Remember Rusalii 1985 la BCB Nădejdea București – Dumitru Lungu
Dumitru Lungu rememorează de Rusalii 2017 dărâmarea clădirii Bisericii Baptiste Nădejdea (Giulești) din București de Rusalii 1985.
Partajează asta:
PressOne: MODELE de CURAJ. Greti, îngerul închisorilor comuniste
PressOne prezintă în acest material biografia unei adolescente, Gertrud Bader, care în anul 1958 a comunicat timp de 8 luni cu deținuții de la Gherla și i-a ajutat să-și vadă iubitele. La momentul arestării, Gertrud Bader era o adolescentă care locuia lângă penitenciarul Gherla, iar pentru acțiunea ei avea să fie supranumită îngerul închisorilor comuniste:
La sfârșitul anilor ’50, ea a reușit să schimbe mesaje, timp de mai multe luni, cu câțiva deținuți ce primiseră pedepse grele pentru „uneltire contra orânduirii sociale”.Alfabetul Morse îl mijlocea pe cel al dreptății și al iubirii.Greti nota adresele logodnicelor sau ale soțiilor celor închiși și apoi le trimitea ilustrate cu indicații exacte privind data și ora la care să se prezinte în cimitirul de lângă zidul închisorii.Fiecare femeie trebuia să aibă un buchet imens de flori, albe sau roșii, pentru a fi recunoscută de iubitul său, aflat la una dintre ferestrele pușcăriei.Greti își semna răvașele cu numele abatelui Faria, bătrânul închis de-o veșnicie din Contele de Monte Cristo. Le expedia când de la Dej, când de la Cluj sau de la Bistrița, într-o încercare de pierdere a urmelor.A fost arestată la 8 august 1958. Avea 17 ani și a primit o condamnare de 7 ani de închisoare. A ispășit aproape doi ani, la Cluj, Miercurea Ciuc și, în final, chiar la Gherla, unde, deși grațiată, a stat câteva săptămâni pentru a-și lua ultima porție de umilință.
Procesul a fost dur. La 16 octombrie 1958, Greti a fost condamnată la 7 ani de închisoare. Judecătorul i-a înăsprit pedeapsa după ce ea l-a invocat pe Dumnezeu.
Greti a avut curajul să spună că, pentru a i se proba vinovăția, la proces fuseseră aduși deținuți falși.
Cel care împărțea legea la Tribunalul Militar Cluj a căutat s-o provoace:
– Să știi că, dacă n-ai fi minoră, aici ți-ar putrezi oasele pentru ceea ce ai făcut. În loc să te alături societății comuniste moderne, te-ai alăturat bandiților și dușmanilor țării.
– În orice caz, m-am alăturat oamenilor care au vrut binele României și nu răul care este astăzi.
Obrăznicia era de neacceptat.
– Da? Nu-ți place?
– Nu-mi place, nu-mi place!
– Da? Atunci aici vei muri.
– Dacă există Dumnezeu, atunci Dumnezeu va decide dacă voi muri aici sau voi fi cândva liberă. Dar eu cred că voi fi liberă.
– Auzi, grefier? Te rog să treci imediat: a doua sentință o primește pentru că este creștină și crede în Dumnezeu. Asta se pedepsește. (subl M.S.)
Prezentarea unor astfel de modele este un lucru necesar pentru cunoașterea istoriei noastre. Astfel de biografii sunt relevante și pentru cei care nu au trăit în sistemul comunist fiindcă oferă asupra acelei lumi o altă imagine, creionează tabloul real și nu unul ideatic.
Partajează asta:
PressOne: Povestea lui Nicolae Tomaziu, cel mai bătrân supraviețuitor al Gulagului românesc
Vă invit să citiți un material interesant despre un domn extraordinar, Nicolae Tomaziu în vârstă de 101 ani, cel mai vârstnic supraviețuitor al Gulagului Românesc. Sunt istorii trăite, povești de viață cu care nu te întâlnești la orice pas. Dincolo de aspectele menționate materialul este util datorită referirilor la istoria noastră, una pe care trebuie să o cunoaștem și poate, de ce nu, să învățăm ceva din ea. Este o „Istorie care nu se învață la școală”, dar care ar trebui să se învețe în familii. Deși a trecut prin al al doilea război mondial datorită faptului că s-a aflat printre tinerii care protestau în anul 1947 împotriva noului regim care se instaura în România după 1945, acesta a fost arestat, bătut, trimis la Canal, iar apoi, într-un final eliberat. Însă, după cum rememorează domnul Tomaziu, „închisoarea nu se terminase în ziua când a ieșit de la Canal mai mult mort decât viu, ci a continuat și în libertate, în fiecare zi din lunga și încercata lui viață. A trebuit să îndure asta.” După moartea soției ajunge într-o situație precară, „era singur în mijlocul atâtor oameni care îl priveau fără să-l vadă.” Cu toate acestea, credința l-a ajutat să meargă mai departe, fapt pe care îl veți descoperi citind povestea acestui om extraordinar.
Viorel Ilișoi spune pe Press One povestea celui mai bătrân supraviețuitor al Gulagului românesc:
Nicolae Tomaziu s-a aflat printre tinerii care în 1947 protestau împotriva noului regim. Nu le era teamă. Vorba poetului Ion Caraion, erau tineri, aveau de unde muri. Și mulți chiar au murit pentru crezul lor, iar alții au murit pe dinăuntru, în pușcării, rămânând schilozi sufletește pe viață. (…)L-au dus la Direcția Generală de Securitate a Poporului Pitești. L-au înghesuit cu bocancii, să încapă într-o cămăruță în care n-ar mai fi încăput niciun șoarece.L-au bătut. Metodic, de sus până jos și de la cap la picioare, și pe-o parte, și pe alta. Cu bastonul de cauciuc la tălpi, cu ciomagul peste fluierele picioarelor, cu varga peste testicule, cu pumnii în ficat, cu palmele peste față, cu capul de perete.Să spună cu cine a mai fost la demonstrații. Și, având origine nesănătoasă, adică fiu de preot, să spună cu ce elemente dușmănoase mai este în contact. (…)
S-a rugat la Dumnezeu tot timpul, să-i dea putere să reziste, să rămână om. N-a declarat nimic. N-a vrut nici să semneze ce i-au pus anchetatorii în față. Dar ăsta nu era un motiv să nu fie condamnat.
Interviul integral poate fi citit aici: https://pressone.ro/primii-101-ani-din-viata-domnului-tomaziu/
Partajează asta:
Ioan Leric (22 martie 1927- 13 ianuarie 2017) – schiță biografică
Ioan Leric s-a născut în comuna Cuvin, foarte aproape de Arad, la 22 martie 1927, a fost botezat la biserica maghiară din Arad (biserica română neavând baptisteriu), pe 11 octombrie 1946, de Alexa Popovici. Adrian Pușcaș, ginerele pastorului Leric, căsătorit cu Magdalena (Pușcaș), a clarificat la rugămintea mea diferența dintre numele Iuan (așa cum apare în acte) și Ioan așa cum l-am cunoscut și a fost prezentat, evocat la înmormântare. Adrian Pușcaș a menționat faptul că știe de la socrul său că atunci când părinți acestuia (a lui Leric Ioan) au fost la primărie să înregistreze nașterea copilului funcționara era de etnie maghiară și „i-a pocit numele !! … și că degeaba părintele i-a repetat Ioan … IOAN …doamna aia zice Iuan și asa i l-a scris, … și asa a rămas în acte, dar numele lui spus de părinți era IOAN”.
Un aspect mai puțin cunoscut este acela că Leric Ioan a fost nepotul pastorului Jean Staneschi, teolog și muzician creștin, director al Seminarului Teologic Baptist din București.
În perioada 1946-1949, 1953-1954 urmează cursurile Seminarului Teologic Baptist din București pe care îl absolvă în anul 1954.
Absolvenții STB, promoția 1954 (1950-1954) cu Grec Traian, Românu Nicolae, Leric Ioan (ultimul din partea dreaptă jos)
Conform unui istoric al Bisericii Baptiste Emanuel din Ploiești, în anul 1950 Biserica Creștin Baptistă din Ploiești l-a ales ca pastor pe fratele Leric Ioan, absolvent al Seminarului Teologic Baptist din București, care s-a ocupat atât de slujirea pastorală, predicarea Evangheliei cât și de partea muzicală a Bisericii, în mod deosebit de cor. După 1951, pastorul Leric Ioan a avut mai multe probleme cu reprezentanții Ministerului Cultelor. Exemplificator în acest sens, se precizează în istoricul Bisericii Baptiste din Ploiești, este anul 1954, când în una din ședințele Comunității Baptiste de București acesta se împotrivea introducerii reglementării serviciilor divine în bisericile baptiste. De precizat faptul că informațiile sunt luate din lucrarea lui Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România, unde în mod eronat este menționat Leric Ioan ca fiind absolvent al Seminarului Teologic Baptist din București în anul 1950, când de fapt el a absolvit în anul 1954. Iată ce menționează Ioan Bunaciu în lucrarea menționată despre perioada petrecută de Leric Ioan la Ploiești și cauzele care l-au determinat să se transfere la Tulca, fără aprobarea Ministerului Cultelor. „În anul 1950 Biserica Baptistă din Ploiești l-a ales ca pastor pe Leric Ioan […], care s-a ocupat de și de bunul mers al corului bisericii. După 1951 pastorul Leric Ioan a avut multe probleme cu reprezentanții Ministerului Cultelor, astfel: în anul 1954 se împotrivea, într-una din ședințele Comunității Baptiste de București introducerii în biserici a reglementării serviciilor divine. În anul 1956, obosit de intrigile Ministerului Cultelor, se transferă ca pastor în biserica din comuna Tulca, județul Bihor, cea mai mare biserică baptistă din țară la ora aceea. Însă, pentru că se transferase fără aprobarea Ministerului Cultelor și în urma oficierii unui botez în biserica din Tulca, autoritățile i-au intentat un proces la Tribunalul din Oradea, fiind condamnat la doi ani de detenție, dar eliberat pe data de 23 august 1958 în urma unei amnistii guvernamentale, după ce ispășise câteva luni de temniță. După eliberare, pastorul s-a mutat la Lipova și a devenit funcționar al statului”. (Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România, p. 157).
Conform unor documente de arhivă am scris în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție acomodare și rezistență (1948-1965) faptul că Ministerul Cultelor îi retrage recunoașterea ca pastor fratelui Leric Ioan la începutul anilor 50, iar Uniunea Baptistă înaintează Ministerului un memoriu prin care solicită revenirea asupra deciziei. Între timp acesta a primit salariu din fondurile proprii ale bisericii în anii 1953 și 1954 prin încadrarea sa ca prezbiter fără a avea aprobarea Ministerului Cultelor.
În anul 1956 s-a transferat pastor la Biserica din Tulca, cea mai mare Biserica baptistă la ora aceea. La Biserica Creștină Baptistă din Tulca a fost păstor pentru o perioadă de aproximativ doi ani (1956–1958). Între anii între anii 1957-1958 sub păstorirea fratelui Ioan Leric în Biserica din Tulca a avut loc o mare trezire spirituală, iar numărul membrilor a atins cifra de 613 membri. În perioada menționată au fost botezate aproximativ 250 de persoane. Burtic Aurel menționează într-un comentariu pe Facebook faptul că „slujirea fratelui Leric la Tulca a fost scurtă ca timp (aproximativ 2 ani), dar cu rezultate deosebite în câștigarea oamenilor pentru Împărăția Domnului (aproximativ 300 persoane au fost botezate în perioada slujirii dumnealui).” Cu toată împotrivirea autorităților comuniste care făceau presiuni, fratele Leric a oficiat un botez nou-testamental cu un mare număr de persoane, după care a fost arestat, judecat și condamnat la doi ani de închisoare din care nu a executat decât două luni pentru că a fost grațiat.
Despre slujirea fratelui Leric Ioan la Biserica din Tulca avem unele informații oferite de Ioan Bunaciu în lucrarea Istoria Bisericilor Baptiste din România. Acesta menționează faptul că credincioșii baptiști din Tulca au întâmpinat dificultăți în realizarea construcției locașului de cult astfel că s-a intervenit la Dr. Petru Groza care a dispus eliberarea autorizației de construcție în anul 1954. „Lucrările la noua construcție au demarat cu mult entuziasm sub directa îndrumare a președintelui Cultului Baptist, I. R. Socaciu. A fost ridicată o clădire spațioasă cu balcon, birou pentru pastor, baptistier și o sală anexă. Pe atunci, aceasta era cea mai mare clădire a unei biserici baptiste din România. Important de reținut – scrie Ioan Bunaciu- este faptul că la construirea acesteia au ajutat și credincioșii baptiști din comună”. (p. 393) Aceste detalii sunt relevante pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat mai departe. În anul 1956 „pastor al bisericii a venit Leric Ioan, absolvent al Seminarului Teologic Baptist din București și fost pastor al bisericii baptiste din Ploiești. Venirea acestuia a produs o adevărată înviorare în biserică, fiind primul pastor cu pregătire teologică al acestei comunități și foarte bun muzician. Sub păstorirea sa au avut loc câteva botezuri mari, dar în anul 1958, în timpul unui botez pe care l-a oficiat, a fost arestat și condamnat la doi de închisoare de către Tribunalul Oradea pentru că nu-i fusese recunoscut transferul ca păstor al bisericii din Tulca.Cei doi ani i-a ispășit în două luni, fiind grațiat cu ocazia sărbătorii naționale de la 23 august 1958. După eliberare nu s-a mai întors la Tulca, astfel că biserica l-an ales ca păstor pe Tanc Aurel, absolvent al Seminarului Teologic Baptist din București.” (p. 393) Ioan Bunaciu menționează că s-a mutat în Lipova și a devenit funcționar al statului. (Ioan Bunaciu, istoria Bisericilor Baptiste din România, p. 156).
Despre perioada cât a stat în închisoare a vorbit Emil Bartoș care a menționat faptul că acolo pastorul Leric Ioan l-a întâlnit pe poetul creștin Traian Dorz, cel care îi oferă cel mai de preț lucru pe care îl avea la el, Evanghelia după Ioan.
A fost căsătorit cu Ana și împreună au avut două fete: Dana/ Daniela (Manea) și Magdalena (Pușcaș).
Adrian Pușcaș, ginerele pastorului Leric Ioan, menționează faptul, cunoscut de altfel de către credincioșii baptiști, că socrul său a fost un bun muzician (pianist, organist și dirijor de cor). O dovadă în plus este șui această melodie compusă de el și interpretată de fetele lui.
În anul 1970 se transferă ca membru în Biserica Creștină Baptistă Golgota din București. Este activ la orele de studiu biblic, pe care le-a și condus într-o anumită perioadă, a slujit în perioada în care a fost membru al bisericii și ca dirijor ocazional de cor, ca organist sau ca pianist. Un autodidact talentat, face numeroase misiuni la biserici din București și din țară. În ședința adunării generale a Bisericii Creștine Baptiste Golgota din București din data de 16 februarie 1979, fratele Leric Ioan a fost ales membru în comitetul Bisericii Baptiste Golgota.
După 1990, participă activ la înființarea Bisericii Creștine Baptiste Betel din Cartierul Ghencea alături de pastorul Dupu Constantin. Fratele Leric Ioan se va muta în Biserica Creștină Baptistă Betel din București unde va rămâne membru până la moartea acestuia survenită în luna ianuarie 2017.
Deviza de viață a pastorului Leric Ioan a fost: „Cel înțelept câștigă suflete pentru Dumnezeu”
Surse folosite în redactarea acestui material:
Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România, Editura Universității Emanuel, Editura Făclia, Oradea, 2006.
Ilie Pop, Silviu Jurjeu, Un secol de Har (1912-2012). Centenarul Bisericii Creștine Baptiste Golgota – prima biserică baptistă română din București, București, 2012, disponibilă online la adresa https://istorieevanghelica.ro/2016/11/08/ilie-pop-un-secol-de-har-1912-2012-centenarul-bisericii-crestine-baptiste-golgota-din-bucuresti/
Istoric al Bisericii Creștine Baptiste din Tulca, disponibil online la adresa www.protulca.ro/istoric
Istoric al Bisericii Baptiste Emanuel din Ploiești redactat de Irinel Cazacu (preluat de aici: http://revistacrestinulazi.ro/2010/10/biserica-baptista-emanuel-din-ploie%C8%99ti-scurt-istoric/)
Marius Silveșan, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție acomodare și rezistență (1948-1965), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012.
Vezi și
Maxima zilei – 26 octombrie 2015
Pastorul baptist Ioan Leric a trecut la Domnul!
1 Înmormântare Ioan Leric – Corul BCB Betel București
2 Înmormântare Ioan Leric – Cuvânt Emil Bartoș
3 Înmormântare Ioan Leric – Cuvânt Daniel Mariș
5 Înmormântare Ioan Leric – Grup frați din Biserica Creștină Baptistă „Emanuel” din Tinca
6 Înmormântare Ioan Leric – Cuvânt Otniel Ioan Bunaciu
7 Înmormântare Ioan Leric – Cuvânt Teodor Ioan Colda
Partajează asta:
Poarta Albă (2014) – Un film despre Colonia de muncă de la Poarta Albă
Adrian și Ninel se numără printre deținuții înghesuiți în vagoanele de marfă care tocmai au sosit într-unul din lagărele de muncă silnică de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În lagăr, periplul lor este dramatic. Printre cei condamnați alături de ei se găsesc profesori, avocați, poeți, filozofi, țărani, artiști, oameni de știință. Cu toții își dau seama treptat că munca forțată la Canal nu are scopul construirii unei căi de transport între Dunăre și Marea Neagră, ci crearea unui loc al suferinței organizate unde cei indezirabili regimului comunist trebuie exterminați. Filmul este inspirat din cartea Vărul Alexandru, de Adrian Oprescu.
Regia
Nicolae Margineanu
Cu
Cristian Bota, Sergiu Bucur, Mădălina Craiu
Partajează asta:
Sergiu Grossu despre Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC 1978)
În virtutea Decretului 153, promulgat în 1970, nenumăraţi creştini „neo-protestanţi” au fost acuzaţi că duc o existenţă „parazitară şi asocială” sau că „tulbură ordinea publică”, ori de câte ori participă la întruniri de rugăciune în familie sau în localuri neautorizate. Alţi credincioşi au căzut pradă loviturilor „Legii presei” din 1 Aprilie 1974, care îngăduia, prin articolul 90, ca difuzarea de biblii şi de cărţi religioase primite din străinătate să fie considerată drept „un delict pasibil de trei luni şi până la doi ani de închisoare, sau de o amendă”. Contestaţia cea mai importantă s-a produs în luna Februarie 1977, printr-un „Apel” semnat de un grup de pastori şi laici neo-protestanţi, decişi să dea în vileag persecuţiile şi discriminarea de care aveau parte coreligionarii lor. Un an mai târziu luă naştere Comitetul creştin pentru apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă (A.L.R.C.). Care a fost reacţia stăpânirii ateiste? Câţiva membri ai Comitetului – îndeosebi pastorul baptist Pavel Nicolescu, iniţiatorul acestei mişcări contestare – au fost convocaţi de poliţie pentru interogatoriu, şi bătuţi măr. La 15 Octombrie 1978, la Caransebeş, în Banat, trei credincioşi baptişti au fost condamnaţi la pedepse mergând de la opt luni la un an şi jumătate de detenţie, sub acuzaţia de „crimă contra statului” şi „colaborare cu străinătatea”. La începutul anilor 80, persecuţia religioasă împotriva militanţilor evanghelici bântuia aprig; în special erau vizaţi toţi cei care refuzau să depună jurământul de a servi „cu devotament” ordinea socialistă anticreştină. Şi cine poate uita coerciţia exercitată contra credincioşilor în serviciu: adeseori retrogradaţi sau destituiţi din funcţiile lor, alteori interzicându-li-se accesul la posturile de responsabilitate.
– În concluziei?
– Ca să folosesc metafora unui document clandestin ce mi-a parvenit din ţară, „în ceaţa profundă a materialismului ateu” represiunea religioasă continuă la poalele Carpaţilor. Deoarece România comunistă a devenit o imensă puşcărie, un insuportabil univers carceral, în care cetăţeanul este continuu supravegheat, urmărit, bănuit, dezonorat, ba chiar sortit morţii civile şi strangulării spiritului creştin. Aşa cum scria papei Ioan Paul II un grup de credincioşi români şi de preoţi romano-catolici: „Astăzi partidul şi guvernul ţării noastre nu mai persecută Biserica, dar săvârşesc un veritabil genocid spiritual şi naţional.”
(«Cuvântul Românesc», aprilie 1987)
Sergiu Grossu, În adâncul abisului, cap. III,
«ROMÂNIA COMUNISTĂ ESTE O IMENSĂ PUŞCĂRIE» Interviu acordat cotidianului francez „Present” din 19 şi 20 februarie 1987
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/adevarul/docs/cap3.htm
Partajează asta:
30 de ani de la demolarea forțată a Bisericii Creștine Baptiste NĂDEJDEA făcută de organele represive comuniste (1985-2015) – update
Acest articol este un update al celui despre demolarea locașului de cult al Bisericii Creștine Baptiste „Nădejdea” din București în ziua de Rusalii 1985.
Anul acesta (2015) de Rusalii se împlinesc 30 de ani de la demolarea locașului de închinare al Bisericii Creștine Baptiste „Nădejdea” din București al cărui pastor la momentul respectiv era Buni Cocar.
Biserica Baptistă „Nădejdea sau Biserica Baptistă Giulești, cum este cunoscută aceasta, este situată în cartierul bucureștean Giulești pe strada Luduș, Nr. 4. Conform informațiilor prezentate de către Ioan Bunaciu în cartea Istoria Bisericilor Creștine Baptiste din România, Biserica a luat ființă ca un punct misionar al Bisericii Baptiste din cartierul Ferentari. Actuala Biserică Baptistă Providența. Conform informațiilor oferite de Alexa Popovici, biserica a fost fondată în anul 1933 de către Țopa Ioan care fusese trimis de Biserica Baptistă din Ferentari pentru a stabili în cartierul Giulești o filială a Bisericii din Ferentari (Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste, p. 124). Inaugurarea casei de rugăciune și oficierea primului serviciu divin în ea a avut loc la data de 15 septembrie 1933. (Dumitru Lungu, Mircea Bulatov, 1933-2013 Nădejdea în Dumnezeu: 80 de ani de lumină creștină la margine de București, p. 20). Pe parcursul anilor Biserica Baptistă din Giulești a cunoscut o oarecare dezvoltare, astfel că în anul 1961, după arondarea bisericilor – vezi detalii în Marius Silveșan, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965) – sub pastorația lui Constantin Bălgrădeanu biserica ajunsese la 180 de membrii (Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste, p. 125). La cutremurul din 4 martie 1977 biserica a suferit unele pagube materiale, iar credincioșii s-au întâlnit o vreme în Capela Seminarului Teologic Baptist de pe strada Berzei, Nr. 29. Între timp enoriașii au reușit să facă unele reparații minore și să se mute în locașul lor de închinare din strada Luduș. În anul 1980 a fost ales ca pastor al Bisericii, Buni Cocar, absolvent al Seminarului Teologic Baptist din București (1978). Ioan Bunaciu menționează că „acesta a folosit în închinare practici carismatice, iar rezultatul a fost că s-au atașat de biserică mulți credincioși din alte biserici, mai ales din cele penticostale. Biserica a ajuns astfel să numere aproximativ 250 de membrii.” (Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste, p. 125). Acesta este contextul pentru care era nevoie de extinderea locașului de cult. Referitor la necesitatea unui astfel de demers nu există puncte de vedere divergente, ci numai în ceea ce privește modul de realizare și obiectivele care au stat în spatele deciziei pastorului Buni Cocar.
O primă poziție este exprimată de pastorii Ioan Bunaciu și Vasile Talpoș, ambii evidențiind faptul că ceea ce s-a realizat putea pune în pericol viețile oamenilor.
Iată ce spune Ioan Bunaciu:
Buni Cocar „a început construcția unei clădiri noi și mari peste vechea clădire a bisericii, a turnat stâlpi de beton, iar peste ei a turnat cupola și a început să zidească. În acel moment au intervenit în forță autoritățile, deși Uniunea Baptistă l-a apărat și a insistat ca biserica să fie mărită. S-a făcut atunci analiza tehnică a lucrărilor, a stâlpilor, mai ales, și concluzia a fost că aceștia nu erau în măsură să susțină greutatea acoperișului, astfel că imobilul era în pericol să se prăbușească. Dându-se ordinul de demolare, Cocar a întrevăzut dintr-o dată prilejul de a obține statutul de prigonit. (…) S- a adeverit curând că stâlpii s-ar fi putut prăbușii oricând.
După plecarea lui Buni Cocar în anul 1986 pastoratul bisericii a fost preluat de fratele Talpoș Vasile.”
Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România, p. 126.
Vasile Talpoș menționează și el că stâlpii de susținere erau slabi
„Deși am pledat în fața celor șapte sau opt reprezentanți ai Primăriei timp de două ore să renunțe la planul demolării ei au venit cu contra argumente afirmând că acea clădire nu era construită după un plan și nici executată conform regulilor de construcții. (…) Din nefericire, când s-a demolat complet clădirea, în vederea realizării noii construcții, am constat că aveau dreptate.” Referire la anul 1993 când s-a început noua construcție.
Mărturie Vasile Talpoș în Dumitru Lungu, Mircea Bulatov, 1933-2013. Nădejdea în Dumnezeu, p. 122
Aspectele menționate mai sus amintesc, dincolo de aspectele tehnice, momentele de tensiune și persecuție prin care au trecut membrii Bisericii Creștine Baptiste „Nădejdea” din București.
Iată și mărturia pastorului Buni Cocar despre necesitatea extinderii locașului de cult și împrejurările care au dus la demolarea locașului de cult.
„În fiecare an am extins casa de rugăciune, dar cu toate aceste remodelări n-am avut un singur serviciu în care să nu stea oamenii în picioare. Era o lucrare a Duhului Sfânt în mijlocul nostru și noi încercam să oferim condiții cât mai bune pentru toți cei interesați să participe la slujbe.
Singura cale era să amenajăm casa pe care o aveam , s-o extindem puțin chiar. Am propus asta și frații mei de credință s-au dedicat construcțiilor și renovărilor. Ne-am bucurat să facem lucrarea, fiindcă simțeam că odată cu renovarea casei deveneam și noi puțin mai noi, mai ”renovați”. Din nefericire, extinderile le-am făcut mereu fără nici o aprobare de la cei în drept. Nu se dădeau și noi ne-am asumat riscul, construind fără avizul puternicilor zilei și nopții. După fiecare mărire constatam că trebuie să facem o alta.”
Buni Cocar, Și tata a plâns, pp. 191-192
Prin acest scurt istoric și prezentare a evoluției Bisericii Creștine Baptiste Nădejdea am ajuns și la momentul 1985.
Iată ce menționează Buni Cocar despre factorul declanșator a demolării Bisericii:
„Autoritățile statului au ”înghițit” aceste remodelări până la cea din 1985, când președintele Ceaușescu, în căutare de un loc potrivit pentru portul București la Dunăre (vroia să aducă Dunărea la București și tocmai în Giulești Sârbi), a observat o clădire neobișnuită în zona Pieții Giulești. Necunoscând-o l-a întrebat pe primarul Capitalei, Gheorghe Pană: „Faci aici Piața Pantelimon, Gheorghe?
Primarul Pană era în completă necunoștință de cauză și a promis cercetări. A doua zi primarul Pană (…) și cu el zeci și zeci de oameni ai regimului, primari de sector, secretari de partid, securiști, polițiști și oameni de ordine au venit la biserică. (…)
Tovarășii ne-au lovit în numele lui Marx sau Ceaușescu, convinși că sunt îndreptățiți să acționeze cum au făcut-o.”
Buni Cocar, Și tata a plâns, pp. 192-194
Înainte de a lăsa mărturia unui martor ocular să relateze cele ce s-au întâmplat în ziua de Rusalii a anului 1985 se cuvin făcute câteva precizării referitoare la mărturia pastorului Buni Cocar. Astfel, pot să confirm faptul că în anii 80 președintele Nicolae Ceaușescu a vizitat și zona Pieței Giulești, fiind copil nu am reținut anul când a avut loc această vizită, dar evident că era un eveniment pentru noi să fim vizitați de președintele țării. În ceea ce privește faptul că Ceaușescu dorea să realizeze un port în zona Bucureștiului informația este reală, Ceaușescu avea acest vis de a aduce Dunărea la București, dar cred că pastorul Buni Cocar este sarcastic atunci când afirmă că Ceaușescu dorea să realizeze acest lucru în zona Giulești Sârbi. Nu intru acum în detalii despre acest aspect, însă se știe că portul se dorea realizat pe râul Argeș. Ceea ce este relevant în acest caz are de-a face cu modul abuziv în care a fost dărâmat locașul de cult al unei bisericii recunoscută de către autorități. Mai sunt lucruri de spus și mărturii de adus referitoare la acest eveniment dramatic care a schimbat viața unora dintre credincioși, dar deocamdată la mărturia fratelui Mircea Bulatov, unul dintre martorii acelor evenimente, s-a relateze prin intermediul unui material comemorativ ce are la bază experiența, documente de arhivă, dar și a unele mărturii orale.
Din atașament puteți descărca un scurt material, însoțit de imagini, cu descrierea acelor tulburătoare evenimente.
Pentru o înțelegere și mai profundă a grozăviilor de atunci urmăriți fragmente din mărturia lui COJOCĂRESCU ION subinginerul constructor și în același timp diacon al bisericii NĂDEJDEA în 1985, folosind următoarele linkuri:
Partea 1 COJOCARESCU ION Întrebări și acuzații
[https://www.youtube.com/watch?v=p4DN8yQMu0A&feature=youtu.be[/embed]
Partajează asta:
Alegerea de patriarh (1948) văzută de la Moscova
În cele două masive volume de documente, Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953 (în limba rusă, Moscova, ROSSPEN, 2009), se găsesc şi numeroase informaţii despre Biserica Ortodoxă Română, ca de altminteri şi despre celelalte Biserici din ţările intrate în sfera de hegemonie sovietică. Documentele din cele două volume, tipărite de istoricii ruşi, vor trebui cunoscute şi valorificate de cercetătorii istoriei Bisericii Ortodoxe Române prin confruntarea cu sursele româneşti şi – se înţelege de la sine – cu spiritul critic de rigoare.
Uneori, documentele sovietice aduc informaţii în răspăr cu imaginile devenite tradiţionale în România. De pildă, opinia atât de răspândită că preotul Ioan Marina, ajuns patriarhul Justinian Marina, a făcut surprinzătoarea şi fulgerătoarea carieră cu sprijinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl adăpostise după evadarea de la Târgu-Jiu. Aşa cum se va vedea mai jos, sursele sovietice prezintă o altă versiune.
Moscova urmărea cu mare atenţie situaţia Bisericii Ortodoxe Române, mai ales după moartea patriarhului Nicodim, în urma căreia tronul patriarhal devenise liber. Astfel, la 13 aprilie 1948, G.G. Karpov, un fost colonel de securitate ajuns preşedintele Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, a adresat o notă lui K.E. Voroşilov privind vizita unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române la Moscova, însoţită de profesorul Stanciu Stoian, ministru Cultelor din România. În ampla dare de seamă despre vizita acestei delegaţii, fostul colonel sovietic se ocupă de problema alegerii viitorului patriarh: „În Biserica Română există trei candidaturi: mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bălan, mitropolitul (Moldovei – n. n.) Justinian şi episcopul de Oradea, Nicolae (Popovici) – membru al delegaţiei. În jurul acestor candidaturi, se desfăşoară o luptă. După părerea majorităţii clerului, cel mai demn – din punctul de vedere bisericesc – este Nicolae Bălan, dar activitatea lui pro-fascistă din trecut constituie un mare obstacol şi el nu se bucură de încrederea guvernului. Candidatura lui Nicolae Popovici, după propria lui mărturie, este sprijinită de Petru Groza. Cel mai activ pretendent la tronul patriarhal este mitropolitul Justinian, sprijinit de Partidul Comunist, faţă de care are meritul de a fi ajutat şi a fi ascuns pe comunişti în timpul regimului Antonescu. Caracterizându-l pe Justinian ca autoritar, hotărât, capabil să înlăture obstacolele din calea sa, membrii delegaţiei consideră candidatura lui nepotrivită deoarece Justinian este un om insuficient de instruit. Ei declară direct că, dacă alegerea patriarhului va fi liberă de imixtiunea guvernului şi a partidelor politice, atunci patriarh va fi ales mitropolitul Nicolae Bălan. Referindu-se la Justinian, acesta (Nicolae Bălan – n. n.) a spus: «Dacă se doreşte ca patriarhul să-i urmeze pe comunişti, atunci trebuie ales Justinian, iar dacă se doreşte ca Biserica să-i urmeze pe comunişti, atunci poate fi ales oricine, dar nu Justinian». Nu este exclusă posibilitatea – continuă raportul sovietic – ca acestea să fi fost spuse din considerente tactice şi, poate, nu fără ştiinţa ministrului Cultelor din România, Stanciu Stoian, al doilea secretar general al partidului Frontul Plugarilor, caracterizat de Ministerul Afacerilor Externe al URSS drept un carierist şiret. Până în 1938, Stanciu Stoian a fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc” (Vlasti i ţerkov v Vostocinoi Evrope, vol. I, p. 667-668).
La 30 aprilie 1948, V.S. Karpovici, locţiitorului şefului Secţiei pentru problemele conducerii centrale a Bisericii Ortodoxe Ruse din cadrul Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă guvernul sovietic, a trimis următoarea notă informativă şefilor săi: „Problema candidaturii pentru funcţia de patriarh al României nu a fost încă rezolvată. Candidatura lui Justinian Marina este propusă de Pauker şi Luca, dar întâmpină obiecţiile lui Gheorghiu-Dej, deoarece Justinian nu se bucură de suficientă autoritate în rândurile clerului. La sfârşitul lui mai, vor avea loc alegerile şi întronizarea patriarhului şi se intenţionează să fie invitate să participe delegaţii ale Bisericilor din Alexandria, Constantinopol, Ierusalim şi a celei din Rusia” (ibidem, p. 671).
Nota lui V.S. Karpovici aruncă o lumină cu totul nouă în cazul poziţiei adoptate de cei trei conducători comunişti din România: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca. Spre deosebire de ceea ce se considera până acum, sursa sovietică arată că Gheorghiu-Dej avea rezerve în a sprijini candidatura lui Justinian Marina. Argumentul său nu era lipsit de consistenţă: proaspătul ierarh al Bisericii nu se bucura de autoritate în rândurile clerului, având în vedere că pregătirea sa teologică era destul de precară. În acelaşi timp, faptul că cei doi rivali ai lui Dej din conducerea Partidului – Ana Pauker şi Vasile Luca (acesta din urmă responsabil cu problemele bisericeşti pe linie de partid şi de stat) – îl susţineau pe Justinian, îl făcea, probabil, pe Dej să fie rezervat în promovarea lui Justinian.
Evident, toate aceste probleme vor trebui studiate şi în lumina documentelor furnizate de istoricii ruşi. Deocamdată, lucrarea cea mai temeinică privind alegerea şi activitatea patriarhului Justinian o datorăm lui George Enache şi Adrian Nicolae Petcu (Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Galaţi, Ed. Partener, 2009). Pentru dispunerea forţelor în ajunul alegerilor, amintim că, potrivit autorilor, Justinian Marina era „agreat de Gheorghiu-Dej, Emilian Antal, locţiitor de mitropolit al Sucevei, sprijinit de Emil Bodnăraş şi Vasile Luca” şi Nicolae Popovici, episcopul Oradiei „susţinut, se pare, de Petru Groza” (p. 42).
Numai cercetări viitoare vor putea desluşi corect raporturile dintre puterea comunistă şi Biserica Ortodoxă în acest moment crucial, anul 1948, atât în istoria ţării, cât şi în istoria cultelor creştine din România.
Partajează asta:
Workshop „Motivaţiile interioare ale colaborării cu Securitatea” – Cluj-Napoca, 24-25 noiembrie 2016
Partajează asta:
Christianity Today – Virginia Prodan: I Found the Gospel in Communist Romania
Like most people, I was born with a hunger for truth and freedom. Unfortunately, I was born in Communist Romania under the brutal totalitarian regime of Nicolae Ceausescu. Ceausescu’s Romania was a land of lies, where simply questioning a government directive could lead to imprisonment, physical torture, and—in some cases—death.
Needless to say, we lived in a constant state of anxiety and mistrust. Anyone could arbitrarily denounce a neighbor, classmate, or family member for making “anti-government” statements. The government even had spies planted in the churches. The best way to avoid trouble was to remain silent, question nothing, and try to blend in.
For years, I watched my parents and relatives play the part of “good citizens” while privately whispering their contempt for the government. I wondered,Why do people always speak in whispers? Why are they so afraid to speak the truth? (…)
After all, the communist government was notoriously anti-church. Under Ceausescu’s rule, Christians were frequently arrested, beaten, and imprisoned. Church buildings were bulldozed, their land confiscated to make room for Ceausescu’s palace. Anyone who questioned his anti-God stance was either thrown in jail or “disappeared.” For all I knew, this could be a trick to test my loyalty. I paused briefly to consider my next move. Then I saw once again that look of peace and contentment. I wanted that—so much so that I decided it was worth the risk.
Read entire article on
http://www.christianitytoday.com/ct/2016/october/i-found-gospel-in-communist-romania.html?start=1
Virginia Prodan is an international human rights attorney, and an Allied Attorney with the Alliance Defending Freedom.
She is the author of Saving My Assassin (Tyndale).
Note: This article was reported first by https://roevanghelica.wordpress.com
Istorie Evanghelica 