghelie a luat fiinţă în ţara noastră, în anul 1899, prin doi misionari din Elveţia care au reuşit să cristalizeze începuturile de mai înainte ale acestor confesiuni şi să le îndrume spre doctrina şi organizarea de credinţă cunoscute în Elveţia, în Franţa, în Anglia, Germania etc., sub denumirea „Grupul Evanghelic al Adunărilor Creştine Libere”.

În 1939, Confesiunea Creştină după Evanghelie a absorbit prin fuzionare şi mişcarea Creştinilor după  Scriptură, iniţiată de fostul preot ortodox Teodor Popescu.

Sub regimul legii pentru regimul general al cultelor din 1928, Confesiunea Creştină după Evanghelie a funcţionat tot timpul sub formă de asociaţie religioasă, bucurându-se de anumite drepturi şi libertăţi de manifestare religioasă ca şi Baptiştii şi Adventiştii de ziua a şaptea, pe baza succesivelor deciziuni ministeriale care reglementau funcţionarea asociaţiunilor religioase.

Întru cât credincioşii creştini după Evanghelie sunt destul de numeroşi şi sunt răspândiţi şi organizaţi în cea mai mare parte a ţării şi întru cât Ministrul Cultelor, la cererea acestora a cercetat mărturisirea de credinţă şi normele de organizare arătate în Statutul prezentat de Delegaţia Adunărilor Asociaţiei „Creştini după Evanghelie” şi a găsit că acest statut nu conţine nimic ce ar putea aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale statului, îndeplinire fiind astfel condiţiunile cerute de art.22 din legea pentru regimul general al cultelor, în cadrul actualelor norme de guvernare democratică şi în baza hotărârilor Consiliului de Miniştrii, luate în şedinţa extraordinară dela 8 ianuarie 1946, care asigură libertatea în materie de credinţă religioasă, am întocmit alăturatul proiect de decret-lege prin care se recunoaşte Asociaţia Creştinilor după Evanghelie cu sediul în Ploieşti, str. Cheia Nr.18, calitatea de cult, reglementându-se, din punct de vedere legal, funcţionarea lui, aşa cum s-a făcut şi cu Asociaţiile Religioase ale Creştinilor Baptişti şi Adventişti de ziua a şaptea, devenite cult prin decretul-lege Nr.553 din 1944 şi prin legea Nr.407 din 1946.

Pentru aceste consideraţiuni şi pe baza autorizării date prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr.1592 din 1946, în mod respectuos, am onoarea a supune aprobării şi Înaltei semnături a Maiestăţii Voastre, alăturatul proiect de decret-lege pentru reglementarea Cultului Creştin după Evanghelie din România,

 

Sunt cu cel mai profund respect,

 

Sire,

Al Maiestăţii Voastre,

Preşedintele Consiliului de Miniştrii şi ministru cultelor ad-interim,

Dr. Petru Groza

 

Nr. 52.352                                                                                                                                                                                      1945, Octomvrie 18
Publicat în: Comunism, Creștinism, Creştini după Evanghelie, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Politică, Religie | Etichetat: , , , ,

Profesor Vasile Talpoș despre modul în care au reușit baptiștii români să tipărească în anii 80 Biblia Cornilescu

De Marius Silvesan pe | 1 comentariu

Pornind de la interesul pe care Emanuel Conțac îl arată față de Biblia Cornilescu am prezentat nu cu mult timp în urmă unele informații succinte despre tipărirea Bibliei Cornilescu în țară sub titlul Când au tipărit ortodocşii „Biblia baptistă”? – un posibil răspuns.

Între timp am găsit informații noi, conexe cu cele prezentate anterior, motiv pentru care în acest articol voi relua și o parte din cele publicate în articolul amintit pentru o mai bună înțelegere a subiectului și a cadrului în care se desfășurau evenimentele la care fac referire. Din motivele enunțate recomand pe lângă celelalte articole ale lui Emanuel Conțac, dintre care unul poate fi accesat aici și pe cel mai recent care tratează problema dreptului de autor asupra Bibliei Cornilescu. Titlul lui Emanuel este sugestiv: Cine deține copyrightul pentru Biblia Cornilescu? Noi și interesante evoluții…

Până vom reuși să dezlegăm toate ițele problemei reiau fragmentul menționat anterior la care aduc completări noi din cadrul unui interviu al Profesorului Vasile Talpoș.

În cadrul unui mesaj datorat atitudinii BOR față de vânzarea împreună cu ziarul Adevărul a „Bibliei neoprotestante” rostit în luna aprilie 2012 la Biserica Nădejdea, pastorul Vasile Talpoş a relatat succint despre modul în care a reușit să tipărească Biblia, Ediția Cornilescu în România.

Din ceea ce îmi aduc aminte, evenimentul la care făcea referire pastorul Vasile Talpoș a avut loc în preajma vizitei lui Billy Graham în România (1985) sau curând după aceea.  (Din interviu de mai jos rezultă ca acest lucru s-a petrecut la scurt timp după vizita lui Billy Graham în România și într-o anumită măsură a fost favorizat de aceasta).

Demersurile au fost inițiate înainte de vizita evanghelistului american tocmai pentru a folosi vizita acestuia ca pretext în obținerea aprobărilor necesare tipăririi Bibliei în România.  Astfel, după ce a apărut ideea tipăririi Bibliei în România, Vasile Talpoș s-a dus la Departamentul Cultelor împreună cu Mihai Hușanu, unde au avut o serie de discuții cu (sau și cu) directorul Roșianu (?) în cadrul cărora s-a menționat necesitatea tipăririi unei Biblii pe care să o folosească evanghelicii. Pentru a obține aprobarea acesta a invocat interese de stat menționând că în acest fel se dovedea libertatea religioasă pe care România o proclama iar oficialii veniți cu Billy Graham vor putea constata acest fapt.

Următoarea etapă după obținerea aprobării din partea autorităților române a fost aceea de a obține acordul părții engleze. În acest scop, pastorul Vasile Talpoș, care cred că la momentul respectiv era vicepreședinte al Federației Baptiste Europene (1985-1987), a zburat la Londra și a avut discuții cu oficialii Societății Biblice Britanice, instituție care deținea drepturile de autor asupra versiunii Cornilescu. După ce a primit dreptul de a tipări în țară Biblia, acesta a stat o zi pe la ușile funcționarilor de la Societatea Biblică pentru a obține filmele după care putea să o tipărească.

Întors în țară s-a confruntat cu o altă problemă, aceea că baptiştii şi nici ceilalţi evanghelici nu aveau o tipografie proprie, fapt pentru care cea mai bună soluție a fost să apeleze la tipografia Patriarhiei.

Astfel, baptiștii au reușit să-şi tipărească Biblia la ortodocși.

Mai jos un fragment din interviul Profesorului Talpoș

Ca urmare a vizitei fratelui Billy Graham în România (1985) „s-a aprobat, pentru prima dată, la cererea Uniunii Baptiste, tipărirea Bibliei Cornilescu în țară. Deși fostul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu, a declarat că această Biblie ar fi eretică și că niciodată nu va fi aprobată tipărirea ei în țară, interesant este faptul că, atunci când ni s-a dat aprobarea, ne-a fost permis să o tipărim la Institutul Biblic al Patriarhiei Române. Personal am adus, împreună cu fr. Hușanu, președintele Uniunii, filmul de la Societatea Misionară Britanică din Londra pentru tipărirea a cinci mii de biblii.”

Daniel Gherman, „Roade confirmate de timp în așteptarea veșniciei: Interviu cu profesor dr. Vasile Talpoș” în Jurnal Teologic, volum omagial Prof. dr. Vasile Talpoș, vol. 1, nr. 1, 2002, p. 15, editat de Centrul de Teologie Baptistă București al Facultății de Teologie Baptistă din Universitatea București și al Institutului Teologic Baptist București

Publicat în: Baptişti, Biblie, Comunism, Istorie | Etichetat: , , , , , , , ,

Consideraţii de ordin demografic privind oraşul românesc între 1960-1975

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Marius SILVEŞAN

Keywords: Romanian city, Population, Demography, Romanian society, Urbanization, Industrialisation, Urban environment, Land.

Abstract

The Romanian Town and Demographic Considerations between 1960-1975

The aim of this paper is to provide an overview of the changes in the Romanian society, which took place at the official establishment of the Communist Regime. The analysis is based, on the one hand, on the changes and transformations of the Romanian city in the 1960s and the 1970s, and on the other hand on a series of demographic considerations. The Romanian city is confronted with a series of major transformations during the communist period, made in view of sustaining the urban policy of the Party. Therefore, the 1960s and the first part of the 1970’s reflect urban continuity, leading to the appearance of districts of blocks. The urban aspect was changed due to the policy of  demolishing old buildings and the appearance of new economical and cultural edifices in the analysed space.
The demographic analysis is based on the urban and rural environment observing an increase in the total population, including in the urban one. The demographic increase was caused by many factors, among which a liberal state policy, as well as the return to a certain state of social normality.

1. Oraşul românesc.

Orașul românesc se prezintă ca un spaţiu din ce în ce mai populat, fiind totodată cadrul în care se desfăşoară viaţa cotidiană a românilor ce trăiesc în mediul urban, alături de centrele suburbane (1). Importanţa oraşului derivă şi
din schimbările care se produc la nivel social,,,clasa muncitoare“ deţinând acum primul loc în ierarhia socială (2). Cum această categorie socială lucra în întreprinderi mai mari sau mai mici, în fabrici, deci în cadrul unor obiective industriale construite cu preponderenţă în mediul urban, era firesc ca oraşul să capete o importanță deosebită. Vorbim astfel de impactul industrializării asupra societăţii româneşti şi, implicit, asupra cadrului de locuire.

Citește articolul integral http://istorie.ulbsibiu.ro/studia/studia6/Silvesan.pdf

NB: Acest articol a fost publicat în numărul VI anul 2009 al Revistei Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica (Anlalele Universității Lucian Blaga din Sibiu, Seria Istorie)

Publicat în: Comunism, Educație, Istorie, Politică | Etichetat: , , ,

Ce poarta in ranita soldatul rus?

De Marius Silvesan pe | 1 comentariu

Soldat sovietic. Sursa foto: frontpress.ro

Este bine cunoscuta afirmatia lui Napoleon Bonaparte conform căreia fiecare soldat (francez) poarta in ranita bastonul de maresal, insa aceasta afirmație trebuie actualizata. Necesitatea este determinata de întrebarea acestui articol, iar răspunsul l-am găsit în însemnările lui Avram Bunaciu, om politic în România anilor 50-60 ai secolului XX. În cadrul însemnărilor sale, acesta menționa faptul că în România celei de a doua părți a sec XX avem un sistem politic exportat la noi de URSS. Comunismul, fiindcă despre acest sistem pilitic este vorba, a fost adus la noi în „ranița soldatului rus”.
Prin intermediul acestei formulari, Avram Bunaciu a surprins caracteristica principală a sistemului politic la a cărui instaurare în Romania și-a adus și el contribuția. Este vorba evident de un sistem politic impus cu forța de către URSS la sfârșitul celui de-al doilea război mondial cu ajutorul armatei sovietice.

Avram Bunaciu, Biografie, reflecții, corespondență, cuv înainte: acad Florin Constantiniu; postf.: prof univ. dr. Gheorghe Buzatu; îngrij. ed.; studiu introductiv, note și indice: Liviu Țăranu, București: Editura Enciclopedică, 2011, p. 35.

Publicat în: Comunism, Cărţi, Istorie, Politică | Etichetat: ,

Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia

De Marius Silvesan pe | 9 comentarii

NB: ACEST STUDIU CONȚINE GREȘELI ȘI LACUNE! (Voi publica o variantă în care acestea să fie evidențiate). Cititorii care au semnalat inadvertențe sau greșeli sunt rugați să menționeze acest lucru în comentarii.

Instaurarea unui regim politic de tip comunist ce promova, în mod oficial, ateismul, la 30 decembrie 1947, a marcat începutul unei perioade de aproximativ 42 de ani de represiune religioasă îndreptată împotriva cultelor religioase minoritare.

Represiunea s-a extins și asupra Bisericii Ortodoxe Române, dar nu va avea aceleași dimensiuni, parte datorită colaborarării „excelente” a înalților prelați, fie a faptului că nici liderii comuniști nu erau atei, așa cum se prezentau oficial. Regimul comunist nu agrea cultele creștine, în afara celui ortodox, pe care nu le putea controla așa cum se dorea – acestea având o autoritate centrală globală în afara țării.

Un nou regim politic, înseamnă, automat, și schimbarea Constituției și a codului de legi în vigoare, inclusiv legislația bisericească. Anul 1948 a însemnat elaborarea unei noi Constituții care schimba și viziunea asupra cultelor religioase. Astfel, cu noul regim – „cultele oprimate au putut respira în voie”[1] – aici fiind vorba în special de cultele considerate „secte” sau cele care aveau statut de „asociații religioase”, precum penticostalii, adventiștii, baptiștii sau creștini dupa evanghelie. Având în vedere iluzia unei legislații mai permisive, se vor înregistra din ce în ce mai multe cereri de recunoaștere a cultelor, dar și formulări de statute „în acord cât mai deplin cu spiritul nou progresist”[2].

Foto: Patriarhul Justinian (1948-1977)

Articolul 27 din noua Constituție aduce și anularea Concordatului (acord între statul român și Biserica Romano-Catolică), dar și publicarea noii legi privind regimul cultelor. În acest articol se arată că „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat”[3], iar cultele religioase au dreptul să funcționeze și să se organizeze atât timp cât nu aduc atingeri siguranței publice, bunelor moravuri și respectă prevederile constituționale. Tot în articolul 27 este precizat dreptul cultelor de a-și organiza propriile școli pentru pregătirea personalului clerical, ținând cont de doctrina religioasă și canoanele bisericești – un drept care va cunoaște multe forme, din moment ce regimul comunist va încerca să limiteze numărul de cursanți. Conducătorii partidului considerau că toate aceste modificări în sensul acordării de libertate religioasă „au fost primite […] cu mare satisfacție de popor”[4].

Cadrul legal pentru subordonarea religiei a fost creat la 4 august 1948, prin emiterea „Legii pentru regimul general al cultelor religioase” – iar o primă măsura a fost reducerea numărului de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14, controlul asupra lor fiind exercitat de Ministerul Cultelor – viitorul Departament al Cultelor

[5].

Printre cele 14 culte recunoscute se aflau și 4 culte neoprotestante: Biserică Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie și Biserică lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Acestora li se adaugă confesiunile protestante istorice – Biserica Reformată (calviniștii), Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (luteranii), Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană și Biserica Unitariană. Alte grupări au fost considerate „secte” – martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiștii reformiști, spiriții, sau „grupări anarhice” – Oastea Domnului și stiliștii (ambele din cadrul Bisericii Ortodoxe Române), betaniștii (din Biserica Reformată), penticostalii disidenți sau „treziții” din Biserica Baptistă), activitatea lor nefiind recunoscută.

În anul de debut al democrației populare, 1948, pe teritoriul României, 0,46% din cetățeni și-au declarat apartenența la un cult neoprotestant: baptiștii – 0,27%, adventiștii – 0,12%, creștinii după evanghelie – 0,04%, penticostalii – 0,02% și neoprotestanți diversi (martorii lui Iehova, nazarienii, secerătorii etc.) – 0,01%[6].

Aceste culte vor fi intens supravegheate, dovadă fiind numărul foarte ridicat de dosare cu privire la ele. Motivele urmăririi lor nu rezidă doar în ateismul promovat de regim, ci și în marea mobilitate de care dădeau dovadă în activitatea lor (misiuni de evanghelizare ce puteau fi ținute de orice persoane ce nu trebuiau să fie absolvente de teologie), dar și atitudinea, uneori discutabilă, pe care au avut-o față de regim, existând problema incompatibilității între a fi un bun creștin și un adulator al Partidului-stat, chiar dacă acest lucru putea fi formal. Pe de altă parte, cultele neoprotestante își au originea în Statele Unite ale Americii, ele rămânând în contact cu organismele ce conduceau bisericile din țările vestice.

Baptiștii

Apărut în secolul al XVII-lea în Anglia, cultul baptist a fost înființat de John Smith, răspândindu-se rapid în centrul Europei, ajungând în România la mijlocul secolului al XIX-lea. Cultul pune bazele pe taina botezului, prin al cărui act, se recunoaște pătrunderea în cadrul cultului ca membru. Acest act are loc, în general, după vârsta de 16 ani, atunci când tânărul dornic de a face acest pas este capabil de a face diferența dintre bine și rău, și poate lua o decizie în ceea ce privește propria viață spirituală. Acest cult (ca și celelalte culte neoprotestante) nu recunosc sfinții sau icoanele, obiecte la care nu se închină. Recunoscut prin Decretul-Lege nr. 553/1944, cultul va funcționa conform Decretului nr. 1203 din 14 noiembrie 1950, menit să pună în practică noua Lege a cultelor din 1948.

În plan intern, Uniunea Creștină Baptistă era organizată în șase comunități: București, Brașov, Arad, Oradea, Cluj și Timișoara. Ca organ central de conducere avem un comitet format din 15 membri, în frunte cu un președinte, aleși pe trei ani de delegații comunităților. În plan extern, Uniunea era afilitată la Alianța Mondială Baptistă, cu sediul la Washington – organul mondial de conducere, și la Federația Baptistă Europeană cu sediul la Berna – forul european.

După ultimele statistici din anul 1948, baptiștii ar fi numărat aproximativ 40.000 de credincioși, grupați în 486 „clădiri” (cel mai probabil biserici). În alte statistici, ei apar cu un numar aproape dublu – 75.000 de adepți și 110 predicatori (pastori), ce nu sunt remunerați de către stat[7].

Adventiștii

Constituit ca denominațiune în 1870, în SUA, pe baza unor idei concepute de Helene White, numele său provine de la adventus (venire), deoarece membrii lor consideră (și calculează) că a doua venire a lui Hristos este aproape.

Cultul apare în România în jurul anului 1880, adus de doi predicatori francezi, iar numărul adepților a crescu constant, ajungând ca în 1920 să se organizeze în „Uniunea Comunității Evanghelice de Adventiști de Ziua Șaptea din România”, cu sediul la București. Uniunea era formată din patru conferințe la București, Bacău, Cluj și Timișoara.

În anul 1948, adventiștii numărau aproximativ 13.000 de credincioși, dar estimările lor apreciau că adepții lor se cifrează în jurul a 25.000. Cultul adventist ar dispune de 170 de pastori recunoscuți (deci, absolvenți de teologie), dar numărul lor este mult mai mare în realitate, din moment ce orice adept capabil să predice este considerat pastor și trimis în varii misiuni. Documentul precizează faptul că „o propagandă vie a câștigat mai ales în sudul Munteniei, o sumă de noi credincioși pentru acest cult” – dovadă  a „prizei” pe care cultele neoprotestante o vor avea de-a lungul perioadei comuniste[8]. Sediul central al cultului se găsește în București, pe strada Vasile Gherghel nr. 78, cultul dispunând și de o școală în apropriere de Brașov, construită „prin contribuția credincioșilor”[9].

Creștinii dupa Evanghelie

Acest cult apare în Elveția secolului al XIX-lea, în rândul unor nemulțumiți din Biserica Lutherană. Ideile cultului au pătruns pe teritoriul României în 1855, odată cu venirea unui insitutor elvețian – Francois Berney.

În România, activitatea cultului crescând foarte mult după fuziunea cu grupul de credincioși conduși de un fost preot ortodox – Tudor Popescu – cunoscuți și ca „tudoriști”. În anul 1948, numărul credincioșilor sau averea cultului nu sunt cunoscute[10].

Penticostalii

Această mișcare religioasă a apărut în SUA la începutul secolului XX, ajungând foarte rapid și în Europa. Numele lor vine de la pentecosta (cincizecime) și mai sunt cunoscuți și sub numele popular de „tremurici”.

Biserica lui Dumnezeu Apostolică își avea sediul, în anul 1948, în București, strada Ecaterina Bazilescu nr. 155. De asemenea, mai exista o altă asociație religioasă cu același nume cu un sediu în strada Andrei Mureșanu nr. 5[11].

În anii ’80, sediul central se afla la București, iar comunitățile, în număr de 794, erau concentrate în doar 3 filiale: Arad, Oradea și Suceava. Organul Suprem era Consiliul Bisericesc, condus de un președinte (Gheorghe Bradin până în 1962, mai apor Pavel Bochian). Cultul dispunea de un seminar teologic la București, deschis în 1974, cu o durată de 4 ani. Evoluția comunității penticostale este cea mai rapidă și interesantă: în 1940 existau 4.564 penticostali botezați, în 1948 – 60.000 adepți botezați sau nu, iar în anul 1965, numărul lor ajunsese la 38.766 membri. În 1982 cultul avea 120.720 membri și 47.735 aderenți[12].

Prin decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950 statutele de organizare și funcționare ale celor patru culte neoprotestante sunt validate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. O lună mai târziu, pe 13 decembrie, o delegație a celor patru culte solicită și primesc o audiență la Ministrul Culturii – Stanciu Stoian, în care prezintă o „moțiune” adoptată de organele de conducere ale cultelor evanghelice. În aceeași zi, delegația va fi primită într-o audiență cu președintele Consiliului de Miniștri – Petru Groza – care face referire la „importanța cuceririlor și reformelor democratice din țara noastră și forța crescândă a partizanilor păcii”[13] – reforme în plan religios, care, spera el, va aduce colaborarea strânsă a cultelor neoprotestante, cunoscute ca fiind un „focar” de rezistență.

În moțiunea prezentată, delegația neoprotestantă își arată recunoștința pentru validarea statutelor, pentru intrarea în legalitate și încetarea persecuțiilor la care au fost supuși înainte de 1944: „exprimăm […] sentimentele noastre de lealitate față de Republica Populară Română și de mulțumire față de Guvernul Țării, care […] ne-a recunoscut încă odată drepturile de manifestare religioasă”[14].

Regimul comunist se va erija în protectorul „cultelor oprimate”, cărora le-a oferit libertatea religioasă, încercând să le fidelizeze în acest fel. Cadrele regimului scriau în rapoartele lor (de exemplu Stanciu Stoian într-un raport din 1949) că aceste culte neoprotestante „se arată bucuroase de instalarea statului român democrat pentru că a recunoscut libertatea de practicare a cultului, libertate care le fusese interzisă înainte de 23 august 1944”.[15]

În perioada 1948-1960 vor avea loc nenumărate acțiuni dure împotriva persoanelor ce militau pentru libertate religioasă completă, ele fiind arestate, încarcerate sau având parte de „pedepse administrative”[16] – marea majoritate a neoprotestanților fiind închiși din motive religioase.

Pentru această perioadă, important este o notă a Departamentului Cultelor către Consiliul de Miniștri, din 18 decembrie 1959, intitulată „Despre creșterea cultelor neoprotestante și despre unele aspecte negative din activitatea lor”[17].

În nota Departamentului Cultelor se arată că aceste culte neoprotestante au organizat acțiuni „organizate pentru sporirea numărului de membrii și de intensificare a vieții religioase”[18]. Aceste acțiuni încununate de succes s-au făcut prin: înființarea de comunități locale dese (o comunitate trebuia să aibe 20 de credicincioși) cu număr redus de membri, existența unui aparat clerical „bine pregătit în ce privește prozelitismul”[19], crearea unui aparat educativ precum seminariile teologice sau școlile de învățământ pentru copii adepților, construcția caselor de rugăciuni. Prin aceste mijloace, aceste culte vor evolua foarte rapid din punct de vedere numeric; astfel, dacă în 1944, toate cele patru culte (adventist, baptist, penticostal și creștin după evanghelie) aveau circa 40.000 membri, numărul lor a ajuns în 1948 la 73.920 membri, iar la data notei, 192.621 se declarasera ca membri ai acestor culte[20]. Numărul comunităților locale (denumite și „parohii”) era în 1959 de 3.317, numărul „agitatorilor” (a se citi misionari) trecând de câteva mii, deși numărul pastorilor recunoscuți oficial era de doar 816[21]. Autoritățile comuniste observa că aceste culte neoprotestante au „de 15 ori mai mulți preoți și de peste 13 ori mai multe biserici”[22], ele beneficiind și de contribuții bănești pe care nu le înregistreaza, considerând chiar că adventiștii dispun de „o bază bănească anuală de peste 20 ori mai puternică decât a bisericii ortodoxe”[23]. Pastorii acestor culte sunt acuzați că îi fac pe enoriașii lor să considere că „problemele vieții reale și atributele cetățenești sunt […] lucruri secundare și trecătoare în raport cu grija permanentă de a-și asigura un iluzoriu loc în ceruri”[24], îndoctrinându-i prin „excesul de misticism pe care îl propagă”[25] că această calitate de membru la un cult neoprotestant trebuie să fie „factorul primordial al existenței lor”[26].

În notă este precizat și ritmul de creștere al acestor culte: dacă între 1948-1954 ele vor primi, anual, 16.600 membri, el va scădea între 1955-1958, ajungând la doar 4.750 credincioși noi anual. Un motiv al acestei scăderi de aderența a reprezentant-o, printr-o altele, terminarea organizării Corpului Împuterniciților și al inspectorilor generali de culte[27].

Un alt motiv al expansiunii numerice este considerat regimul organizatoric mai favorabil, exprimat prin statutele cultelor. Dacă în cazul cultelor istorice, o parohie deservește aproximativ 1.000 de credincioși, la cultele neoprotestante s-a admis principiul unităților de bază (biserici sau comunități), pe baza asocierii unui număr minim de 20 de enoriași[28]. În notă se prezintă și o statistică oficială: cultele istorice au o biserică la 984 credincioși și un „deservent” (pastor sau preot) la 1.216 persoane, cultele neoprotestante au o casă de rugăciuni la 81 de adepți și un deservent la 94 enoriași[29].

Pentru a opri aceste creșteri s-au luat câteva măsuri: încă din 1958, aceste culte au fost convinse să nu mai accepte noi serii de elevi la seminariilor lor teologice, cultele nu mai pot cumpară imobile pentru a deschide biserici, actele de cumpărare nefiind legalizate sau introducerea unor forme legale de trecere de la un cult la altul. În scurt timp se va impune arondarea bisericilor, pentru a reduce numarul lor și al deservenților.

Cultele neoprotestante au reprezentat de-a lungul regimului comunist un posibil factor de rezistență anti-comunistă, astfel că autoritățile comuniste au încercat să „combine” reacțiile anti-religioase contra acestor culte cu perioadele de „bunăvoință” prin care le acordă diferite libertăți. Totuși, aceste culte au rezistat de-a lungul dictaturii și continuă să crească numeric și în ziua de azi.

Bibliografie:

1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006;

2. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005;

3. Bochian, Pavel, Viața unui pastor din România

NOTE

[1]Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 12;

[2] Ibidem;

[3] Ibidem;

[4] Ibidem;

[5]Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005, p. 350;

[6]ANIC, fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 29;

[7]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 34;

[8]Ibidem;

[9]Ibidem;

[10]Ibidem, f. 35;

[11]Ibidem;

[12]Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 358;

[13]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 46/1950, f. 1;

[14]Ibidem, f. 3

[15]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 35;

[16]Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006, p. 468;

[17]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 15/1960, f. 3;

[18] Ibidem;

[19] Ibidem;

[20] Ibidem, f. 4;

[21] Ibidem;

[22] Ibidem;

[23] Ibidem;

[24] Ibidem, f. 5;

[25] Ibidem;

[26] Ibidem;

[27] Ibidem, f. 7;

[28] Ibidem, f. 8;

Publicat în: Baptişti, Comunism, Creștinism, Creştini după Evanghelie, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Ortodocși, Penticostali, Persecuţie, Politică, Religie, Rezistență, Securitatea | Etichetat: , , , ,