Arhive etichetă: adevarul.ro

Cum s-a format comunitatea baptistă din România – Mihai Florin Răzvan

De Marius Silvesan pe | 2 comentarii

Nu toate informațiile prezentate în acest articol sunt conforme cu realitate însă consider că este un material care are la bază o anumită documentare și prezintă succint informații referitoare la începuturile baptismului modern în România. Nu se amintește în acest articol despre anabaptiști și nici despre alte filiere de pătrundere a confesiunii baptiste în România în afara cele germane. Ținând cont de controversatul articol despre penticostali scris de doamna Lavinia Betea, analizat de către Emanuel Conțac sub titlul Lavinia Betea „crede și nu cercetează”. Note de subsol la articolul din „Adevărul”, despre penticostali, am fost rezervat inițial în a menționa acest articol, dar am considerat că este un demers care are ca scop cunoașterea comunității baptiste din România.

O abordare istorică complexă chiar dacă nu și completă a baptismului românesc în secolul XIX se regăsește în cadrul articolului Începuturile baptismului modern în România

Un articol de Mihai Florin Răzvan pentru adevărul.ro

În secolul al XIX-lea, în Bucureşti, vestul Transilvaniei, sudul Basarabiei, Bucovina şi Dobrogea colonişti şi emigranţi germani au răspândit doctrina potrivnică tainei botezului la nou-născuţi.

Conform recensământului general al populaţiei din 2002, 0,6 % dintre cetăţenii români (adică 129.937 locuitori) sunt adepţii credinţei baptiste. Foarte numeroşi în vestul României (judeţele Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin, Sălaj şi Hunedoara), baptiştii au apărut în România încă din secolul al XIX-lea. Atunci s-a răspândit printre români doctrina care consideră că botezul trebuie să fie acordat numai adulţilor creştini ce se căiesc de păcatul originar.

Muntenia, Transilvania, Dobrogea

După propriile socoteli, primii baptişti au sosit la Bucureşti în 1856. Tâmplarul Karl Johann Scharschmidt fusese botezat la Hamburg, de un anume Onken. Împreună cu câţiva apropriaţi, meseriaşul a practicat credinţa din Germania natală. Şi, alături de alţi conaţionali, a întemeiat o comunitate în „oraşul lui Bucur”. Din 1865, în Ţara Românească, le-au fost recunoscute drepturile religioase. Moment din care au putut întocmi şi ţine registre de stare civilă. La începutul secolului al XX-lea, în „Micul Paris” au sosit doi predicatori americani. Dintre care unul, Beniamin Schlipf, foarte zelos, a rămas în misiune până în 1922.
Între timp, baptismul apăruse, pe o altă filieră, şi în Transilvania. Infiltrarea a fost mai puternică în părţile Bihorului, Aradului, Timişoarei şi Clujului. Prima biserică baptistă peste Carpaţi a fost înfiinţată în anul 1875, fiind opera croitorului maghiar Novak Antal. Prin convertirea unui grup de reformaţi maghiari, Salonta a devenit un centru baptist important.
În fine, tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, baptişti germani s-au stabilit în Dobrogea (la Cataloi) şi în Basarabia (la Tarutino). Biserica germană din sudul Basarabiei a fost „cartierul general” al misionarilor baptişti.

Credinciosii din Mangalia in anul 1934 (bisericacrestinabaptistaemanuelmangalia)

Credinciosii din Mangalia in anul 1934 (bisericacrestinabaptistaemanuelmangalia)

Adorian, primul bucureştean baptist

În Bucureşti, primul pastor al Bisericii Baptiste Române a fost Constantin Adorian (1882-1954), un tânăr sărac, cunoscător al limbii germane, angajat al unei farmacii. Fusese convertit în 1902, prin intermediul lui F.W. Schuller, care i-a devenit şi cumnat. În 1908, Adorian a fost trimis la un congres european al baptiştilor. Era o modalitate prin care se încuraja convertirea populaţiei române.
Iată cum povesteşte Adorian acest moment important din viaţa sa şi a comunităţii: „În anul 1908 se ţinea, la Berlin, Congresul Baptist European. Comunitatea germană trebuia să trimită unul, cel mult doi delegaţi care să reprezinte Comunitatea şi să prezinte interesele Comunităţii. (…) Congresul a fost interesant pentru motivul că erau toate naţiunile europene reprezentate; englezi erau foarte mulţi. În prima duminică am fost la adunarea din Gubmerstrasse unde am fost prezentaţi. Am vorbit cu atâta ardoare, că plângeam cu hohot şi îi rugam să ne vie în ajutor să aducem Evanghelia poporului român care şade în mare întuneric”.
Când să-ţi ţină discursul, de emoţie, tânărul Adorian s-a poticnit. „Improvizai câteva crâmpeie din ce doream să le spui şi mă repezii într-un foc de a le spune ce doream pe scurt. Rushbrooke mă trase de haină căci el voia să traducă ce spuneam. Eu nu mai ţinui seama de nimic şi vorbii înainte şi terminai. Rushbrooke începu să râdă. (…) Se ţinu în fine marele concert şi ultima adunare de adio. Splendida şi impozanta adunare de adio – ne deterăm cu toţii mâna şi ne strecurarăm acasă. Eu plecam cu cele mai frumoase impresii din Berlin şi cu un ghiozdan plin cu referate germane şi engleze, cu cocarde cu insigne şi mici cadouri” (Constantin Adorian, Jurnalul comunităţii baptiste române).

Şi în Bucovina, tot germanii

O imagine a metodelor de răspândire a credinţei baptiste în România ne oferă lucrarea memorialistică a „fratelui” Loghin Motrescu (Istoria baptiştilor din Bucovina). Acesta relatează evenimente din viaţa comunităţii din Bucovina, între anii 1911 şi 1943. În provincia din nordul României, primii baptişti proveneau din familiile de colonişti germani, stabilite în secolul al XIX-lea. Buni meseriaşi – cizmari, dulgheri, tâmplari, tăietori de lemne – coloniştii s-au împrietenit şi amestecat cu populaţia românească. Astfel au apărut biserici organizate la Cernăuți și în comuna Frătăuții Vechi.
Un misionar baptist important a fost Iohan Malișevschi, colportor de Biblii de origine poloneză se pare. Prin 1905, Societatea de Biblii Britanică din Transilvania l-a trimis în Bucovina. „Cu rucsacul plin de Biblii româneşti, germane, ucrainiene şi poloneze, în toate zilele, iarna și vara, pe vreme bună şi pe vreme rea, ani de-a rândul, neabătut şi neobosit”, Malişevschi a cutreierat provincia, răspândind credinţa baptistă, scrie Motrescu. „Începea satul sau oraşul de la o margine, din casă în casă şi din poartă-n poartă, oferind cu un preţ mic o carte sfântă”.
Românii au preluat învăţătura baptistă prin intermediul a doi muncitori plecaţi la lucru peste Carpaţi. Tinerii Păduche şi Calancea, originari din comuna Straja, au fost botezaţi în comuna Nadeci (jud. Cluj), de un pastor originar din Tăuţ (Bihor). Pe de altă parte, mai mulţi baptişti bucovineni au lucrat la o fabrică de cherestea din Mărăşeşti, în Vechiul Regat. După ce au predicat Evanghelia printre munteni, ei au atras câţiva adepţi la credinţa lor. Iar în Bucovina, din 1913, datează prima biserică baptistă română, la Pătrăuții de Jos.

Reguli pentru „fraţi”

Din 1919, bisericile baptiste au format Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste din România, condusă de un preşedinte, un vicepreşedinte, un secretar, un casier, 5 controlori şi 73 membri consilieri. Libertatea cultului a fost recunoscută prin lege. Iar Uniunea a redactat un statut, din care aflăm regulile sale de organizare.
O comunitate baptistă se forma în jurul unui predicator, a unei case de rugăciuni şi unei „şcoli de duminică pentru copii”. Membrii, care-şi spuneau între ei „fraţi”, erau primiţi doar prin botez. Doar comunitatea decidea cine putea fi hirotonisit ca „pastor”. Înainte de a fi ales, cel „ordinat” (numit) era cercetat. Dacă trecea bine testul, devenea „serv al confesiunii”, într-una din categoriile: premergător (care conducea comunitatea), predicator (păstorul sufletesc al comunităţii), bătrân (cel care avea grijă de membrii simpli), evanghelist (cel care lucra ca „vestitor” al Evangheliei), diacon (care manipula averea comunităţii sau ajuta orfanii şi văduvele) şi diaconeasă (care ajuta familiile văduvelor şi orfanilor, săracii, bolnavii).
Botezul noilor membri urma un ritual. Cel botezat venea în straie albe, simbol al neprihănirii sale. Pastorul purta în schimb vestminte negre. Botezul se oficia în „ape curgătoare, stătătoare sau în baptiseriu (clădire folosită pentru taina botezului, n.r.)”. Bărbaţii şi femeile se îmbrăcau şi se dezbrăcau în locuinţe separate, „eventual corturi”. Se cânta, se citeau predici, se înălţau rugi, iar cel botezat era scufundat, o singură dată, în apă. La final se ţinea „cina Domnului”, unde credincioşii împărţeau pâine şi vin.

Resping botezul nou-născuţilor

Cine şi când a întemeiat doctrina baptistă nu este clar nici acum istoricilor religiilor. Numeroase tratate de specialitate îl creditează pe englezul John Smyth (1570-1612), stabilit în Amsterdam (Olanda), printre primii pastori ai comunităţii. S-a remarcat prin contestarea botezului nou-născuţilor. Apoi practicile baptiste s-au răspândit în Anglia, în două variante: generală (conform căreia ispăşirea lui Iisus Hristos salvează întreaga omenire) şi particulară (îi salvează doar pe cei aleşi).
Prima congregaţie baptistă a apărut în coloniile nord-americane, la iniţiativa lui Roger Williams (1638). După care, în secolele următoare, comunităţile s-au înmulţit cu repeziciune pe ambele părţi ale Oceanului Atlantic.
Printre cele mai importante puncte ale doctrinei baptiste trebuie amintite: absolutizarea Bibliei ca singura autoritate în materie de credinţă, convingerea că botezul adulţilor trebuie făcut printr-o „mărturie publică”, respingerea Tradiţiei creştine, a posturilor Bisericii, a obiectelor şi simbolurilor liturgice.

Publicat în: Baptişti, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Religie | Etichetat: , ,

BBC Symphony Orchestra şi Orchestre Radio France vin la Bucureşti

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Un articol de I.R.  pentru adevarul.ro

Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio „RadiRo” are loc la Bucureşti, între 23 şi 29 septembrie, şi oferă melomanilor o întâlnire „live” cu orchestre de prestigiu, precum Orchestra Sinfonica Nazionale della Rai, BBC Symphony Orchestra şi Orchestre Philharmonique de Radio France.

Prima ediţie a Festivalului „RadiRo” a fost anunţată joi, într-o conferinţă de presă la care au participat dirijorul şi pianistul Christian Zacharias, directorul artistic al festivalului, Ovidiu Miculescu, preşedintele-director general al Societăţii Române de Radiodifuziune, şi Sorin Oprescu, primar general al Capitalei, instituţii coproducătoare ale evenimentului.

Dirijorul şi pianistul Christian Zacharias a spus că este fericit că i s-a făcut onoarea de a fi director artistic al primei ediţii a Festivalului „RadiRo”, precizând că activitatea sa profesională este legată atât de orchestrele radio, cât şi de România. În acest sens, Zacharias a spus că a cântat în anii ’75-’76 cu Radio Symphony Orchestra Stuttgart, dirijată de Sergiu Celibidache, momentul fiind unul decisiv pentru cariera lui.

(…) Festivalul „RadiRo” le va oferi melomanilor o întâlnire întâlnire „live”, în perioada 23 – 29 septembrie, cu orchestre ce au făcut deja înconjurul lumii pe calea frecvenţelor radio: Orchestra Sinfonica Nazionale della Rai, BBC Symphony Orchestra, Orchestre Philharmonique de Radio France şi Orchestra Naţională Radio.

Festivalul „RadiRo” va fi deschis de Orchestra Naţională Radio şi Corul Academic Radio, pe 23 septembrie, de la ora 19.30, la Sala Palatului. Dirijorul orchestrei va fi chiar Christian Zacharias, dirijorul corului va fi Dan Mihai Goia, iar soliştii vor fi Sibylla Rubens – soprană, Ruxandra Donose – mezzo-soprană, Jörg dürmüller – tenor şi Sebastian Holecek – bas-bariton. Programul va cuprinde: Fr. Schubert – Trei antracte din opera „Rosamunda”, op. 26 (D 797) şi L. Van Beethoven – „Simfonia nr. 9 în re minor, op. 125”.

„RadiRo” va continua pe 24 septembrie, când Cvartetul cu pian „Rivinius” va susţine un concert, de la ora 17.00, în Sala „Mihail Jora” a SRR, în timp ce de la ora 19.30, la Sala Palatului, va concerta Orchestra RAI Torino (dirijor – Juraj Valcuha, solist – Alexandru Tomescu).

Festivalul include şi concerte susţinute de Cvartetul „AD Libitum” (pe 25 septembrie, de la ora 17.00, la Sala Radio), de Orchestre Philharmonique de Radio France (pe 26 septembrie, de la ora 19.30, la Sala Palatului) şi de BBC Symphony Orchestra (pe 28 septembrie, de la ora 19.30, la Sala Palatului).

Festivalul „RadiRo” se va închide pe 29 septembrie, cu un concert al BBC Symphony Orchestra (dirijor – Jukka – Pekka Saraste, solist – Dan Grigore), care se va desfăşura de la ora 19.30, la Sala Palatului. Programul include: G. Enescu – „Rapsodia nr. 2 în Re Major, op. 11”, S. Rahmaninov – „Rapsodie pe o temă de Paganini pentru pian şi orchestră, op. 43” şi D. Şostakovici – „Simfonia nr. 4 în do minor, op. 43”.

Publicat în: Concerte, Cultură, Muzică | Etichetat: , , , , ,

Evoluția populației conform recensămintelor desfășurate între anii 1948-2011

De Marius Silvesan pe | 3 comentarii

Din punct de vedere al repartiției populației pe județe conform recensământului din anul 2011 situația se prezintă astfel:

http://www.adevarul.ro/actualitate/Depopularea_Romaniei-judet_cu_judet

Articole relaționate

Situatia evanghelicilor la recensamintele din 2002 si 2011 (rezultate partiale)

Rezultatele partiale ale Recensământului Populatiei si Locuintelor 2011

Situatia statistica a instituţiilor religioase creştine din Romania.

Penticostalii din Romania la recensamantul din 2002

Baptistii din Romania la recensamantul din 2002

Evolutia statistica a baptistilor din Romania intre 1930 si 2010

Publicat în: Istorie, Statistica | Etichetat: , ,

Clerul din Principate: neinstruit, vicios, corupt

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

Putin instruit, leneş, corupt, cuprins de patima beţiei – aşa le-a apărut călătorilor prin spaţiul românesc clerul mărunt din Principate.

Starea Principatelor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a atras atenţia călătorilor străini. Organizarea politică, boierii, ţăranii, moravurile, economia, aspectul oraşelor – toate acestea, şi multe altele, au fost consemnate uneori cu simpatie, alteori cu maliţie. Starea clerului – înalt şi mărunt – nu a trecut neobservată musafirilor. Pe baza scrierilor lăsate de aceştia cu precădere, la care s-au adăugat câteva mărturii autohtone, Pompiliu Eliade i-a făcut clerului un portret colectiv deloc măgulitor. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Pompiliu Eliade a susţinut doctoratul la Sorbona, în 1898, cu teza „De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie: Les Origines”. Autorul şi-a propus mai mult o istorie a mentalităţilor decât înşiruirea faptelor în ordine cronologică.

O castă divizată

Casta preoţească era alcătuită din clerul înalt – mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, în general ceicare deţineau funcţii în ierarhia bisericească – şi clerul de rând. O altă distincţie se făcea între clerul mănăstiresc şi cel nemănăstiresc, zis „de mir”. În „Învăţătorul copiilor. Carte de citire în clasele primare”, manual alcătuit de învăţătorul Ion Creangă, diferenţa dintre preoţii de mir şi clerul monahal este explicată pe înţelesul celor mici. „Preoţii şi diaconii însuraţi alcătuiesc clerul de mir; aceştia au dreptul de a fi la bisericile din sate şi oraşe. Iar călugării şi călugăriţele alcătuiesc clerul monahal şi trăiesc în monastiri”.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria statului şi a bisericii au mers mână-n mână. Din acest motiv, faptele mitropoliţilor şi episcopilor, implicaţi în decizia politică, sunt mai bine cunoscute. Mai puţin a atras atenţia starea preoţilor obişnuiţi, cei presupuşi a călăuzi turma credincioşilor pe calea cea dreaptă. Aceştia, mai mult decât înalţii arhierei, ar fi trebuit să întreţină vie flacăra credinţei în norod şi să contribuie la înălţarea lui spirituală. În realitate, scrie Pompiliu Eliade citând călători străini, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Pe musafirii din Apus şi din Răsărit i-a frapat starea jalnică a clerului mărunt. Lipsa de pregătire şi moravurile îndoielnice au atras atenţia în mod deosebit.

Instrucţie precară

Cercetând scrierile din epocă, rezultă că, în veacul al XVIII-lea, aproape oricine putea deveni preot. „Acest cler era recrutat la întâmplare, scrie Eliade: haimanale de prin ţară, fii de mici negustori, sârbi, bulgari, greci fără căpătâi, feciori de boiernaşi, în sfârşit, oameni a căror condiţie i-ar fi obligat să plătească un bir greu, îndeosebi ţărani ce posedă câţiva ducaţi cu care să poată cumpăra o preoţie  –  iată din ce e alcătuit clerul nemănăstiresc (…). Între tâlhărie şi slujba de preot, socoteau că aceasta din urmă prezintă mai puţine primejdii, este mai tihnită şi poate mai bănoasă”.

Trei-patru ducaţi preoţia

Lipsa şcolilor de teologie şi corupţia sunt identificate de Eliade drept cauze ale acestei stări de lucruri. Şcolile de pe lângă mănăstiri erau puţine şi funcţionau neregulat. Şi le frecventau doar viitorii călugări, dintre care se alegeau apoi înalţii ierarhi. Pentru preoţii „de mir”, care slujeau la sate, nu exista nicio şcoală. Locul în altar se obţinea contra unei sume de bani, a observat I.-S. Raicevich, consulul Austriei la Iaşi într-o lucrare publicată la Paris, în 1822. Însuşi mitropolitul a hirotonit câteva mii de oameni, la preţul de trei-patru ducaţi preoţia, scrie Eliade, citând observaţiile consulului austriac care a zăbovit în Principate 11 ani.

Cu aşa „criterii de selecţie”, nu mai miră ştiinţa redusă de carte a preoţimii de la ţară. „Toată ştiinţa lor se mărgineşte la a citi, de bine, de rău, cele patruzeci şi trei de slove ale scrierii chirilice şi la a cânta pe nas în strană”, observa acelaşi consul austriac. Până şi pe huliţii domnitori fanarioţi îi revolta uneori redusa ştiinţă de carte a slujitorilor bisericii, scrie Pompiliu Eliade, sprijinindu-se de această dată pe o sursă internă. „Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Principatelor în mai multe rânduri, n.red. – foto) a decretat o anchetă menită să-i descopere pe preoţii fără şcoală şi să-i supună amenzilor. Majoritatea lor uitaseră demult buchiile, şi s-au găsit unii care se strecuraseră în rândul bisericii fără să le ştie vreodată”.

Moravuri îndoielnice

Lipsa de educaţie a clerului obişnuit se oglindea lesne în moravurile acestuia. Despre ele, a scris şi francezul F.-G. Laurençon. „Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”.

Laurençon aducea astfel în discuţie două metehne ale preoţimii mărunte: patima beţiei şi slăbiciunea pentru sexul frumos.

Preoţii de mir nu aveau prea multe cunoştinţe nici despre dogmele religiei creştine. Religia majorităţii populaţiei Principatelor la 1800, scrie Pompiliu Eliade, era o urzeală de superstiţii, unde strigoi, stafii, năluci, arătări, duhuri de tot felul îşi dădeau mâna cu sfinţii bisericii. Consecinţa – stingerea progresivă a credinţei în sânul poporului valah. „De fapt, românii au rămas, poate, dintre toate popoarele, cei mai străini de sentimentul religios”, concluzionează Pompiliu Eliade.

Dezamăgirile ministrului francez

O relatare despre Ţările Române o datorăm lui Edouard Antoine Thouvenel. În 1838, când era foarte tânăr, a întreprins o călătorie în Principate, pe Dunăre până la Marea Neagră. Materialul a fost publicat în 1840. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai Franţei secolului al XIX-lea, fiind, între altele, ambasador al Franţei la Constantinopol (1855-1860) şi ministru de externe (1860-1862). Prezentăm în continuare impresiile viitorului diplomat despre religia românilor, publicate în volumul. „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”. Serie nouă. Volumul 3: 1831-1840.

Obstacol în calea progresului

„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Bucureştiul nu are monumente. Este imposibil să numeşti astfel numeroasele biserici pe care superstiţia şi remuşcările, mai mult decât credinţa, le-au ridicat în acest ultim secol. Statui informe, fresce unde subiectele religioase şi profane se amestecă în modul cel mai comic, totul este o mostră a prostului gust. Altarul este, după ritul grecesc, separat de restul bisericii de către un voal, care nu se ridică decât în anumite momente ale slujbei; vitralii de diverse culori dau în lumina zilei culori sclipitoare şi bizare. Aceste lucruri pot surprinde ochii şi încânta imaginaţia, dar nu au alt scop; nu se adresează sufletului. Dacă o religie îl ridică pe om deasupra nevoilor terestre, dacă dogma sa, fără a fi cea catolică, îi reaminteşte originea şi scopul său, ea trebuie respectată, şi cea care foloseşte şi alte mijloace decât raţionamentul şi persuasiunea este vinovată.

Din păcate, religia ortodoxă, practicată de preoţii români, în loc de a fi un mijloc de civilizaţie, nu a fost până în prezent decât un obstacol în calea progresului social. Superstiţiile cele mai ridicole sunt luate drept credinţă, taina cea mai sfântă, cea a confesiunii, este exploatată într-o manieră nedemnă. Clerul de jos, constituit din preoţi căsătoriţi, împărtăşesc alături de mulţime păcate, pe care episcopii nu le demască. (…)

Episcopii şi corupţia

Clerul ocupă în Ţara Românească un loc important; din nefericire, cum deja am observat, corupţia şi ignoranţa domnesc în rândurile membrilor săi: legile pe care le impun trebuie să fie supuse unei revizii complete; dar această reformă nu se va putea face decât prin îmbunătăţirea moravurilor. (…) Cei trei episcopi din Râmnic, Buzău şi Argeş se află în fruntea clerului român. Titularii actuali nu se bucură de aceeaşi consideraţie în sânul opiniei publice; dar cum adunarea naţională poate alege episcopii, ea posedă şi mijlocul de a pune capăt într-o zi corupţiei şi intrigilor din scaunele episcopale. Mănăstirile din Ţara Românească sunt amintirea a ceea ce au fost, adică un loc de trândăvie şi superstiţii; au pierdut singurul avantaj pe care îl aveau sub guvernarea turcilor, acela de a constitui un refugiu împotriva tiraniei.

Trândăvie şi superstiţii

Treisprezece mănăstiri de călugări şi cinci case de retragere pentru femei, treisprezece mănăstiri rumeliote, şase mănăstiri dependente de patriarhul de la Ierusalim, şi alte trei închinate Muntelui Sinai deţin împreună o cincime din terenurile cultivate.

Călugării sunt agenţii cei mai zeloşi ai politicii ruseşti; icoanele, relicvele, ornamentele bisericeşti, darurile de tot felul sunt trimise de la Sankt-Petersburg şi răspândite cu abilitate, le întreţin sentimentele cele mai favorabile către ţar, pe care îl privesc ca un conducător veritabil al ortodoxismului”, scrie diplomatul francez.

Publicat în: Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Ortodocși, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: , , , ,

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă

De Marius Silvesan pe | 1 comentariu

Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. 

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres­tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse­seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte  să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire.  Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir  Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

 Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)

Publicat în: Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Ortodocși, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: , , , , , , , , , ,

Povestea unui supravieţuitor de pe frontul de Est: „Nemţii plăteau pentru tot ce luau, sovieticii au jefuit şi au distrus tot în calea lor“

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Autor: Ştefan Both

Constantin Călina în curtea Castelului Huniazilor din Timişoara

Constantin Călina este unul din cei cinci veterani de război ai Regimentului 6 Artilerie Grea Timişoara, care au mai rămas în viaţă. Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

Generalul Constantin Călina este un personaj care ar putea să îşi povestească zi şi noapte. Nu ai cum să te plictiseşti. Are 91 de ani, dar nu ai zice. Gândeşte limpede, e plin de energie şi umor. A acceptat o întîlnire la o şuetă, la Castelul Hunaizulor, un loc care are o semnificaţie aparte pentru el: actualul Muzeu al Banatului a fost sediul Regimentului 6 Artilerie Grea, între 1940-1945.

Amintiri din Castelul Huniazilor

Constantin Călina, Cetăţean de Onoare al Timişoarei, s-a născut pe 13 august 1921, într-un sat din judeţul Mehedinţi, iar apoi a făcut liceul la Turnu Severin, unde şi-a făcut uceinicia ca vânzător.

„Când s-au făcut înrolările în armată, am ales Regimentului 6 Artilerie Grea, unde nu ajungea oricine. Trebuia să ai liceul, eu aveam şi carnet de şofer pentru că am lucrat la cel mai mare magazin din Severin. Am ajuns aici în 1942. Acest castel are multe amintiri pentru mine.

Îmi amintesc că eu dormeam la etajul doi. Aici în curte ne adunam la apel. Era o viaţă bună pentru noi, eram singura unitate care avea hrană foarte bună. Bănăţenii care reveneau din permisie aduceau cu ei colaci cu maci şi nuci. Pe atunci se făceau glume, iar aveam câţiva din gorjeni care spuneau că vin de la Târgu Jiu, locul unde şi-a rupt gâtul foamea”, a povesitit Călina.

Era perioada în care România se afla în război alături de armatele germane şi ungare. În Timişoara staţionau şi trupe SS, astfel că militarii români au primit ordine să nu iasă pe corso, în centrul oraşului, dar nu de teama de vreun incident.

„Militarii din armata germană aveau haine elegante, călcate la dungă. Noi, vai de capul nostru, eram rupţi în coate. Mergeam doar la instrucţii în Mehala, iar locul de întâlnire în timpul liber era în Parcul Central, acolo unde este acum statuia. Nu aveam voie în centrul oraşului, cine era prins acolo făcea arest. Stăteam nemişcaţi în cazarmă două-trei luni”, a mai spus Călina.

Pe frontul de la Iaşi

Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

„Ruşii au vrut să ocupe Iaşul, iar Antonescu dorea să întăreasca frontul. Am fost cam 800 de ostaşi. Nu am reuşit să îi mişcăm pe ruşi, Stalin trimitea atâţia oameni cât vroia. Pe 20 august a urmat o ploaie de proiectile de parcă s-a spart cerul. România a pierdut mii de oameni acolo.

Eu am scăpat miraculos, Dumnezeul a fost cu mine. Dar în jurul meu era plin de sânge şi bucăţi de carne. Până la urmă am luat bătaie de la ruşi şi a trebuit să ne retragem. Au fost luaţi prizonieri şi trimiţi în Ural, în Siberia, 180.000 de ostaşi”, a povestit Călina.

Au întors armele fără plăcere

La drumul de întoarcere, pe 23 august 1944, Regele Mihai comunică prin radio că România a semnat pactul cu Rusia şi că va întoarce armele împotriva celor cu care au mers în război.

„La început ne-am bucurat că războiul s-a încheiat, dar apoi am înţeles că trebuie să ne luptăm împotriva germanilor. Sovieticii veneau să ne elibereze, dar ei jefuiau tot în drumul lor. Au luat tot din pivniţele oamenilor, din gospodării, au distrus tot, erau violenţi, obraznici, violau femeile. Nemţii plăteau pentru tot ce consumau, erau civilizaţi.

Noi i-am ajutat pe nemţi să se retragă. Ruşii îi omorau dacă îi prindeau. Toată lumea fugea de ruşi. Războiul este o nenorocire pentru toată lumea”, a mai spus veteranul de război.

Regimentului 6 Artilerie Grea a fost îndrumată spre Ploieşti pentru a apăra rafinăriile de germani. Apoi au avut misiunea să elibereze Transilvania de Nord. O altă întâmplare legată de „eliberarea” făcută de către sovietici are loc la Turda.

„Acolo era o fabrică de spirtoase, iar soldaţii ruşi erau două-trei zile beţi, timp în care veneau nemţii şi ungurii şi îi omorau. Comandanţii lor nu înţelegeau de ce nu ocupă oraşul şi am fost trimişi noi. Într-o săptămână am ocupat Turda. Tot din cauza ruşilor au murit 11.000 de ostaşi români la Târgu Mureş. Nu ni s-a permis să atacăm prin învăluire, au vrut să ne testeze dacă suntem loiali lor şi a ieşit un măcel”, a mai spus Călina.

Sub ocupaţia sovietică 

Generalul Constantin Călina susţine că a fost o greşeala că România a întors armele, pentru că după ce România a fost ocupată de trupele Sovietice, numeroşi generali din armata română au fost executaţi, iar numărul victimelor a fost mai mare după război.

„România a pierdut în răboi, pe fronturi, cam 800.000 de oameni. Dar numărul celor care au pierit apoi după ocupaţia sovieticilor a fos mult mai mare. Antonescu a rămas singur, deşi era un om corect. Din păcate şi atunci politicienii au decis pentru ei, nu pentru popor.  Este la fel ca acum”, a mai declarat veteranul de război.

Viaţa de după război

Constantin Călina a revenit la Timişoara, unde s-a căsătorit imediat după război. A încercat să se angajeze ca vânzător, dar spune că nu a putut găsi de lucru pentru că toţi patronii vorbeau limba maghiară şi se cerea această limbă şi de la vânzători.

„Eram un vânzător de elită, dar unde mergeam mă întrebau dacă ştiu ungureşte. Am fost luat până la urmă la o fabrică de pălări de la Jimbolia. Acolo am stat până în 1948, când a început naţionalizarea. Am găsit apoi de lucru la primul magazin de stat din Timişoara, la Materna.

La început am lucrat la depozit, apoi am ajuns vânzător comercial şi şef de raion. Am trecut la director la controlul de calitate şi apoi şef la Cooperativa de Stat”

http://www.adevarul.ro

Publicat în: Istorie | Etichetat: , , , , , , , ,

Au ţiganii biserică?

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

http://www.adevarul.ro/actualitate

Un articol care exploatează mai degrabă istoria țiganilor decât să respecte titlul și să analizeze în ce mod putem vorbi de o biserică a țiganilor. Sunt prezentate informații istorice, cu precădere din Transilvania, precum și modul în care țiganii au fost percepuți de către cei în jurul cărora trăiau. Am observat că  articolul este scris de către doamna Lavinia Betea care îmi este cunoscută pentru cărțile sale de natură politică. Nu se pomenește nimic, sau nu am observat eu, despre bisericile evanghelice, precum cea penticostală de la Toflea formată în marea ei majoritate din țigani fiind exploatate stereotipurile referitoare la aceștia.

Publicat în: Creștinism, Istorie, Mass-media, Ortodocși, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: ,

Episcopul Inochentie Micu Klein și lupta pentru emancipare a românilor

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Un articol preluat de pe  http://www.adevarul.ro

Inochentie Micu şi Avram Iancu sunt figurile tragice ale Transilvaniei. Fii de ţărani liberi, prin lumina învăţăturii s-au înălţat  amândoi mult peste starea românilor. Şi-au pus viața în slujba naţiei lor sunt, în cazul amândurora, cuvinte potrivite. Destinul i-a unit şi prin întristarea de-a fi sfârşit înşelaţi în promisiunile Vienei şi neînțeleși de semenii lor.

*

Foto: wikipedia

Inochentie  Micu (Klein) s-a născut  la 1700 (după unii, la 1692). La botez primise numele Ioan, iar la călugărire, pe cel de Inocenţiu. Legenda spune că pruncul ce-şi însoţea tatăl în târgul Sibiului i-a atras atenţia unui iezuit. Acela i-ar fi propus plugarului să-i trimită copilul la şcoală. „Tată, eu merg!”, a răspuns îndată băiatul cu vocaţie de cărturar.

A învăţat la colegiul iezuit din Cluj şi  în Slovacia. Student încă la teologie, a fost desemnat episcop al bisericii greco-catolice cu sediul la Făgăraş.
Tânărul episcop al românilor uniţi şi-a început deîndată misiunea în spiritul promisiunilor Curţii Imperiale şi papei. A scris memorii şi a solicitat audienţe la Viena în numele clerului şi mirenilor trecuţi la Biserica Romei. Cererile sale puteau fi – şi au fost – socotite revoltătoare de către mai-marii cărora le erau adresate. „Eu şi clerul meu cu adevărat suntem şi vom rămânea uniţi numai să ni se dea şi nouă acele imunităţi de care se bucură clerul romano-catolic”, scria el bunăoară.

Ca membru al Dietei transilvănene, a insistat cu orice prilej să înceteze starea de „toleraţi” a românilor, să li se dea drepturi egale cu „naţiunile recepte”. Petiţiile sale vor fi surse de inspiraţie şi acte fondatoare pentru Supllex-urile transilvănenilor.  A obţinut un domeniu la Blaj, unde-a început construcţia Catedralei Sfintei Treimi, reşedinţei episcopale şi mănăstirii greco-catolice.

A cerut drepturi pentru românii ardeleni    

În sinodul convocat în 1744, episcopul a declarat clerului prezent că, dacă împărăteasa Maria Tereza nu va acorda românilor uniţi drepturile promise, va trece munţii în fruntea clerului şi a credincioşilor săi.

Denunţurile că episcopul răzvrăteşte poporul n-au întârziat să sosească la Viena. Şi a fost chemat să răspundă zecilor de acuzaţii. Curtea imperială catolică nu dorea să-i supere pe nobilii calvini, lipsindu-i de braţele de lucru valahe.

Surghiunit până la moarte

Convins că papa îl va ajuta, Inochentie Micu nu s-a prezentat la Viena, ci s-a dus la Roma. Departe de a obţine sprijinul Vaticanului, a fost reţinut pentru totdeauna în oraş.  Ultimii 24 de ani i-a trăit în surghiun.

Spre deosebire de nebunia blândă în care Iancu străbătea satele de moţi, episcopul ardelean şi-a consumat lucid drama singurătăţii, sărăciei şi suferinţei după locurile natale.  O mărturisea astfel în testamentul său: „Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm. Zilele mele sunt pe sfârşite; când va veni vremea ca sufletul să părăsească trupul, mi-ar plăcea să fie încredinţat Creatorului prin rugăciunile şi slujbele voastre şi oasele mele să aştepte reînvierea în mănăstirea din Blaj”.

A murit în 1768. Dorinţa de-a aştepta reînvierea la Blaj i-a fost împlinită abia în 1997. Ceremonia s-a consumat pe fondul disputelor postcomuniste pentru recuperarea proprietăţilor greco-catolicilor intrate în patrimoniul ortodox.

 

 

 

Publicat în: Catolici, Creștinism, Greco-catolici, Istoria Bisericii, Istorie, Politică, Religie | Etichetat: ,

Politologul Daniel Barbu a fost numit consilier prezidenţial

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Foto: Agerpres

Ziarul Adevărul, precum și alte publicații centrale sau locale anunțau ieri, 7 august 2012, faptul că profesorul universitar și politologul Daniel Barbu a fost numit consilier prezidențial de către președintele interimar Crin Antonescu, urmând să preia departamentul pentru Analiză Politică.

Conform informațiilor publicate pe pagina ziarului Gândul, profesorul Daniel Barbu s-a născut pe 21 mai 1957, are experienţă în domeniul politicii, fiind publicist, eseist, jurnalist şi profesor la Facultatea de Şiinţe Politice, din cadrul Universităţii București.

Conform ziuaveche.ro, Daniel Barbu este doctor în istorie și filosofie. În trecut, acesta a deținut funcția de decan al Facultății de Științe Politice şi pe cea de director al Institutului de Cercetări Politice al Universității din București (1999-2011). Daniel Barbu a mai lucrat în Administraţia Prezidenţială, în perioada 1997-1998, când a fost consilier de stat, pe vremea preşedintelui Emil Constantinescu. În 2000, a fost decorat cu Ordinul Naţional Steaua României, pentru activitatea în domeniul învățământului superior.

Publicat în: Știri, Mass-media, Politică | Etichetat: , ,

Prima rochie albă de mireasă

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Queen Victoria in her bridel dress (Picture History)

Se crede că dintotdeauna miresele s-au îmbrăcat în rochii albe la cununia religioasă. Pur şi simplu deoarece culoarea simbolizează puritatea tinerei mirese. Istoria arată însă că practica aceasta e relativ recentă.

Regina Victoria (1819 – 1901) a purtat, în 1840, cea dintâi o rochie albă la cununia cu vărul ei, prinţul Albert de Saxa Coburg Gotha. Mireasa de 21 de ani a stricat atunci tradiţia rochiei argintii ca semn distinctiv al regalităţii. Uluind asistenţa, a apărut într-o fastuoasă rochie albă, garnisită cu impozantă trenă şi magnifice bijuterii. Deosebit de chipeş apare şi mirele din tabloul pictorului George Hayter care înfăţişează ceremonia.

Prin astfel de picturi şi rumorile elitelor europene, în timp, acea rochie albă s-a transformat într-un vis al tinerelor fete din toată lumea. Prin destinul purtătoarei,  rochia albă de mireasă putea fi asociată şi cu norocul în căsnicie. Victoria şi soţul ei au avut  nouă copii. Regina Marii Britanii a oferit soţului ei titlul de prinţ consort, dar  şi  drept de vot tuturor bărbaţilor din ţara sa în 1885. Cu toate că şi-a îndeplinit conştiincios şi îndatoririle regale, şi cele de familie, şase decenii neîntrerupte, regina Victoria a consemnat conştiincios în jurnalul său evenimentele micii şi marii istorii trăite. Domnia Sa a intrat în clasificările istoriografice ca „epoca victoriană”.

A fost, probabil, cea mai puternică femeie din istorie. „Soarele nu apune niciodată pe cerul Imperiului britanic”, s-a spus despre perioada Domniei Sale, când  Anglia a atins apogeul cuceririlor coloniale.

http://www.adevarul.ro

Și acum

Putina istorie

Lasand insa la o parte aceste detalii de inalt rafinament regal sau princiar, istoria rochiei albe de mireasa ne poarta mult mai departe in timp. Istoricii pretind ca rochia alba de mireasa are o vechime de peste doua milenii, fara insa ca aceasta sa fi fost o moda. Filele ingalbenite ale istoriei vorbesc despre unele mirese din Egipt, care se prezentau la nunta in rochii sau saluri de culoare alba, suprapuse pe mai multe randuri. In Grecia Antica, albul era o culoare pentru hainele de sarbatoare, iar in Roma Antica miresele se impodobeau adesea cu o tesatura subtire, foarte fina, de culoare alba.O rochie alba era simbolul suprem transmis de mireasa zeului Hymen, zeul fertilitatii si al casatoriei. In acelasi timp, miresele elene purtau fata acoperita cu un voal, de obicei colorat, ce simboliza supunerea fata de viitorul sot. In ciuda traditiei recunoscute oficial, ce porneste din anul 1840, cand a devenit moda, istoria pomeneste de prima ceremonie regala in rochie alba inca de la sfarsitul secolului XV. Atunci, Anna de Bretania s-a casatorit cu regele Louis al XII-lea al Frantei purtand prima rochie alba, ca mireasa de rang regal. De asemenea, Margaret Tudor, fiica regelui Henry al VI-lea, a purtat, la casatorie, o rochie de damasc alb, tivita cu culoarea traditionala a familiilor regale – rosu-stacojiu. Cele doua exemple insa au ramas singulare, nu au fost urmate de altii, si, ca urmare, creatoarea “modei” ramane, totusi, regina Victoria I a Angliei.

http://www.observatordebacau.ro

Publicat în: Diverse, Istorie | Etichetat: , , ,