Flacara Nestinsa: Introducere in Reforma
În această introducere vie, accesibilă şi informativă, Michael Reeves aduce la viaţă personajele pline de farmec ale Reformei, le dezvăluie ideile şi arată relevanţa profundă şi personală a gândirii Reformei pentru zilele noastre.
„Cu iscusinţa unui erudit şi arta unui povestitor, Michael Reeves a scris ceea ce este, simplu spus, cea mai bună introducere concisă a Reformei pe care am citit-o vreodată. Dacă te afli în căutarea unei cărţi pentru a înţelege Reforma sau pur şi simplu vrei să începi să studiezi istoria bisericii, această scurtă carte dă viaţă istoriei.”
Mark Dever
„O relatare vie şi actuală a acestui important eveniment din istoria creştină, ce va mişca inima, va înviora sufletul şi va călăuzi mintea spre o înţelegere profundă a credinţei noastre.”
Gerald Bray
Michael Reeves este consultantul teologic pentru UCCF. A fost pastor asociat la Biserica All Souls, Langham Place, Londra. Deţine un doctorat în teologie sistematică de la King’s College, Londra.
Cuprins
Hartă locurilor-cheie ale Reformei
Prolog: Aceasta este poziţia mea
1 Abordarea medievală a religiei
Contextul Reformei
2 Vulcanul lui Dumnezeu
Martin Luther
3 Soldaţi, cârnaţi şi revoluţie
Ulrich Zwingli şi reformatorii radicali
4 După întuneric, lumină
Jean Calvin
5 Pasiune arzătoare
Reforma în Britania
6 Reformarea Reformei
Puritanii
7 S-a încheiat Reforma?
Desfăşurarea în timp a Reformei
Lecturi suplimentare
Partajează asta:
Vasilică Croitor despre „Rascumpararea memoriei” – Interviu – un an de la lansare – Partea II
În septembrie 2010, pastorul Vasilică Croitor, și-a lansat cartea Răscumpărarea Memoriei, lucrare care s-a dovedit mai mult decât o simplă carte prin informațiile furnizate dar și prin dezbaterile pe care aceasta le-a iscat. După un an de zile, în septembrie 2011 autorul cărții a acordat un interviu lui Mihai Ciucă publicat în două părți. Prima parte a fost publicată aici și anunțată de mine aici. Cea de-a doua parte a interviului tratează problema contestării realităților cuprinse în carte, a încercărilor de discreditare a autorului său a cărții. În concluzie preiau din partea de final a interviului discuția despre așteptările autorului precum și impactul demersului său.
M.C.: Totuși, îmi imaginez că atunci când ai inițiat acest demers, ai sperat că el va avea un anume impact. Dacă ar fi să corelezi rezultatul cu așteptările inițiale, care ar fi obiectivul care (încă) nu a fost atins? Și aș vrea să știu dacă există și rezultate surpriză, pe care nu le-ai anticipat…
C.V.: De bună seamă că am scris cu așteptări, dar nu cele imaginate de criticii mei. Principala așteptare a fost aceea de a genera un dialog care până la apariția cărții nu fusese posibil. Acest obiectiv a fost atins și cred că este un câștig important. Aș menționa aici și faptul că o serie de păstori și lideri de opinie și-au deschis bloguri, au început să interacționeze cu alții cum nu s-a mai întâmplat până acum. Dacă este să mă refer la rezultatele spirituale, decizia de a ne asuma istoria și a ne pocăi în mod colectiv, acestea depind de cei așezați în funcțiile de autoritate. Eu am fost un mesager, nimic mai mult. Îmi pare rău să văd că liderii au ratat șansa de a chema biserica la pocăință, după modelul biblic. Cred însă, cu toată convingerea, că va veni o zi în care biserica își va asuma istoria cu bune și cu mai puțin bune. Întrebarea este dacă o vor face liderii de astăzi, sau Dumnezeu va ridica o altă generație pentru aceasta.
Citește continuarea aici: http://rascumparareamemoriei.wordpress.com/
Partajează asta:
Negoiu: 100 de ani de la primul botez, 11 septembrie 2011
O SĂRBĂTOARE A SUFLETULUI
Data de 11 septembrie pare o dată fatidică pentru lume şi asta datorită evenimentelor care s-au petrecut în anul 2001 în U.S.A.
Pentru creştinii din localitatea Negoiu, judeţul Hunedoara, data de 11 septembrie 2011 a însemnat însă o sărbătoare specială, Biserica Creştină Baptistă din localitate a sărbătorit 100 de ani de la primul botez.
Într-o zi frumoasă de sfârşit de vară şi început de eternitate, în localitate au fost prezenţi mulţi fii ai satului care s-au bucurat de reîntâlnirea cu propria istorie, de lumina de septembrie, de Evanghelie, de peisajul extraordinar al zonei, de legăturile dintre creştinii din ţară.
A fost multă lume, sărbătoarea s-a ţinut în curtea bisericii pentru ca toţi să audă versete din Biblie, mărturii, cântece creştine.
Citește mai multe pe http://hunedoaraevanghelica.wordpress.com
Partajează asta:
„Rascumpararea memoriei” – Interviu – un an de la lansare – Partea I
Cu un an în urmă, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc găzduia un eveniment cu adevărat excepțional pentru comunitatea credincioșilor evanghelici din România, anume lansarea cărții „Răscumpărarea memoriei” scrisă de pastorul Vasilică Croitor, carte care a provocat dezbateri aprinse și a schimbat perspectiva multora în ceea ce privește coabitarea stat-biserică în regimul totalitarist dinainte de 1989. Având în vedere această aniversare, Mihai Ciucă, l-a provocat la dialog pe autorul cărții pentru a discuta impactul acesteia în timpul scurs de la lansare.
Pentru a citi interviul apăsați pe imagine
http://rascumparareamemoriei.wordpress.com
Partajează asta:
Este legitima discriminarea si persecutarea protestantilor pe motiv ca nu au vechime istorica?
Întrebarea care dă titlul acestui articol este în opinia noastră una legitimă, care se naște în urma comentariului primit de la George Enache, la articolul ONU: Monopol ortodox în religia Republicii Moldova.
Măcar prioritate are tot o religie crestina …si nu altceva. Dati slava lui Dumnezeu pentru asta, ca altfel poate ingaduie ceva mai rau si stiti la ce ma refer.
2. Ar fi chiar culmea ca sa nu fie ortodoxia religia cu prioritate în Moldova, doar cine a aparat tara asta? Toti domnitorii cu ostile lor care si-au varsat sangele pentru tara asta, pentru credinta lor ortodoxa, si acum veniti voi protestantii sa va cereti partea, voi care nu ati facut nimic pentru ea. Eu sunt din Romania, dar daca ar fi sa piara ortodoxia vreodata, în Moldova va fi ultimul loc unde ar pieri. Insa nu o sa piara, pentru ca ea este biserica lui Hristos pe care nici portile iadului nu o vor birui, precum zice în Scriptura. Ea a fost, este si va fi, in schimb toate miile astea de religii pe care voi le-ai inventat dezvoltat si dus mai departe prin alte ramificatii nu au fost ci au apărut, si nu au continuitatea de care se zice în Biblie ca nu vor pierii. (?) Doar o religie poate sa duca sprea adevărata cale, si aici vorbim ori de ortodoxie, ori de catolicism, doar aceastea au avut continuitate de cand a venit Hristos si pana acum. Restul au apărut în mintea unor oameni care nu au avut nici o treaba cu Dumnezeu, ci doar s-au revoltat pentru anumite probleme si dintr-o data s-au trezit cu un numar mare de adepți.
Studiati istoria ca stiu ca nu va place, pentru ca nu va avantajeaza pe voi deloc, pentru ca nu aveti istorie si nu sunteti in istorie. Aveti istorie de două trei sute de ani, pe cand ortodoxia are de 2000 de ani.
După cum se observă, mesajul acreditează ideea că persecuția protestanților de către ortodocși este ceva normal și că ei ar trebui să accepte acest lucru, dat fiind faptul că nu au vechime istorică. Pe de altă parte a afirma că protestantismul nu are istorie deoarece a apărut în istorie acum cinci sute de ani; este un fapt neadevărat și neștiințific. În ceea ce privește originea ortodoxiei, pe ce bază putem afirmă că ea este de origine divină? Putem afirma cu certitudine ca la rândul ei ortodoxia a apărut ca urmare a unei decizii omenești, motiv care nu justifică absolut deloc acțiunile pe care aceasta le-a inițiat împotriva altor biserici creștine. Dacă tot vorbim de vechime amintim aici afirmația Mântuitorului: „Cei din urmă vor fi cei dintâi” care demonstrează faptul că Împărăția Cerurilor se ia cu năvală și că nu vechimea contează ci faptele dovedite de smerenia inimii.
În ceea ce privește faptele pe care raportorul ONU le aduce în discuție, în urma lecturării articolului se constată faptul că acesta nu aduce în discuție vechimea Bisericii Ortodoxe, ci discriminările la care aceasta supune celelalte culte.
În Moldova s-a constatat monopolul bisericii ortodoxe în detrimentul celorlalte culte religioase.
Bielefeldt recunoaște libertatea religioasă din Moldova și faptul că este un stat laic, dar atrage atenția asupra unei concepții ce poate duce la situații periculoase – aceea că „doar o singură tradiție religioasă trebuie să servească drept element constitutiv sau stâlp al societății.”
Oficialul ONU a dat exemple în care credincioșii baptiști nu au putut fi îngropați în cimitirele comunitare ortodoxe, sau în care simboluri sau așezăminte ale altor religii au fost profanate.
Suntem în secolul XXI și vorbim de libertate religioasă. În ceea ce privește vechimea, după cum se știe, și protestanții au o genealogie care merge până în vremea Domnului Isus, nu numai ortodocșii. Cu toate acestea, din punctul nostru de vedere problema nu constă în vechime ci în valori, și schimbările pe care le-au promovat ortodoxia, catolicismul și protestantismul, valori care au modelat diferit spațiul occidental de cel răsăritean. Există o serie de discuții și studii referitoare la rolul ortodoxiei în viața Țărilor Române, care reliefează faptul că noi nu suntem ortodocși de 2000 de ani, precum și faptul că alegerea religiei s-a datorat unor considerente politice. Dacă Vaticanul ar fi oferit domnitorilor români recunoașterea statutului pe care ei îl doreau împreună cu privilegiile care ar fi decurs din acest fapt, domnitorii români ar fi îmbrățișat religia catolică. Alegerea și menținerea ortodoxiei s-a datorat, dincolo de considerentele personale, considerentelor politice. În ceea ce privește protestantismul, acesta a fost perceput ca pe ceva străin datorită originii occidentale, dar și a faptului că era religia îmbrățișată de către unguri, sași, secui. Atunci când se amintește de rolul domnitorilor români în apărarea ortodoxiei, George Enache, are în vedere cu precădere pericolul otoman, însă consider că și acest aspect trebuie nuanțat. Spun acest lucru deoarece în facultate m-am ocupat la un moment dat de un aspect similar, anume de ce nu ne-au transformat otomanii în pașalâc. Ca urmare a studierii mai multor surse am ajuns la concluzia că acest lucru s-a datorat unei conjuncturi internaționale, situației interne din Imperiul Otoman, precum și a intereselor strategice ale Imperiului care aveau mai multe avantaje din exploatarea teritoriului nostru prin intermediul unor obligații în natură sau bani, decât prin ocuparea teritoriului și impunerea statutului de pașalâc(după cum istoricii au demonstrat, Bulgaria, deși a fost integrată în Imperiul Otoman, a avut un regim economic -de exploatare- mai blând decât noi.) Prin aceasta am vrut doar să aduc în discuție mitul independenței. Nu am studiat evoluția culturală și religioasă a Bulgariei în timpul ocupației otomane, însă consider că dincolo de dezavantajele de ordin economic, au existat indubitabil și avantaje ale statutului de „independență controlată” a Țărilor Române pe parcursul Evului Mediu.
Un alt aspect care merită adus în discuție este rolul protestantismului în viața culturală a românilor. Iată că deși nu „au istorie”, protestanții au făcut istorie. Când mă refer la rolul cultural am în vedere celebrarea slujbelor religioase și traducerea Bibliei și a celorlalte cărți de cult în limbile naționale, respectiv limba română.
Un aspect foarte important în acest context este acela al reciprocității. Astfel, în Occident, Biserica Ortodoxă se bucură de libertate religioasă, de recunoaștere, aspecte care includ și libertatea prozelitismului. A face prozelitism în Occident pe teritoriul protestant(vezi spre exemplu America) este ceva normal pentru ortodoxie, însă nu este de acord să acorde aceeași libertate religioasă și protestantismului în spațiul răsăritean, acolo unde este religie majoritară.
Pentru completarea informațiilor prezentate în cadrul acestui articol, precum și pentru a înțelege evoluția din punct de vedere religios a românilor, recomand o serie de articole și cărți, referințe care pot fi completate și cu alte resurse identificate de către cititori.
Cele 6 ipostaze ale creștinului din România
Razvan Theodorescu: E o enormitate a afirma ca ne-am nascut ortodocşi
De ce religia catolică a cumanilor nu i-a influenţat pe români. Interviu cu Neagu Djuvara
Baptisti sunt protestanti sau neoprotestanti?
Cine sunt creştinii după Evanghelie?
John Stott, Esența creștinismului în 10 cuvinte
Dorin Dobrincu, Legea cultelor: text, subtext si context
Intoleranţă religioasă reciprocă – lumea creştină vs. lumea musulmană
BOR și atitudinea fata de societatea civila via Contributors
Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona
Cine sunt baptistii? Preambul al Statutului Cultului Creștin Baptist
Cum înțeleg baptiștii notiunea de traditie
Marius Cruceru despre elementele distinctive și definitorii ale Bisericii baptiste
Biserica Creștin Baptistă ”apără Omul și demnitatea umană”
Cărți
George Hancocock-Ștefan, Impactul Reformei asupra Românilor între 1517-1645
Paul Negruț, Biserica și Statul
Giovani Filoramo (coord.), Istoria religiilor
Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine
Daniel Barbu, „Etica ortodoxă și „spiritul” românesc„, în Daniel Barbu (coord. ), Firea românilor
Iosif Țon, Credința adevărată
William R. Estep, Istoria anabaptiștilor
Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalist
Partajează asta:
Interviu ocazionat de un an de la lansarea cărții „Răscumpărarea memoriei”
Cu ocazia împlinirii unui an de la lansarea cărții Răscumpărarea memoriei. Cultul Penticostal în perioada comunistă, autorul acesteia, Vasilică Croitor, a acordat un interviu pe această temă. Jurnalistul „a fost interesat de ceea ce a urmat în anul care s-a scurs de la lansarea cărții, precum și de perspectivele de viitor ale acestui demers”.
Dorin Dobrincu, Vasilică Croitor, Mihail Neamțu
Sursa: Răscumpărarea memoriei
Partajează asta:
What Makes Evangelicalism Evangelical?
The evangelical movement in America emerged in the twentieth century as conservative Protestants sought to perpetuate an intentional continuity with biblical Christianity. While the roots of the movement can be traced through centuries prior to its emergence in twentieth century America, its organizational shape appeared mainly in the years after World War II. And, as anyone who considers the movement with a careful eye understands, evangelical definition has been a central preoccupation of the movement from the moment of its inception.
The word “evangelical” long predates the coalescence of the evangelical coalition of the last century. The word has been applied to Methodism in the eighteenth century, to nonconformists and low church Protestants in Great Britain in the nineteenth century, and to a host of groups, churches, and movements ever since. As early as the nineteenth century, frustration and confusion arose over the use and misuse of the term. The seventh Earl of Shaftesbury expressed the late-nineteenth century frustration when he declared, “I know what constituted an evangelical in former times . . . I have no clear notion what constitutes one now.”
In this light, one is tempted to identify with the late Justice Potter Stewart, who during deliberations of the U. S. Supreme Court in a 1964 case concerning pornography, simply declared: “I know it when I see it.”
In the most common usage of the term, it works in almost this very sense. An evangelical is recognized by a passion for the Gospel of Jesus Christ, by a deep commitment to biblical truth, by a sense of urgency to see lost persons hear the Gospel, and by a commitment to personal holiness and the local church. In any event, this is what we should hope to recognize as authentically evangelical.
But there is more to the question, of course. Honesty requires that the term be defined by its necessity. In this sense, evangelical has been and still remains a crucial term because we simply cannot live without it. Some word has to define what it means to be a conservative Protestant who is not, quite simply, a Roman Catholic, nor a theological liberal. While Catholics and liberal Protestants may speak of themselves in terms of an evangelical spirit (and both have), the term makes no sense as applied to a movement unless it is held to be clearly distinct from both Roman Catholicism and Protestant Liberalism. Yet, there is more to the story of course, since the evangelical movement was also born out of a deep concern to identify a posture distinct from that of Protestant Fundamentalism.
There have been attempts to replace the term with something more useful, but such efforts have met with little success. The reason for this is quite simple – the word really does accomplish what it sets out to do. It functions as a descriptor for many millions of Christians for whom no other aggregate denominator is appropriate. The word has enduring value precisely because we cannot operate without it.
That is not to say that its use is uncontroversial. Dissatisfaction with the term was evident among many of the young leaders of the “New Evangelicalism” which emerged with such energy in the years just after World War II. Driven by a determination to distinguish themselves from separatistic Fundamentalism on the one hand, and Protestant Liberalism on the other hand, these ambitious founders of contemporary evangelicalism laid hold of the only term that seemed to describe their identity and aspirations. What other term would serve so well?
During the 1970s and 1980s, laments over the word and its usage led figures such as William J. Abraham to argue that the word is an “essentially contested concept” – a concept borrowed from the world of philosophy. Abraham, a leading intellectual figure on the evangelical left, argued that the term was almost always used in the context of theological judgment. Yet, he asserted, “There is no single essence or one particular condition that captures the achievement concerned or will be agreed upon by all evangelicals.” Of course, even in making his argument, Abraham had little choice but to use the term “evangelicals” even as he argued that the concept is “essentially contested.”
In my view, evangelical definition must be placed within three distinct but overlapping contexts. We should consider evangelicalism in historical, phenomenological, and normative senses. None of these can stand alone, and I will argue that all three are needed in order to understand evangelicalism and to consider the question of evangelical identity.
In its historical usage, in the English-speaking world the term goes back at least to the early eighteenth century. D. W. Bebbington traces evangelical history to the spiritual awakenings of that era and to and to the famed ministries of figures such as George Whitefield and the brothers John and Charles Wesley. In this sense, the earliest evangelicals were British Methodists and their spiritual cousins, whose infectious love for the Gospel, concern for social justice, and commitment to holy living shaped the religious life of both the British Isles and North America.
Later, the term was applied to the nonconformists and low church Anglicans who stood apart from the influence of Anglo-Catholicism in the Church of England and from the developing theological liberalism that had already reached into both Anglican and non-conformist churches and institutions. In this sense, a figure like Charles Spurgeon, the great Baptist preacher of nineteenth century London, is seen as a paradigmatic evangelical type – and one who was already deeply concerned about theological compromise within evangelical circles.
In the United States, the term was often applied as it had been in European contexts – as a synonym for Protestant. The heirs of the Reformation were simply described as evangelical as a way of stressing a positive identity other than just being known as non-Catholic.
In the early twentieth century, the term was often applied to a spirit of evangelism and Gospel energy. But, as the nation was rocked by the Fundamentalist/Modernist controversy in so many churches anddenominations, the word caught the attention of some conservative Protestants who steadfastly opposed theological liberalism, but who also wanted to distinguish themselves from Fundamentalism.
The controversies and church battles between the Fundamentalist and Modernist forces in the early decades of the twentieth century revealed rival understandings of the Christian faith. The Modernists claimed to be saving Christianity by accommodating Christian theology to the anti-supernaturalism that increasingly shaped the thought life and worldview of the intellectual classes. They adopted higher-critical approaches to the Bible and its interpretation, revised virtually all of Christianity’s core doctrines, and transformed the life of denominations, institutions, and churches that had formerly held to far more conservative beliefs. They relativized the creeds and gained control of the organizational infrastructures of most of the mainline Protestant denominations.
The Fundamentalists pledged themselves to oppose this theological revolution and return to the “fundamentals of the faith.” They sought to resist and to reverse the liberal trends within their churches and denominations, and battle after battle ensued. The Fundamentalists mounted a massive movement, holding Bible conferences and establishing networks of preachers and laypersons. But, in the end, battle after battle was lost. The governing structures of the mainline denominations were filled with either liberals or their “moderate” supporters.
In the years between the two great wars, the Fundamentalists generally separated from the established denominations, forming their own universe of Bible colleges, seminaries, publishing houses, and even denominations. After the public humiliations of the Scopes Trial and other developments, Fundamentalism began to drop out of the nation’s intellectual conversation. Liberals controlled the denominations, the established denominational colleges and seminaries, and the prestigious pulpits. The Fundamentalists were relegated to a constellation of Bible colleges, newspapers, Bible conferences, and publishing houses. They also seized upon new technologies, particularly radio, in order to get their message to a mass audience.
After World War II was over, a movement of young leaders, pastors, theologians, evangelists, and organizers came together in an effort to create a new conservative alternative to Fundamentalism. They were, in fact, the founding fathers of modern evangelicalism – men such as Billy Graham, Harold John Ockenga, Carl F. H. Henry, and Charles Fuller. Some, such as Carl Henry, E. J. Carnell, Gleason Archer, and Kenneth Kantzer, pursued doctoral degrees at prestigious universities in order to gain access to the larger intellectual conversation. These “New Evangelicals,” as they styled themselves, were determined to maintain a clear and unquestioned commitment to theological orthodoxy and to oppose theological liberalism in all its forms. Yet, they also wanted to distinguish themselves and their movement from Fundamentalism, which they identified with anti-intellectualism, a lack of serious theological engagement, a withdrawal from social responsibility, and an eccentric list of theological preoccupations.
Over time, these leaders created their own constellation of churches, evangelistic associations, colleges and universities, theological seminaries, publishing houses, and mission agencies. They sought to unify conservative Protestants into a coherent and credible movement. In their view, the movement should appeal to conservatives still remaining within the liberal denominations, as well as to Fundamentalists who had grown weary of the debates and factionalism of the Fundamentalist movement. They established a central periodical, Christianity Today, launched in 1956 as a conservative alternative to the liberal The Christian Century. As founding editor Carl F. H. Henry made clear, Christianity Today would engage the issues of the day from a posture of intellectual engagement and credibility.
Over the last half of the twentieth century, these leaders and their heirs had built a massive evangelical movement that, by the last quarter of that century, had captured the attention of the larger public, even if it failed to make much headway toward the recovery of the mainline denominations. Through their colleges and seminaries, publishing houses and periodicals, media empires and extensive networks, the evangelicals created a major “third force” in American life, distinguished from both a newly-assertive Catholicism and the mainline Protestant denominations even then in marked numerical decline.
By the 1970s, it was impossible to speak knowledgeably about religion in America without acknowledging the existence and influence of the Evangelicals. This did not mean, however, that observers of the movement had a clear grasp of what constituted evangelical identity. Frankly, it did not even mean that the leaders of the movement shared a common understanding of evangelical identity among themselves.
The challenge of defining evangelical identity remains one of the most important challenges for the movement – and one that entails no small amount of controversy. This much is clear – there is no way for any responsible evangelical to avoid this challenge. To do so is to consign the word to eventual meaninglessness, and to deny evangelicals the right and responsibility to define themselves in theological terms. That is far too high a price to pay.
Adapted from R. Albert Mohler Jr.’s weblog at www.albertmohler.com.
http://www.christianpost.com/news/what-makes-evangelicalism-evangelical-55110/
Partajează asta:
Fotoghicitoare. Portretul celebrităţii la tinereţe
Ce personalitate marcantă a creştinismului de secol XX se ascunde în această fotografie?
Pentru detalii faceți click pe fotografie.
Partajează asta:
Câteva date din istoria Bisericii Unitariene Maghiare respectiv din Transilvania
1510-1520. Ferenc DÁVID s-a născut la Cluj. Nu cunoaştem precis anul naşterii sale. Tatăl lui era sasul David HERTEL, mama sa a fost probabil unguroaică. După obiceiul umanist al epocii şi-a latinizat numele în Franciscus Davidis, apoi a preluat numele de familie Dávid.
1545-1551. După absolvirea şcolilor din Cluj, Alba Iulia şi Braşov a făcut studii la universităţiile din Wittenberg şi Frankfurt am Oder. Dobândeşte cunoştinţe bogate în teologie şi filozofie, cunoscând ideile Reformei.
1551-1555. După întoarcere în ţară devine director de şcoală la Bistriţa, preot la Petreşti, apoi director de şcoală la Cluj din1553 (rector al primei şcoli superioare din Transilvania; şi-l alege ca ajutor pe István BASILIUS). În 1555 devine prin alegere paroh al Clujului. De atunci el va fi unul din conducătorii Reformei care se desfăşoară în Ardeal.
1555. La sinodul din Sic Ferenc DÁVID discută ca teolog recunoscut al Reformei din Transilvania cu liber cugetătorul italian STANCARO despre dogma răscumpărării. Îşi scrie şi-şi publică prima lucrare în limba latină întitulată Dialysis pentru apărarea hotărîrilor sinodului.
1563. Medicul italian antitrinitarian Giorgio BLANDRATA se mută în Transilvania. Ca medic şi consilier al domnitorului, îşi asumă un rol conducător în luptele pentru reforma credinţei din Ardeal.
1566. La 20 ianuarie Ferenc DÁVID îşi ţine prima predică de spirit unitarian pe amvonul bisericii principale din Cluj.
1566; 24-27 aprilie. La prima dispută din Alba Iulia Ferenc DÁVID şi Péter MÉLIUSZ JUHÁSZ discută despre problema expresiilor privind unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu. Este prezent şi domnitorul Ioan Sigismund.
1567. Ioan Sigismund predă lui Ferenc DÁVID tipografia din Alba Iulia, promovând astfel răspândirea Reformei. Apar încă în acest an două lucrări ale lui Ferenc DÁVID în limba maghiară (Scurtă explicaţie din care aflăm că Antihristul a întunecat ştiinţa despre Dumnezeu cel adevărat; Scurtă îndrumare în sensul adevărat al cuvântului lui Dumnezeu)şi una de limbă latină (Refutati scripti Petri Melii), dintre acestea cea mai importantă este “Scurta explicaţie“. În această lucrare autorul dezvoltă principiile reformei unitariene in baza Bibliei.
1568; 6-13 ianuarie. Rezultatul cel mai semnificativ al răspândirii ideilor progresiste unitariene este acela că Dieta din Turda declară libertatea religiei şi a conştiinţei în Transilvania. Hotărîrea fără pereche în Europa contemporană înseamnă şi recunoaşterea de către stat a unitarianismului şi întemeierea Bisericii Unitariene.
Textul hotărârii: “Măria-Sa, Domnul Nostru, precum a hotărât în adunările precedente împreună cu ţara şi obştea în privinţa religiei, aşa şi în adunarea de faţă reafirmă cum ca predicatorii să propovăduiască evanghelia pretutindeni, fiecare după credinţa lui, şi obştea dacă-l vrea, bine, dacă nu, nimeni să nu-l oblige, căci ar tulbura liniştea sufletului său, dar să ţină predicator a cărui învăţătură îi place. Şi pentru aceasta nimeni dintre superintendenţi, nici alţii, să nu încerce a-i vătăma pe predicatori, nimeni să nu fie ocărât pentru religie de nimeni, aşa cum am hotărât în constituţiile precedente. Nu i se permite nimănui, ca pentru învăţătură să ameninţe pe cineva cu privarea de libertate sau funcţie, căci credinţa e darul lui Dumnezeu, ce vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu.”
1568; 8-18 martie. După cea de a doua dispută din Alba Iulia Biserica maghiară din Transilvania îşi pierde caracterul helvetic, devenind în marea majoritate adeptă religiei recent acceptate. Rezultatele disputei facilitează victoria unitarienilor. Potrivit tradiţiei Ferenc DÁVID întorcându-se din Alba Iulia s-a urcat pe piatra rotundă din colţul străzii Turzii de atunci, şi a rostit o cuvântare în urma căreia populaţia Clujului a trecut la religia unitariană. (Această piatră rotundă care ne aminteşte de tradiţii se află acum în biserica centrală unitariană din oraş).
În acest an la tipografia din Alba Iulia a lui Hoffhalter au apărut mai multe lucrări ale lui Ferenc DÁVID. Cele mai importante dintre acestea sunt: De falsa et vera unius Dei şi Explicaţie luată din temelia Sfinţei Scripturi.
La Cluj unitarienii maghiari şi germani (saşi) au un servici divin şi o parohie comună, bilingvă. Consiliul orăşenesc este compus de asemenea din membri unitarieni.
1569. La începutul anului predicatorul luteran sas, scriitorul maghiar, traducătorul de Biblie şi tipograful Gáspár HELTAI devine discipol şi colaborator al lui Ferenc DÁVID.
1569. Între 20-25 octombrie are loc o dispută la Oradea în limba maghiară ca să poată fi înţeleasă de popor. Procesul-verbal al disputei va fi publicat de Ferenc DÁVID în tipografia clujeană a lui Gáspár HELTAI. Conform tradiţiei în urma disputei au trecut la religia lui Ferenc DAVID nu mai puţin de trei mii de credincioşi.
1570. În acest an numeroşi liber cugetători şi antitrinitarieni din străinătate găsesc adăpost în Transilvania: Johannes SOMMER, Adam NEUSER, Christian FRANCKEN, Jacob PALEOLOGUS, Mathias GLIRIUS-VEHE şi alţii. János GERENDI şi cercul său patronează refugiaţii, găzduindu-i aproape pe toţi şi integrează învăţăturile acestora în lumea lor de idei.
1571; 6-14 ianuarie. Dieta din Târgu Mureş confirmă hotărîrea din 1568 a dietei din Turda privind declararea libertăţii religiei şi a conştiinţei. Începând din acest an religia unitariană devine religio recepta în Transilvania.
La 14 martie moare Ioan Sigismund, protectorul şi marele binefăcător al reformei unitariene. După moartea lui Ioan Sigismund, Ferenc DAVID va publica două lucrări importante: Despre Dumnezeul unic, maiestuos care-şi are esenţa de la El însuşi şi despre fiul său drept, Isus din Nazaret şi Adevărată mărturisire de credinţă despre divinitatea unicului Dumnezeu Tatăl şi a fiului său sfânt şi binecuvântat, Isus Hristos.
István BÁTHORY, noul principe al Transilvaniei introduce o politică confesioală îndreptată spre restaurarea Bisericii Catolice şi reprimarea unitarianismului. Le ia unitarienilor tipografia din Alba Iulia şi în septembrie 1571 introduce cenzura. În acest sens principele interzice publicarea şi răspândirea fără autorizaţie a lucrărilor religioase scrise de autori vechi sau noi. În anul următor va intra în vigoare legea inovării conform căreia vor fi interzise toate reformele religioase noi, inovatorii urmănd a fi pedepsiţi de însuşi principele.
1574. Moartea primului martir unitarian: predicatorul unitarian György ALVINCZI , participant la disputa din Nagyharsány (Ungaria, judeţul Baranya) care la insistenţa adversarilor săi confesionali va fi condamnat la moarte şi executat. Ideile credinţei unitariene se răspândesc şi în Ungaria.
1576; 28 ianuarie. La dieta din Mediaş se recunoaşte în mod oficial funcţia de episcop unitarian a lui Ferenc DAVID, întărându-se astfel dreptul Bisericii Unitariene de a-şi alege episcopul.
1578; martie. Ferenc DAVID convoacă un sinod la Turda. Vor participa 322 preoţi. Aici se acceptă principiul cercetării libere (communis profetia), potrivit căruia nimeni nu poate fi acuzat şi condamnat pentru încălcarea legii inovării dacă cercetează probleme în care o decizie sinodală nu avusese încă loc.
1579; 1-2 iunie. Dieta din Alba Iulia îl acuză pe Ferenc DAVID de încălcarea legii inovării. Ferenc DAVID împreună cu majoritatea covârşitoare a preoţilor învaţă că omul Isus nu trebuie adorat. Această învăţătură nu este o inovaţie, este concluzia firească a concepţiei despre unicitatea lui Dumnezeu. Giorgio BLANDRATA însă îl acuză ca inovator la principe, iar acesta îi interzice să predice şi-l pune sub pază la domiciliu. Ferenc DAVID pe atunci grav bolnav este condamnat de dietă pentru inovare: ”Maiestatea sa principele a înţeles toată această cauză; a înţeles că tu [Ferenc DAVID] condus de creierul tău, nesocotind opinia Bisericii, te-ai dedat ateismului, blasfemiei blestemate şi ne mai auzite, şi ai manifestat împotriva hotărîrilor ţării şi ai inovat; Înălţimea Sa deci va stabili împotriva ta pedeapsa exemplară pe care o meriţi, pentru că trebuie să-i ferim şi pe alţii de asemenea inovaţii excesive. Până ce maiestatea sa principele nu va hotărî altfel, te ţine sub pază”. Ferenc DAVID va fi închis în cetatea Devei unde moare după o suferinţă de patru luni şi jumătate la 7 noiembrie
1579. Îmrejurările decesului sale sunt tot atât de necunoscute, ca şi locul unde a fost înmormântat.
1582-1587. Preotul Miklós BOGÁTI FAZEKAS publică traduceri în versuri din fragmentele poetice ale Vechiului Testament. Autorul cunoscut şi în urma cântecelor sale istorice este socotit drept primul poet modern maghiar dinaintea lui Bálint BALASSI.
1592. György ENYEDI unul din cărturarii, prozatorii şi teologii excelenţi ai secolului XVI. este ales episcop unitarian. Capodopera sa întitulată Explicationes locorum veteris et novi testamenti, ex quibus trinitaris dogma stabiliri soletapare în 1598 (Máté TOROCZKAI o va publica în traducerea maghiară în 1619). În urma intoleranţei confesionale din ţară vor fi arse multe exemplare ale cărţii, dar interesul european faţă de ea va fi atât de mare, încât la Groningen se va publica din nou în 1670. În istoria literaturii maghiare ENYEDI şi-a înscris numele în primul rând prin traducerea în versuri a povestirii despre Gismundaşi Gisquardus.
1600. Într-o hotărîre adusă la dieta din Leţ întâlnim pentru prima oară denumirea Bisericii noastre. Din 1638 o folosim în mod consecvent pentru exprimarea identităţii. Iar din 1700 – conform regulilor gramaticale ale limbii maghiare – nu mai folosim diferenţierea latinească de genuri (unitárius – unitaria).
1618; 11 noiembrie. La sinodul din Sângeorgiu de Pădure Biserica Unitariană se delimitează de mişcarea sâmbătistă. Aceasta a apărut în Transilvania la sfârşitul secolului XVI. Potrivit tradiţiei, fondatorul ei a fost András EÖSSI. Conducătorul spiritual era Mátyás GLIRIUS-VEHE. La începutul secolului XVII. organizatorul şi cel care a dezvoltat mişcarea era Simon PÉCHI. Principii Ardealului au persecutat sâmbătismul ca fiind o inovaţie confesională interzisă de legi.
1638. Unitarienii sunt constrânşi să se supună aşa numitei înţelegeri de la Dej care îi obligă să-l adore pe Isus cu veneraţie cuvenită lui Dumnezeu, să-şi boteze copiii în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, să-şi pună cărţile la dispoziţia cenzurii domnitorului. Sub pretextul oprimării sâmbătismului începe convertirea cu forţa şi confiscarea bisericilor.
Recensământul populaţiei câte unui sat, făcut de trei ori pe zi are ca urmare ca până seara majoritatea locuitorilor să treacă la religia reformată. Astfel multe biserici unitariene vor fi luate şi date noii majorităţi.
1660. Este anul de doliu al unitarienilor polonezi. Dieta din 1658 la sugestia contrareformatorilor hotărăşte ca unitarienii până la data de 10 iulie 1660 să treacă la religia catolică, sau să părăsească ţara. Mulţi se convertesc, alţii însă părăsindu-şi patria găsesc un adăpost în Prusia, Elveţia, Ţările de Jos şi Anglia. Un grup mai mare se refugiază în Transilvania, aici sunt primiţi cu dragoste frăţească de unitarieni. Cei mai mulţi se stabilesc la Cluj, organizează o parohie unitariană proprie poloneză care se menţine până în 1793, apoi se contopeşte cu parohia unitariană maghiară.
1691. După proclamarea Diplomei Leopoldine începe contrareforma sprijinită în mod oficial de Habsburgi, având printre scopuri şi nimicirea Bisericii Unitariene. Lupta inegală sprijinită şi prin forţa militară durează peste 150 de ani, aducând Bisericii noastre grele încercări. Va fi confiscată o parte din bisericile şi şcolile noastre, protestanţii vor fi excluşi din oficii publice şi vor avea parte de mai multe discriminări.
1696. Din donaţia Cristinei WILHELM – soţia lui András KMITA – se înfiinţează o nouă tipografie la Cluj; cu ocazia reocupării bisericii centrale din 1716 ea va fi confiscată împreună cu alte bunuri bisericeşti.
1697. Într-un incendiu din 6 mai arde cea mai mare parte a Clujului, inclusiv biserica centrală şi şcoala superioară din centru. Reconstruirea devine posibilă prin ajutorul protestanţilor din Ţările de Jos. Meritul iniţierii colectei îi revine rectorului Pál KOLOZSVÁRI DIMÉNY.
1716. Habsburgii ocupă cu forţă militară bisericile noastre din Cluj, Turda, Dej şi alte localităţi. Astfel de ocupări au loc în tot Ardealul.Timp de aproape 80 de ani unitarienii din Cluj nu-şi pot ţine serviciile divine decât la case particulare. În 1718 ne sunt confiscate şi încăperile şcolii din centru.
1737. În perioada dintre 1716 şi 1737 Biserica îşi concentrează forţele lăuntrice, se reorganizează material şi administrativ. Laicii se unesc pentru salvarea Bisericii, aleg doi primcuratori şi organizează un consiliu comun cu clerici. În acest an este ales episcop Mihály SZENTÁBRAHÁMI LOMBÁRD care va depune o activitate providenţială pentru salvarea Bisericii. El va scrie în limba latină prima lucrare ştiinţifică despre credinţa unitariană: Sistemul teologiei creştine. Cartea este apreciată chiar şi de către curtea împărătească pentru caracterul ei deschis şi modest.
1767. János KÉNOSI TŐZSÉR începe să-şi scrie lucrarea cuprinzătoare intitulată Istoria Bisericii Unitariane din Transilvania, după decesul autorului cartea va fi continuată de István UZONI FOSZTÓ, iar după moartea acestuia de Mihály KOZMA şi fiul său. Opera cunoscută sub numele lui István UZONI FOSZTÓ, este un izvor indispensabil al istoriografiei unitariene.
1773. Episcopul István ÁGH şi vicarul Tamás KOVÁCSI se prezintă în audienţă la prinţul moştenitor Joseph care se află la Cluj. Episcopul face cunoscute prejudiciile şi maltratările de care au parte unitarienii. Potrivit tradiţiei împăratul de mai târziu făcea următoarea declaraţie în timpul audienţei: ”Noi spunem că nimeni nu se poate mântui decât trăind în credinţa romană, dar n-ar fi rău să îngăduim fiecăruia să-şi aleagă calea spre cer care-i place.”
1781. Este anul apariţiei Edictului de Toleranţă. Joseph al II-lea a vrut să slujească prin acest ordin limitarea samavolniciei contrareformei, a dictaturii Bisericii Catolice; pacea între confesiuni.
1785. Este anul publicării legii bisericeşti referitoare la constituirea consiliului parohial (presbiteriu). Legea integrează laicii în conducerea parohiilor în interesul unei cârmuiri mai eficiente. Legile parohiale vor fi formulate în acel an.
1786. Rectorul István LÁZÁR este ales episcop. În timpul slujirii sale se construiesc aproape 50 de biserici, turnuri, şcoli unitariene noi, în mare parte din donaţiile credincioşilor. În multe localităţi însă construirea bisericii unitariene se permite numai în afara teritoriului locuit.
1791. László SUKI, primul curator al şcolii superioare din Cluj îşi lasă prin testament toată averea Bisericii Unitariene şi şcolii superioare. Această fundaţie face posibilă construirea noii clădiri a şcolii superioare. În persoana lui László SUKI îl respectăm pe cel mai mare binefăcător al Bisericii noastre din secolul al XVIII-lea.
1793. Sinodul din Mereşti la propunerea primcuratorului Ferenc P. HORVÁTH hotărăşte înfiinţarea unei şcoli bisericeşti de grad mediu (care “va învăţa până la retorică“) la Cristuru Secuiesc. Şcoala se construieşte din donaţii şi-şi începe activitatea în 1804. Sufletul construirii şi organizării era Sámuel SZABÓ, primul director al colegiului.
1792-1796. Se construieşte după proiectul lui Antal TÜRK biserica unitariană din Cluj existentă şi azi şi considerată drept model din mai multe puncte de vedere.
1801-1806. Se construieşte clădirea mai veche cu două etaje a Colegiului Unitarian din Cluj.
1821. Luarea legăturii în mod oficial cu unitarienii englezi. Confraţii noştri din Insulele Britanice ne trimit o scrisoare în care vorbesc despre religia, istoria şi situaţia lor. Biserica noastră răspunde prezentându-şi principiile de credinţă, organizaţia şi istoria. Relaţiile dintre cele două Biserici devin sistematice din 1858.
1831. Încep relaţiile cu Biserica Unitariană din America de Nord. Datorită călătoriei şi mijlocirii lui Sándor BÖLÖNI FARKAS începe o corespondenţă între cele două Biserici. Sándor BÖLÖNI FARKAS în lucrarea Călătorie în America de Nord publicată în 1834 vorbeşte şi despre întâlnirea sa cu unitarienii americani. Datorită Bisericii Unitariene Americane preoţii noştri talentaţi pot face de atunci studii în institutele teologice unitariene din America.
1837. Sámuel BRASSAI este ales profesor al şcolii superioare din Cluj, apoi peste un an rector al acesteia. Alegerea sa este “victoria liberalilor asupra curtenilor”. Prin activitatea sa profesorală începe o eră nouă în viaţa academiei. În acest an apare noua carte de cântări – “Preamăriri şi rugăciuni spre lauda lui Dumnezeu” – în redactarea lui Sándor ARANYOSRÁKOSI SZÉKELY, aceasta este la baza actualei cărţi de cântări.
1839. Apare prima istorie bisericească unitariană. Autorul este Sándor ARANYOSRÁKOSI SZÉKELY, iar titlul “Istoriile religiei unitariene din Transilvania”.
1841. Scriitorul iluminist cu spirit progresist, unitarianul conştiincios Sándor BÖLÖNI FARKAS îşi donează prin testament biblioteca Colegiului Unitarian.
1841-1847. Învăţământul general şi mediu, respectiv cel academic va fi modernizat după proiectele lui Sámuel BRASSAI. Se introduce instruirea în limba maternă în locul celei latine; sistemul de clase se înlocuieşte cu sistemul disciplinelor. Reforma face posibilă ridicarea nivelului instruirii şi educării.
1848. Primul punct al articolului de lege XX. din 1848 care rezolvă problema confesională într-un mod modern, declară că “religia unitariană se consideră religie acceptată în mod legal”. Situaţia Bisericii noastre a fost grea în timpul revoluţiei; programul şcolar s-a întrerupt; elevii, dascălii, credincioşii au participat într-un număr mare la război; parohiile din zone cu naţionalităţi au avut mult de suferit.
1860. Candidatul la preoţie Domokos SIMÉN este trimis de către Consiliul Reprezentanţilor Bisericii la New College din Manchester penru continuarea studiilor.
Domokos SIMÉN devine profesor al colegiului din Cristuru Secuiesc, apoi al academiei din Cluj. Îşi găseşte misiunea în instruire şi în cultivarea ştiinţei. Moartea sa prematură (1878) îl împiedică în continuarea activităţii. Lucrările Minuni în evanghelii şi Istoricul originii şi dezvoltării sfântei treimi sunt valori perene ale literaturii noastre teologice.
1861. Apare în redactarea lui János KRIZA şi Lajos NAGY revista teologică unitariană Keresztény Magvető (Semănătorul Creştin), având ca scop “semănarea şi dezvoltarea ideilor creştine şi în general a seminţelor binelui şi frumosului etic”. Keresztény Magvető este prima revistă teologică din Transilvania.
1864. Apare prima ediţie a catehismului scris de preotul clujean, apoi episcop József FERENCZ. Acesta a fost publicată de 20 de ori: ultima oară în 1991. Ediţiile diferite oglindesc dezvoltarea principiilor noastre de credinţă.
1865. Balázs ORBÁN, “cel mai mare secui” trece la religia unitariană. Opera sa principală, Descrierea Secuimii apare între anii 1868-1873. În 1876 şi 1890 face două fundaţii pentru ajutorarea elevilor liceului unitarian din Cristuru Secuiesc fără deosebire de naţionalitate şi confesiune.
1868. Cea de a 300-a aniversare a existenţei Bisericii noastre. Sunt prezenţi la comemorare şi reprezentanţii confraţilor englezi. Este prima aniversare istorică după moartea lui Ferenc DAVID pe care unitarienii o pot sărbători în mod public.
1870. Apare în limba maghiară primul volum al operelor alese ale teologului unitarian american William CHANNING. Traducerea a fost iniţiată de episcopul János KRIZA cu colaborarea profesorilor academici şi a preoţilor. Lucrările lui CHANNING au contribuit la dezvoltarea teologiei noastre.
1875. Apare lucrarea lui József FERENCZ întitulată Unitárius kis tükör (Mică oglindă unitariană). Cartea cuprinde pe scurt istoria, principiile de credinţă, liturghia şi organizarea Bisericii noastre. În 1930 a apărut în prelucrarea lui Albert VÁRI.
1885; 29 august. La propunerea lui György BOROS ia fiinţă Liga Dávid Ferenc, organizaţia socială bisericească cu scopul îngrijirii vieţii religioase şi morale. Ca primul preşedinte va fi ales Sámuel BRASSAI.
1888. În ediţia Ligii Dávid Ferenc apare revista Unitárius Közlöny (Buletinul Unitarian) care devine mai târziu o revistă de specialitate a Bisericii noastre. Primii ei redactori sunt Lajos NAGY şi György BOROS.
1890; 26 octombrie. Se inaugurează la Budapesta prima biserică unitariană a capitalei ungare construită pe terenul donat de municipalitate. Clădirea monumentală din colţul străzilor Koháry şi Alkotmány este realizarea proiectului lui Samu PETZ.
1898-1901. Se construieşte noua clădire a Colegiului Unitarian, proiectată de Lajos PÁKEI. Aici vor găsi loc colegiul, institutul teologic, episcopia şi alte instituţii bisericeşti.
1900. Se înfiinţează la Boston Asociaţia Mondială a Religiilor şi Bisericilor Unitariene şi Liberale (International Association for Religious Freedom).
La Cluj ia fiinţă prima organizaţie unitariană de tineret care este precursoarea de drept al asociaţiilor de mai târziu: Organizaţia Universală a Cercurilor de Tineret ale Ligii Dávid Ferenc (1928) şi Asociaţia Naţională de Tineret Dávid Ferenc (1991).
1905. Din însărcinarea cercului de preoţi din Cristuru Secuiesc apare sub redacţia lui István LŐRINCZI prima revista de opoziţie din cadrul Bisericii având ca titlu Unitárius Egyház (Biserica Unitariană).
1907. Apare cel de al doilea volum al revistei Unitárius Szószék (Amvonul Unitarian). (Primul volum a apărut în cinstea comemorării a o mie de ani a existenţei poporului maghiar în Bazinul Carpatic, în 1896 sub redactarea lui János SIMÓ.) Scopul acestei reviste era sprijinirea slujirii de pe amvon a preoţilor şi dezvoltarea literaturii de predici. Redactorii au fost solicitaţi pentru munca plină de răspundere din partea Cercului Premanent al Preoţilor. Regimul comunist a interzis şi această revistă.
1910. Ia fiinţă Liga Femeilor Unitariene.
Se inaugurează prima placă comemorative în cetatea Devei în amintirea lui Ferenc DÁVID. Placa de atunci a trebuit să fie restaurată de mai multe ori din cauza distrugerilor vandale. Potrivit tradiţiei închisoarea lui Ferenc DÁVID nu era lângă placa actuală, ci la bastionul porţii interioare, scobită în stâncă.
1915. Consiliul Suprem Bisericesc reorganizează în interesul dezvoltării pregătirii preoţilor institutul de Pregătire a Preoţilor în Academia Teologică Unitariană. Noul regulament de organizare şi de studii al pregătirii preoţilor va rămâne în vigoare cu mici modificări până în 1948.
1919. Îşi începe activitatea căminul unitarian de fete. La colţul din nord-vest al clădirii colegiului, în căminul amenajat la parter vor fi găzduite unsprezece eleve.
1920. Tratatul de pace de la Trianon adjudecă Transilvania României, apoi Arbitrajul din 1940 de la Viena împarte Ardealul în două. Până la cel de al doilea Arbitraj de la Viena autorităţiile statului au silit populaţia satelor de majoritatea unitariană să-i construiască biserici români, a forţat românizarea prin analizarea numelor şi cu alte metode. Învăţământul este românizat în urma legilor de stat care serveau asuprirea naţionalităţilor, limba maghiară se menţine ca limbă de învăţământ doar în educaţia religioasă. Drept apărare parohiile noastre înfiinţează noi şcoli confesionale.
Ia fiinţă Asociaţia Literară Unitariană. Scopul organizaţiei este popularizarea istoriei şi principiilor de credinţă ale religiei unitariene, oglindirea în literatură a principalelor momente ale vieţii bisericeşti, promovarea culturii unitarienilor. Primul preşedinte ales al Asociaţiei Literare este episcopul József FERENCZ.
1924. Apare o nouă carte de cântări redactată de profesorul Márton PÁLFI. Aceasta este prima ediţie a cărţii folosite în prezent.
1928. Prima conferinţă a tineretului unitarian la Cristuru Secuiesc. Preşedintele conferinţei este preotul clujean Sándor SZENT-IVÁNYI, colaboratorii lui sunt Ferenc BALÁZS, Samu SZABÓ, Imre MIKÓ şi alţii.
1930. Începutul activităţii de slujire preoţească la Cheia, de muncă socială şi de dezvoltarea regiunii (de exemplu: organizarea cooperativei) a lui Ferenc BALÁZS. Şi-a lăsat documentele muncii pline de sacrificii în primul rând în opereleKözérthető evangélium (Evanghelia pe înţelesul tuturor) şi Rög alatt (Sub ţărână). Nu a mai fost în acest secol preot unitarian care a fi putut stârni atât interes, dragoste şi critică faţă de el ca Ferenc BALÁZS.
1933. Apare revista Unitárius Evangélium (Evanghelia Unitariană) redactată de profesorul de teologie şi episcopul de mai târziu dr. Elek KISS. Scopul revistei este propovăduirea evangheliei lui Isus, slujirea vieţii unitariene cu misiune, edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
1948. Este anul reformei învăţământului. Toate şcolile confesionale se etatizează. Pregătirea teologică va fi organizată de cele patru Biserici Protestante în comun, în cadrul Institutului Teologic Protestant Unic de grad Universitar, cu respectarea specificului confesional şi al deosebirilor de limbă. Autoritatea de stat va numi un “director de studii” superior rectorului, asigurându-i o catedră specială pentru predarea marxismului. Clădirile bisericeşti vor fi etatizate, rămân în posesia Bisericilor doar cele care deservesc în mod direct cultul. Este oprită şi activitatea organizaţiilor sociale bisericeşti.
1950-1962. Între aceşti ani se organizează întovărăşirile şi gospodăriile colective. Parohiile trebuiau să-şi predea pământurile statului fără drept de despăgubire. Se confiscă tot pământul Bisericii, dar şi multe din arhivele, obiectele de cult, documentele vechi. Credincioşii ajung să trăiască din minimum de venituri posibile. Tinerii sunt nevoiţi să părăsească parohiile rurale. Parohiile cele mai vechi rămânând fără tineri îşi pierd puterea, se reduce numărul credincioşilor. Morala decade. Se reorganizează susţinerea Bisericii.
1956. După revoluţia şi lupta pentru libertate din Ungaria, drept intimidare, o parte considerabilă a preoţilor şi studenţilor teologi ai Bisericii noastre vor fi condamnaţi la închisoare şi muncă silnică. Iată lista celor care au suferit nevinovat pentru convingerea lor: profesorii Dr. János ERDŐ, Dr. Mihály LŐRINCZI, Dr. Dániel SIMÉN, preoţii Mihály VÉGH, Mózes NYITRAI, Berta DEÁK, Imre GELLÉRD, László SZÉKELY, Dezső SZABÓ, Albert PÁLFI, Imre KELEMEN, Ferenc BÁLINT şi teologii Áron LÉTA, Balázs SÁNDOR, Ágoston BENEDEK, Levente NYITRAI, Csongor KELEMEN. Partidul comunist îşi infiltrează oamenii în cler, din cauza lor slăbeşte încrederea, frica frânează acţiunile comune. Organele securităţii statului controlează preoţii şi slujirile într-un mod mai mult sau mai puţin evident. Fiecare preot activează la locul lui şi pe răspunderea sa personală. Renovarea bisericilor, construirea caselor parohiale, cumpărarea clopotelor rămâne la ordinea de zi în ciuda oprimării şi sărăciei generale.
1970-1989. Biserica îşi îndreaptă atenţia asupra credincioşilor dispersaţi, mutaţi la oraş. Se înfiinţează parohii noi la Cluj, Miercurea Ciuc, Rupea, Homorod, Braşov şi Odorheiu Secuiesc.
1989-1990. După aceşti ani, ca urmare a eliberării de sub oprimarea comunistă reînvie relaţiile internaţionale, construirea bisericilor şi caselor parohiale ia avânt, porneşte procesul retrocedării terenurilor şi clădirilor, se reorganizează asociaţiile de tineret şi de femei la parohii, în 1993 reîncepe activitatea colegiilor unitariene din Cluj şi Cristuru Secuiesc; în funcţie de relaţiile schimbate şi statutul nostru bisericesc are o modificare fundamentală (1996). Se deschid perspective absolut noi în activitatea funcţională a Bisericii.
http://www.unitarius.com/roman/ist-aman.html
Partajează asta:
Iunie 1966: Vizita patriarhului Justinian Marina în Anglia
În virtutea bunelor relaţii dintre Anglia şi România, în perioada interbelică, contactele dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Anglicană fuseseră extrem de cordiale. Instalarea comunismului în România a condus inevitabil la ruperea relaţiilor dintre cele două Biserici, după cum cerea puterea sovietică prin vocea patriarhului
Patriarhul Alexei al Moscovei la conferinţa interortodoxă din 1948
Dezgheţul din 1955 a oferit ocazia reînnodării contactelor dintre cele două Biserici, mai ales prin vizita, din iunie 1965, a arhiepiscopului Arthur Ramsey de Canterbury în România. Un an mai târziu, patriarhul Justinian Marina răspundea la invitaţia acestuia, fiind primit la Londra ca un şef de stat, vizitând numeroase mănăstiri, participând la anumite servicii religioase, fiind în mijlocul credincioşilor români din capitala britanică. Patriarhul român a fost primit inclusiv de regina Elisabeta a Marii Britanii, care i-a oferit în dar un automobil Rolls Royce. Faţă de gestul reginei, patriarhul i-a spus: “Majestate, vă mulţumesc. Sunteţi foarte generoasă, dar sunt informat că sunteţi preşedinta Societăţii Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele.
Eu am mai mult de 10 ani şi nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul maşinii, daţi-mi hârtie şi materiale de legătorie, ca să pot tipări şi eu Biblia”. Astfel, au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.
Adrian Nicolae Petcu.
http://www.ziarullumina.ro/articole;1699;0;58460;0;Iunie-1966-Vizita-patriarhului-Justinian-Marina-in-Anglia.html via http://istoriabisericii.wordpress.com/2011/09/04/iunie-1966-vizita-patriarhului-justinian-marina-in-anglia/
Istorie Evanghelica 