Ortodoxia română a devenit propriul ei duşman
TOM GALLAGHER
Secularişti de-a lungul şi latul Europei au denunţat, în această primăvară, Ungaria pentru a fi adoptat o Constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională, iar Madridul a avut parte, zilele trecute, de ample proteste ale spaniolilor împotriva vizitei Suveranului Pontif.
În România, astfel de manifestări anticlericale sunt greu de imaginat. Tuturor celor ce cred într-o Europă unită sub stindardul unei ideologii progresiste imprecise dedicate omenirii sau, eventual, viitorului verde al planetei, ţara le va părea, cu siguranţă, o adevărată fortăreaţă a creştinismului.
În ultimele două decenii, România a avut parte de probabil cel mai frenetic program de construcţii de biserici din lume. Un recent sondaj Gallup releva că 82% din români se declară credincioşi şi consideră că religia joacă un rol important în viaţa lor – plasându-se, astfel, pe locul doi în topul celor mai evlavioase naţiuni din Europa.
Căsătoria religioasă şi-a păstrat, la rândul ei, atractivitatea pentru români, cele mai multe cupluri preferând să convieţuiască într-o uniune blagoslovită de Biserică, şi nu doar înregistrată la autorităţile statului.
Atractivitatea de care religia continuă să se bucure în ochii românilor pare însă mai degrabă rezultatul înrădăcinării acesteia în societate, decât al vreunor eforturi laborioase ale Bisericii Ortodoxe Române în privinţa enoriaşilor ei şi a salvării de noi suflete.
În negura vremurilor comuniste, destui români erau în căutarea unei lumini călăuzitoare, dorinţa transcendenţei spirituale fiind mai marcantă decât în multe alte ţări din regiune. Confruntaţi cu implacabilitatea statului totalitarist, românii şi-au găsit însă sprijinul şi alinarea preponderent în familie – dar, spre norocul BOR, şi în cadrul acesteia se insista, de regulă, asupra rolului central al religiei.
Iar cum familia a rămas şi după 1989 principala ancoră de stabilitate a românilor, BOR a avut parte de o revenire spectaculoasă în graţiile publicului, inclusiv ale autorităţilor, astfel că din punct de vedere al încrederii populaţiei în diversele instituţii ale statului a condus timp de două decenii detaşat în toate sondajele de opinie.
În atare condiţii, rămâne greu de înţeles cum de BOR nu s-a folosit de imensul prestigiu de care se bucură în scopuri cu o utilitate oarecum notabilă. Singura explicaţie pe care o găsesc este că nemeritatul cadou i-a revenit aidoma proverbialei pere picate în gură, nefiind unul „muncit” din greu.
Şi în prezent, oastea Domnului din cadrul BOR insistă preponderent pe aspectele devoţionale şi materiale, uitând sesizant de preceptul promovării valorilor creştine în viaţa de zi cu zi a societăţii. Deşi există numeroşi clerici şi măicuţe de o indubitabilă pioşenie, Biserica se fereşte să propovăduiască Evanghelia astfel încât să pună accent pe necesitatea îndreptării morale a societăţii sau pe soluţii de susţinere şi extindere a politicilor sociale existente – pe care BOR le-ar putea sprijini substanţial fie doar şi prin reaprinderea crezului oamenilor în solidaritate socială şi colaborare interumană.
Dar agenda de lucru a conducerii BOR rămâne dedicată îndeosebi promovării propriei puteri instituţionale, aşa cum bine observa Cristian Romocea în teza sa de doctorat „Church and State: Religious Nationalism and State Identification in Post-Communist Romania” (Continuum Publishing House, London 2011).
BOR a depus eforturi enorme în vederea recunoaşterii ei ca biserică naţională, acum investeşte sume exorbitante în construcţia unei catedrale-mamut menite să-i reflecte, chipurile, statutul şi importanţa, continuă să respingă solicitările Bisericii Greco-Catolice privind retrocedarea lăcaşurilor ei de cult şi în rest se demonstrează preocupată doar de asigurarea unui fundament religios zdravăn în şcolile publice ale unui stat care se declară, potrivit Constituţiei sale, laic.
Şocantă rămâne, nu în ultimul rând, indiferenţa cu care BOR tratează instituţia familiei – cea care i-a adus atâtea servicii de-a lungul timpului şi care acum a ajuns şubrezită atât ca urmare a ponderii forţelor seculariste şi efectelor diversităţii culturale, cât şi din cauza trecutelor şi prezentelor realităţi economice care au determinat, de-a lungul ultimilor ani, destule cupluri să emigreze în căutarea unui trai mai bun.
Separarea de copii, de părinţi, uneori chiar şi a soţilor constituie o ameninţare directă la adresa nucleului familial, slăbind însuşi fundamentul social pe care BOR îşi clădeşte puterea. Cu o similarea nepăsare a tratat, de altfel, şi problema migraţiei economice interne, mai exact a migraţiei populaţiei rurale către mediul urban – deşi tocmai segmentul social rural constituie sufletul Ortodoxiei.
BOR s-a ferit să activeze făţiş în viaţa politică postdecembristă a ţării, dar a rămas fidelă tradiţiei sale de a se lăsa folosită de varii forţe politice în schimbul obţinerii protecţiei autorităţilor şi a unui lung şir de avantaje. Patriarhul Teoctist a fost un personaj mult prea controversat pentru a putea aspira la statutul de lider al unei biserici manifest politizate.
Ar fi de sperat ca actualul Întâistătător al BOR să se demonstreze un lider spiritual prea sofisticat pentru a mai agrea stratagemele şi subterfugiile la care Biserica a recurs până acum. Deocamdată însă, şi sub conducerea sa indiferenţa clerului ortodox faţă de seria ameninţărilor la adresa segmentelor celor mai tradiţionaliste ale societăţii româneşti, dar şi a tinerei generaţii este perpetuată în mod inexplicabil (…) şi oarecum neaşteptat.
Fie că-i place sau nu, nonşalanţa este un lux pe care BOR nu şi-l poate permite. Altfel se poate lesne trezi, mai rapid decât ar crede, în situaţia de a fi supravieţuit cu brio atât furtunii comuniste, cât şi secularizării occidentale pentru a fi doborâtă apoi într-un final din înaltele-i sfere de un vânticel mioritic molcom, iscat din cauza mulţumirii de sine şi a nepăsării de care dă dovadă.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
Partajează asta:
Vaticanul va expune documentul excomunicării lui Luther
Vaticanul va expune pentru public documentul papal de excomunicare a lui Martin Luther, în cadrul unei expoziții care va conține sute de documente din arhivele secrete ale Vaticanului.
Documentul cu privire la Martin Luther este datat în 3 ianuarie 1521, informează AFP.
Renumitul document emis de Papa Leo al X-lea, intitulat Decet Romanum Pontificem, care a marcat ruptura dintre romano-catolici și viitorii protestanți și a fost începutul unor conflicte care aveau să degenereze în războaie religioase, este unul dintre cele mai prețioase documente ce vor fi prezentate în cadrul expoziției.
Surse de la Vatican au afirmat că se intenționează și expunerea unor documente care nu reflectă neapărat în mod corect istoria Bisericii Catolice.
Bula papală de excomunicare a lui Martin Luther are ca titlu primele 3 cuvinte din textul său. Anterior publicării acestui document, Leo al X-lea emisese, în 1520, o altă bulă papală – Exsurge Domine – prin care îl amenința pe reformator cu excomunicarea.
De-a lungul secolului al XX-lea, luteranii le-au cerut catolicilor să anuleze excomunicarea lui Luther, însă răspunsul Vaticanului în această privință a fost că anularea unei excomunicări se poate face doar pentru persoane în viață.
(Foto: bookofconcord.org)
http://www.semneletimpului.ro/
Partajează asta:
50 de ani de la construcția Zidului Berlinului – foto
Cu 50 de ani în urmă, pe 13 august 1961 începea construcția Zidului Berlinului.
Spiegel Online prezintă o serie de materiale multimedia, rapoarte, mărturii, experiențe și fotografii legate de cel mai important simbol al Războiului Rece. Am ales 10 fotografii de arhivă care evocă istoria de la momentul primelor cărămizi la semnarea unificării celor două Germanii.
http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/50-de-ani-de-la-constructia-Zidului-Berlinului-3990.html
Mai multe informații găsiți pe site-ul spiegel online în cadrul unor articole reunite sub genericul 50 Jahre Mauerbau
Partajează asta:
Zidul Berlinului: 50 de ani de istorie – video
Astăzi se împlinesc 50 de ani de când a fost ridicat Zidul Berlinului, care a împărţit oraşul în două până la căderea sa, noiembrie 1989. Peste 160 de oameni au murit încercând să treacă zidul şi peste 75.000 au fost încarceraţi pentru că au încercat să fugă.
La scurt timp după miezul nopţii, pe 13 august 1961, guvernul est-german a ordonat ca perimetrul de 155 km al Berlinului de Vest să fie închis cu sârmă ghimpată şi păzit de 40.000 de soldaţi est-germani. Primele elemente de beton au fost adăugate pe 15 august 1961. În următoarele luni a fost construită prima variantă a zidului. Un al doilea zid a fost adăugat în iunie 1962. Un zid de beton a fost adăugat în 1965, iar în 1975 a fost construit Grenzmauer75 (Zidul de Frontieră75), versiunea finală şi cea mai sofisticată.
Motivaţia era de a ţine la distanţă „Vestul fascist”. Dar toată lumea ştia că rolul său era să-i împiedice pe est-germani să emigreze. Între sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, şi 1961, circa 3 milioane de oameni au plecat în Vest din Germania de Est. După 1961, nici măcar cei care erau foarte aproape de regim nu puteau călători uşor.
Fâşia morţii
„Fâşia morţii” era un teritoriu neutru între segmentul interior şi cel exterior al Zidului, patrulată de soldaţi cărora li se ordonase să folosească toate mijloacele disponibile pentru a împiedica oamenii să fugă. Estimările privind numărul celor morţi în timp ce încercau să fugă variază. Procurorii din Berlin spun că 169 de oameni au murit astfel între 13 august 1961 şi 9 noiembrie 1989, din care 136 împuşcaţi şi 33 ucişi de mine. Unul dintre grupurile care reprezintă victimele a avansat cifra de 239, care include multe decese ce au ieşit la iveală abia după căderea zidului. Ultimul cetăţean est-german împuşcat în timp ce încerca să treacă zidul este Chris Gueffroy, în februarie 1989. Un alt est-german, Winfried Freudenberg, a murit în încercarea de a trece zidul cu un balon, pe 8 martie 1989.
http://www.adevarul.ro/actualitate/Zidul_Berlinului-_50_de_ani_de_istorie_0_534547061.html
Partajează asta:
Dorin Dobrincu, Legea cultelor: text, subtext si context
Pe 27 decembrie 2006, cu putin timp inainte de intrarea Romaniei in Uniunea Europeana, presedintele a promulgat Legea privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor (489/2006), dupa ce fusese adoptata de parlament cu o zdrobitoare majoritate. Tara mai cunoscuse anterior doua legi ale cultelor, cea din 1928 si cea din 1948. Aceasta din urma, expresie a ideologiei comuniste care a dominat Romania vreme de mai bine de patru decenii, a fost in vigoare 17 ani dupa caderea regimului. Desi in dispozitiile finale se aminteste ca prin noua lege se abroga legea din 1948, ne punem intrebarea: de ce nu s-a intamplat acest lucru imediat dupa 1989? Si, mai precis: de ce s-a emis aceasta lege abia acum, adica la 17 ani de la prabusirea comunismului? Explicatia e simpla si indeobste cunoscuta: rivalitatile si negocierile dintre cultele recunoscute, dintre stat si culte, in toti acesti ani care au urmat caderii sistemului totalitar.
Laicitate vs. religiozitate, statul si actorii religiosi
Si totusi, era necesara o astfel de lege in Romania? Nu cumva erau suficiente precizarile generale din Constitutia Romaniei, adoptata in 2003? Potrivit acesteia, cetatenilor romani le sunt garantate libertatea constiintei (art. 29: „Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma…” – alin. 1; „Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc” – alin. 2) si libertatea de exprimare (art. 30: „Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile” – alin. 1). O problema o reprezinta totusi art. 29, alin. 5, care prevede: „Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia…” .
Legea cultelor ridic a mai multe probleme importante. Ea reprezinta un exces de reglementare, fiind tipica pentru un stat inca tributar modelului centralist. In mod normal, e problema comunitatilor religioase cum se organizeaza si cum se conduc. Insa statul roman isi rezerva dreptul de a se amesteca in treburile cultelor, iar acest aspect apare explicit in lege: el acorda sprijin financiar sau facilitati fiscale, chiar daca la cerere (art. 10), si solicita buna intelegere, respect intre si fata de religie/religii (art. 13). Este drept ca statul a facut o concesie, considerand cultele drept parteneri sociali (art. 7).
Statele moderne se manifesta in general ca state laice. Altfel spus, se urmareste separarea statului de biserica, statul fiind neutru in chestiunile religioase, iar cand situatia o cere se comporta ca arbitru in disputele religioase. Potrivit Legii cultelor, intr-o forma indirecta, dar totusi destul de clara, statul roman se considera la randul sau stat laic. „In Romania nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee” – articolul I, alin. 1. Iar la alin. 2 din acelasi articol: „Cultele sunt egale in fata legii si a autoritatilor publice. Statul, prin autoritatile sale, nu va promova si nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari fata de vreun cult” .
Incalcarea egalitatii sanselor
Statul a decis (si a legiferat) ca exista diversi actori religiosi: culte, asociatii religioase si grupari religioase (art. 6). Exista in lege formula cel putin nefericita de „culte recunoscute”. Desi nu apare si sintagma „culte nerecunoscute”, prin omisiune se subintelege ca acestea exista, ceea ce scoate in evidenta inca o data ca statul pretinde a fi instanta in materie religioasa. Aceasta ierarhizare are consecinte practice importante, pentru ca de asta depinde acordarea – s-a precizat ca „la cerere”! – de sprijin financiar, de facilitati fiscale s.a.m.d. In mod normal, nu statul ar fi in drept sa decida care asociatie (voluntara) este cult si care nu. De ce ar fi chemat statul sa dispuna cine se incadreaza in categoria cultelor, cine in cea a asociatiilor si cine in cea a gruparilor religioase?
Art. 40, alin. 1 prevede ca infiintarea unei asociatii religioase – ca persoana juridica – este conditionata de inscrierea a cel putin 300 de persoane, cetateni romani sau rezidenti. Pentru recunoasterea calitatii de cult unei asociatii religioase este necesara dovada constituirii legale, functionarea pe teritoriul tarii de cel putin 12 ani (art. 18, pct. a) si ca beneficiaza de adeziunea unui numar de cetateni romani cu domiciliul in Romania care sa reprezinte minimum 0,1% din totalul populatiei (aceasta inseamna la ora actuala circa 23.000 de persoane), fapt care trebuie dovedit cu „liste originale” (art. 18, pct. b).
Fixarea unui numar de 300 de persoane pentru constituirea unei asociatii religioase, in comparatie cu doar 3 in cazul celorlalte asociatii, se incadreaza in specia discriminarii. O lege ar trebui sa fie aceeasi pentru toti, in toate cazurile. Cel mai probabil, precizarile legate de conditiile de constituire a organizatiilor religioase au fost acceptate pentru mentinerea statu-quo-ului. Si, mai direct spus, cultele existente, mai ales cele mari, par a fi urmarit sa se apere de noii concurenti de pe piata religioasa. Prin aceste prevederi, legea incalca un principiu fundamental: egalitatea sanselor.
Conform criticilor externe, intre cele 56 de tari membre ale OSCE, Romania impune cele mai restrictive conditii pentru inregistrarea unei asociatii religioase. Aparatorii legii au amintit ca in alte tari europene exista conditii mult mai stricte. Totusi, s-a omis sa se spuna ca sunt state europene (Italia, Olanda, dar si Bulgaria, vecina noastra altminteri mult dispretuita, Macedonia s.a.m.d.) in care nu exista astfel de prevederi in legislatia religioasa. Se pare insa ca inca nu reusim sa scapam de tentatia de a raporta situatia din Romania in privinta drepturilor omului la cele mai joase standarde, nu la cele mai inalte.
Si inca ceva. Contrar a ceea ce s-au grabit sa spuna unele parti interesate, nu toate cultele (si ma refer la cele deja recunoscute) au sustinut trecerea legii prin parlament in forma actuala. Unele dintre ele au considerat fie ca nu erau rezolvate litigiile existente (mai ales cele legate de patrimoniu), fie ca se lasau „portite” pentru atingerea libertatii de afirmare a cultului.
Pericolul incalcarii libertatii de expresie
Prin art. 13, alin. 2 „sunt interzise orice (subl. ns.) forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase”. Aceasta este o prevedere generala, introdusa la solicitarea cultului musulman. Contextul international recent a jucat un rol foarte important in modificarea Legii cultelor. Legislatorul roman s-a grabit sa introduca o prevedere legala pe care, din cate stim, nici un alt stat european nu a mai adoptat-o. Probabil s-a vrut preintampinarea(?) unei situatii de tipul „scandalului caricaturilor”, care, pornit din Danemarca, a starnit reactii violente din partea radicalilor islamici. Numai ca se uita doua chestiuni: 1) in Romania nu au existat asemenea manifestari; 2) in Europa nu exista de multa vreme interdictii cu privire la emiterea de opinii critice, inclusiv in forma satirica, fata de religie (in general). Insa avem in articolul cu pricina o problema constitutionala, el venind in contradictie cu articolele 29 si 30 din Constitutia Romaniei. Dincolo insa de cine a avut initiativa introducerii acestui articol, el poate fi punctul de pornire pentru actiuni punitive impotriva oricarei perspective critice asupra vreunei religii sau denominatiuni. Pana la urma, este dreptul constitutional al cetatenilor sa aiba sau nu vreun respect pentru o ideologie sau alta, fie ea religioasa sau politica. Nu pledez in nici un caz pentru ofensarea credintei cuiva. Insa oamenii au dreptul sa se exprime critic fata de o religie sau alta. Chiar daca linia de demarcatie intre ceea ce este legitim si ce este ofensator se poate dovedi (foarte) subtire.
O privire comparativa intre legea din Romania si legislatia din Occident
Exista o „piata religioasa” in care adeptii diferitelor credinte isi expun ofertele. Aceasta este o sursa de (potential) conflict, dar care poate fi mentinut in limite suportabile, normale, prin acceptarea regulilor civilizate de comportament. Pe cel care iti critica credinta in vreme ce si-o glorifica pe-a lui nu il amendezi sau inchizi (ori mai rau, il lapidezi), ci il combati cu argumente.
Occidentul – pentru care romanii au facut de doua secole incoace o adevarata obsesie – cunoaste doua mari tipuri de legislatie religioasa: europeana si americana. Statele Unite ale Americii se ghideaza in problema libertatii religioase si de constiinta dupa Constitutie, mai precis dupa Amendamentul I, adoptat in 1791 („Congresul nu va elabora nici o lege care sa se refere la vreo oficializare a religiei sau care sa interzica practicarea libera a unei religii…”). SUA nu au o lege a cultelor similara celei din Romania. In Europa exista un act comun, care atinge drepturile religioase – Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (art. 9, alin. 1: „Orice persoana are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta si de religie; acest drept implica libertatea de a-ti schimba religia sau convingerea, individual sau colectiv, in public sau particular, prin cult, invatamant, practici si prin indeplinirea ritualului”; de asemenea, art. 10, alin. 1 prevede libertatea de expresie), conventie semnata de statele care fac parte din Consiliul Europei. Multe state europene (daca nu toate) au insa legi speciale referitoare la chestiunile religioase, cateva respectand cu strictete laicitatea (cazul Frantei) sau consfintind in Constitutie dominatia unui cult (cazul Greciei, ceea ce a si dat nastere unor controverse in interiorul Uniunii Europene), in vreme ce majoritatea a adoptat modelul cooperarii intre stat si culte. Cel din urma model ar fi fost urmat si in cazul Legii cultelor din Romania, conform afirmatiilor unora dintre cei implicati in elaborarea si promulgarea acestui act normativ.
Reactii straine la Legea cultelor si posibile calcule electorale
Dupa trecerea prin parlament si promulgara de catre presedintele Romaniei, Legea cultelor a starnit reactiile unor culte si asociatii religioase, ale unor ONG-uri si ziaristi din tara, dar si ale unor organisme guvernamentale americane sau institutii private de monitorizare a drepturilor omului in lume. Cele mai taioase critici au venit din partea Comisiei Helsinki pentru Securitate si Cooperare in Europa, agentie guvernamentala a SUA, si din partea Institutului pentru Religie si Politici Publice din Washington. In vreme ce Comisia Helsinki – printr-un document semnat de senatorul Sam Brownback si congresmanul Christopher Smith – a prevenit ca, daca legea va fi promulgata (dupa cum am vazut, acest lucru s-a si intamplat), „Romania va fi tara cu cel mai greoi sistem de inregistrare a noilor culte, dintre toate cele 56 de tari membre ale OSCE”, Institutul pentru Religie si Politici Publice a subliniat ca tara noastra are „cea mai proasta lege din Europa referitoare la religie”. Institutul a mers chiar mai departe, cerand presedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, si presedintelui Parlamentului European, Josep Borrell, precum si urmasului sau in aceasta functie sa verifice daca legea romaneasca a cultelor respecta drepturile omului si standardele UE.
Americanii au cateva sensibilitati importante pe care romanii nu le pot neglija, printre ele libertatea (cea religioasa fiind foarte – poate cea mai – importanta), democratia si respingerea totalitarismelor. Daca in privinta celui din urma aspect presedintele Traian Basescu a punctat prin condamnarea comunismului – ceea ce a reprezentat in primul rand un act de normalizare a spatiului public intern, dar a cantarit greu si dincolo de Atlantic -, Legea cultelor a ridicat semne de intrebare. Joseph K. Grieboski, directorul Institutului amintit, facea observatia, riscanta, ca seful statului roman nu si-a respectat promisiunea electorala de a se distanta de comunism. E posibil ca mai degraba presedintele – in afara de sfaturile primite – sa fi luat in calcul si avantajele electorale pe care le-ar putea obtine in urma promulgarii Legii cultelor, prin captarea simpatiilor acelei parti a populatiei (deloc neinsemnata) atrasa de liderii politici care practica un tip de populism din care factorul religios nu lipseste. Numai ca jocul se poate dovedi destul de riscant in acest caz.
Cateva concluzii
Realizarea Legii cultelor a avut la baza presupozitia ca deasupra tuturor actorilor sociali se afla statul, o entitate nu doar omniprezenta si omnipotenta, dar si omniscienta. Ideea ca statul este cel mai bun administrator razbate si din aceasta lege. Statul crede ca poate administra libertatea, inclusiv pe cea religioasa. Un postulat liberal (a nu se face suprapunerea cu vreo formatiune politica) suna foarte simplu: interesul general este suma unor interese particulare. Iar unele interese particulare pot incalca (nelegitim) alte interese particulare. Or, este cat se poate de clar ca actuala Lege a cultelor a fost rodul unor negocieri nesfarsite, a impunerii in text a unor formule care slujeau interese particulare. Mai clar spus, in cazul de fata unele religii sau denominatiuni si-au vazut incluse pretentiile, cerintele in lege: unele, in privinta numarului pentru recunoasterea de noi asociatii sau culte, altele, in privinta „ofensei religioase”. Institutiile statului, de la parlament la Presedintie, ar fi fost necesar sa vegheze ca libertatile fundamentale inscrise in Constitutie (inclusiv libertatea religioasa si de constiinta) sa nu fie incalcate. Ceea ce nu s-a intamplat. Mai mult decat atat, au produs o legislatie stufoasa, cu potential restrictiv.
Revista 22, 19 ianuarie 2007
http://www.revista22.ro/legea-cultelor-text-subtext-si-context-3392.html
Partajează asta:
Cui se închină milionarii români
Ziarul Capital a realizat o sinteză despre convingerile religioase ale milionarilor țării.
George Becali, unul dintre cei mai bogați oameni ai României este descris pe site-ul Parlamentului European drept „cel mai proeminent creștin din România.”
Ion Țiriac, cel mai bogat român, potrivit Topului Capital 300, este mormon, lucru mărturisit chiar de Țiriac într-un interviu acordat presei, în anul 2008.
Omul de afaceri Dinu Patriciu, care se situa (în 2009) pe poziția 397 din 739 de miliardari ai listei Forbes, cu o avere estimată la 1,8 miliarde de dolari, este ortodox. Cel puțin așa au concluzionat jurnaliștii Capital, după ce Patriciu a fost naș la botezul ortodox al micuțului Petruș Roman, fiul soților Roman.
Și pentru politicianul Dan Voiculescu religia pare a fi un element de bază, cel puțin în discursul său politic. Capital amintește că în 2007, Voiculescu i-a cerut președintelui Traian Băsescu să nu mai folosească „Biserica și Sfântul Altar” pentru a lansa discursuri sforăitoare.
Frații Ioan și Viorel Micula, proprietarii grupului European Food & Drinks, s-au remarcat prin donațiile generoase acordate Bisericii Ortodoxe Sf. Andrei.
Despre raportarea fostul proprietar al trustului media Realitatea Cațavencu, Sorin Ovidiu Vântu, Capital scrie că nu pare a fi una pozitivă. Ziarul citează o declarație făcută de Vântu în 2010, potrivit căreia „religia creștină ne obligă să mințim din start.”
http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Capital:-Cui-se-inchina-milionarii-romani-3813.html
hh
Partajează asta:
Organizarea administrativa a Romaniei 1952-1956
Aministrative map of Romania 1952-1956
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/
A se vedea și
Organizarea administrativa a Romaniei (1950-1952)
Reorganizarea administrativ-teritorială a României 2011.
Partajează asta:
O tranzitie mai lunga decat veacul: Romania dupa Ceausescu
Institutul de Studii Populare (ISP), Fundaţia Konrad Adenauer (KAS) şi
Editura Curtea Veche
vă invită
miercuri, 29 iunie, cu începere de la ora 14:45, la sediul ISP (strada Alecu Russo, Nr. 13-19, ap. 3, sector 2, Bucureşti)
să participaţi la dezbaterea în jurul cărţii:
O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Nicolae Ceauşescu
Autori: Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş
Moderator: Valeriu Stoica
Vor lua cuvântul:
Vladimir Tismăneanu
Mircea Mihăieş
Horia-Roman Patapievici
Grigore Arsene
Cătălin Avramescu
http://tismaneanu.wordpress.com
Partajează asta:
Harta Republicii Populare Române cu împărțirea administrativ-teritorială pe regiuni și raioane, varianta 1950-1952
Harta Republicii Populare Române cu împărțirea administrativ-teritorială pe regiuni și raioane, varianta 1950-1952
A se vedea și
Organizarea administrativa a Romaniei (1950-1952)
Reorganizarea administrativ-teritorială a României 2011.
Istorie Evanghelica 
