Ce am învățat despre religie la 9/11?
La împlinirea a 10 ani de la evenimentele din 11 septembrie 2001, pe blogul publicației Washington Post au fost prezentate răspunsurile multor personalități la două întrebări „Ce am învățat despre religie în ultimii 10 ani?” și „Care a fost impactul spiritual al 9/11?”
Rick Warren (pastorul megabisericii Saddleback): „Sunt 3 lecții de învățat de la 9/11. Unu, viața este un dar, este fragilă și scurtă. Orice ai vrea să faci cu viața ta, fă-o repede. Doi, fiecare avem nevoie de o comunitate. Trei, fiecare are un gol spiritual pe care numai Dumnezeu îl poate umple.”
Dalai Lama: „Trebuie să învățăm din amintirile dureroase de la 11 septembrie și să fim și mai conștienți de consecințele distructive ce apar atunci când cedăm în fața sentimentelor de ură.”
Deepak Chopra: „Catastrofele nu sunt o formă de pedeapsă divină, un test la care suntem supuși de Dumnezeu, o dovadă a păcatului sau mesaje secrete venite de dincolo. Ele sunt o parte a lumii noastre împărțite, iar o astfel de lume reflectă inima noastră împărțită.”
Tony Blair: „Am avut o serie de succese împotriva celor ce au plănuit aceste atacuri, dar ideologia extremistă care le-a alimentat acțiunile încă există.”
Imamul Feisal Abdul Rauf (promotor al moscheii din apropierea Ground Zero): „Americanii ar trebui să treacă în noul deceniu înțelegând că Islamul radical este redus și își pierde constant forța.”
Karen Armstrong (profesoară de religie): „După 10 ani lumea este mai polarizată iar religia – din motive evidente – este văzută mai degrabă ca o parte a problemei decât una a soluției.”
Rev. Katharine Jefferts Schori: „Cel mai măreț memorial pentru cei ce au murit acum 10 ani ar fi o lume înclinată mai mult spre pace.”
Cardinalul Donald Wuerl: „Iisus Christos ne oferă antidotul nu numai în fața acestui uriaș act de violență – de acum numit simplu 9/11 – ci tocmai rădăcinii și sursei tuturor acestor manifestări de ură.”
Rabinul David Wolpe: „Credința se poate transforma în răutate atunci când oamenii ajung să creadă cuvântul lui Dumnezeu este tot atât de limitat cât este o inimă nemulțumită. Credința poate fi tot atât de mare cât cerul și poate fi vindecătoare ca atingerea persoanei iubite atunci când înțelegem că Dumnezeu vrea bunătate.”
Daniel Dennett (filosof, ateu): „Nu cred că 9/11 ne-a învățat ceva nou despre religie, ceva ce nu știam. A fost evident de multă vreme – chiar și pentru cei ce sunt foarte religioși – că fanatismul religios este un factor extrem de periculos care duce la deraierea unor oameni care altfel sunt normali și binevoitori.”
Thomas Monson (liderul mormonilor): „Se pare că cea mai mare parte a renașterii credinței de după 9/11 s-a risipit în anii care i-au urmat. Nu ar trebui să vină o tragedie ca să ne aducem aminte de Dumnezeu.”
Despre vectorii de apărare împotriva extremismului religios
Mai întâi, o întâmplare. Eram pentru prima oară în Anvers (Belgia) în această vară când mi-am propus, într-o după-amiază, după ce am vizitat oraşul şi două muzee, să ajung într-un cartier şi să caut o anume biserică. Cum nu-mi place să mă uit pe hartă din cinci în cinci minute în timp ce merg pe jos, m-am lăsat dus de intuiţie şi de simţul orientării. Numai că de această dată am ajuns în cu totul altă parte. Am descoperit o biserică, era, desigur, închisă, cum sunt majoritatea în zona flamandă. Mai exact, cu excepţia marilor catedrale, sunt deschise (unele) doar trei (!) ore pe zi. În faţă era o mică piaţetă unde toate băncile erau ocupate numai de arabi îmbrăcaţi în binecunoscutul costum tradiţional. Unii jucau table, alţii vorbeau zgomotos etc. Ceea ce m-a frapat însă a fost faptul că la uşa bisericii (catolică, cel mai probabil) erau 3-4 copii care jucau mingea trimiţând-o în uşa edificiului religios. Am scos aparatul de fotografiat ca să reţin momentul. Unul dintre tineri, mai măricel, de vreo 15-16 ani, îmbrăcat la rândul său în costumul tradiţional, a zbughit-o din cadru astfel încât să nu-l prind. Nu ştiu dacă se simţea cu musca pe căciulă, dar i-am mulţumit amical (în realitate, am apucat să-l prind la marginea pozei). Şi, vorbind în engleză, l-am chemat mai aproape. Unde este moscheea voastră, l-am întrebat? Uite-acolo, la vreo 300 de metri, mi-a răspuns tânărul încântat de întrebare. OK, să ştii că fiul meu nu va juca niciodată mingea cu uşa moscheii tale, i-am spus zâmbind. Încredinţat că tânărul a înţeles ceea ce i-am zis, după figura pe care a făcut-o, m-am îndepărtat, înconjurând biserica, ca să mai fac câteva fotografii, chiar dacă, aveam să descopăr, nu era cea pe care o căutam. După doar două-trei minute tânărul a apărut însoţit de un altul, cam de aceeaşi vârstă, şi, de pe celălalt trotuar, a strigat arţăgos către mine, ca şi cum ar vrea să mă înjure, într-o engleză aproximativă: “You are American or Great Britain?”. I-am dat un răspuns parţial greşit: i-am spus că sunt român.
Puteți citi continuarea articolului pe http://www.contributors.ro/
Post Scriptum: Articolul exprimă punctul de vedere al autorului cu care editorul site-ului istorieevanghelica.ro nu este întru totul de acord (referire la partea a doua a articolului pe care nu am preluat-o).
Omenirea îl vede pe Dumnezeu în 4.300 de moduri

Religia cu cea mai mare creştere a numărului de adepţi este Islamul
V-aţi întrebat vreodată câte religii există în acest moment pe Terra?
Ei bine, numai în prezent există peste 4.300 de religii, prereligii, biserici, culte sau organizaţii care îi împart pe cei aproape şapte miliarde de locuitori ai planetei. Probabil că nu vom şti niciodată câte credinţe au fost răspândite pe Pământ, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele au dispărut înainte de a fi consemnate în datele oficiale sau înainte măcar ca oamenii care le urmau învăţăturile să apuce să le propovăduiască printre semenii lor.
Şi pentru că religia este un aspect extrem de important al societăţii globale vă propunem o scurtă trecere în revistă a celor mai importante date legate de credinţele de pe Terra.
Creştinii, o treime din populaţie
Creştinismul este religia care adună cei mai mulţi adepţi la ora actuală. Un raport ONU pe anul 2011 ne arată că pe Terra există nu mai puţin de 2.262.448.731 de creştini declaraţi, mai precis 33,32% din totalul populaţiei globale.
Locul doi în topul celor mai influente credinţe este ocupat de Islam, cu 1.426.592.072 credincioşi (21,01 %). Hinduismul ocupă locul al treilea cu 900.362.250 de adepţi, şi asta în timp ce pe locul patru se situează agnosticismul, cu aproape 800.000.000 de persoane (11,77%). Agnosticismul nu apare în multe dintre datele oficiale. El nu poate fi considerat o religie, motiv pentru care cei care susţin că nu pot proba existenţa divinităţii, deşi nici nu o neagă (ateism), nici nu o afirmă (deism), nu sunt trecuţi în statistici.
Budismul, religiile populare chineze şi credinţele tribale ocupă locurile următoare în topul celor mai practicate culte. Ateismul a adunat tot mai mulţi adepţi în ultimele decade, ajungând la circa 158 de milioane de locuitori din totalul populaţiei globului, cei mai mulţi dintre ei regăsindu-se în Japonia şi Europa.
Creştinismul este religia cu cei mai mulţi credincioşi

6,2 miliarde de locuitori s-au declarat adepţi ai unei anumite religii.
158 de milioane de oameni sunt atei, cei mai mulţi fiind în Japonia şi în Europa.
Ascensiunea Islamului
Situaţia se poate schimba dramatic în viitorul apropiat. Pe fondul creşterii numărului de locuitori la nivel global, creştinismul pare să piardă tot mai mult teren în faţa Islamului, religia cu cea mai puternică ascensiune din ultimii ani.
Dacă în ţările non-musulmane, rata creşterii populaţiei este de doar 1,12%, în ţările musulmane aceeaşi rată creşte până la 1,8%. În plus, Islamul este religia cu cea mai mare rată de creştere a numărului de adepţi, 1,84% pe an, urmată de religia Baha cu 1,7%. Creştinismul se află doar pe locul al şaselea în lume, cu o rată de creştere a numărului de credincioşi de doar 1,32% pe an.
Conform unui raport dat publicităţii de Carnegie Endowment for International Peace, dintre cei aproximativ 8 miliarde de locuitori ai planetei care vor exista peste aproximativ 20 de ani, peste 25% vor fi musulmani. Paradoxal, după atacurile de la World Trade Center, numărul persoanelor care şi-au schimbat religia adoptând Islamul a crescut simţitor. Numai în Marea Britanie, aproximativ 20.000 de persoane se convertesc la Islam în fiecare an. Acelaşi raport indică faptul că în anul 2050, pe Terra vor exista nu mai puţin de 2,63 miliarde de musulmani, faţă de 3,6 miliarde de creştini.
Mai mulţi atei
Ateismul pare să adune mai mulţi adepţi în rândul populaţiei. Dacă în Statele Unite ale Americii, spre exemplu, doar 4% din populaţie a declarat că nu crede în Divinitate (categorie care îi include pe atei şi pe agnostici), în Suedia procentul este de nu mai puţin de 85%. 80% din cetăţenii danezi afirmă că nu au nicio religie, în timp ce 60% din finlandezi susţin acelaşi lucru. 65% din japonezi s-au declarat atei sau agnostici.
98,9% din români spun că sunt creştini
În topul ţărilor în care domină creştinismul conduce detaşat Vaticanul, cu 100% de romano-catolici în rândul populaţiei (500 de locuitori), situaţie întâlnită şi în Panama şi Samoa.
Pe locul următor se situează România, cu 98,9% creştini (86,8% ortodocşi, 6,5% protestanţi, 4,7% romano-catolici şi 0,9% greco-catolici). Cu 18.817.975 de credincioşi, la care putem adăuga şi circa 720.000 din Republica Moldova, Biserica Ortodoxă Română este cea de-a doua din lume ca mărime, după Biserica Ortodoxă Rusă.
100% dintre locuitorii Arabiei Saudite s-au declarat islamici. În Afganistan, 99,99% dintre cetăţenii acestei ţări sunt musulmani. Budismul predomină în Cambodgia (96%) şi în Thailanda (94,6%), iar hinduismul este majoritar în Nepal (86,5%) şi în India (82%).
Nu lăsaţi rutina să răpească timpul de rugăciune
“Dragi tineri, întorcându-vă după vacanţă la activităţile obişnuite, vă invit să găsiţi în fiecare zi timpul pentru a conversa cu Dumnezeu”
Papa Benedict al XVI-lea
http://www.catholica.ro/2011/09/08/nu-lasati-rutina-sa-rapeasca-timpul-de-rugaciune/
Este legitima discriminarea si persecutarea protestantilor pe motiv ca nu au vechime istorica?
Întrebarea care dă titlul acestui articol este în opinia noastră una legitimă, care se naște în urma comentariului primit de la George Enache, la articolul ONU: Monopol ortodox în religia Republicii Moldova.
Măcar prioritate are tot o religie crestina …si nu altceva. Dati slava lui Dumnezeu pentru asta, ca altfel poate ingaduie ceva mai rau si stiti la ce ma refer.
2. Ar fi chiar culmea ca sa nu fie ortodoxia religia cu prioritate în Moldova, doar cine a aparat tara asta? Toti domnitorii cu ostile lor care si-au varsat sangele pentru tara asta, pentru credinta lor ortodoxa, si acum veniti voi protestantii sa va cereti partea, voi care nu ati facut nimic pentru ea. Eu sunt din Romania, dar daca ar fi sa piara ortodoxia vreodata, în Moldova va fi ultimul loc unde ar pieri. Insa nu o sa piara, pentru ca ea este biserica lui Hristos pe care nici portile iadului nu o vor birui, precum zice în Scriptura. Ea a fost, este si va fi, in schimb toate miile astea de religii pe care voi le-ai inventat dezvoltat si dus mai departe prin alte ramificatii nu au fost ci au apărut, si nu au continuitatea de care se zice în Biblie ca nu vor pierii. (?) Doar o religie poate sa duca sprea adevărata cale, si aici vorbim ori de ortodoxie, ori de catolicism, doar aceastea au avut continuitate de cand a venit Hristos si pana acum. Restul au apărut în mintea unor oameni care nu au avut nici o treaba cu Dumnezeu, ci doar s-au revoltat pentru anumite probleme si dintr-o data s-au trezit cu un numar mare de adepți.
Studiati istoria ca stiu ca nu va place, pentru ca nu va avantajeaza pe voi deloc, pentru ca nu aveti istorie si nu sunteti in istorie. Aveti istorie de două trei sute de ani, pe cand ortodoxia are de 2000 de ani.
După cum se observă, mesajul acreditează ideea că persecuția protestanților de către ortodocși este ceva normal și că ei ar trebui să accepte acest lucru, dat fiind faptul că nu au vechime istorică. Pe de altă parte a afirma că protestantismul nu are istorie deoarece a apărut în istorie acum cinci sute de ani; este un fapt neadevărat și neștiințific. În ceea ce privește originea ortodoxiei, pe ce bază putem afirmă că ea este de origine divină? Putem afirma cu certitudine ca la rândul ei ortodoxia a apărut ca urmare a unei decizii omenești, motiv care nu justifică absolut deloc acțiunile pe care aceasta le-a inițiat împotriva altor biserici creștine. Dacă tot vorbim de vechime amintim aici afirmația Mântuitorului: „Cei din urmă vor fi cei dintâi” care demonstrează faptul că Împărăția Cerurilor se ia cu năvală și că nu vechimea contează ci faptele dovedite de smerenia inimii.
În ceea ce privește faptele pe care raportorul ONU le aduce în discuție, în urma lecturării articolului se constată faptul că acesta nu aduce în discuție vechimea Bisericii Ortodoxe, ci discriminările la care aceasta supune celelalte culte.
În Moldova s-a constatat monopolul bisericii ortodoxe în detrimentul celorlalte culte religioase.
Bielefeldt recunoaște libertatea religioasă din Moldova și faptul că este un stat laic, dar atrage atenția asupra unei concepții ce poate duce la situații periculoase – aceea că „doar o singură tradiție religioasă trebuie să servească drept element constitutiv sau stâlp al societății.”
Oficialul ONU a dat exemple în care credincioșii baptiști nu au putut fi îngropați în cimitirele comunitare ortodoxe, sau în care simboluri sau așezăminte ale altor religii au fost profanate.
Suntem în secolul XXI și vorbim de libertate religioasă. În ceea ce privește vechimea, după cum se știe, și protestanții au o genealogie care merge până în vremea Domnului Isus, nu numai ortodocșii. Cu toate acestea, din punctul nostru de vedere problema nu constă în vechime ci în valori, și schimbările pe care le-au promovat ortodoxia, catolicismul și protestantismul, valori care au modelat diferit spațiul occidental de cel răsăritean. Există o serie de discuții și studii referitoare la rolul ortodoxiei în viața Țărilor Române, care reliefează faptul că noi nu suntem ortodocși de 2000 de ani, precum și faptul că alegerea religiei s-a datorat unor considerente politice. Dacă Vaticanul ar fi oferit domnitorilor români recunoașterea statutului pe care ei îl doreau împreună cu privilegiile care ar fi decurs din acest fapt, domnitorii români ar fi îmbrățișat religia catolică. Alegerea și menținerea ortodoxiei s-a datorat, dincolo de considerentele personale, considerentelor politice. În ceea ce privește protestantismul, acesta a fost perceput ca pe ceva străin datorită originii occidentale, dar și a faptului că era religia îmbrățișată de către unguri, sași, secui. Atunci când se amintește de rolul domnitorilor români în apărarea ortodoxiei, George Enache, are în vedere cu precădere pericolul otoman, însă consider că și acest aspect trebuie nuanțat. Spun acest lucru deoarece în facultate m-am ocupat la un moment dat de un aspect similar, anume de ce nu ne-au transformat otomanii în pașalâc. Ca urmare a studierii mai multor surse am ajuns la concluzia că acest lucru s-a datorat unei conjuncturi internaționale, situației interne din Imperiul Otoman, precum și a intereselor strategice ale Imperiului care aveau mai multe avantaje din exploatarea teritoriului nostru prin intermediul unor obligații în natură sau bani, decât prin ocuparea teritoriului și impunerea statutului de pașalâc(după cum istoricii au demonstrat, Bulgaria, deși a fost integrată în Imperiul Otoman, a avut un regim economic -de exploatare- mai blând decât noi.) Prin aceasta am vrut doar să aduc în discuție mitul independenței. Nu am studiat evoluția culturală și religioasă a Bulgariei în timpul ocupației otomane, însă consider că dincolo de dezavantajele de ordin economic, au existat indubitabil și avantaje ale statutului de „independență controlată” a Țărilor Române pe parcursul Evului Mediu.
Un alt aspect care merită adus în discuție este rolul protestantismului în viața culturală a românilor. Iată că deși nu „au istorie”, protestanții au făcut istorie. Când mă refer la rolul cultural am în vedere celebrarea slujbelor religioase și traducerea Bibliei și a celorlalte cărți de cult în limbile naționale, respectiv limba română.
Un aspect foarte important în acest context este acela al reciprocității. Astfel, în Occident, Biserica Ortodoxă se bucură de libertate religioasă, de recunoaștere, aspecte care includ și libertatea prozelitismului. A face prozelitism în Occident pe teritoriul protestant(vezi spre exemplu America) este ceva normal pentru ortodoxie, însă nu este de acord să acorde aceeași libertate religioasă și protestantismului în spațiul răsăritean, acolo unde este religie majoritară.
Pentru completarea informațiilor prezentate în cadrul acestui articol, precum și pentru a înțelege evoluția din punct de vedere religios a românilor, recomand o serie de articole și cărți, referințe care pot fi completate și cu alte resurse identificate de către cititori.
Cele 6 ipostaze ale creștinului din România
Razvan Theodorescu: E o enormitate a afirma ca ne-am nascut ortodocşi
De ce religia catolică a cumanilor nu i-a influenţat pe români. Interviu cu Neagu Djuvara
Baptisti sunt protestanti sau neoprotestanti?
Cine sunt creştinii după Evanghelie?
John Stott, Esența creștinismului în 10 cuvinte
Dorin Dobrincu, Legea cultelor: text, subtext si context
Intoleranţă religioasă reciprocă – lumea creştină vs. lumea musulmană
BOR și atitudinea fata de societatea civila via Contributors
Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona
Cine sunt baptistii? Preambul al Statutului Cultului Creștin Baptist
Cum înțeleg baptiștii notiunea de traditie
Marius Cruceru despre elementele distinctive și definitorii ale Bisericii baptiste
Biserica Creștin Baptistă ”apără Omul și demnitatea umană”
Cărți
George Hancocock-Ștefan, Impactul Reformei asupra Românilor între 1517-1645
Paul Negruț, Biserica și Statul
Giovani Filoramo (coord.), Istoria religiilor
Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine
Daniel Barbu, „Etica ortodoxă și „spiritul” românesc„, în Daniel Barbu (coord. ), Firea românilor
Iosif Țon, Credința adevărată
William R. Estep, Istoria anabaptiștilor
Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalist
Interviu ocazionat de un an de la lansarea cărții „Răscumpărarea memoriei”
Cu ocazia împlinirii unui an de la lansarea cărții Răscumpărarea memoriei. Cultul Penticostal în perioada comunistă, autorul acesteia, Vasilică Croitor, a acordat un interviu pe această temă. Jurnalistul „a fost interesat de ceea ce a urmat în anul care s-a scurs de la lansarea cărții, precum și de perspectivele de viitor ale acestui demers”.

Dorin Dobrincu, Vasilică Croitor, Mihail Neamțu
Sursa: Răscumpărarea memoriei
ONU: Monopol ortodox în religia Republicii Moldova
În Moldova s-a constatat monopolul bisericii ortodoxe în detrimentul celorlalte culte religioase. Informația a fost dată de Heiner Bielefeldt, raportor special al ONU privind libertatea religiei sau credinţei, în urma vizitei de o săptămână făcută în țara de peste Prut.
Bielefeldt recunoaște libertatea religioasă din Moldova și faptul că este un stat laic, dar atrage atenția asupra unei concepții ce poate duce la situații periculoase – aceea că „doar o singură tradiție religioasă trebuie să servească drept element constitutiv sau stâlp al societății.” În Constituția Moldovei apare ideea că religia creștin-ortodoxă e prioritară. Bielefeld e de acord că va fi dificil pentru politicieni dar „excluderea acestui punct va fi soluția ideală”.
El a propus guvernului și emiterea unei legi antidiscriminare care să îmbunătățească relațiile între ortodocși și protestanți, evrei sau musulmani. Oficialul ONU a dat exemple în care credincioșii baptiști nu au putut fi îngropați în cimitirele comunitare ortodoxe, sau în care simboluri sau așezăminte ale altor religii au fost profanate. Temerea de islamismul extremist a dus la întârzierea până anul acesta a înregistrării comunității musulmane din Moldova.
Rezultatele misiunii raportorului special vor fi expuse într-un raport al Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, în martie 2012.
What Makes Evangelicalism Evangelical?
The evangelical movement in America emerged in the twentieth century as conservative Protestants sought to perpetuate an intentional continuity with biblical Christianity. While the roots of the movement can be traced through centuries prior to its emergence in twentieth century America, its organizational shape appeared mainly in the years after World War II. And, as anyone who considers the movement with a careful eye understands, evangelical definition has been a central preoccupation of the movement from the moment of its inception.

The word “evangelical” long predates the coalescence of the evangelical coalition of the last century. The word has been applied to Methodism in the eighteenth century, to nonconformists and low church Protestants in Great Britain in the nineteenth century, and to a host of groups, churches, and movements ever since. As early as the nineteenth century, frustration and confusion arose over the use and misuse of the term. The seventh Earl of Shaftesbury expressed the late-nineteenth century frustration when he declared, “I know what constituted an evangelical in former times . . . I have no clear notion what constitutes one now.”
In this light, one is tempted to identify with the late Justice Potter Stewart, who during deliberations of the U. S. Supreme Court in a 1964 case concerning pornography, simply declared: “I know it when I see it.”
In the most common usage of the term, it works in almost this very sense. An evangelical is recognized by a passion for the Gospel of Jesus Christ, by a deep commitment to biblical truth, by a sense of urgency to see lost persons hear the Gospel, and by a commitment to personal holiness and the local church. In any event, this is what we should hope to recognize as authentically evangelical.
But there is more to the question, of course. Honesty requires that the term be defined by its necessity. In this sense, evangelical has been and still remains a crucial term because we simply cannot live without it. Some word has to define what it means to be a conservative Protestant who is not, quite simply, a Roman Catholic, nor a theological liberal. While Catholics and liberal Protestants may speak of themselves in terms of an evangelical spirit (and both have), the term makes no sense as applied to a movement unless it is held to be clearly distinct from both Roman Catholicism and Protestant Liberalism. Yet, there is more to the story of course, since the evangelical movement was also born out of a deep concern to identify a posture distinct from that of Protestant Fundamentalism.
There have been attempts to replace the term with something more useful, but such efforts have met with little success. The reason for this is quite simple – the word really does accomplish what it sets out to do. It functions as a descriptor for many millions of Christians for whom no other aggregate denominator is appropriate. The word has enduring value precisely because we cannot operate without it.
That is not to say that its use is uncontroversial. Dissatisfaction with the term was evident among many of the young leaders of the “New Evangelicalism” which emerged with such energy in the years just after World War II. Driven by a determination to distinguish themselves from separatistic Fundamentalism on the one hand, and Protestant Liberalism on the other hand, these ambitious founders of contemporary evangelicalism laid hold of the only term that seemed to describe their identity and aspirations. What other term would serve so well?
During the 1970s and 1980s, laments over the word and its usage led figures such as William J. Abraham to argue that the word is an “essentially contested concept” – a concept borrowed from the world of philosophy. Abraham, a leading intellectual figure on the evangelical left, argued that the term was almost always used in the context of theological judgment. Yet, he asserted, “There is no single essence or one particular condition that captures the achievement concerned or will be agreed upon by all evangelicals.” Of course, even in making his argument, Abraham had little choice but to use the term “evangelicals” even as he argued that the concept is “essentially contested.”
In my view, evangelical definition must be placed within three distinct but overlapping contexts. We should consider evangelicalism in historical, phenomenological, and normative senses. None of these can stand alone, and I will argue that all three are needed in order to understand evangelicalism and to consider the question of evangelical identity.
In its historical usage, in the English-speaking world the term goes back at least to the early eighteenth century. D. W. Bebbington traces evangelical history to the spiritual awakenings of that era and to and to the famed ministries of figures such as George Whitefield and the brothers John and Charles Wesley. In this sense, the earliest evangelicals were British Methodists and their spiritual cousins, whose infectious love for the Gospel, concern for social justice, and commitment to holy living shaped the religious life of both the British Isles and North America.
Later, the term was applied to the nonconformists and low church Anglicans who stood apart from the influence of Anglo-Catholicism in the Church of England and from the developing theological liberalism that had already reached into both Anglican and non-conformist churches and institutions. In this sense, a figure like Charles Spurgeon, the great Baptist preacher of nineteenth century London, is seen as a paradigmatic evangelical type – and one who was already deeply concerned about theological compromise within evangelical circles.
In the United States, the term was often applied as it had been in European contexts – as a synonym for Protestant. The heirs of the Reformation were simply described as evangelical as a way of stressing a positive identity other than just being known as non-Catholic.
In the early twentieth century, the term was often applied to a spirit of evangelism and Gospel energy. But, as the nation was rocked by the Fundamentalist/Modernist controversy in so many churches anddenominations, the word caught the attention of some conservative Protestants who steadfastly opposed theological liberalism, but who also wanted to distinguish themselves from Fundamentalism.
The controversies and church battles between the Fundamentalist and Modernist forces in the early decades of the twentieth century revealed rival understandings of the Christian faith. The Modernists claimed to be saving Christianity by accommodating Christian theology to the anti-supernaturalism that increasingly shaped the thought life and worldview of the intellectual classes. They adopted higher-critical approaches to the Bible and its interpretation, revised virtually all of Christianity’s core doctrines, and transformed the life of denominations, institutions, and churches that had formerly held to far more conservative beliefs. They relativized the creeds and gained control of the organizational infrastructures of most of the mainline Protestant denominations.
The Fundamentalists pledged themselves to oppose this theological revolution and return to the “fundamentals of the faith.” They sought to resist and to reverse the liberal trends within their churches and denominations, and battle after battle ensued. The Fundamentalists mounted a massive movement, holding Bible conferences and establishing networks of preachers and laypersons. But, in the end, battle after battle was lost. The governing structures of the mainline denominations were filled with either liberals or their “moderate” supporters.
In the years between the two great wars, the Fundamentalists generally separated from the established denominations, forming their own universe of Bible colleges, seminaries, publishing houses, and even denominations. After the public humiliations of the Scopes Trial and other developments, Fundamentalism began to drop out of the nation’s intellectual conversation. Liberals controlled the denominations, the established denominational colleges and seminaries, and the prestigious pulpits. The Fundamentalists were relegated to a constellation of Bible colleges, newspapers, Bible conferences, and publishing houses. They also seized upon new technologies, particularly radio, in order to get their message to a mass audience.
After World War II was over, a movement of young leaders, pastors, theologians, evangelists, and organizers came together in an effort to create a new conservative alternative to Fundamentalism. They were, in fact, the founding fathers of modern evangelicalism – men such as Billy Graham, Harold John Ockenga, Carl F. H. Henry, and Charles Fuller. Some, such as Carl Henry, E. J. Carnell, Gleason Archer, and Kenneth Kantzer, pursued doctoral degrees at prestigious universities in order to gain access to the larger intellectual conversation. These “New Evangelicals,” as they styled themselves, were determined to maintain a clear and unquestioned commitment to theological orthodoxy and to oppose theological liberalism in all its forms. Yet, they also wanted to distinguish themselves and their movement from Fundamentalism, which they identified with anti-intellectualism, a lack of serious theological engagement, a withdrawal from social responsibility, and an eccentric list of theological preoccupations.
Over time, these leaders created their own constellation of churches, evangelistic associations, colleges and universities, theological seminaries, publishing houses, and mission agencies. They sought to unify conservative Protestants into a coherent and credible movement. In their view, the movement should appeal to conservatives still remaining within the liberal denominations, as well as to Fundamentalists who had grown weary of the debates and factionalism of the Fundamentalist movement. They established a central periodical, Christianity Today, launched in 1956 as a conservative alternative to the liberal The Christian Century. As founding editor Carl F. H. Henry made clear, Christianity Today would engage the issues of the day from a posture of intellectual engagement and credibility.
Over the last half of the twentieth century, these leaders and their heirs had built a massive evangelical movement that, by the last quarter of that century, had captured the attention of the larger public, even if it failed to make much headway toward the recovery of the mainline denominations. Through their colleges and seminaries, publishing houses and periodicals, media empires and extensive networks, the evangelicals created a major “third force” in American life, distinguished from both a newly-assertive Catholicism and the mainline Protestant denominations even then in marked numerical decline.
By the 1970s, it was impossible to speak knowledgeably about religion in America without acknowledging the existence and influence of the Evangelicals. This did not mean, however, that observers of the movement had a clear grasp of what constituted evangelical identity. Frankly, it did not even mean that the leaders of the movement shared a common understanding of evangelical identity among themselves.
The challenge of defining evangelical identity remains one of the most important challenges for the movement – and one that entails no small amount of controversy. This much is clear – there is no way for any responsible evangelical to avoid this challenge. To do so is to consign the word to eventual meaninglessness, and to deny evangelicals the right and responsibility to define themselves in theological terms. That is far too high a price to pay.
Adapted from R. Albert Mohler Jr.’s weblog at www.albertmohler.com.
http://www.christianpost.com/news/what-makes-evangelicalism-evangelical-55110/
9/11: Christians Ready to Cry Out to God for Awakening
As Americans prepare to reflect on the physical and emotional scars left behind by the 9/11 terrorist attacks, the Awakening America Alliance and Cry Out America are leading a national effort to pray for God to usher in a spiritual awakening in the United States.
-
(Photo: REUTERS/Jason Reed)The entrance to the Pentagon Memorial is shown near Washington, August 23, 2011. The United States will commemorate the 10th anniversary of September 11, 2001 attacks next month.
In addition to asking churches to pray during Sunday morning services on Sept. 11, the date of the 10th anniversary of the attacks, there are also prayer gatherings scheduled to take place in thousands of different counties across the United States later that same day.
Billy Wilson, executive director of the International Center for Spiritual Renewal and the chair of the Awakening America Alliance (AAA), describes 9/11 as “one of the greatest wake-up call days of our generation.” Cry Out America was formed with the hope that God would lead the country into an even greater spiritual awakening.












