News video: Punctul de vedere al CDE referitor la botezul nou-testamental
Mesaj despre botezul creştin – Virgil Achihai – Biserica Creștină după Evanghelie Sperieţeni
Un mesaj scurt, clar și concis despre ceea ce trebuie să facă oamenii pentru a fi mântuiți.
Virgil Achihai – Biserica Creștină după Evanghelie Sperieţeni, jud. Dâmboviţa, România (duminică 22 iulie 2012)
Înregistrare realizată și semnalată de către Paul Ion
Partajează asta:
Programul ediţiei a VII-a a Simpozionului Internaţional de la Făgăraş – Sâmbăta de Sus: „Regimurile comuniste – memorie recentă pentru o societate deschisă”
Partajează asta:
Apel despre hirotonirea femeilor în Biserica Adventistă
Articol preluat de pe www.semneletimpului.ro
Conferința Generală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea a făcut un apel oficial la unitate către bisericile adventiste din întreaga lume.
Apelul vine după ce mai multe biserici au decis să organizeze întâlniri în care să se discute hirotonirea femeilor ca pastori. Forul internaţional de conducere recunoaşte că subiectul este unul de interes şi că a mai fost dezbătut la sesiunile Conferinţei Generale din 1990 şi 1995, la care au participat reprezentanţi din toate diviziunile bisericii.
De asemenea, liderii Conferinţei Generale recunosc şi că lipsa unei soluţii pentru tensiunile crescând cu trecerea timpului a determinat frustrări şi în rândul credincioşilor. Conferinţa Generală a dat asigurări, prin toţi cei 40 de lideri seniori care au redactat apelul, că subiectul va fi pe ordinea de zi a celei de-a 60-a Conferinţă Generală, ce va avea loc în Texas, în iulie 2015.
În prezent, Biserica Adventistă crede că oricine, indiferent de sex, poate fi împuternicit, printr-un act de dedicare (punerea mâinilor), să desfăşoare anumite funcţii specifice. Astfel, dezbaterea despre hirotonirea femeilor nu este dacă femeile pot sau nu pot fi hirotonite în acest sens şi nu trebuie confundată cu permisiunea femeilor de a vorbi sau nu în biserică.
Problema cheie care se pune este dacă, printre diversele lucrări ale bisericii, femeile pot fi împuternicite în mod legitim prin hirotonire pentru a îndeplini funcţiile de conducere de prezbiteri sau pastori. Acestea includ funcţiile de a învăţa cu autoritate ca prezbiter sau pastor, de a organiza biserici, de a boteza credincioşi şi de a supraveghea turma în sens spiritual.
La data de 31 decembrie 2010, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din întreaga lumea avea 60 de uniuni de conferinţe în 209 ţări şi număra 17 milioane de membri activi.
Partajează asta:
Poziția BOR față de situația evanghelicilor în anul 1943
O monstră despre cum vedea Biserica Ortodoxă Română situația evanghelicilor în perioada celui de-al doilea război mondial.
În cazul de față am preluat un articol din ziarul Foia Diacezană din anul 1943
Deși desființarea sectelor s’a făcut printr-un decret-lege la 29 Dec. 1942, au rămas destule uşi prin care aceşti nenorociţi îşi mai scoteau capul’. Monitorul Oficial Nr. 157 din 9 Iulie a. c. publică un decret-lege prin care sunt desfiinţate şi toate instituțiunile, şcolare, filantropice etc. Interesant e că decretul-lege, art. 3, are următorul conţinut:
„Asociaţiunile religioase sectante, care au existat în România la 29 Dec. 1942, şi acele care au fost autorizate ulterior (sublinierea e a noastră N. R.) sau sunt simulate sub forme personale juridice, fără scop lucrativ sau altele, sunt şi rămân desfiinţate de drept.”
O bună parte din decretul-lege se ocupă de procedura ce urmează a se aplica în legătură cu reluarea bunurilor de la sectanți de către Stat sau alte instituţiuni. Sperăm că de acum va înceta şi mărinimia unora din cadrele învățământului față de fiii sectarilor!
***, „Sectele desființate” în Foaia Diacezană, Organ oficial al eparhiei ortodoxe române a Cransebeșului, Anul LVI, Caransebeș 25 iulie 1943, Nr. 30, p. 7.
Partajează asta:
Încrederea românilor în Biserică, posibile explicaţii
Mircea Kivu (sociloog) pentru Adevărul
Cam de când se fac sondaje de opinie în România, Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere. Românii par a fi, cel puţin după standardele occidentale, un popor extrem de religios. O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensământ publicat în dreptul categoriilor „fără religie” şi „atei” însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim mult dacă afirmăm că „toţi românii sunt religioşi”. În Parlamentul României se jură cu mâna pe Biblie, icoanele sunt omniprezente în şcolile de stat.
Dacă însă priveşti bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti de la fiecare expunere de moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai câte una, să se ajungă la toată lumea!”), apar unele semne de întrebare. Întrebaţi de reporterii insistenţi, oamenii spun că se roagă pentru sănătatea lor şi a copiilor, pentru o viaţă mai bună, să-şi păstreze/recapete slujba/iubitul şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile.
În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rând, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să‑mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vânătorii amazonieni înainte de a pleca la vânătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sunt religioşi, ci mai degrabă mistici.
O altă ipoteză care ar putea explica plasarea bisericii în topul instituţiilor care se bucură de încredere, urmată de obicei de armată, ar putea porni de la tipul de organizaţie reprezentată. Biserica, ca şi armata, sunt organizaţii cu ierarhii stricte, impuse de la vârf către bază, în care ordinul este executat fără şovăire („nu cerceta…”). Dacă coroborăm aceste elemente cu tipul de conducător preferat (şi votat) de regulă în România, despotul luminat, avansăm către ideea că, din păcate, conaţionalii noştri manifestă, chiar dacă nu o declară direct, o periculoasă apetenţă către totalitarism.
Partajează asta:
J.C. Ryle – The State of the ‘Almost Christian’
There are many whom I must call „almost Christians,” for I know no other expression in the Bible, which so exactly describes their state. They have many things about them which are right, good and praiseworthy in the sight of God. They are regular and moral in their lives. They are free from glaring outward sins. They keep up many decent and proper habits. They appear to love the preaching of the Gospel. They are not offended at the truth as it is in Jesus, however plainly it may be spoken. They have no objection to religious company, religious books, and religious talk. They agree to all you say when you speak to them about their souls. And all this is well.
But still there is no movement in the hearts of these people that even a microscope can detect. They are like those who stand still. Weeks after weeks, years after years roll over their heads, and they are just where they were. They sit under our pulpits. They approve of our sermons. And yet, like Pharaoh’s lean cows, they are nothing the better, apparently, for all they receive. There is always the same regularity about them—the same constant attendance on means of grace—the same wishing and hoping—the same way of talking about religion—but there is nothing more. There is no going forward in their Christianity. There is no life, and heart, and reality in it. Their souls seem to be at a deadlock. And all this is sadly wrong.
~ J.C. Ryle
Tract: Where Are You?
Source: http://jcrylequotes.com/2012/06/29/the-state-of-the-almost-christian/
Partajează asta:
Gabriel Liiceanu – De ce le plângem de milă celor care ne-au furat viitorul?
Cum se face că le plângem astăzi de milă tocmai celor care, furându-ne prezentul de atunci, ne-au mai furat o bucată de viitor?
N-ar fi mai înţelept să ne plângem nouă de milă pentru situaţia în care am fost aduşi?
Partajează asta:
Biserica subterană a îmbrăcat zeghea
„Orice haină are și față și căptușală. Cei de la cult sunt fața iar noi căptușală.”
Care va să zică, cei de la cult erau costumul, iar Biserica Subterană era căptușeala… De faptul că liderii care colaborau cu Securitatea erau haina, și încă una confortabilă, nu se mai îndoiește nimeni. În schimb, Biserica Subterană nu a fost căptușeala, ci zeghea. Creștinii care s-au opus comunismului au fost dezbrăcați de haine, au îndurat frigul la Canal (cazul lui Caraman), au purtat zeghe peste trupul uscat de foame și plin de bătături făcute de lopețile cu care au muncit în lagărele comuniste. Doar cei compromiși s-au bucurat și de haină și de căptușeală.
Vasilică Croitor, http://rascumparareamemoriei.wordpress.com
Recomandări:
Lacrimile de durere- cântec al Bisericii subterane în perioada comunistă
Un demers necesar. Recuperarea istoriei Bisericii subterane
Richard Wurmbrand despre Constantin Caraman
Constantin Caraman despre colaborarea cu conducerea politică comunistă
Partajează asta:
Cristian Câmpeanu: Ce este o lucrare de doctorat
În esenţă, o lucrare de doctorat este o dare de seamă. Este o dare de seamă care trebuie să fie riguroasă, îngrijită şi bine documentată dar este o dare de seamă despre un proces de cercetare al autorului. Autorul trebuie să identifice o problemă sau mai multe apărute în literatura domeniului pe care îl cercetează sau să propună o abordare nouă, să caute soluții la aceste probleme şi să dea seama despre cum a ajuns la aceste soluţii şi prin ce metodă. În final, autorul va încerca să se refere la deschiderile pe care le oferă rezultatele cercetării sale şi eventualele probleme pe care le poate ridica. Dar două lucruri nu pot lipsi dintr-o lucrare de doctorat: elementul de noutate şi procesul de cercetare, indiferent dacă e vorba de fizică, matematică, filozofie sau drept. Pentru că procesul de cercetare este extrem de solicitant, o lucrare rezonabilă de doctorat nu ar trebui să depăşească, în principiu, 200 de pagini şi orice facultate care cere mai mult este nerezonabilă. (…)
Câtă vreme ai cu adevărat ceva valoros de spus şi câtă vreme aduci cu adevărat ceva nou în domeniul de cercetare ales, comunitatea academică îţi va recunoaşte mai devreme sau mai târziu contribuţia şi valoarea.
În opinia mea numărul de pagini depinde de domeniul în care se face cercetarea precum și de sistemul academic în care este înrolat doctorandul. Spre exemplu la matematica, fizică, cercetarea nu implică producerea unui număr foarte mare de pagini scrise pe când la istorie lucrurile stau altfel. O cercetare serioasă impune în unele cazuri depășirea celor 200 de pagini menționate de autor. Cel de-al doilea aspect la care doresc să mă refer este cel al sistemului academic în care se face cercetarea. Dacă vorbim de spațiul românesc cu sistemul bologna este evident că în 3 ani te vei limita la 200 de pagini. Anterior introducerii acestui sistem doctoratul dura 5 ani.
Nu cunosc foarte bine sistemele occidentale așa că nu voi vorbi despre ele. Știu doar că ele sunt diferite de sistemul românesc și se pune accent pe cercetare.
Istorie Evanghelica 