Foto: Manuscrisele de la Marea Moartă sunt online
Secole întregi de istorie stau la îndemâna oricărui utilizator de Internet care ar dori să arunce un ochi asupra Manuscriselor de la Marea Moartă, cel mai vechi vestigiu biblic pe care îl are, în prezent, omenirea.
Google și Autoritatea Israeliană pentru Antichități au lansatprima bază de date online, conținând sulurile cu o vechime de 2.000 de ani, informează Daily Mail. Baza cuprinde imagini cu sulurile, fotografiate la o rezoluție de 1.200 megapixeli (de sute de ori mai clară decât rezoluția oferită de cea mai scumpă cameră profesională existentă pe piață). Imaginile au fost captate dintr-o singură expunere, pe parcursul căreia, timp de 50 de minute, o cameră a scanat sulul și a absorbit cantități uriașe de informații.
Oamenii de știință spun că sulurile, vechi de 2.000 de ani, au fost redactate de o sectă iudaică din Qumran, în deșertul Iudeii, și au fost ascunse în peșteri în jurul anului 70 d.Hr., când romanii au distrus templul din Ierusalim.
Sulul cărții lui Isaia – cel mai cunoscut dintre manuscrise – poate fi tradus în întregime, la simpla trecere cu mouse-ul în dreptul textului.
Partajează asta:
Dinamica raportului dintre Stat și BCB din Romania intre anii 1948-1965
Pentru detalii și rezumat a se vedea articolul Bisericile Baptiste din România între constrangere, colaborare și rezistență (1948-1965).
Partajează asta:
Bisericile Baptiste din România între constrangere, colaborare și rezistență (1948-1965)
Titlul pe care l-am pus acestui articol reprezintă într-o anumită măsură sinteza cercetărilor mele din ultimii trei ani de zile, care se finalizează acum prin susținerea publică în data de vineri, 30 septembrie 2011, a tezei de doctorat intitulată Dinamica raporturilor dintre Stat și Bisericile Creștine Baptiste din România între anii 1948-1965. Activitatea de cercetare a fost coordonată de către reputatul istoric Dinu C. Giurescu. Evenimentul va avea loc cel mai probabil în sala de consiliu a Facultății de Istorie din cadrul Universității București. Pentru cei interesați de acest aspect al istoriei recente atașez rezumatul tezei, care poate fi downloadat apăsând AICI. În cadrul cercetării și apoi pe parcursul redactării m-am bazat cu precădere pe sursele arhivistice în cea mai mare parte inedite. Subiectul, de asemenea, reprezintă o noutate pentru spațiul istoriografic românesc. Din cunoștințele mele nu știu să mai existe o altă lucrare care să abordeze în exclusivitate relația dintre Bisericile Creștine Baptiste și statul român între 1948-1965. Dacă ne referim la Alexa Popovici și Ioan Bunaciu putem menționa că aceștia nu și-au propus o astfel de abordare și nici nu au întrebuințat surse arhivistice. O serie de cercetări recente și-au propus să investigheze istoria comunităților evanghelice sub comunism, fiind abordate cu precădere subiecte care privesc o anumită latură a relației Biserică-Stat, respectiv aspectul colaboraționismului. Lucrări de certă valoare științifică au realizat Dorin Dobrincu, Denisa Bodeanu, Vasilică Croitor, Gheorghe Modoran.
Cercetarea mea integrează aspecte legate de instaurarea comunismului în România, exportarea modelului sovietic, impunerea ateismului, comparație între legislația din perioada comunistă și cea interbelică. De asemenea sunt prezentate cazuri nominale de colaborare cu Securitatea, fiind amintiți și lideri despre care nu s-a mai scris până acum. Vorbim astfel de constrângere, colaborare dar și de rezistență. Prin tratarea subiectului rezistența în cadrul Bisericilor Baptiste pe parcursul perioadei comuniste am dorit să evidențiem modul în care instituția Bisericii a răspuns față de ingerințele statului în viața religioasă și în viața privată a credincioșilor acesteia. Ca o concluzie a cercetării, menționăm că Statul a permis Bisericii Baptiste o existență instituțională și uneori a avut o politică dualistă care îmbina persecuția cu o atitudine permisivă prin care a răspuns cererilor formulate de Uniunea Baptistă care cerea retrocedarea unor lăcașuri de cult. Un caz inedit în contextul raporturilor Biserică – lideri baptiști – Stat îl reprezintă cel al pastorului Herlo Teodor din Petroșani care în anul 1961 contestă în instanță o decizie arbitrară de condamnare și Tribunalul regional Deva l-a achitat de orice penalitate și a trecut cheltuielile penale în sarcina statului.
Tratarea unui astfel de subiect își găsește finalitatea și prin faptul că tânăra generație are nevoie să înțeleagă cadrul perioadei comuniste, compromisurile și consecințele căderii în cursa colaborării cu Departamentul Cultelor și Securitatea. Este necesar pentru noi, cei care trăim astăzi în democrație și libertate, să înțelegem că părinții noștri s-au luptat să păstreze o credință curată și astfel să o transmită generațiilor viitoare.
Marius Silveşan
Partajează asta:
Comunismul de peste Prut: o biserică, muzeu al ateismului
„Dosar nr.114. Clădirea – Capela «Sf. Teodor Tiron» trece de la balanţa Comitetului executiv la balanţa Ministerului Culturii, pentru a fi transformată în muzeu al ateismului – 26 august 1980”.
După voinţa mai-marilor vremii, pe pereţii fostului lăcaş din centrul Chişinăului aveau să fie expuse materiale de propagandă care să le scoată cu totul din cap basarabenilor ideea de Dumnezeu. Li se spunea, de exemplu, că la sfinţirea agheasmei se foloseşte aur, că religia e opiumul popoarelor, că preoţii duc vieţi desfrânate. „Predici” obişnuite pentru acea vreme, însă cu o valoare care se dorea sporită de cadrul în care erau aşezate.
„Erau standuri cu materiale băgate în pereţi cu metale zdravene, de parcă aşteptau să treacă tancurile prin biserică”, îşi aminteşte părintele Ioan Ciuntu, actualul paroh al Catedralei „Sfântul Teodor Tiron şi Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău.
La 26 august 1980, când dosarul numărul 114 primea semnături şi ştampile, comunismul încă visa la veşnicie. Bisericile ocolite de buldozerele sovietice serveau, cel mult, ca dovezi ale unei epoci de piatră a omenirii, ale unor obiceiuri care trebuiau repede stârpite.
Un „ajutor” pentru atei
Tot într-un august, în 1991, Republica Moldova devenea stat independent, iar Uniunea Sovietică se pregătea să dispară. În perioada următoare, printr-un ordin al Ministerului Culturii, clădirea era trecută din custodia Muzeului Naţional de Istorie în cea a parohiei „Sfânta Teodora de la Sihla”.
„A fost nevoie să mai treacă timp până când i-am văzut urniţi pe comuniştii atei, cu tot cu arhivă, din biserică şi până când am putut oficia Sfintele Slujbe. Pentru a grăbi plecarea lor, noi, slujitorii şi creştinii, ne-am oferit chiar să-i «ajutăm» să-şi strângă cât mai curând «averea», căci de la 1980 încoace rău se împrăştiase satana prin biserică!”, scria părintele Ioan Ciuntu în cartea sa, „O corabie a mântuirii”. Azi, părintele Ciuntu îi cunună aici pe o parte dintre cei care, copii fiind, au ajutat la reconstrucţia bisericii. Se pregătește acum să le creştineze urmaşii.
Citiţi mai mult pe http://www.evz.ro/
Articol semnalat de către Vasilică Croitor
Partajează asta:
Istoria statuilor de la Universitate
Statuile din Piaţa Universităţii au o istorie strâns legată de cea a Palatului Universităţii. Dacă în 1885 Palatul Universităţii este inaugurat cu mare fast de Principele Carol de Hohenzolern şi soţia sa, Elisabeta, cu aceeaşi ocazie este inaugurată şi cea de-a treia statuie, reprezentându-l pe Gheorghe Lazăr.
Prima dintre statui, cea a principelui Mihai Viteazul, este inaugurată în 1874, pe data de 8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril. Statuia a fost realizată de sculptorul francez Carrière-Belleuse, format în atelierul lui Auguste Rodin. Sculptorul italian Ettore Ferrari este creatorul celei de-a doua statui; în 1879, cea de-a doua statuie, reprezentându-l pe Ion Heliade-Rădulescu, zis Eliad, Heliad sau Eliade, este amplasată la dreapta lui Mihai Viteazul, cu faţa spre Universitate. „Cele două statui, bronzul şi piatra, pun alături două simboluri: cel dintâi, istoric, unirea tuturor provinciilor româneşti, fie ea şi efemeră, la 1600; cel de-al doilea, istoric şi cultural, pentru că Heliade-Rădulescu, dispărut dintre cei vii cu exact 7 ani înainte de a fi înălţat pe soclu, a fost unul dintre complotiştii revoluţiei de la 1848, dar şi unul dintre întemeietorii literelor moderne în aceste părţi ale lumii” (Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului XIX, p. 16).
Astfel, revenind la 1885, statuia lui Gheorghe Lazăr se alătură celor două, pe flancul stâng. Autorul acesteia este sculptorul român Ion Georgescu, iar amplasarea statuii lui Gheorghe Lazăr nu este deloc întâmplătoare, deoarece Şcoala superioară de la mănăstirea Sfântul Sava îşi avea ruinele exact pe acelaşi loc: Lazăr o înfiinţase, punând astfel bazele învăţământului superior românesc. Gheorghe Lazăr îi fusese profesor lui Ion Heliade-Rădulescu.
„Grupul celor trei statui – care alătură cu nonşalanţă armelor de război cărţile de învăţătură, într-un amestec destul de banal pentru contemporanii tunarului călător şi al cărturarilor tăiaţi în piatră – va străjui apoi, din umbra Universităţii, toate plimbările prin centrul oraşului” (op. cit, p. 17).
Partajează asta:
Bogdan Duca, ”Tentaţia marxismului. Elemente marxiste în doctrina socială a Bisericii Catolice”
Bogdan Duca (facebook.com)
Un amic a finalizat cu succes studiile doctorale în cadrul Universității București cu o temă despre Biserica Catolică. Lucrarea a fost coordonată de către Prof. univ. dr. Daniel Barbu. Preiau mai jos de pe blogul său http://romanianneocon.wordpress.com/ prezentarea susținută în timpul ceremoniei.
„Verdictul istoriei s-ar putea dovedi a fi acela că redeşteptarea conştiinţei sociale creştine a constituit singura realizare pozitivă a lui Karl Marx” reflecta Karl Popper despre tentaţia marxismului asupra gândirii sociale creştine. Această teză de doctorat, susţinută astăzi public, dă dreptate filosofului austriac, în sensul în care în secolul XX, sub impulsul marxismului, reflecţia şi acţiunile Bisericilor şi confesiunilor creştine au căpătat o prioritară dimensiune socială. Desigur, această temă se ocupă de un aspect particular al gândirii sociale creştine, doctrina socială a Bisericii Catolice, aşa cum este ea înţeleasă şi formulată începând cu secolul al XIX-lea. Dar puterea de influenţă a doctrinei sociale catolice asupra reflecţiei sociale creştine este un fapt deja demonstrat de o întreagă literatură de specialitate. Menţionăm doar faptul cumva anecdotic că unica lucrare de sinteză a magisteriului social ortodox apărută în România de după decembrie 1989 conţine şi enciclica Rerum novarum.
Teza de doctorat pe care o susţin public astăzi se desfăşoară pe două planuri. Unul din planuri (capitolele I- VI) urmăreşte cursul istoric al evoluţiei doctrinei sociale catolice din perioada pre-modernă până la ultima enciclică socială a papei Benedict al XVI-lea (Caritas in veritate). Aceste capitole încearcă să construiască şi o istorie paralelă între evoluţia doctrinei sociale catolice şi viaţa zbuciumată a marxismului, încercând să surprindă punctele de contact dar şi caracteristicile diverselor marxisme ce au putut influenţa sau nu catolicismul.
Această cercetare cronologică şi factuală a stat la baza descoperirii discontinuităţilor din interiorul magisteriului social catolic, discontinuităţi ce, în opinia mea, argumentată chiar de acest excurs istoric, au favorizat tentaţia marxismului. Aceste discontinuităţi, ce pot fi regăsite şi în istoria ecleziastică premodernă, afectând domenii teologice colaterale doctrinei sociale, precum ecleziologia şi dreptul canonic, par să jaloneze, în opinia mea, istoria Catolicismului, împărţind-o în epoci distincte.
Conciliul Vatican II, pregătit desigur de o întreagă evoluţie a magisteriului catolic de la papa Benedict al XV-lea încoace reprezintă ultima discontinuitate din istoria ecleziastică,accentuarea aspectului social al misiunii Bisericii, făcută de conciliu şi de cei ce au administrat şi continuă să administreze litera şi (mai ales) “spiritul” documentelor conciliare, făcând acest moment deosebit de important pentru subiectul acestei cercetări doctorale.
Pentru a demonstra această discontinuitate,am luat ca punct de reper tocmai enciclica considerată a fi Magna Charta a doctrinei sociale catolice, Rerum novarum şi pe autorul acesteia, papa Leon al XIII-lea. Am încercat să arăt caracterul conservator, loial Bisericii Catolice aşa cum fusese gândită la conciliul de la Trident, al magisteriului acestui pontificat care, departe de a propune ceva nou, insistă tocmai pe replierea în tradiţie. Considerat reformator din pricina enciclicei Rerum novarum, Leon al XIII-lea a fost nu doar autorul de facto al celebrului Syllabus, al predecesorului său, Pius al IX-lea, dar şi cel ce propune tomismul ca singură filosofie oficială a Bisericii Catolice. Chiar Rerum novarum este dovada felului în care, distingând între magisteriul normativ (loial jusnaturalismului) şi spiritualitatea ordinului dominican, din care sfântul Toma făcea parte, papa condamnă indirect, fără să nominalizeze, doctrina despre proprietate a doctorului angelic.
Abia pontificatul papei Benedict al XV-lea, sau mai precis condiţiile externe ce au particularizat acest pontificat (primul război mondial) forţează schimbarea perspectivei Bisericii Catolice asupra chiar rolului Sfântului Scaun în raport cu lumea. Benedict reia, în deplină armonie cu diplomaţia vaticană din acea vreme, loială doctrinei gelasiene, o viziune asupra catolicităţii mesajului magisterial.
Toată această perioadă, discursul social al Romei este dominat de o singură temă, vizibilă încă din secolul al XVIII-lea, denunţarea modernismului, înţeles ca o sumă a erorilor, şi erezie. Socialismul nu este condamnat decât din perspectiva dispreţului său faţă de proprietatea privată, subiect al dreptului natural pentru magisteriul catolic ca şi pentru materialismul său dialectic.
Quasi-sinonimia dintre modernism, liberalism şi progresism din secolul al XIX-lea, face ca socialismul, prin anti-liberalismul său, să poată fi privit dinspre Catolicism ca un posibil “tovarăş de drum”.
Revoluţia bolşevică, în primii săi ani, a fost privită de Roma cu un amestec de nelinişte şi speranţă: nelinişte faţă de politicile anti-clericale ale tânărului regim sovietic şi speranţă că acest anticlericalism, care a distrus oricum autocraţia ortodoxistă şi anti-catolică a Rusiei imperiale, nu este altceva decât un simplu şi trecător exces revoluţionar. Însă speranţa iluzorie va fi repede spulberată, Biserica Catolică fiind obligată să se confrunte direct cu ideologia comunistă pe care o condamnă ca fiind intrisec perversă (Pius al XI-lea).
Marxismul însuşi cunoaşte evoluţiile sale, multe dintre ele independent sau în relativă opoziţie faţă de comunismul bolşevic, condamnarea fermă a comunismului de către Pius al XI-lea şi excomunicarea comuniştilor catolici de către Pius al XII-lea, provocând, paradoxal înmulţirea posibilităţilor tentaţiei din perspectiva unor marxisme mai mult sau mai puţin imaginare (în sensul dat expresiei de Aron).
Nici comuniştii loiali Internaţionalei a IV-a nu au ignorat posibilităţile şi foloasele electorale ale colaborării pe linie socială dintre ei şi catolici. Politica mâinii întinse, propusă de Thorrez în Franţa, alăturarea în lupta de rezistenţă antinazistă a catolicilor şi comuniştilor, apariţia mişcării preoţilor muncitori, apariţia intelectualilor catolici progresişti care vedeau în Karl Marx un potenţial nou aristotel pentru o nouă scolastică catolică, sunt tot atâtea momente de întâlnire făcute în ciuda sau pur şi simplu întru ignorarea unui magisteriu ferm anti-comunist.
În perioada de după al doilea război mondial, Biserica Catolică este obligată să accepte despărţirea de propriul său copil politic: creştin-democraţia. Această doctrină politică ivită din deschiderea propusă de Pius al X-lea catolicilor italieni la începutul secolului XX, se înstrăinează tot mai mult de conservatorismul magisteriului papal, opţiunea pentru democraţie eclipsând definitiv pe cea pentru creştinism. Anii 50 acutizează această ruptură (mai ales după eşecul aşa-numitei “operaţiuni Sturzo”), divorţul fiind consfinţit de…..referendumul cu privire la divorţuri din Italia anilor 70.
Conciliul Vatican II va evita să condamne comunismul, în ciuda solicitării unei părţi a episcopatului catolic în acel sens. În atmosfera postconciliară ceea ce nu a fost condamnat a fost receptat ca fiind ceva acceptat. Discursul social catolic de la Vatican II a fost marcat de respingerea modernismului liberal, poziţiile condamnării fiind tot mai accentuat de stânga. Urmând unui trend remarcat de Alain Besancon ca având început în magisteriul social al papei Pius al XI-lea, doctrina socială catolică şi-a modificat substanţial raportarea la dreptul natural. Viziunea asupra proprietăţii a suferit astfel o transformare dramatică în documentele conciliare faţă de cea din timpul pontificatului lui Leon al XIII-lea, de exemplu.
Condamnând modernismul liberal, de această dată identificat cu capitalismul, instrumentarul teoretic marxist a devenit interesant pentru teoreticienii sociali catolici. Acest fapt va genera în forma sa radicală (condamnată de Roma) teologia eliberării din America latină şi într-un mod mai moderat, va influenţa magisteriul social catolic de după anul 1989, când prăbuşirea lagărului socialismului real a făcut ca pericolul comunist să pară o poveste închisă.Al doilea plan al tezei mele de doctorat este unul teoretic.
Citește continuare pe http://romanianneocon.wordpress.com/
Partajează asta:
Ioan Bunaciu, Crâmpeie de istorie din propovăduirea Evangheliei în Bisericile Baptiste din România 1874-1984
Sub titlul Crâmpeie de istorie din propovăduirea Evangheliei în Bisericile Baptiste din România, profesorul Ioan Bunaciu ne oferă o istorie fascinantă compusă din succinte biografii a peste 125 de lucrători cu Evanghelia în bisericile baptiste din România. Perioada 1874-1984 se întinde astfel pe parcursul a două secole, respectiv XIX și XX acoperind perioada monarhiei dar și cea a republicii. Plecând de la perioada guvernării lui Carol I (1866-1914), continuând cu perioada democrației interbelice, a guvernării carliste (perioada lui Carol al II-lea), continuată cu alte două regimuri autoritare, lucrarea tratează prin referirile mai ample sau mai succinte și aspecte politice și sociale pe lângă cele religioase care predomină în cadrul cărții. Pe lângă regimul lui Carol al II-lea, în cadrul lucrării se fac referiri și la perioada antonesciană (perioada guvernării generalului și apoi mareșalului Ion Antonescu 1940-1944) și la cea comunistă (1948-1989). Prin referirile la activitățile și acțiunile celor care s-au ostenit cu Evanghelia în anii 80 și 90 ai secolului XX, cartea trece dincolo de granița comunismului pentru a intra în democrația postdecembristă. Profesorul Ioan Bunaciu menționează în cuvântul introductiv faptul că o optat pentru acest titlu deoarece nu are pretenția că în ea ar fi scris despre toți ostenitorii cu predicarea Evangheliei din bisericile noastre. Nu că nu ar fi vrut, ci datorită faptului că timpul nu i-a permis să alcătuiescă o istorie completă despre toţi predicatorii care s-au trudit să ducă vestea bună a Evangheliei pe plaiurile frumoase ale României.
Pe de altă parte, scrie autorul, „eu nu mă consider decât un cronicar al faptelor şi al întâmplărilor ce s-au petrecut cu cei ce au predicat Evanghelia în bisericile baptiste din România, aşa cum le-au trăit ei. Şi am dorit ca aceste fapte şi întâmplări să fie consemnate într-o carte de aducere aminte ca să slujească celor din tânăra generaţie ca o încurajare în lucrarea lor de predicare a Evangheliei, în împrejurările în care lucrează ei astăzi, pentru că altele au fost condiţiile şi situaţiile în care au lucrat antemergătorii lor”.
Extras din Cuvântul introductiv de Prof. dr. Ioan Bunaciu
Prof. dr. IOAN BUNACIU s-a născut la data de 7 ianuarie 1925, în comuna Gurba, jud. Arad. A copilărit în Biserica Baptistă Arad-Şega. A fost botezat pe baza mărturisirii personale în anul 1947 în Biserica Baptistă din Braşov. În anul 1950 a absolvit Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În anul 1956 a obţinut licenţa în teologie de la Institutul Teologic Protestant din Cluj. În anul 1974 a obţinut doctoratul în teologie de la acelaşi institut. Începând cu anii ’50 Prof. dr. Ioan Bunaciu a slujit ca păstor în bisericile baptiste din Lugoj, Cluj-Mănăştur şi Providenţa-Ferentari din Bucureşti. În toamna anului 1955 şi-a început activitatea de profesor al Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti. În perioada 1970-1988 a fost Directorul acestui Seminar. În cei 49 de ani de profesorat a scris mai multe lucrări de referinţă pentru păstorii bisericilor Baptiste din România. Prezenta lucrare se adaugă celor scrise în perioada de dinainte de 1989 şi celor tipărite după 1989, în libertate.
Partajează asta:
Fotografii vechi de la Muntele Athos – Expozitia Fundatiei Elene din Paris, 2011
În ziua de sâmbătă, 17 septembrie 2011, la orele 21:00, a avut loc vernisajul expoziţiei de fotografie “Peisaje din Grecis şi Muntele Athos, fotografii ale călătorului Fred Boissonnas”.
*
*
Expoziţia a fost organizată ca parte a “Zilelor Europene ale Patrimoniului”, de către Fundaţia Elenă din Paris.
Fotografiile au fost realizate de către Fred Boissonnas, un fotograf elveţian, care a trăit între anii 1858-1946.
http://stiri.lacasuriortodoxe.ro
Partajează asta:
Flacara Nestinsa: Introducere in Reforma
În această introducere vie, accesibilă şi informativă, Michael Reeves aduce la viaţă personajele pline de farmec ale Reformei, le dezvăluie ideile şi arată relevanţa profundă şi personală a gândirii Reformei pentru zilele noastre.
„Cu iscusinţa unui erudit şi arta unui povestitor, Michael Reeves a scris ceea ce este, simplu spus, cea mai bună introducere concisă a Reformei pe care am citit-o vreodată. Dacă te afli în căutarea unei cărţi pentru a înţelege Reforma sau pur şi simplu vrei să începi să studiezi istoria bisericii, această scurtă carte dă viaţă istoriei.”
Mark Dever
„O relatare vie şi actuală a acestui important eveniment din istoria creştină, ce va mişca inima, va înviora sufletul şi va călăuzi mintea spre o înţelegere profundă a credinţei noastre.”
Gerald Bray
Michael Reeves este consultantul teologic pentru UCCF. A fost pastor asociat la Biserica All Souls, Langham Place, Londra. Deţine un doctorat în teologie sistematică de la King’s College, Londra.
Cuprins
Hartă locurilor-cheie ale Reformei
Prolog: Aceasta este poziţia mea
1 Abordarea medievală a religiei
Contextul Reformei
2 Vulcanul lui Dumnezeu
Martin Luther
3 Soldaţi, cârnaţi şi revoluţie
Ulrich Zwingli şi reformatorii radicali
4 După întuneric, lumină
Jean Calvin
5 Pasiune arzătoare
Reforma în Britania
6 Reformarea Reformei
Puritanii
7 S-a încheiat Reforma?
Desfăşurarea în timp a Reformei
Lecturi suplimentare
Istorie Evanghelica 