Arhive etichetă: resurse

Jean Staneschi: pastor, profesor, muzician, director al Seminarului Teologic Baptist


 Jean Staneschi (3)Jean Staneschi s-a născut la data de 18 septembrie 1900 în cartierul „Apele Minerale” din București[1] și a plecat în veșnicie în toamna anului 1980[2]. S-a întors la Domnul la vârsta de 15 ani „și a primit botezul credinței odată cu mama lui la Rusalii în anul 1916[3], iar din anul 1918 s-a ocupat de educația biblică și morală a tineretului din București[4]. În anul 1920 acesta era pastor la Brăila[5], unde lucrează la întocmirea primei cărţi de cântări comune, punând împreună cântări din Harfa Coriştilor, Cântările Sionului şi Cântările Credinţei. Din anul 1927 acesta este pastor la Constanța[6].  În anul 1925 se căsătorește cu Olga, primul medic baptist din România, și ulterior își începe activitatea de profesor la Seminarul Teologic Baptist din București, activitate pe care a îndeplinit-o până la vârsta de 77 de ani[7]. Între anii 1934 – 1937 a fost Secretar General al Uniunii Comunităților Creștine Baptiste din România[8]. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în anul 1949[9], a fost ordinat ca pastor[10] în cadrul Bisericii Creștine Baptiste Golgota din București[11]. Conform unei alte surse, acesta a fost ordinat ca pastor al Bisericii Baptiste din Bucureşti-Basarab[12] în anul 1947[13].  „Aici, împreună cu alţi fraţi, începe lucrarea de tipărire a cântărilor de cor şi a altor materiale creştine, cu ajutorul maşinii Gestetner sau Şapirograf.  Aceasta se întâmplă între anii 1947-1951.  Era profesor la Seminarul Teologic Baptist din București şi acolo Jean pregătea partiturile originale pentru  cântările de cor, scrise cu peniţă şi cerneală roşie pe o hârtie specială care absorbea cerneala şi o transmitea pe coală de hârtie care venea în contact cu tamburul cilindric al mașinii de tipărit.  Se puteau face 25-30 de copii după un original, după care acesta trebuia rescris pentru a fi tipărite alte exemplare.  Cu toate că această activitate cerea timp, efort şi nu în ultimul rând risc, fraţii au continuat să lucreze la acest proiect și așa au rămas peste ani cântările pentru cor de care ne bucurăm astăzi.”[14] În anul 1953 a fost reținut timp de treizeci de luni fără a i se face proces şi fără a i se aduce oficial vreo acuzaţie. A fost eliberat la fel  de subit şi tot fără vreo explicație precum a fost arestat[15]. În iunie 1955 a fost ales în funcția de vicepreședinte al Comunității Creștine Baptiste de București[16], iar în decembrie 1955[17] a fost ales de către Congresul Cultului Creștin Baptist, cel mai înalt for de decizie al cultului, în funcțiile de director și profesor la Seminarul Teologic Baptist din București, precum și de membru în Comitetul Uniunii Comunităților Creștine Baptiste din R.P.R.

În anul 1957 a fost destituit de către Departamentul Cultelor din funcțiile de pastor al Bisericii Baptiste Golgota[18], de profesor și director al Seminarului Teologic Baptist din București, de membru în Comitetul Uniunii Comunităților Creștine Baptiste din R.P.R.[19] și de vicepreședinte al Comunității Creștine Baptiste de București[20]. Va fi rechemat la Seminar în anul 1974[21] şi îşi încheie activitatea de profesor în anul 1977[22].

1957 Baldwin Orga-sonic(americanlisted.com)

1957 Baldwin Orga-sonic(americanlisted.com)

Pastorul Ioan Bunaciu consideră că decizia Departamentului Cultelor a fost determinată de acțiunile întreprinse de către Bokor Barnaba și Bălgrădeanu Constantin, care au  comandat 40 de orgi muzicale pentru Bisericile Baptiste de la o firmă din Cehoslovacia cu ocazia unei expoziții internaționale ce a avut loc la București în anul 1957. După terminarea expoziției, firma din Cehoslovacia prin intermediul căreia s-a făcut comanda a lăsat în custodie la Biserica Golgota unde era pastor Jean Staneschi orga cu care au venit în România, motivând că „baptiștii sunt cumpărători serioși.”[23] La câteva luni după expoziție statul român a primit din partea firmei din Cehoslovacia o notă prin care acesta trebuia să plătească orga, fiind înștiințat totodată și de comanda de 40 de orgi muzicale pentru Uniunea Baptistă. Ministerul Cultelor a început investigații în acest caz deoarece nici o biserică nu putea face o comandă în străinătate fără aprobarea acestei instituții. Vinovat în această situație a fost găsit pastorul Jean Staneschi, care a fost destituit din toate funcțiile cultice, timp de 10 ani[24].

Pentru a înțelege complexitatea acestui caz vom completa informațiile pastorului Bunaciu cu cele oferite de către documentele de arhivă. Astfel, în cadrul unui memoriu către Departamentul Cultelor, pastorul Jean Staneschi menționează faptul că a fost destituit din funcțiile menționate la data de 30 iulie 1957 ca urmare a unui ordin verbal al Departamentului Cultelor, „care era reprezentat prin prezența Tov. Director Nenciu[25], Tov. Moisescu și Tov. Vasile Popa.”[26] Aspectul este confirmat de către copia procesului verbal al Comitetului Uniunii Baptiste în cadrul căreia se menționează că decizia comitetului de a declara vacante posturile deținute până la momentul respectiv de către Jean Staneschi și Ioan Bolea s-a datorat expunerii directorului[27] Gheorghe Nenciu[28].

Memoriul pastorului Jean Staneschi menționează următoarele motive invocate de către autorități în argumentarea deciziei de retragere a recunoașterii din funcțiile cultice și administrative:

1) Nu ar fi anunțat conducerea cultului despre sosirea în țară a lui Stanley Catană, român baptist din S.U.A. [29],

2) A introdus și păstrat persoane[30] în comitetul bisericii baptiste a cărui pastor era fără acordul Departamentului Cultelor[31],

3) Învinuirea de a fi procurat orga pentru Biserica Baptistă din București, Șoseaua Nicolae Titulescu Nr. 56 A în mod ilegal[32],

4) Vinovat de excluderea lui Constantin Bălgrădeanu din calitatea de membru al Bisericii Baptiste Golgota[33].

În urma analizării memoriului și a altor documente înțelegem faptul că Departamentul Cultelor l-a considerat o persoană care a adoptat o poziție diferită față de cea dorită de instituția menționată. În opinia noastră motivele principale care au dus la retragerea recunoașterii țin de acceptarea în comitetul Bisericii Baptiste Golgota a unor persoane neagreate de către Departamentul Cultelor, relația personală pe care o avea cu secretarul cultului baptist, Constantin Bălgrădeanu, precum și problema cu orga care a fost instalată în biserica sa[34].

Ca și activitate științifică, Jean Staneschi a scris comentarii la epistolele: Filipeni, Coloseni, Galateni și Evrei.  DePrincipele-predicatorilor C H Spurgeon de Jean Staneschi asemenea, acesta a scris și o carte despre viața predicatorului englez Charles Spurgeon, intitulată Principele predicatorilor: Din viața și lucrarea lui C. H. Spurgeon[35].

„Fiind profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti şi vorbind limba germană fluent, traducea cursuri din germană pentru studenţii seminarului.  De asemenea, a tradus predici şi cursuri de teologie pe care le multiplica cu ajutorul maşinii de tipărit Gestetner sau Şapirograf. În decursul anilor în care a fost profesor şi pastor, Jean Staneschi a pregătit sute de cântări pe note pentru corurile creştine şi a lucrat la câteva oratorii, dintre care amintim „Spre Betleem”, „Psalmul 91” şi „Via Dolorosa”. O altă lucrare importantă în care a fost implicat fratele Jean a fost aceea de a culege cântări pentru copii şi de a le publica în cartea „Harfa Copiilor”, o carte mult iubită de copiii credincioşilor.”[36]

„Datorită activităţii şi slujirii sale ne-a rămas o bogată colecţie de cântări creştine pentru cor, cântări pentru copii, oratorii şi cărţi de cântări pe care le-a publicat pentru a duce mai departe generaţiilor care aveau să vină după el dragostea pentru lucrarea Domnului şi pentru muzica sacră de calitate.” [37]

            Prin intermediul acestui material am dorit să prezentăm o scurtă biografie a celui care a fost pastor, secretar general al Uniunii Baptiste, profesor și director al Seminarului Teologic Baptist din București.

NB: Acest material a fost redactat inițial pentru cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), carte în curs de apariție la o editură academică din România și editat pentru Revista Creștinul Azi Nr. 6/2012, pp. 14-15 în contextul în care Biserica Creștină Baptistă „Golgota” din București și-a serbat centenarul (1912-2012).

Marius Silveșan


[1] Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinței baptiste, București, Editura Universității din București, 1997, p. 144.

[2] Ibidem, p. 146.

[3] Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinței baptiste, București, Editura Universității din București, 1997, p. 144. La vârsta de 15 ani, în ziua de Rusalii, încheie legământ cu Domnul în apa botezului, alături de mama sa. Cf Dumitru Ghitea, „Jean Staneschi”, http://174.132.170.66/~lauda/lauda-domini/Jeanstaneschi.html (25.11.2012)

[4] Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinței baptiste, București, Editura Universității din București, 1997, p. 144.

[5] Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinței baptiste, București, Editura Universității din București, 1997, p. 144.

[6] Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinței baptiste, București, Editura Universității din București, 1997, p. 145.

[7] Până în anul 1977 cf. Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinței baptiste, București, Editura Universității din București, 1997, p. 145.

[8] Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinței baptiste, București, Editura Universității din București, 1997, p. 145. Dumitru Ghitea, „Jean Staneschi”, http://174.132.170.66/~lauda/lauda-domini/Jeanstaneschi.html (25.11.2012).

[9] ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 1. Membru al bisericii Golgota din anul 1918 cf. ibidem.

[10] Pastor responsabil cf. ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 1.

[11] În prezent Biserica Creștină Baptistă „Golgota”, situată în Șoseaua Nicolae Titulescu, Nr. 56 A.

[12] Biserica Creștină Baptistă Golgota.

[13] Cf Dumitru Ghitea, „Jean Staneschi”, http://174.132.170.66/~lauda/lauda-domini/Jeanstaneschi.html (25.11.2012). Pastorul Ioan Bunaciu menționează faptul că acesta a fost ales în anul 1947 „pastor al Bisericii Baptiste din București, Bd. Titulescu 56 A”, Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinței baptiste, București, Editura Universității din București, 1997, p. 145. Prin urmare, este posibil să fi fost ales pastor în anul 1947 și ordinat în anul 1949.

[14] Cf Dumitru Ghitea, „Jean Staneschi”, http://174.132.170.66/~lauda/lauda-domini/Jeanstaneschi.html (25.11.2012).

[15] Ioan Bunaciu, Bisericile Creștine Baptiste din România între anii 1944-1990, p. 108. „În anul 1953 Jean Staneschi este arestat, dar din lipsă de probe care să dovedească necesitatea rămânerii în arest, este eliberat.  Astfel îşi continuă activitatea şi lucrarea de păstor în Biserica Baptistă din Bucureşti – Basarab până în anul 1957, când este destituit din funcţia de păstor de către Departamentul Cultelor din acea vreme.”, Cf Dumitru Ghitea, „Jean Staneschi”, http://174.132.170.66/~lauda/lauda-domini/Jeanstaneschi.html (25.11.2012).

[16] ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 2.

[17] 11 decembrie 1955.

[18] Cunoscută și ca Basarab de la numele anterior al străzii pe care aceasta este situată.

[19] ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 2.

[20] ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 1. p. 108. Vezi și Ioan Bunaciu, Bisericile Creștine Baptiste din România între anii 1944-1990, pp. 43-44, pentru motivele destituirii din 1957.

[21] Ioan Bunaciu, Bisericile Creștine Baptiste din România, p. 108.

[22] Dumitru Ghitea, „Jean Staneschi”, http://174.132.170.66/~lauda/lauda-domini/Jeanstaneschi.html, Editat de Felicia Strugaru, (accesat 25.11.2012).

[23] Ioan Bunaciu, Bisericile Creștine Baptiste din România, p. 43.

[24] Adevărații vinovați au fost în opinia lui Ioan Bunaciu Bokor Barnaba și Constantin Bălgrădeanu, cf. Ioan Bunaciu, Bisericile Creștine Baptiste din România, p. 43.

[25] Gheorghe Nenciu s-a născut la 27 februarie 1922, în satul Bălteni, comuna Periş, judeţul Ilfov. Până în 1940 a urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava” din Bucureşti, iar în 1945 a absolvit Facultatea de Filozofie. A fost membru PCR din 1945. A lucrat ca pedagog la Şcoala profesională a fostei fabrici de avioane SET din Bucureşti. În perioada 1945-1952 a funcţionat în Serviciul Special de Informaţii. În 1952 a fost trecut în rezervă şi exclus din partid pe motiv că tatăl său fusese membru PNŢ şi pentru că deţinuse 15 ha de teren arabil. În 1953 s-a revenit asupra excluderii sale, fiind încadrat în Ministerul Cultelor, pe un post de inspector principal. Adrian Nicolae Petcu, „Activitatea Departamentului Cultelor în atenţia Securităţii (1970-1989) Partea I-a” în Revista Agero Stuttgart, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Activitatea%20departamentului%20cultelor%20in%20atentia%20securitatii%201%20de%20Adrian%20Nicolae%20Petcu.htm (5 iulie 2011).

[26] ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 2.

[27] În perioada 1957-1975, la conducerea Departamentului Cultelor s-a aflat Dumitru Dogaru. Viața religioasă din România: studiu documentar, [Studiu coordonat de Gh. F. Anghelescu şi Ştefan Ioniţă], Ministerul Culturii și Cultelor. Secretariatul de Stat pentru Culte, Editura Paideea, București, 1999, p. 97.

[28] ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 32.

[29] ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 2. Vizita lui Stanley Catană din anul 1956 este amintită și de noi  în cadrul capitolului III din prezenta lucrare atunci când am prezentat vizitele unor oaspeți și turiști străini la bisericile baptiste din România.

[30] Garoiu Viorel, Dârlea Teodor și Belicov Petru. ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 4.

[31] ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 4.

[32] Ibidem, f. 7.  Acuzația este una falsă, după cum se demonstrează în memoriu. Acest aspect a fost considerat de către pastorul Ioan Bunaciu ca fiind cauza retragerii recunoașterii de către Departamentul Cultelor. Vezi în acest sens Ioan Bunaciu, Bisericile Creștine Baptiste din România, pp. 43-47.

[33] ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 11.

[34] A se vedea în acest sens și „Nota informativă privitor la activitatea fostului pastor Jean Staneschi”, în ASSC, fond Direcția de Studii, 1957, dosar 103, f. 67.

[35] Conform pastorului Ioan Bunaciu această carte a fost tipărită în anul 1934 sub titlul În slujba lui Dumnezeu. Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinței baptiste, București, Editura Universității din București, 1997, p. 145.

[36] Dumitru Ghitea, „Jean Staneschi”, http://174.132.170.66/~lauda/lauda-domini/Jeanstaneschi.html, Editat de Felicia Strugaru, (accesat 25.11.2012).

[37] Dumitru Ghitea, „Jean Staneschi”, http://174.132.170.66/~lauda/lauda-domini/Jeanstaneschi.html, Editat de Felicia Strugaru, (accesat 25.11.2012).

*

Resurse suplimentare

R E P E R T O R I UL  C Ă N T Ă R I L O R  E V A N G H E L I C E
http://ro.scribd.com/doc/85200551/Repertoriu-Bibliografie (03.01.2013)

Titlul Publicaţiei                 Anul Autorii Nr. Cântări
Cântările Triumfului (Ed 1) 1925 Jean Staneschi 64-100
Cântările Triumfului (Ed 2) 1926 Jean Staneschi

85 –

Cântările Triumfului (Ed 3) 1936 Jean Staneschi 150
Cântările Triumfului (Ed 4) 1946 Jean Staneschi 150

*

 Amintiri despre Jean Staneschi 

În cadrul unui comentariu la articolul lui Marius Cruceru, „Din seria “viermele din ureche”: Pavana”, ioan says:

„Îmi amintesc cu nostalgie cum în 1947 în vacanța de vară îl însoțeam pe Jean Staneschi în com. Hapria jud. Alba să instruiască corul adăugând subtile cunoștințe generale de muzică universală de percepere la nivelul lor rural. Mie personal mi-a ajutat mai târziu să înțeleg muzica de operă din Cluj.”

http://mariuscruceru.ro/2009/04/12/din-seria-viermele-din-ureche-pavana/ (03.01.2013)

 *

Istoric Biserica Creștină Baptistă Betel din Mediaș
CREŞTEREA (1954 – 1970)

„Începând cu anul 1954 lucrarea ia o amploare deosebită. Sub sfatul înțelept al fratelui Bogisch se rezidește din temelii clădirea ce le-a fost oferită şi sub îndrumarea spirituală a fratelui Ştef Ioan în foarte scurt timp numărul credincioșilor s-a dublat. Urmează o perioadă tranzitorie în care vor gira ca păstori biserica pentru perioade foarte scurte frații  Duşan Ioan, Broscăţan Ioan şi Pintican Vasile. Apoi fratele Jean Staneschi devine păstor girant al bisericii şi începe organizarea lucrării, împreună cu fratele Căluţ Dumitru. În anul 1959, fratele Jean Staneschi îl ordinează ca diacon al bisericii pe fratele Ştef Ioan.”

http://www.betel-medias.ro/s/despre-noi/istoric/ (03.01.2013)

 *

Religious Dissidents under Communism in Eastern Europe.

Examples of religious dissent that brought communism down in Eastern Europe: Romania, East Germany, Hungary, Poland, Czechoslovakia, Yugoslavia and Bulgaria

„A university professor, Jean Staneschi was arrested for printing lectures for the seminary students but while in prison he continued to send secret messages to encourage believers.”

Read more at Suite101: Religious Dissidents under Communism in Eastern Europe | Suite101 http://suite101.com/article/religious-dissidents-under-communism-in-eastern-europe-a359502#ixzz2GwzGVyk8 (03.01.2013)

O versiune interesantă referitoare la motivele arestării din 1953

Pagina Resurse a fost actualizată (03.01.2012)


În aprilie 2012 am creat o pagină intitulată RESURSE. Începând cu același an am început să adaug și eticheta(tag) Resurse la articolele care se încadrau în această tematică.

În partea de început a paginii Resurse am scris următoarele:

Această pagină este destinată resurselor de istorie evanghelică precum și celor privitoare la istoria bisericii în general, evident cu referiri la spațiul românesc d.p.d.v. geografic sau ca și consecințe. În acest ultim caz ne referim printre altele și la impactul Reformei religioase asupra românilor.

Informațiile publicate până acum pe această pagină se încadrează alfabetic în unul din următoarele subiecte:

BAPTIȘTI

BEARDED GOSPEL MEN

COMUNISM

CREȘTINII DUPĂ EVANGHELIE

FOTO

INCHIZIȚIE

MASS MEDIA

NEOPROTESTANTISM

ORTODOXIE

PENTICOSTALI

REFORMA RELIGIOASĂ

STUDIU BIBLIC

 

eBiblia – program de studiu biblic pentru Android, IOS și Blackberry


Am citit recent pe Facebook faptul că programul QuickBible s-a transformat în eBiblia și a devenit un program cu mai multe resurse pentru studiul biblic  fiind astfel un instrument util tuturor celor interesați.

Pentru a vizita site-ul eBiblia.ro și a descărca aplicația pentru Android, IOS și Blackberry  apăsați pe imaginea de mai jos.

eBiblia (http://sldsjd.wordpress.com)

Aplicația mi-a fost semnalată și de pastorul Vasile Bel precum și de articolul lui Liviu care a menționat-o pe blogul Pro(-)scris de unde am preluat și benner-ul care poate fi descărcat de către toți cei interesați de pe site-ul eBiblia.ro.

Pe pagina eBiblia.ro la secțiunea Despre noi găsiți informații interesante despre acest proiect precum cunoscut până anul trecut sub numele QuickBible

Pagina de facebook poate fi accesată de cei interesați AICI

Jurnal teologic Nr. 2 /2012


Copertă Revista Jurnal Teologic Nr. 2-2012

www.jurnalteologic.ro via http://romaniaevanghelica.wordpress.com

MARIȘ, Daniel. „The Triune God and the Dynamic of Forgiveness in the Body of Christ.”Jurnal teologic Vol 11, Nr 2 (2012): 5-32.
Baptist Theological Institute of Bucharest

Abstract
How much do we learn about God and about forgiveness when we are dealing with betrayal, infidelity and sin in the Body of Christ? This article argues that the forgiveness that God offers when confession derives from real self-knowledge is properly regarded as healing. And that healing is the restoration of balance in that sense that it will enable the minister to receive forgiveness and to begin a new phase of his spiritual journey, teaching the people about real forgiveness and sharing with them the painful journey of forgiveness.
Keywords: God, forgiveness, Church, ministry

SABOU, Sorin. „The Law, the Flesh, and the Spirit – Romans 8:1-13.” Jurnal teologic Vol 11, Nr 2 (2012): 33-46.
Baptist Theological Institute of Bucharest

Abstract
The dominion of the Spirit in the new realm of salvation is an vital element for having part in the eschatological life. The dominion of sin and death with its results in a mindset determined by the flesh is broken by the power of the Spirit of life which gives the covenant blessings to those who have a mindset determined by the Spirit.
Keywords: Law, flesh, Spirit, salvation, Paul

ARDELEAN, Ben-Oni. „Etica postmodernă vs. morala creștină: impact asupra spiritualității creștine. / The Ethics of Postmodernity vs. Christian Morality: Its Impact on Christian Spirituality.” Jurnal teologic Vol 11, Nr 2 (2012): 47-61.
Baptist Theological Institute of Bucharest

Abstract
Our day ethic is somewhere debated, most of the time in attempt to define if there is a common base or there is no one due to the postmodernist influence. A view on ethics that is considered as conservative is the Christian Ethics, mostly due to the absolutes and Universalist views in ethics, views that are considered by most postmodernist as being outdated and inappropriate to impose to society. What are the differences between the Postmodern and Christian view on ethics? Are there any common grounds to build on? Is there an impact on Christian daily life and spirituality? To those questions and others that are not included, I will try to answer through this article in order to clarify this interaction between postmodernist view on ethics and Christian view on morals.
Keywords: ethics, moral principles, spirituality, postmodernism

BABAN, Octavian. „Pavel și Duhul Sfânt: metafore și paralelisme fundamentale. / Paul and Holy Spirit: Metaphors and Essential Parallelisms.” Jurnal teologic Vol 11, Nr 2 (2012): 63-79.
Baptist Theological Institute of Bucharest

Abstract
One of the most profound subjects in the letters of Paul is the ministry of the Spirit in the believer. To have a good understanding of Paul’s teaching you need to take into consideration the literary devices and concepts used by Paul to describe the ministry of the Spirit. This article is a succinct analysis of the metaphors and comparisons (similarities and antithesis, paradoxes) used in Paul’s letters.
Keywords: Holy Spirit, Paul, metaphors, antitheses, paradoxes

VANDERENDE, Mattheus. „The Significance of the Mighty Acts of God in the Psalter for Liturgy and Spirituality.” Jurnal teologic Vol 11, Nr 2 (2012): 81-125.
Evangelical Theological Faculty, Leuven

Abstract
From the very outset of Scripture, and therefore for those believing these Scriptures, the works of God are revealed and recognized. The Psalter teaches us to incorporate them in private and public worship, and to reframe and contextualize them for our day and age, the era of the mighty deed of building the church. What I meant to do in this paper is to call us to the Psalter for private devotions and liturgical gathering. To do so is to step liturgically into God’s story which is not science fiction, but historical participation.
Keywords: Psalter, Liturgy, spirituality, God

BARTOȘ, Emil. „Câteva lecții din spiritualismul Reformei radicale. / Some Lessons from the Spirituality of Radical Reformation.” Jurnal teologic Vol 11, Nr 2 (2012): 126-161.
Baptist School of Theology, University of Bucharest

Abstract
The immediate purpose of this article is to delineate the historical and doctrinal background of Radical Reformation’s spirituality, and to select some lessons for contemporary Evangelical communities. The indirect purpose of this article is to identify those spiritual aspects that are supposedly viewed as starting points for the Evangelical movement in Romania, and to show that these suppositions are wrong if they are not described specifically.
Keywords: Reformation, Anabaptist, spirituality, Evangelical

GHERMAN, Daniel. „Contribuții baptiste la drepturile omului – expresie și a statutului acestora de „ceilalți“ în istorie. / Baptist Contributions to Human Rights – Expression of Their Status as ‘the Others’ in History.” Jurnal teologic Vol 11, Nr 2 (2012): 163-175.
Baptist Theological Institute of Bucharest

Abstract
The article presents two baptist principles which can be the foundation for two  articles in the Universal Declaration of Human Rights.  The baptist quality as „the other” is the source of such improvments in human rights.
Keywords: human rights, baptists, citizens

COLDA, Teodor-Ioan. „Condiționări vetero-testamentare în interpretarea unor teme literar-teologice din Evanghelia după Ioan (I). / Old Testament Influences in Interpretation of Some Theological-Literary Themes in the Gosple of John (I).” Jurnal teologic Vol 11, Nr 2 (2012): 177-199.
Baptist Theological Institute of Bucharest

Abstract
In this study the author will analyze two important Old Testament themes on which the author of the Fourth Gospel is building the meaning of his gospel narratives: 1) the theme of the suffering son and 2) the theme of the leaving prophet and the disciple remaining prophet. The study is analytical, based on specific Hebrew narrative parallelism, in which the sequences of a narrative provide a pattern for future biblical narratives. Based on the text, at the end the author will propose a literary paradigm for each theme. Finding internal narrative paradigms used in the Fourth Gospel is a valuable and fruitful exercise in terms of hermeneutic. The interpretation of the Fourth Gospel’s narratives is enriched by a correct understanding of the use of Old Testament literary and theological themes and also of the Old Testament narrative patterns.
Keywords: Fourth Gospel, narrative, narrative patterns, Old Testament, themes

 COLDA, Teodor-Ioan,Book Reviews Daniel MARIȘ, Creația biblică – reflecții teologice în contextual dialogului creștin, București: Editura Didactică și Pedagogică R. A., 2009, 320 p, ISBN: 978-973-30-2455-2. Jurnal teologic Vol 11, Nr 2 (2012): 201-204.

Archive

Jurnal teologic 11.1 (2012) (pdf) (bibliographic information)

Jurnal teologic 10 (2011) (pdf) (bibliographic information)

Jurnal teologic 9 (2010). (pdf) (bibliographic information)

Jurnal teologic 8 (2009). (pdf) (bibliographic information)

Jurnal teologic 7 (2008). (pdf) (bibliographic information)

Jurnal teologic 6 (2007). (pdf) (bibliographic information)

Jurnal teologic 5 (2006). (pdf) (bibliographic information)

Jurnal teologic 4 (2005). (pdf) (bibliographic information)

Jurnal teologic 3 (2004). (pdf) (bibliographic information)

Jurnal teologic 2 (2003). (pdf) (bibliographic information)

Jurnal teologic 1 (2002). (pdf) (bibliographic information)

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. 

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres­tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse­seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte  să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire.  Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir  Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

 Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)

Mihály Kornya despre români


După ce am terminat cartea Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia, Humanitas, București 2012, carte despre care îmi doresc să scriu câteva cuvinte și pe istorieevanghelica.ro, mi-am propus să termin de citit Viața misionarului Mihály Kornya. Astăzi am citit câteva pasaje remarcabile printre care și unul care exprimă poziția lui Kornya despre români.

Kornya îi iubea pe români, îi considera un popor modest și sârguincios. Deseori spunea că printre ei copii torc și în timpul jocului, femeile țes, și ele sunt cele care înzestrează familia cu haine, precum citim în cartea Proverbe: „Ea face rost de lână și de in, și lucrează cu mâini harnice … Ea pune mâna pe furcă, și degetele ei țin fusul.” (Proverbe 31: 13, 19). (Relatarea lui Károly Kocsis, Sălard, 10 ianuarie 1044)

Bertalan A Kirner, Viața misionarului Mihály Kornya, Traducere din limba maghiară de Peter Havas, Editura Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, București, 2009, p.86.

Articole relaționate

Recomandări (1) – Bertalan A Kirner, Viața misionarului Mihály Kornya

Mihaly Kornya, “străbunicul” meu » Vestea bună

Recomandări editoriale (1) – Bertalan A Kirner, Viața misionarului Mihály Kornya


La sfârșitul lunii decembrie a anului 2009, UBCBR a lansat, în cadrul Sesiunii de comunicări științifice organizată cu ocazia celebrării a 400 de ani de mărturie baptistă, Viața Misionarului Mihaly Kornya.

Lucrarea descrie modul în care au ajuns să se dezvolte baptiștii în România. Materialul prezintă în mod cronologic viața celui mai eficient misionar din România acelor vremuri.

Viaţa misionarului Mihaly Kornya” este o carte ce prezintă lucrarea unui om simplu din secolul al XIX-lea pe care Dumnezeu îl alege să fie un instrument prin care El să-şi facă Numele cunoscut.

Înzestrat cu iscusinţă şi curaj, Kornya se pune la dispoziţia lui Dumnezeu pentru a răspândi evanghelia lui Hristos în orice ocazie pe care o găseşte şi înfruntând orice adversitate. Întreaga lui viaţă s-a centrat pe pasajul din Matei 10:5-15, încercând să îndeplinească cu sârguinţă aceste îndemnuri misionare date de Isus ucenicilor Săi.

Din prezentarea de pe coperta IV:

Mihaly Kornya sau Mihai Cornea cum ii spun romanii a fost o persoana simpla dar cu o contributie remarcabila pentru miscarea baptista din Romania. Într-un fel el întruchipează un model de slujire baptistă. Deşi nu avea o educaţie deosebită el avea un angajament total faţă de chemarea pe care a primit-o din partea lui Dumnezeu. Această chemare l-a determinat să predice evanghelia între maghiarii şi românii din Transilvania ducând la extinderea semnificativă a mişcării baptiste. Mulţimea celor care s-au convertit şi s-au botezat în urma predicilor sale constituie o mărturie a pasiunii pe care Dumnezeu a pus-o în inima acestui om şi a preocupării sale de a vesti Evanghelia mântuirii tuturor celor care aveau nevoie de pocăinţă. Mihai Cornea rămâne un exemplu al modului în care Dumnezeu se foloseste cu putere de cei care se dedică in totalitate slujirii la care sunt chemati.

Otniel Ioan Bunaciu

Consider ca Mihai Cornea a fost pentru Romania ceea ce a fost Gerhard Oncken pentru Germania.Entuziasmul sau misionar, claritatea sa doctrinara si abilitatile sale organizatorice, insotite de puterea Duhului Sfant, au contribuit enorm la raspandirea credintei baptiste in Romania.Sunt convins ca studierea biografiei si a lucrarii sale va fi o importanta sursa de inspiratie pentru generatia actuala de slujitori baptisti.

Ionel Tuțac

Viața misionarului Mihaly Kornya are 200 de pagini și poate fi comandată la Uniunea Baptistă din România 021 430 00 39, pe site-ul revistei Creștinul Azi sau prin email crestinul.azi(a)gmail.com. Prețul cărții este de 15 lei la care se adaugă, dacă este cazul, cheltuielile poștale.

http://revistacrestinulazi.ro/2010/01/via%C8%9Ba-misionarului-mihaly-kornya/

Recomand această carte tuturor celor interesați de începuturile baptismului în Transilvania, de activitatea lui Mihály Kornya, precum și de condițiile în care activa un misionar în acea perioadă, respectiv cea de a doua parte a secolului al XIX-lea. Mai mult decât atât, această carte este o frescă a activității de pionierat desfășurată de Kornya, fiind prezentate detaliat aspecte ale lucrării acestuia și zecile de botezuri pe care le-a efectuat în condițiile în care standardul acestui misionar în privința statutului de baptist era destul de ridicat comparativ cu standardele din ziua de astăzi. După cum se exprima Lehel Kiss în studiul introductiv al cărții, fără această lucrare „imaginea noastră despre începuturile misiunii baptiste ar fi mult mai săracă” (p. 12).

Articole relaționate

Mihaly Kornya, “străbunicul” meu » Vestea bună

Mihály Kornya despre români

Short history of the Hungarian Baptist Church


The Hungarian Baptist mission after the previous anabaptist presence- was started by Oncken Johann Gerhard who was, one of the most decisive persons in the Europion Baptist Mission. carpenters working in Hamburg the faith and were baptized, into the church. After discussions, Janos Rottmayer and his friends were sent back to Hungary with the expressed purpose of spreading the gospel that they found and accepted. Rottmayer and his friends arrived in Hungary on May 20, 1846 – Their homecoming date was a milestone in the history of the newlyfounded Hungarian Baptist mission. However only after 1873 was there a significant growth, when Henrik Meyer came to Hungary. Meyer worked in the whole country, but first of all among the german speaking people. the of minister the by approved be must rules also are inthemselves which creed specific a to pretaining regulations that, stated law, XLIII 1895, due unsuccessful, proved attempts his However freedoms. religious guarantee for measures take began Meyer Henrik 1882 in denominotions other as well authorities persecution repetitive the, Because churches. german from separated baptists speaking hungarian leaders first become would Csopják(1865-1934) Attila with along and Hamburg, Seminary Baptist back came (1863-1919) Balogh Lajos 1865-19459 Udvarnoki András turning remarkable ministry baptist 1894, In congregations. During this time among the hungarian speaking people, Mihály Kornya and Mihály Tóth arose as the pioneers of the hungarian baptist mission. Being simple ’countryfolk’ their work was most successful in eastern Hungary and Transylvania among the peasant population. By the end of the century the number of the baptists was 5000, and after the First World War increased to 25.000 with a thousand congregations. In 1894, the hungarian baptist ministry came to a remarkable turning point. András Udvarnoki( 1865-19459 and Lajos Balogh (1863-1919) came back from the Baptist Seminary of Hamburg, and along with Attila Csopják(1865-1934) would become the first leaders of a hungarian speaking baptists separated from the german churches. Because of the, repetitive persecution by authorities as well as other denominotions in 1882 Henrik Meyer began to take measures for the guarantee religious freedoms. However his attempts proved unsuccessful, due to the 1895, XLIII law, which stated that, „all regulations pretaining to a specific creed which inthemselves are also rules must be approved by the minister of education.” Due to this law, in 1905 two purposed documents were drawn up and accepted by the minsiter. Already in 1895, two periodicals were started, Békehirnök (Herald of Peace) and Igazság Tanúja (Witness of Truth.) In 1905 the first hymnal was printed, A Hit Hangjai (Voices of Faith) and in 1913 followed . In 1910 a fellowship home was built in Hajdúböszörmény, and in 1910, Udvarnoki András and contributors founded the Baptist Theological Seminary in Budapest. Since then, the Seminary has released hundreds of pastors in to the missionary field with the purpose of „ giving true faithful, devout, humble, but intellectualy prepared pastors to the sheep of Christ.” In 1914, the Baptist Orphanage was built which functioned for forty years, providing a temporary a home for many children from all denominations. With the First World War the flowering missionary status came to a hault, due specificly to the Treaty of Trianon which reduced the land region of Hungary by two thirds, as well as the number of baptists, leaving only 7 500. In the 1920’s the missionary work was blooming again. Growth of churches was primarely in the north and northeastern part of Hungary. The number of baptists in the country doubled. The congregational leadership began to change whit the coming of a new generation. One of the most significant persons was Dr. Somogyi Imre who accepted Christ in 1921, while serving a prision sentence in Szeged, for his radical political behaviour. After studies in seminaries in the country and abroad he was voted the Hungarian Baptist Churches president in 1933. His deep faith and wide acceptance helped to secure an authoritiative presence for the Baptists Congregation in Hungary.

After the Second World War baptists in Hungary was close to 15 000. The communist ideology and the stateideology had a negative effect on our churches, as well as urbanization resulting in the loss of many rural churches.
By 1989, our congregation lost one-third of its members.

Hungary enjoys political freedom since 1989, when the communist rule broke up. It shifted toward multiparty democracy and market-oriented economy. The first freely elected government stabilized the political and economical situation. Hungary joined the NATO in 1999 and will be a member of the European Union this year. It continues to demonstrate strong economical growth, although the economy experiences some difficulties.

About the third of all Hungarians live in surrounding countries: in Romania, Slovakia, Yugoslavia, Ukraine. Since a revolt in 1956 resulted in a military intervention by the Russian government, many fled to the United States and Canada and other countries. The main minorities in Hungary include Romas (Gypsy), Ruthenians, Germans, Jews, Romanians, Slovaks. Strict controls were enforced on all Christians during the Communist era. There has been freedom of religion since 1990. Though we celebrated the 1000th anniversary of Hungary’s conversoin to Christianity, the churches continues to struggle with difficulties and try to find new ways to the nation.

According to the latest census, about 17,000 said to be related in some way to the Baptist Union. It is interesting that about two thirds of the population of the country confessed to be a member of some church, but only about 10% of it goes to church. The Baptist community is quite diverse in Hungary. We have different types of liturgy in the churches, there is difference in how we sing, etc., but we want to maintain a strong unity in keeping the Biblical principles. We accept the values that can be found in our churches. The world tempts us continuously, meaning that a balance needs to be aimed at in our attitude towards things that effects us.

Some churches try to find and keep the traditional Baptist identity, some of them would like to open a wide gate towards wordly influences, hoping that more people will come to Christ. Obviously, both of the above mentioned attitudes have values and dangers at the same time. It is our joy to see that many of our churches were able to handle these spiritual challanges in a Biblical manner. However, letting the wordly thinking influence that of our church members’ seems to be the biggest problem. Negative tendencies, moral attitudes that are not derived from the teaching of our Savior find a way to our churches at times, resulting in conflicts and sins in families, marriages and communities. We want to continue to fight these tendencies, fulfilling the command of the Word of God to live a holy life

http://www.mbe.baptist.hu

Camelia Pop, Preoția în spațiul concentrațional


Citiți AICI un interviu cu Camelia Pop prilejuit de lansarea cărții, eveniment care a avut loc la Cluj în anul 2009.

Camelia Pop este istoric şi profesor de istorie la Liceul Mihai Eminescu. Anul acesta (2009) a publicat o carte despre martirajul preoţilor în închisorile comuniste, încercînd să înţeleagă şi să transmită adevăratul înţeles al gesturilor lor încărcate de credinţă. La două decenii de la căderea regimului dictatorial, Camelia Pop încearcă să îşi ajute elevii să afle adevărul despre o perioadă neagră din istoria noastră, adevăr pe care aceştia se pare că îl primesc mai bine decît generaţiile precedente.

http://www.memoria.ro

Centenarul Bisericii Baptiste Lupeni, jud. Hunedoara


Foto: evenimentcrestin.blogspot.ro

«Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau, caci Tu esti cu mine ! »

Ps. 23 :4

Primele inceputuri de vestire a Evangheliei in orasul Lupeni, judetul Hunedoara (harta municipiului) sunt legate de anul 1912, cand la minele de carbuni din Valea-Jiului au venit muncitori din judetele Salaj si Bihor, printre care erau si credinciosi baptisti. Acestia, venind in Lupeni au trait o viata exemplara in mijlocul celorlalti: se adunau prin case, unde studiau Scripturile, se rugau , cantau si laudau pe Dumnezeu intr-un mod deosebit. Cei care au fost invitati sa participe cu ei la inchinarile lor, vazand seriozitaea trairii lor cu Dumnezeu si fiind atinsi de Cuvantul Vietii au hotarat sa-si shimbe viata dupa voia Domnului.

Numarul celor care veneau sa asculte Cuvantul Sfant era tot mai mare si se simtea nevoia unui lucrator cu experienta care sa posede cunostinte temeinice ale credintei baptiste.

In acest timp, in judetul Hunedoara lucra ca evanghelist  Stefan Ignea. Auzind de grupul de credinciosi de la Lupeni, a hotarat sa le faca o vizita. A petecut cu ei cateva zile in rugaciune si explicarea Evangheliei si in acelasi an, 1912, toti cei care au crezut si au fost deplini convinsi de adevarul Scripturii au fost botezati in apa Jiului din satul Barbateni. Cu ei s-a format Biserica Crestina Baptista din orasul minier Lupeni.  Printre cei care s-au botezat atunci au fost surorile: Bolosin Floare, Ianc Floare, Lung Eva, Lung Sara, Andrei Tasia, Buda Maria, Szoci Floare si fratii Bolosin Teodor, Bolosin Iosif, Bolosin Ioan si Andrei Ioan, un numar de 7 femei si 4 barbati, care s-au adaugat la numarul celor veniti din alte localitati.

Pentru ca acest centru minier promitea mult, fratele Stefan Ignea, a facut dese vizite la Lupeni. A fost un slujitor al Evangheliei care s-a uitat pe sine, a uitat familia si s-a daruit lucrarii sfinte. A fost un calator fara odihna si un deschizator de inimi pentru credinta in Isus Hristos si un viteaz aparator al credintei primare.

Biserica din Lupeni a crescut foarte repede. Intre 1912-1919 a ajuns la peste 100 de membrii, in fiecare an fiind 2-3 botezuri. Toti cei convertiti erau majoritatea tineri sub 30 de ani.

La botezul din data de 10 Ocombrie 1915 s-a botezat un tanar de 20 ani, care va ajunge un stalp de nadejde al bisericii: fratele Max Hendric.

Un an mai tarziu in 30 Aprilie 1916 se boteaza tanarul de 21 de ani, fratele Ciora Teofil, care va deveni ucenicul fratelui Stefan Ignea si bun misionar pe Valea Jiului si Valea Hategului. Intru-cat, fratele Stefan Ignea, misiona si oficia singur botezuri intr-un cerc foarte raspandit, judetele Caras si Hunedoara si fiind foarte solocitat, s-a pus problema unor ajutoare in lucrare. Astfel la Conferinta de la Lugoj, din 1917, au fost ordinati primii diaconi ai Bisericii din Lupeni: fratii Bolosin Teodor si Socsi Alexandru. Dupa terminarea primului razboi mondial, au mai fost ordinati ca diaconi si fratii Max Handric si Ciora Teofil care au lucrat in biserica din Lupeni si in bisericile noi infiintate din Uricani, Vulcan, Aninoasa si Petrosani.

Primul pastor angajat al bisericii a fost fratele Ioan Covaci din Sintesti. In ciuda prigonirilor si suferintelor de care au avut parte primii credinciosi din partea autoritatilor si a bisericilor ortodoxe si catolice, Cuvantul se vestea cu putere si era primit cu bucurie de tot mai multi oameni, mai ales tineri, astfel incat numarul lor a crescut si se punea problema construirii unui locas de inchinaciune. Inaugurarea primului locas de inchinaciune al Bisericii Crestine Baptiste Lupeni a avut loc pe date de 27 Mai 1923. Cu aceasta ocazie a avut loc si un botez nou testamantal cu 15 candidati, oficiat de catre fratele pastor Ioan Covaci; la sarbatoare participand si corul Bisericii Baptiste din Timisoara. Anul 1923 a fost unul dintre cei mai rodnici ani din punct de vedere spiritual – biserica a crescut cu 56 de membrii.

Din 1925 biserica din Lupeni a infiintat un azil de batrani, in care cativa batrani si infirmi erau ingrijiti de fratii din Lupeni. Prin lucrul de mana facut de Societatea surorilor „Marta” s-au strans 3000 de lei care au ajutat la intretinerea batranilor. Acestor actiuni intreprinse de biserica s-au alaturat si alte biserici din Valea Jiului si Valea Hategului care au ajutat cu darul lor la intretinerea azilului. Dupa catva timp din lipsa de pacienti, azilul s-a desfiintat

Intre 12-14 Octombrie 1927 s-a tinut la Lupeni al VII-lea Congres al Cultului Crestin Baptist. La Congres au venit delegati din tara si strainatate, lucrarile Congresului fiind supravegheate de autoritatile locale cu jandarmi inarmati.

Din anul 1927 pana in 1935 biserica a ramas fara pastor, in biserica slujind diaconii care au fost ordinati.

In 1935 biserica a angajat ca pastor pe fratele Balgradeanu Avram, dumnealui fiind primul pastor cu Seminarul Teologic absolvit. A pastorit biserica pana in 1936 cand a plecat ca misionar in Iugoslavia.

Dupa plecarea fratelui Balgradeanu, biserica a angajat ca pastor pe fratele Rusu Ioan, absolvent al Seminarului Teologic Bucuresti, pastorind biserica pana in 1944.

Intre anii 1942-1944, din ordinul generalului Antonescu bisericiile baptiste din Romania au fost inchise, credinciosii sinceri adunandu-se prin case. Lacasul de inchinaciune a fost transformat de autoritati in dispensar de boli contagioase.

Dupa redeschiderea bisericilor in 1944, biserica din Lupeni nu a mai avut pastor angajat pana in1952, totusi in biserica au lucrat fratii diaconi Max Hendric si Ciora Teofil iar sora Eva Tandau se ocupa de Scoala Duminicala si lucrarea cu surorile si tineretul.

In anul 1952 a venit ca pastor fratele Popa Pavel care a pastorit biserica pana in 1956.

In 1956, tanarul absolvent de seminar, fratele Luca Gheorghe o devenit pastorul bisericii, pastorind biserica timp de 16 ani ,pana in 1972.

Intre anii 1972-1973, biserica a fost pastorita de fratele Manzat Stefan.

Incepand din 1973 biserica este pastorita de fratele pastor Ciocan Ioan. In timpul pastoririi, fratele Ciocan a facut nenumerate demersuri pe la toate autoritatiile pentru a putea obtine aprobarea construirii unui nou locas de inchinaciune, dar totul s-a redus doar la promisiuni.

In 1989, Dumnezeu aduce libertatea in tara si incepand cu anul 1990 se reiau interventiile la noul regim. S-a cumparat un loc pe strada Alexandru Lapusneanu, s-a facut proiectul si s-a obtinut autorizatia de constructie astfel ca in cursul anului 1990 s-au putut demara lucrarile la noua constructie. Prin munca si contributia tuturor membrilor: femei, barbati si copii s-a muncit din plin si in anul 1993 pe data de 29 August cu ajutorul lui Dumnezeu a avut loc serviciul special de dedicare a noului locas de inchinaciune. Noua cladire a bisericii reprezinta implinirea unui vis de multi ani a fratilor, fiind cea mai impunatoare cladire a orasului. Cladirea are o capacitate de 600 de locuri pe doua nivele, sala de mese cu anexe necesare precum si un corp de cladire destinat pentru a gazdui si intretine 48 de copii orfani.

In anul 1997, luna martie, fratele Ciocan Ioan s-a pensionat si incepand din septembrie 1997, pastor al Bisericii Baptiste Lupeni este fratele Ursu Mircea, proaspat absolvent al Institutului Teologic Baptist Bucuresti.

In august 1998 fratele pastor Ursu Mircea impreuna cu fratele Vieru Ioan, membru in comitetul bisericii sunt invitati in Anglia de catre pastorul Tony Sargent si fratele Len Gruber pentru a relua legaturile intre cele doua biserici (biserica din Lupeni si cea din Worthing fiind infratite inca de pe timpul fratelui pastor Ciocan Ioan) si pentru a discuta posibilitatea deschiderii orfelinatului. Reintorsi in tara si in urma discutiilor avute cu comiteteul bisericii si la propunerea unui proiect de sustinere a orfelinatului de catre biserica, in octombrie 1998, biserica hotaraste ca se va putea deschide orfelinatul cu sustinere proprie. Fratele Nemes Vasile, cel care propune proiectul de sustinere al orfelinatului, devine si presedintele Asociatiei Umanitare “Casa de Copii” Lupeni (site). Prin intermediul Asociatiei Umanitare, Biserica desfasoara mai multe proiecte sociale:

Casa de tip familial cu un numar de 10 copii orfani (1999-prezent)

Centrul de consiliere si sprijin al copilului si familiei in dificultate; beneficiari fiind un numar de 10 familii cu 47 de copii(2001-prezent)

Foster Care – Ingrijire temporara in familie; in perioada 2001-2005 fiind ingrijiti in familiile credinciosilor din biserica un numar de 12 copii cu varsta pana in 3 ani

Cantina sociala, unde 5 zile pe saptamana servesc masa de amiaza un numar de peste 60 de beneficiari (2001- prezent)

Tot sub patronajul Bisericii Baptiste “Sfanta Terime” Lupeni isi desfasoara activitatea si Asociatia Down Valea Jiului (2010-prezent), unde un numar de 35 de copii cu sindromul Down beneficiaza de cele doua cabinete: kinetoterapie si psihopedagogie-logopedie.

Pana aici, timp de 100 de ani, mana cea buna a lui Dumnezeu a fost peste noi si putem sa spunem si noi ca Samuel odinioara „EBEN EZER!”.

Pe parcursul celor 100 de ani de existenta, biserica a fost pastorita de 8 frati pastori:

-Covaci Ioan               1922-1927

-Balgradean Avraam  1935-1936

-Rusu Ioan                  1936-1944

-Popa  Pavel               1952-1956

-Luca Gheorghe         1956-1972

-Manzat Stefan           1972-1973

-Ciocan Ioan               1973-1997

-Ursu Mircea              1997-prezent

Biserica Crestina Baptista “Sfanta Treime” Lupeni ii invita pe toti fiii bisericii sa participe la Sarbatoarea Centenarului Bisericii, sarbatoare ce va avea loc in zilele 27 si 29 IULIE 2012. Va asteptam cu mult drag!

Persoana de contact: pastor Ursu Mircea, tel.0724-378073, e-mail mirceaursu2000@yahoo.com

Sursa: http://www.baptist-tm.ro

Amazing Grace 2006 – full movie with Romanian subtitle


The idealist William Wilberforce maneuvers his way through Parliament, endeavoring to end the British transatlantic slave trade.

Articole relaționate

William Wilberforce – Biography

William Wilberforce (1759 -1833): The Politician

William Wilberforce (1759 -1833): The Politician


William WilberforceWilliam Wilberforce was an English politician who became the voice of the abolition movement in Parliament. He was a slightly built man, about five foot three in height, and suffered from bouts of bad health.

He was born in Hull, into a rich merchant family. As a child, whilst living with his uncle in London, he was taken to hearJohn Newton preach. It made a great impression on him but he returned home and soon became part of fashionable society, attending the theatre and races, where he watched his own horse run.

He enrolled at Cambridge University and became friends with William Pitt. At the age of 21, Wilberforce was elected to Parliament.  He was well suited to politics as he was an extremely eloquent speaker and very witty. In 1783, he met James Ramsay and, for the first time, discussed slavery. Around 1884-6, he underwent a gradual but ‘intense religious conversion’ whilst travelling with a friend. He considered leaving Parliament but his friend and mentor, John Newton, advised him againt this, so, instead, he decided to serve God in public life.

After his conversion to evangelical Christianity, he gave up his racehorse, gambling and attendance at clubs. Although a serious young man, he was still fun to be with and, despite some of his friends thinking his new found belief was a madness, a childhood friend remarked, „If this be madness, I hope that it will bite us all!”

His new beliefs affected his public life. Before, he had usually voted with Pitt but now he was guided by his conscience. He and his evangelical friends were nicknamed „the Saints” by upper class circles but he won widespread respect. He championed many causes but it was the fight against the Slave Trade and slavery that he worked most tirelessly for. His interest was rekindled by a letter from Sir Charles Middleton, suggesting he should represent the cause in Parliament. William Pitt also encouraged him to take up the cause.

In early 1787, Thomas Clarkson called upon Wilberforce with a copy of his Essay on Slavery. This was the first time the two men had met, and a collaboration was formed which lasted over fifty years. The skills of the two men complimented each other. Wilberforce was able to turn the vague sentiment amongst the more privileged in society, into real opposition and rise above party politics to obtain support from many in Parliament.

From 1789, Wilberforce regularly introduced bills in Parliament to ban the Slave Trade. He was fiercely opposed by those making fortunes from the trade, who used all kinds of delaying tactics. The first time a bill was introduced, Wilberforce lost the debate by 163 votes to 88 but he never gave up. A bill to cease the trade was passed by the House of Commons in 1792 – but with the amendment that the ban should be ‘gradual’, which those with an interest in the trade interpreted as ‘never’.

In his late 30’s, Wilberforce married Barbara Spooner (also an evangelical Christian). He remained devoted to her throughout his life.  Finally on 25th March 1807, the Abolition of the Slave Trade Act abolished the Slave Trade in the British colonies. It was carried by 267 votes. The house rose to its feet and cheered wildly. (see Letter from Clarkson) 

However, this was not a vote to abolish slavery as a whole throughout the Empire, just the trade in enslaved people. William Wilberforce continued to work for the abolition of all slavery within the British Colonies. He joined the ‘Society for Gradual Abolition’ and, when the campaign intensified again in the 1820’s and 30′, he did as much as his failing health would allow. In 1821 he requested that Thomas Fowell Buxton take over the leadership of the campaign in the Commons and resigned his parliamentary seat in 1824, after a serious illness. By May, 1830, when two thousand people met in London at Freemasons’ Hall, Wilberforce was stooped with age and wearing a metal girdle to prevent him slumping.

Despite the groundswell of public opinion, Parliament still refused to ban slavery, until parliamentary reform removed many of its supporters. Despite this, it was still not clear that Parliament would act. Wilberforce wrote a last petition. The Parliamentary debate lasted three months. On the 26th July, 1833, the Abolition of Slavery bill passed its third reading in the House of Commons. A messenger rushed to Wilberforce’s house. They told him that slavery in British colonies would finally be abolished. Just three days later, on 29th July, William Wilberforce died.

Hear extract  1 from Wilberforce 1789 speech to the house
Hear extract  2 from Wilberforce 1789 speech to the house
Hear extract  3 from Wilberforce 1789 speech to the house

Source: http://abolition.e2bn.org

Articole relaționate

William Wilberforce – Biography

William Wilberforce – Biography


 

 

William Wilberforce, only son of Robert Wilberforce (1728–1768) and Elizabeth Bird (1730–1798), was born in Kingston upon Hull on 24th August 1759. William’s father, who was a wealthy merchant, died when he was seven years old and for a time was brought up by an uncle and aunt.

 

William came under the influence of his aunt, who was a strong supporter ofJohn Wesley and the Methodist movement. According to his biographer,John Wolffe: „Meanwhile his aunt Hannah, an admirer of George Whitefield and friendly with the Methodists, influenced him towards evangelicalism. His grandfather and mother, however, took fright, and brought him back to live in Hull, where every effort was made to distract him from such enthusiastic religion.”

 

At seventeen Wilberforce was sent to St. John’s College. Following the deaths of his grandfather in 1776 and his childless uncle William in 1777, Wilberforce was an extremely wealthy man. Wilberforce was shocked by the behaviour of his fellow students at the University of Cambridge and later wrote: „I was introduced on the very first night of my arrival to as licentious a set of men as can well be conceived. They drank hard, and their conversation was even worse than their lives.” One of Wilberforce’s friends at university was William Pitt, who was later to become Britain’s youngest ever Prime Minister.

 

Following the deaths of his grandfather in 1776 and his childless uncle William in 1777, Wilberforce was an extremely wealthy man. After leaving university he showed no interest in the family business, and while still at Cambridge he decided to pursue a political career and at the age of twenty, he decided to become a candidate in the forthcoming parliamentary election in Kingston upon Hill in September 1780. His opponent was Charles Watson-Wentworth, a rich and powerful member of the nobility, and Wilberforce had to spend nearly £9,000 to become elected. In the House of Commons Wilberforce supported the the Tory government led by William Pitt.

 

The historian, Ellen Gibson Wilson, has pointed out: „Wilberforce was little over five feet tall, a frail and elfin figure who in his later years weighed well under 100 pounds. His charm was legendary, his conversation delightful, his oratory impressive. He dressed in the colourful finery of the day and adorned any salon with his amiable manner. Yet his object in life – no less than the transformation of a corrupt society through serious religion – was solemn… Wilberforce, although he rejected a party label, was deeply conservative and a loyal supporter of the government led by his friend William Pitt.”

 

In 1784 Wilberforce became converted to Evangelical Christianity. He joined the Clapham Set, a group of evangelical members of the Anglican Church, centered around Henry Venn, rector of Clapham Church inLondon. As a result of this conversion, Wilberforce became interested in the subject of social reform. Other members included Hannah MoreGranville SharpHenry ThorntonZachary MacaulayJames Stephen,Edward James EliotThomas GisbourneJohn Shore and Charles Grant.

 

In June 1786 Thomas Clarkson published Essay on the Slavery and Commerce of the Human Species, Particularly the African. As Ellen Gibson Wilson has pointed out: „A substantial book (256 pages), it traced the history of slavery to its decline in Europe and arrival in Africa, made a powerful indictment of the slave system as it operated in the West Indian colonies and attacked the slave trade supporting it. In reading it, one is struck by its raw emotion as much as by its strong reasoning.” William Smith argued that the book was a turning-point for the slave trade abolition movement and made the case „unanswerably, and I should have thought, irresistibly”.

 

In 1787 Thomas ClarksonWilliam Dillwyn and Granville Sharp formed the Society for the Abolition of the Slave Trade. Although Sharp and Clarkson were both Anglicans, nine out of the twelve members on the committee, were Quakers. This included John Barton (1755-1789); George Harrison (1747-1827); Samuel Hoare Jr. (1751-1825); Joseph Hooper (1732-1789); John Lloyd (1750-1811); Joseph Woods (1738-1812); James Phillips (1745-1799) and Richard Phillips (1756-1836). Influential figures such as Charles FoxJohn WesleyJosiah WedgwoodJames Ramsay, and William Smith gave their support to the campaign. Clarkson was appointed secretary, Sharp as chairman and Hoare as treasurer.

 

Clarkson approached another sympathiser, Charles Middleton, the MP for Rochester, to represent the group in the House of Commons. He rejected the idea and instead suggested the name of William Wilberforce, who „not only displayed very superior talents of great eloquence, but was a decided and powerful advocate of the cause of truth and virtue.” Lady Middleton wrote to Wilberforce who replied: „I feel the great importance of the subject and I think myself unequal to the task allotted to me, but yet I will not positively decline it.” Wilberforce’s nephew, George Stephen, was surprised by this choice as he considered him a lazy man: „He worked out nothing for himself; he was destitute of system, and desultory in his habits; he depended on others for information, and he required an intellectual walking stick.”

 

Charles Fox was unsure of Wilberforce’s commitment to the anti-slavery campaign. He wrote to Thomas Walker: „There are many reasons why I am glad (Wilberforce) has undertaken it rather than I, and I think as you do, that I can be very useful in preventing him from betraying the cause, if he should be so inclined, which I own I suspect. Nothing, I think but such a disposition, or a want of judgment scarcely credible, could induce him to throw cold water upon petitions. It is from them and other demonstrations of the opinion without doors that I look for success.”

 

In May 1788, Charles Fox precipitated the first parliamentary debate on the issue. He denounced the „disgraceful traffic” which ought not to be regulated but destroyed. He was supported by Edmund Burke who warned MPs not to let committees of the privy council do their work for them. William Dolben described shipboard horrors of slaves chained hand and foot, stowed like „herrings in a barrel” and stricken with „putrid and fatal disorders” which infected crews as well. With the support of Wilberforce Samuel Whitbread,Charles Middleton and William Smith, Dolben put forward a bill to regulate conditions on board slave ships. The legislation was initially rejected by the House of Lords but after William Pitt threatened to resign as prime minister, the bill passed 56 to 5 and received royal assent on 11th July.

 

Wilberforce also became involved in other areas of social reform. In August 1789 Wilberforce stayed withHannah More at her cottage in Blagdon, and on visiting the nearby village of Cheddar and according toWilliam Roberts, the author of Memoirs of the Life and Correspondence of Mrs. Hannah More (1834): they were appalled to find „incredible multitudes of poor, plunged in an excess of vice, poverty, and ignorance beyond what one would suppose possible in a civilized and Christian country”. As a result of this experience, More rented a house at Cheddar and engaged teachers to instruct the children in reading the Bible and the catechism. The school soon had 300 pupils and over the next ten years the More sisters opened another twelve schools in the area where the main objective was „to train up the lower classes to habits of industry and virtue”.

 

Michael Jordan, the author of The Great Abolition Sham (2005) has pointed out that More shared Wilberforce’s reactionary political views: „More set up local schools in order to equip impoverished pupils with an elementary grasp of reading. This, however, was where her concern for their education effectively ended, because she did not offer her charges the additional skill of writing. To be able to read was to open a door to good ideas and sound morality (most of which was provided by Hannah More through a series of religious pamphlets); writing, on the other hand, was to be discouraged, since it would open the way to rising above one’s natural station.”

 

Wilberforce’s biographer, John Wolffe, has argued: „Following the publication of the privy council report on 25 April 1789, Wilberforce marked his own delayed formal entry into the parliamentary campaign on 12 May with a closely reasoned speech of three and a half hours, using its evidence to describe the effects of the trade on Africa and the appalling conditions of the middle passage. He argued that abolition would lead to an improvement in the conditions of slaves already in the West Indies, and sought to answer the economic arguments of his opponents. For him, however, the fundamental issue was one of morality and justice. TheSociety for the Abolition of the Slave Trade was very pleased with the speech and sent its thanks for his „unparalleled assiduity and perseverance”.

 

The House of Commons agreed to establish a committee to look into the slave trade. Wilberforce said he did not intend to introduce new testimony as the case against the trade was already in the public record. Ellen Gibson Wilson, a leading historian on the slave trade has argued: „Everyone thought the hearing would be brief, perhaps one sitting. Instead, the slaving interests prolonged it so skilfully that when the House adjourned on 23 June, their witnesses were still testifying.”

 

James Ramsay, the veteran campaigner against the slave trade, was now extremely ill. He wrote to Thomas Clarkson on 10th July 1789: „Whether the bill goes through the House or not, the discussion attending it will have a most beneficial effect. The whole of this business I think now to be in such a train as to enable me to bid farewell to the present scene with the satisfaction of not having lived in vain.” Ten days later Ramsay died from a gastric haemorrhage. The vote on the slave trade was postponed to 1790.

 

Wilberforce initially welcomed the French Revolution as he believed that the new government would abolish the country’s slave trade. He wrote to Abbé de la Jeard on 17th July 1789 commenting that „I sympathize warmly in what is going forward in your country.” Wilberforce intended to visit France but he was persuaded by friends that it would be dangerous for an English politician to be in the country during a revolution. Wilberforce therefore asked Clarkson to visit Paris on behalf of himself and the Society for the Abolition of the Slave Trade.

 

Clarkson was welcomed by the French abolitionists and later that month the government published A Declaration of the Rights of Man asserting that all men were born and remained free and equal. However, the visit was a failure as Clarkson could not persuade the French National Assembly to discuss the abolition of the slave trade. Marquis de Lafayette said „he hoped the day was near at hand, when two great nations, which had been hitherto distinguished only for their hostility would unite in so sublime a measure (abolition) and that they would follow up their union by another, still more lovely, for the preservation of eternal and universal peace.”

 

On his return to England Thomas Clarkson continued to gather information for the campaign against theslave-trade. Over the next four months he covered over 7,000 miles. During this period he could only find twenty men willing to testify before the House of Commons. He later recalled: „I was disgusted… to find how little men were disposed to make sacrifices for so great a cause.” There were some seamen who were willing to make the trip to London. One captain told Clarkson: „I had rather live on bread and water, and tell what I know of the slave trade, than live in the greatest affluence and withhold it.”

 

Wilberforce believed that the support for the French Revolution by the leading members of the Society for the Abolition of Slave Trade was creating difficulties for his attempts to bring an end to the slave trade in theHouse of Commons. He told Thomas Clarkson: „I wanted much to see you to tell you to keep clear from the subject of the French Revolution and I hope you will.” Isaac Milner, after a long talk with Clarkson, commented to Wilberforce: „I wish him better health, and better notions in politics; no government can stand on such principles as he maintains. I am very sorry for it, because I see plainly advantage is taken of such cases as his, in order to represent the friends of Abolition as levellers.”

 

On 18th April 1791 Wilberforce introduced a bill to abolish the slave trade. Wilberforce was supported byWilliam PittWilliam SmithCharles FoxRichard Brinsley SheridanWilliam Grenville and Henry Brougham. The opposition was led by Lord John Russell and Colonel Banastre Tarleton, the MP for Liverpool. One observer commented that it was „a war of the pigmies against the giants of the House”. However, on 19th April, the motion was defeated by 163 to 88.

 

In March 1796, Wilberforce’s proposal to abolish the slave trade was defeated in the House of Commons by only four votes. At least a dozen abolitionist MPs were out of town or at the new comic opera in London. Wilberforce wrote in his diary: „Enough at the Opera to have carried it. I am permanently hurt about the Slave Trade.” Thomas Clarkson commented: „To have all our endeavours blasted by the vote of a single night is both vexatious and discouraging.” It was a terrible blow to Clarkson and he decided to take a rest from campaigning.

 

In 1804, Clarkson returned to his campaign against the slave trade and toured the country on horseback obtaining new evidence and maintaining support for the campaigners in Parliament. A new generation of activists such as Henry BroughamZachary Macaulay and James Stephen, helped to galvanize older members of the Society for the Abolition of the Slave Trade.

 

William Wilberforce introduced an abolition bill on 30th May 1804. It passed all stages in the House of Commons and on 28th June it moved to the House of Lords. The Whig leader in the Lords, Lord Grenville, said as so many „friends of abolition had already gone home” the bill would be defeated and advised Wilberforce to leave the vote to the following year. Wilberforce agreed and later commented „that in the House of Lords a bill from the House of Commons is in a destitute and orphan state, unless it has some peer to adopt and take the conduct of it”.

 

In 1805 the bill was once again presented to the House of Commons. This time the pro-slave trade MPs were better organised and it was defeated by seven votes. Wilberforce blamed „Great canvassing of our enemies and several of our friends absent through forgetfulness, or accident, or engagements preferred from lukewarmness.” Clarkson now toured the country reactivating local committees against the slave trade in an attempt to drum up the support needed to get the legislation through parliament.

 

In February, 1806 Lord Grenville was invited by the king to form a new Whig administration. Grenville, was a strong opponent of the slave trade. Grenville was determined to bring an end to British involvement in the trade. Thomas Clarkson sent a circular to all supporters of the Society for the Abolition of the Slave Trade claiming that „we have rather more friends in the Cabinet than formerly” and suggested „spontaneous” lobbying of MPs.

 

Grenville’s Foreign Secretary, Charles Fox, led the campaign in the House of Commons to ban the slave trade in captured colonies. Clarkson commented that Fox was „determined upon the abolition of it (the slave trade) as the highest glory of his administration, and as the greatest earthly blessing which it was the power of the Government to bestow.” This time there was little opposition and it was passed by an overwhelming 114 to 15.

 

In the House of Lords Lord Greenville made a passionate speech where he argued that the trade was „contrary to the principles of justice, humanity and sound policy” and criticised fellow members for „not having abolished the trade long ago”. When the vote was taken the bill was passed in the House of Lords by 41 votes to 20.

 

In January 1807 Lord Grenville introduced a bill that would stop the trade to British colonies on grounds of „justice, humanity and sound policy”. Ellen Gibson Wilson has pointed out: „Lord Grenville masterminded the victory which had eluded the abolitionist for so long… He opposed a delaying inquiry but several last-ditch petitions came from West Indian, London and Liverpool shipping and planting spokesmen…. He was determined to succeed and his canvassing of support had been meticulous.” Grenville addressed the Lords for three hours on 4th February and when the vote was taken it was passed by 100 to 34.

 

Wilberforce commented: „How popular Abolition is, just now! God can turn the hearts of men”. During the debate in the House of Commons the solicitor-general, Samuel Romilly, paid a fulsome tribute to Wilberforce’s unremitting advocacy in Parliament. The trade was abolished by a resounding 283 to 16. According to Clarkson, it was the largest majority recorded on any issue where the House divided. Romilly felt it to be „the most glorious event, and the happiest for mankind, that has ever taken place since human affairs have been recorded.”

 

Under the terms of the Abolition of the Slave Trade Act (1807) British captains who were caught continuing the trade were fined £100 for every slave found on board. However, this law did not stop the British slave trade. If slave-ships were in danger of being captured by the British navy, captains often reduced the fines they had to pay by ordering the slaves to be thrown into the sea.

 

In 1807 Thomas Clarkson published his book History of the Abolition of the African Slave Trade. He dedicated it to the nine of the twelve members of Lord Grenville’s Cabinet who supported the Abolition of the Slave Trade Act and to the memories of William Pitt and Charles Fox. Clarkson played a generous tribute to the work of Wilberforce: „For what, for example, could I myself have done if I had not derived so much assistance from the committee? What could Mr Wilberforce have done in parliament, if I… had not collected that great body of evidence, to which there was such a constant appeal? And what could the committee have done without the parliamentary aid of Mr Wilberforce?”

 

Some people involved in the anti-slave trade campaign such as Thomas Fowell Buxton, argued that the only way to end the suffering of the slaves was to make slavery illegal. Wilberforce disagreed, he believed that at this time slaves were not ready to be granted their freedom. He pointed out in a pamphlet that he wrote in 1807 that: „It would be wrong to emancipate (the slaves). To grant freedom to them immediately, would be to insure not only their masters’ ruin, but their own. They must (first) be trained and educated for freedom.”

 

In July, 1807, members of the Society for the Abolition of Slave Trade established the African Institution, an organization that was committed to watch over the execution of the law, seek a ban on the slave trade by foreign powers and to promote the „civilization and happiness” of Africa. The Duke of Gloucester became the first president and members of the committee included Wilberforce, Thomas ClarksonHenry Brougham,James StephenGranville Sharp and Zachary Macaulay.

 

Wayne Ackerson, the author of The African Institution and the Antislavery Movement in Great Britain (2005) has argued: „The African Institution was a pivotal abolitionist and antislavery group in Britain during the early nineteenth century, and its members included royalty, prominent lawyers, Members of Parliament, and noted reformers such as William Wilberforce, Thomas Clarkson, and Zachary Macaulay. Focusing on the spread of Western civilization to Africa, the abolition of the foreign slave trade, and improving the lives of slaves in British colonies, the group’s influence extended far into Britain’s diplomatic relations in addition to the government’s domestic affairs. The African Institution carried the torch for antislavery reform for twenty years and paved the way for later humanitarian efforts in Great Britain.”

 

Wilberforce made it clear that he considered the African Institution should do what it could to convert Africans to Christianity. In 1811 he wrote: „In truth there is a peculiar call on our sensibility in the present instance, for in proportion as the lot of slaves is hard in the world, we ought to rejoice in every opportunity of bringing them under their present sufferings, and secure for them a rich compensation of reversionary happiness.”

 

In 1808 the Clapham Set decided to transfer the Sierra Leone Company to the crown, the British government accepted Wilberforce’s suggestion that Thomas Perronet Thompson would be a suitable governor. He introduced an extensive range of reforms and made serious allegations against the colony’s former administrators. Stephen Tomkins, the author of William Wilberforce (2007) has argued: „He (Perronet Thompson) single-handedly abolished apprenticeship and freed the slaves. He filed scandalised reports to the colonial office. Wilberforce told him he was being rash and hasty, and he and his colleagues voted unanimously for his dismissal. Wilberforce advised him to go quietly for the sake of his career.”

 

In the General Election following the passing of the Abolition of the Slave Trade Act Wilberforce was challenged by a political opponent. He won but the hard contest had left him „thin and old beyond his years”. In 1811 he decided to give up the county seat for reasons of health. Lord Calthorpe offered him a pocket borough at Bramber and he was returned from there in 1812 without having to leave his holiday home.

 

Francis Burdett was a supporter of Wilberforce’s campaign against the slave trade. In 1816 he attacked Wilberforce when he refused to complain about the suspension of Habeas Corpus, during the campaign forparliamentary reform. Burdett commented: „How happened it that the honourable and religious member was not shocked at Englishmen being taken up under this act and treated like African slaves?” Wilberforce replied that Burdett was opposing the government in a deliberate scheme to destroy the liberty and happiness of the people.”

 

In 1823 Thomas ClarksonThomas Fowell BuxtonWilliam AllenJames Cropper and Zachary Macaulayformed the Society for the Mitigation and Gradual Abolition of Slavery. Buxton eventually persuaded Wilberforce to join his campaign but as he had retired from the House of Commons in 1825, he did not play an important part in persuading Parliament to bring an end to slavery.

 

At the conference in May 1830, the Society for the Mitigation and Gradual Abolition of Slavery agreed to drop the words „gradual abolition” from its title. It also agreed to support the plan put forward by Sarah Wedgwoodfor a new campaign to bring about immediate abolition. Wilberforce, who had always been reluctant to campaign against slavery, agreed to promote the organisation. Thomas Clarkson praised Wilberforce for taking this brave move. He replied: „I cannot but look back to those happy days when we began our labours together; or rather when we worked together – for he began before me – and we made the first step towards that great object, the completion of which is the purpose of our assembling this day.”

 

William Wilberforce died on 29th July, 1833. One month later, Parliament passed the Slavery Abolition Actthat gave all slaves in the British Empire their freedom. When Thomas Clarkson heard the news he locked the door of his study and his wife heard him „in an agony of grief weeping and uttering loud lamentations.”

 

Source: http://www.spartacus.schoolnet.co.uk

 

Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie


Încheierea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale (1939-1945) a adus pe harta politică a lumii noi realităţi. Ca urmare a războiului, partea estică a Europei (inclusiv România) intra masiv sub hegemonia comunistă a Uniunii Sovietice. Noile realităţi politice l-au propulsat în fruntea Cabinetului de Miniştri (Guvernului) pe dr. Petru Groza. Este indubitabil că aceste realităţi au afectat şi cultele religioase existente în România.

Ca să vedem cum ne-a afectat pe noi, trebuie amintit că în 1933 creştinii după Evanghelie deveneau asociaţie

Petru Groza - Romanian politician, best know a...

Petru Groza – Romanian politician, best know as Prime Minister of the first Communist Party-dominated governments under Soviet occupation during the early stages of the Communist regime in Romania. (Photo credit: Wikipedia)

religioasă (Decizia Nr.114.119/24 august 1933, şi din 1939 cu două ramuri), pentru ca în timpul războiului regimul Ion Antonescu să îl interzică (Legile Nr.927/29 Octombrie 1942, pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al cultelor şi Nr.431/9 iulie 1943, pentru desfiinţarea asociaţiilor religioase). Ca urmare a acestei decizii Adunările au fost închise. Paradoxal noul regim, deşi de sorginte oarecum comunistă, le-a recunoscut asociaţie religioasă în 1944 (Legea Nr.548/31 octombrie 1944) pentru ca în 1945 să le ridice la statutul de cult religios (Legea Nr.883/9 noiembrie 1946).

            În demersurile efectuate pentru ca Adunările Creştine după Evanghelie să primească statutul de cult religios, Petru Groza, deţinând poziţia de preşedinte al Cabinetului de Miniştri şi Ministru interimar al cultelor, înaintează M.S. Regele Mihai I un raport în care reliefează apariţia şi evoluţia creştinilor după Evanghelie în România. Ca urmare a acestui raport, prin intermediul a șase articole Legea Nr. 883, publicată în Monitorul Oficial Nr.261 din 9 noiembrie 1946 semnată de Regele Mihai I şi contrasemnată de ministrul cultelor, la vremea aceea, Petru Groza recunoştea şi reglementa Cultul Creştin după Evanghelie. La momentul respectiv a fost aprobat și statutul de organizare și funcționare al cultului, care avea 15 articole şi era semnat de delegaţia compusă din Alexandru Panaitescu şi Gheorghe Oprea-Teodorescu.

 

            Prin prezentarea raportului întocmit de Petru Groza, în baza căruia s-a obţinut statutul de cult religios, dorim să arătăm că și autoritățile puteau să prezinte o istorie obiectivă. Pentru autenticitatea documentului am considerat oportun să păstrăm gramatica şi ortografia vremii.

 

Raportul domnului Preşedinte al Consiliului de Miniştrii şi ministrul cultelor ad-interim către M.S. Regele,

Sire,

Confesiunea Creştină după Evanghelie a luat fiinţă în ţara noastră, în anul 1899, prin doi misionari din Elveţia care au reuşit să cristalizeze începuturile de mai înainte ale acestor confesiuni şi să le îndrume spre doctrina şi organizarea de credinţă cunoscute în Elveţia, în Franţa, în Anglia, Germania etc., sub denumirea „Grupul Evanghelic al Adunărilor Creştine Libere”.

În 1939, Confesiunea Creştină după Evanghelie a absorbit prin fuzionare şi mişcarea Creştinilor după  Scriptură, iniţiată de fostul preot ortodox Teodor Popescu.

Sub regimul legii pentru regimul general al cultelor din 1928, Confesiunea Creştină după Evanghelie a funcţionat tot timpul sub formă de asociaţie religioasă, bucurându-se de anumite drepturi şi libertăţi de manifestare religioasă ca şi Baptiştii şi Adventiştii de ziua a şaptea, pe baza succesivelor deciziuni ministeriale care reglementau funcţionarea asociaţiunilor religioase.

Întru cât credincioşii creştini după Evanghelie sunt destul de numeroşi şi sunt răspândiţi şi organizaţi în cea mai mare parte a ţării şi întru cât Ministrul Cultelor, la cererea acestora a cercetat mărturisirea de credinţă şi normele de organizare arătate în Statutul prezentat de Delegaţia Adunărilor Asociaţiei „Creştini după Evanghelie” şi a găsit că acest statut nu conţine nimic ce ar putea aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale statului, îndeplinire fiind astfel condiţiunile cerute de art.22 din legea pentru regimul general al cultelor, în cadrul actualelor norme de guvernare democratică şi în baza hotărârilor Consiliului de Miniştrii, luate în şedinţa extraordinară dela 8 ianuarie 1946, care asigură libertatea în materie de credinţă religioasă, am întocmit alăturatul proiect de decret-lege prin care se recunoaşte Asociaţia Creştinilor după Evanghelie cu sediul în Ploieşti, str. Cheia Nr.18, calitatea de cult, reglementându-se, din punct de vedere legal, funcţionarea lui, aşa cum s-a făcut şi cu Asociaţiile Religioase ale Creştinilor Baptişti şi Adventişti de ziua a şaptea, devenite cult prin decretul-lege Nr.553 din 1944 şi prin legea Nr.407 din 1946.

Pentru aceste consideraţiuni şi pe baza autorizării date prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr.1592 din 1946, în mod respectuos, am onoarea a supune aprobării şi Înaltei semnături a Maiestăţii Voastre, alăturatul proiect de decret-lege pentru reglementarea Cultului Creştin după Evanghelie din România,

 

Sunt cu cel mai profund respect,

 

Sire,

Al Maiestăţii Voastre,

Preşedintele Consiliului de Miniştrii şi ministru cultelor ad-interim,

Dr. Petru Groza

 

Nr. 52.352                                                                                                                                                                                      1945, Octomvrie 18

Un poet creştin:Traian Dorz (Memorialul durerii)


Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu


Silvia Tărniceriu (mariuscruceru.ro)

Silvia Tărniceriu (mariuscruceru.ro)

Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu 1/3

Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu 2/3

Mărturii Creștine – Silvia Tărniceriu 3/3

Poziția BOR față de situația evanghelicilor în anul 1943


O monstră despre cum vedea Biserica Ortodoxă Română situația evanghelicilor în perioada celui de-al doilea război mondial.

În cazul de față am preluat un articol din ziarul Foia Diacezană din anul 1943

Deși desființarea sectelor s’a făcut printr-un decret-lege la 29 Dec. 1942, au rămas destule uşi prin care aceşti nenorociţi îşi mai scoteau capul’. Monitorul Oficial Nr. 157 din 9 Iulie a. c. publică un decret-lege prin care sunt desfiinţate şi toate instituțiunile, şcolare, filantropice etc. Interesant e că decretul-lege, art. 3, are următorul conţinut:

„Asociaţiunile religioase sectante, care au existat în România la 29 Dec. 1942, şi acele care au fost autorizate ulterior (sublinierea e a noastră N. R.) sau sunt simulate sub forme personale juridice, fără scop lucrativ sau altele, sunt şi rămân desfiinţate de drept.”

O bună parte din decretul-lege se ocupă de procedura ce urmează a se aplica în legătură cu reluarea bunurilor de la sectanți de către Stat sau alte instituţiuni. Sperăm că de acum va înceta şi mărinimia unora din cadrele învățământului față de fiii sectarilor!

***, „Sectele desființate” în Foaia Diacezană, Organ oficial al eparhiei ortodoxe române a Cransebeșului, Anul LVI, Caransebeș 25 iulie 1943, Nr. 30, p. 7.

Viaţa şi activitatea pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer


Dietrich Bonhoeffer s-a născut la 4 februarie 1906 ca cel de-al şaselea din cei opt  copii al unei familii din Breslau. Tatăl, Karl Bonhoeffer, era un psihiatru şi neurolog celebru care a devenit mai târziu directorul Charité-ului din Berlin. Mama, Paula Bonhoeffer, era de origine nobilă. Familia făcea astfel parte din elita socială a burgheziei intelectuale. Educaţia pe care a primit-o Dietrich se baza pe îndeplinirea obligaţiilor şi stăpânirea afectelor. Profesor în primii ani le-a fost copiilor chiar mama lor. Ea le încuraja gândirea critică. Liniştea, ordinea şi obedienţa ca valori dominante în cultura prusacă erau puse sub semnul întrebării, pentru că mama era de părere că germanii şi-au pierdut coloana cerebrală de două ori în timpul vieţii: la şcoală şi în armată. Casa familiei Bonhoeffer era deschisă lumii, iar pentru Dietrich acest lucru a însemnat o mulţime de întâlniri şi influenţe diferite.

După pierderea Primului Război Mondial – moartea fratelui Walter deschizând răni adânci în sufletele membrilor familiei, aceştia reuşesc să se regăsească în tânăra democraţie adusă de noua Republică. Conştiinţa civilă şi anti-modernismul caracterizează în această perioadă familia Bonhoeffer. În 1923, Dietrich îşi începe studiile teologice, iar după doar patru ani petrecuţi la Tübingen, Roma şi Berlin, el îşi dă şi doctoratul. În anul următor, el dă primul examen teologic şi intră într-un vicariat de la Barcelona. În 1930 urmează şi cel de-al doilea examen teologic, astfel încât la doar 24 de ani el obţine titlul de docent.La sfârşitul verii aceluiaşi an, Dietrich se duce la studii la New York. Următoarele unsprezece luni l-au marcat pe viaţă. El recunoaşte aici cât de nelimitat este principiul creştin al iubirii de semeni. 
Antimodernism: o atitudine foarte răspândită, critică la adresa civilizaţiei, care s-a atins punctul culminant în primele trei decenii ale secolului XX. În urma Primului Război Mondial s-au petrecut schimbări sociale de proporţii. Secularizarea societăţii şi revoluţia industrială aflată în plin avânt au provocat desprinderea unor mici universuri personale, conducând spre individualizare. Acest proces a fost resimţit de oameni ca o criză a modernităţii. Ei şi-au pierdut reperele. Căutarea unui sens al vieţii se împarte însă între mişcarea pentru reformarea vieţii şi ideologii nazişti, cu ideea lor de comunizare populară.

Tânărul german se împrieteneşte cu un coleg de studii francez. La început, acest coleg nu reprezintă pentru el decât duşmanul din războiul trecut. Un duşman care îl dezarmează însă în curând cu porunca creştină a pacifismului. Fiul familiei burgheze îşi petrece mult timp în comunităţile negrilor din Harlems. El este impresionat de o biserică care se dedica pe timp de plină criză economică ocrotirii sărmanilor. Evanghelia, după cum constată Dietrich, le vorbeşte oamenilor indiferent de statutul lor social sau naţional. Ea capătă valori politice şi îndeamnă oamenii în mod concret la acţiune.

Întors la Berlin, Dietrich Bonhoeffer lucrează din vara lui 1931 ca docent particular şi preot pentru studenţi şi tineret. După preluarea puterii de către naziştii conduşi de Adolf Hitler la 30 ianuarie 1933, teologul evanghelic se face remarcat prin atitudinea decisă şi neînfricată cu care se opune acestui sistem politic nedrept. La data de 1 februarie 1933 este transmisă o emisiune concepută cu mai mult timp în urmă pe tema conceptului de „Führer”. Aceasta pare redactorilor de la postul de radio atât de dur politic, încât întrerup transmisiunea. În ceea ce îl privea pe Bonhoeffer, ideea de „Führung”, de conducere, nu era condamnabilă  atâta vreme cât servea unei cauze nobile. Führer-ul are un mandat educativ limitat. El trebuie să educe cetăţenii întru principii precum maturitate şi responsabilitate pentru a fi utili societăţii. Însă cetăţenii, odată ajunşi la maturitate, nu mai au nevoie de un conducător. Imaginea Führer-ului se va transforma în imaginea unui „Verführer”, a unui seducător, dacă acesta va nesocoti caracterul limitat al misiunii sale şi graniţele propriei răspunderi: „(…) Conducătorii care vor să se ridice la rangul de zei, îşi bat joc de Dumnezeu”. Această înţelegere a conceptului de „Führer” nu are mai nimic de a face cu pretenţiile necondiţionate de conducere ale lui Adolf Hitler sau cu abandonarea colectivă a răspunderii de către poporul german în favoarea cultului Führer-ului, care a marcat anii de până la 1945.

Represiunile imediate ale statului împotriva evreilor l-au motivat pe teologul evanghelic să adopte o poziţie – el fiind unul din primii membri ai clerului care a îndrăznit să facă acest lucru. El şi-a consemnat această poziţie într-o lucrare pe care intenţiona să o susţină în public şi să o publice. În principiu, el era de acord ca statul să reglementeze în mod legal problema evreiască. Biserica avea însă dreptul şi obligaţia să verifice legitimitatea acţiunilor statale. La Bonhoeffer se poate vedea clar că el nu credea că lucrurile stau aşa. Biserica mai trebuia – dată fiind potenţiala încălcare a drepturilor fundamentale ale omului –  să-şi acorde sprijinul victimelor acţiunilor statale nedrepte. (…)”.

Anii ce au urmat au fost marcaţi de lupta împotriva atitudinii nepăsătoare a Bisericii, împotriva războiului, împotriva măsurilor teroriste adoptate de stat, împotriva discriminării rasiale şi a principiului de „Führer”. În octombrie 1933, Bonhoeffer preia o parohie la Londra. Din Marea Britanie, el duce o luptă hotărâtă împotriva Creştinilor Germani, o fracţiune a bisericii evanghelice trecută de partea naziştilor. În 1934 se constituie Biserica Mărturisirii, ca replică la Creştinii Germani. În sânul acestei biserici se disting însă chiar de la început doi poli opuşi: primul pol, apolitic, care îşi îndrepta discursurile împotriva violenţei din cadrul bisericii şi al doilea pol, politic, îndreptat împotriva nedreptăţilor din stat. Bonhoeffer s-a raliat celui de-al doilea pol. Poziţia apolitică a Bisericii Mărturisirii nu era suficientă în ceea ce îl privea pe acesta: „Trebuie să se rupă odată tăcerea motivată teologică cu privire la faptele săvârşite de stat – până la urmă nu este vorba de nimic altceva decât de frică(…). ‚Deschide-ţi gura pentru a vorbi în numelor celor făr’ de grai‘ – cine mai ţine minte acest lucru în biserică, chit că este minima cerinţă a Bibliei pentru vremuri ca acestea.” Bonhoeffer şi-a folosit relaţiile din străinătate pentru a-i ajuta pe emigranţii din Germania. Trebuie să ai curaj pentru a depune rezistenţă. Chiar şi Bonhoeffer a trebuit să îşi adune tot curajul pentru a putea lupta. Când Sabine, sora lui, l-a rugat să ţină o slujbă de pomenire în amintirea socrului ei de religie iudaică, Bonhoeffer a trebuit să refuze, moment de slăbiciune care i-a chinuit conştiinţa multă vreme. La Londra, el continuă să se implice în mişcarea ecumenică. La confeinţa ecumentică de la Fanö el se declară împotriva bisericii Reich-ului. La 28 august 1934, Bonhoeffer ţine la  Fanö o slujbă pentru pace. El spune că doar atunci când oamenii vor dispreţui războiul şi violenţa vor avea şi pace.

Fascinat de rezistenţa non-violentă a lui Gandhi, Dietrich se străduieşte să obţină o invitaţie pentru a putea vizita India. El dorea să studieze acolo mai îndeaproape metodele folosite de Gandhi. Ar putea fi oare acestea potrivite pentru a pune capăt terorii naziste? Timpul îl presează însă şi trebuie să renunţe la această călătorie. Decis să se împotrivească dictaturii naziste cu orice preţ, Bonhoeffer se întoarce în 1935 la Berlin. Aici conduce seminarul teologic al Bisericii Mărturisirii. Aceasta se polarizează însă din ce în ce mai puternic. Bonhoeffer îi avertizează pe membrii acestei bisericii să adopte o poziţie clară, pentru că lupta împotriva nedreptăţilor trebuia dusă nu doar în cadrul bisericii, ci şi în cel statal.

Bonhoeffer a fost considerat un pacifist, dar şi un duşman al statului. În 1936 îi este retrasă permisiunea de a profesa. Un an mai târziu, Gestapoul închide seminarul, aşa că Bonhoeffer îşi continuă activitatea în ilegalitate. În 1938, el află de lovitura de stat plănuită de gruparea din jurul cumnatului său, Hans von Dohnanyi. Prieteni îngrijoraţi din America îi fac rost teologului de un post de profesor la New York. După câteva zile petrecute acolo, el se întoarce în ţara natală. El ajunge acolo pentru a vedea cum izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial. Er renunţă la siguranţa personală în favoarea luptei împotriva nazismului.
Gestapo: Die Geheime Staatspolizei – Poliţia Secretă de Stat – a fost poliţia politică a naziştilor şi instrumentul politic intern cel mai important al acestora. Cu ajutorul acesteia au fost persecutaţi oponenţii politici şi „de rasă” ai regimului totalitarist. Gestapo-ul acţiona într-un spaţiu aflat deasupra oricărei legi scrise. Privările arbitrare de libertate, torturile, trimiterile în lagărele de concentrare şi asasinatele erau metodele folosite de temuţii bărbaţi în haine de piele. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a declarat Gestapo-ul în anul 1946 „organizaţie criminală”.

În 1940, Bonhoeffer îşi începe activitatea în slujba Serviciului Extern al Forţelor Armate Germane. Bineînţeles că îndărătul acestei opţiuni nu se află nici o schimbare bruscă de sentimente sau opţiuni, ci activitatea conspirativă depusă în interesul mişcării de rezistenţă concentrate în jurul amiralului Canaris şi al lui Hans von Dohnanyi. Pe timpul călătoriilor sale în străinătate, el are rol de curier. Un grup de evrei este trimis în siguranţă în străinătate. Însărcinat de mişcarea de rezistenţă, el leagă contacte cu Aliaţii, totul servind pregătirilor răstunării regimului, operaţiune care avea să fie demarată prin asasinarea lui Adolf Hitlers. Atentatele eşuează însă, iar conspiratorii sunt demascaţi. După aproape doi ani de închisoare petrecuţi la Tegel şi în pivniţele berlineze ale Gestapoului din strada Prinz-Albrecht, Dietrich Bonhoeffer trebuie să plătească cu viaţa pentru curajul său civil. Un tribunal SS îl condamnă la 8 aprilie 1945 pentru înaltă trădare de ţară la moarte prin spânzurătoare. În dimineaţa următoare, cu doar câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei, Bonhoeffer este ucis în lagărul de concentrare de la Flossenbürg.

Sursa: http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/bonhoeffer/leben.htm#Seitenanfang

Recomandări:

Articolul lui Emanuel Conțac, Pastorul luteran Dietrich Bonhoefferr, martir al rezistenței antinaziste în Germania lui Hitler, în cadrul volumului Și cerul s-a umplut de sfinți

Câteva fragmente din articolul lui Emanuel Conțac. (un articol care vine cu o viziune nouă asupra vieții pastorului luteran dar și asupra conceptului de rezistență și de martir)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (1)

Putem să-l considerăm pe Bonhoeffer martir având în vedere implicarea sa într-o conspiraţie politică-militară? (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (2)

La întrebarea dificilă şi complexă nu putem răspunde în detaliu aici. Ar trebui să-l putem plasa pe Bonhoeffer în contextul larg al fenomenului Rezistenţei antinaziste şi să-i consacrăm o carte întreagă, dar din fericire problema a făcut deja obiectul unor cercetări competente şi nu este cazul să fie reluată aici. Ajunge să spunem doar că proiectul politic căruia i s-au consacrat Bonhoeffer şi liderii din Abwehr a fost „un succes moral şi un eşec tehnic”. (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (3)

Celor care sunt perplexaţi sau scandalizaţi de teologia şi acţiunile lui Bonhoeffer trebuie să li se pună în vedere că, asemenea lui Ieremia, profetul său preferat, teologul german a fost încă din timpul vieţii un „om de ceartă şi de sfadă” (Ier. 15,10), un personaj susceptibil să polarizeze lumea din jurul său şi să genereze discuţii în contradictoriu. (…)

Dietrich Bonhoffer. Official homepage

http://www.gdw-berlin.de – Rezistenţa. Informaţii despre rezistenţa germană şi dictatura naţional-socialistă, precum şi despre contextul istoric al vremii. În plus, informaţii despre expoziţia permanentă, despre expoziţiile itinerante, despre publicaţii şi cursuri.

http://www.ushmm.org/ – United States Holocaust Memorial Museum. Biografie ilustrată online pentru subiectul „Bonhoeffer”. Informaţii detaliate despre Holocaust. Consiliere didactică în vederea predării în şcoli a Holocaustului.

http://www.dbonhoeffer.org/ – Societatea Internaţională Bonhoeffer. Resurse  pentru investigaţii online.

http://www.flossenbuerg.de/infozentrum/ – Informaţii generale despre lagărele de concentrare şi mai ales despre lagărul de concentrare Flossenbürg(germană).

Repertoriul cântărilor evanghelice. Bibliografie


Consideraţii de ordin demografic privind oraşul românesc între 1960-1975


Marius SILVEŞAN

Keywords: Romanian city, Population, Demography, Romanian society, Urbanization, Industrialisation, Urban environment, Land.

Abstract

The Romanian Town and Demographic Considerations between 1960-1975

The aim of this paper is to provide an overview of the changes in the Romanian society, which took place at the official establishment of the Communist Regime. The analysis is based, on the one hand, on the changes and transformations of the Romanian city in the 1960s and the 1970s, and on the other hand on a series of demographic considerations. The Romanian city is confronted with a series of major transformations during the communist period, made in view of sustaining the urban policy of the Party. Therefore, the 1960s and the first part of the 1970’s reflect urban continuity, leading to the appearance of districts of blocks. The urban aspect was changed due to the policy of  demolishing old buildings and the appearance of new economical and cultural edifices in the analysed space.
The demographic analysis is based on the urban and rural environment observing an increase in the total population, including in the urban one. The demographic increase was caused by many factors, among which a liberal state policy, as well as the return to a certain state of social normality.

1. Oraşul românesc.

Orașul românesc se prezintă ca un spaţiu din ce în ce mai populat, fiind totodată cadrul în care se desfăşoară viaţa cotidiană a românilor ce trăiesc în mediul urban, alături de centrele suburbane (1). Importanţa oraşului derivă şi
din schimbările care se produc la nivel social,,,clasa muncitoare“ deţinând acum primul loc în ierarhia socială (2). Cum această categorie socială lucra în întreprinderi mai mari sau mai mici, în fabrici, deci în cadrul unor obiective industriale construite cu preponderenţă în mediul urban, era firesc ca oraşul să capete o importanță deosebită. Vorbim astfel de impactul industrializării asupra societăţii româneşti şi, implicit, asupra cadrului de locuire.

Citește articolul integral http://istorie.ulbsibiu.ro/studia/studia6/Silvesan.pdf

NB: Acest articol a fost publicat în numărul VI anul 2009 al Revistei Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica (Anlalele Universității Lucian Blaga din Sibiu, Seria Istorie)

Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia


NB: ACEST STUDIU CONȚINE GREȘELI ȘI LACUNE! (Voi publica o variantă în care acestea să fie evidențiate). Cititorii care au semnalat inadvertențe sau greșeli sunt rugați să menționeze acest lucru în comentarii.

Instaurarea unui regim politic de tip comunist ce promova, în mod oficial, ateismul, la 30 decembrie 1947, a marcat începutul unei perioade de aproximativ 42 de ani de represiune religioasă îndreptată împotriva cultelor religioase minoritare.

Represiunea s-a extins și asupra Bisericii Ortodoxe Române, dar nu va avea aceleași dimensiuni, parte datorită colaborarării „excelente” a înalților prelați, fie a faptului că nici liderii comuniști nu erau atei, așa cum se prezentau oficial. Regimul comunist nu agrea cultele creștine, în afara celui ortodox, pe care nu le putea controla așa cum se dorea – acestea având o autoritate centrală globală în afara țării.

Un nou regim politic, înseamnă, automat, și schimbarea Constituției și a codului de legi în vigoare, inclusiv legislația bisericească. Anul 1948 a însemnat elaborarea unei noi Constituții care schimba și viziunea asupra cultelor religioase. Astfel, cu noul regim – „cultele oprimate au putut respira în voie”[1] – aici fiind vorba în special de cultele considerate „secte” sau cele care aveau statut de „asociații religioase”, precum penticostalii, adventiștii, baptiștii sau creștini dupa evanghelie. Având în vedere iluzia unei legislații mai permisive, se vor înregistra din ce în ce mai multe cereri de recunoaștere a cultelor, dar și formulări de statute „în acord cât mai deplin cu spiritul nou progresist[2].

Foto: Patriarhul Justinian (1948-1977)

Articolul 27 din noua Constituție aduce și anularea Concordatului (acord între statul român și Biserica Romano-Catolică), dar și publicarea noii legi privind regimul cultelor. În acest articol se arată că „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat[3], iar cultele religioase au dreptul să funcționeze și să se organizeze atât timp cât nu aduc atingeri siguranței publice, bunelor moravuri și respectă prevederile constituționale. Tot în articolul 27 este precizat dreptul cultelor de a-și organiza propriile școli pentru pregătirea personalului clerical, ținând cont de doctrina religioasă și canoanele bisericești – un drept care va cunoaște multe forme, din moment ce regimul comunist va încerca să limiteze numărul de cursanți. Conducătorii partidului considerau că toate aceste modificări în sensul acordării de libertate religioasă „au fost primite […] cu mare satisfacție de popor”[4].

Cadrul legal pentru subordonarea religiei a fost creat la 4 august 1948, prin emiterea „Legii pentru regimul general al cultelor religioase” – iar o primă măsura a fost reducerea numărului de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14, controlul asupra lor fiind exercitat de Ministerul Cultelor – viitorul Departament al Cultelor

[5].

Printre cele 14 culte recunoscute se aflau și 4 culte neoprotestante: Biserică Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie și Biserică lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Acestora li se adaugă confesiunile protestante istorice – Biserica Reformată (calviniștii), Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (luteranii), Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană și Biserica Unitariană. Alte grupări au fost considerate „secte” – martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiștii reformiști, spiriții, sau „grupări anarhice” – Oastea Domnului și stiliștii (ambele din cadrul Bisericii Ortodoxe Române), betaniștii (din Biserica Reformată), penticostalii disidenți sau „treziții” din Biserica Baptistă), activitatea lor nefiind recunoscută.

În anul de debut al democrației populare, 1948, pe teritoriul României, 0,46% din cetățeni și-au declarat apartenența la un cult neoprotestant: baptiștii – 0,27%, adventiștii – 0,12%, creștinii după evanghelie – 0,04%, penticostalii – 0,02% și neoprotestanți diversi (martorii lui Iehova, nazarienii, secerătorii etc.) – 0,01%[6].

Aceste culte vor fi intens supravegheate, dovadă fiind numărul foarte ridicat de dosare cu privire la ele. Motivele urmăririi lor nu rezidă doar în ateismul promovat de regim, ci și în marea mobilitate de care dădeau dovadă în activitatea lor (misiuni de evanghelizare ce puteau fi ținute de orice persoane ce nu trebuiau să fie absolvente de teologie), dar și atitudinea, uneori discutabilă, pe care au avut-o față de regim, existând problema incompatibilității între a fi un bun creștin și un adulator al Partidului-stat, chiar dacă acest lucru putea fi formal. Pe de altă parte, cultele neoprotestante își au originea în Statele Unite ale Americii, ele rămânând în contact cu organismele ce conduceau bisericile din țările vestice.

Baptiștii

Apărut în secolul al XVII-lea în Anglia, cultul baptist a fost înființat de John Smith, răspândindu-se rapid în centrul Europei, ajungând în România la mijlocul secolului al XIX-lea. Cultul pune bazele pe taina botezului, prin al cărui act, se recunoaște pătrunderea în cadrul cultului ca membru. Acest act are loc, în general, după vârsta de 16 ani, atunci când tânărul dornic de a face acest pas este capabil de a face diferența dintre bine și rău, și poate lua o decizie în ceea ce privește propria viață spirituală. Acest cult (ca și celelalte culte neoprotestante) nu recunosc sfinții sau icoanele, obiecte la care nu se închină. Recunoscut prin Decretul-Lege nr. 553/1944, cultul va funcționa conform Decretului nr. 1203 din 14 noiembrie 1950, menit să pună în practică noua Lege a cultelor din 1948.

În plan intern, Uniunea Creștină Baptistă era organizată în șase comunități: București, Brașov, Arad, Oradea, Cluj și Timișoara. Ca organ central de conducere avem un comitet format din 15 membri, în frunte cu un președinte, aleși pe trei ani de delegații comunităților. În plan extern, Uniunea era afilitată la Alianța Mondială Baptistă, cu sediul la Washington – organul mondial de conducere, și la Federația Baptistă Europeană cu sediul la Berna – forul european.

După ultimele statistici din anul 1948, baptiștii ar fi numărat aproximativ 40.000 de credincioși, grupați în 486 „clădiri” (cel mai probabil biserici). În alte statistici, ei apar cu un numar aproape dublu – 75.000 de adepți și 110 predicatori (pastori), ce nu sunt remunerați de către stat[7].

Adventiștii

Constituit ca denominațiune în 1870, în SUA, pe baza unor idei concepute de Helene White, numele său provine de la adventus (venire), deoarece membrii lor consideră (și calculează) că a doua venire a lui Hristos este aproape.

Cultul apare în România în jurul anului 1880, adus de doi predicatori francezi, iar numărul adepților a crescu constant, ajungând ca în 1920 să se organizeze în „Uniunea Comunității Evanghelice de Adventiști de Ziua Șaptea din România”, cu sediul la București. Uniunea era formată din patru conferințe la București, Bacău, Cluj și Timișoara.

În anul 1948, adventiștii numărau aproximativ 13.000 de credincioși, dar estimările lor apreciau că adepții lor se cifrează în jurul a 25.000. Cultul adventist ar dispune de 170 de pastori recunoscuți (deci, absolvenți de teologie), dar numărul lor este mult mai mare în realitate, din moment ce orice adept capabil să predice este considerat pastor și trimis în varii misiuni. Documentul precizează faptul că „o propagandă vie a câștigat mai ales în sudul Munteniei, o sumă de noi credincioși pentru acest cult” – dovadă  a „prizei” pe care cultele neoprotestante o vor avea de-a lungul perioadei comuniste[8]. Sediul central al cultului se găsește în București, pe strada Vasile Gherghel nr. 78, cultul dispunând și de o școală în apropriere de Brașov, construită „prin contribuția credincioșilor”[9].

Creștinii dupa Evanghelie

Acest cult apare în Elveția secolului al XIX-lea, în rândul unor nemulțumiți din Biserica Lutherană. Ideile cultului au pătruns pe teritoriul României în 1855, odată cu venirea unui insitutor elvețian – Francois Berney.

În România, activitatea cultului crescând foarte mult după fuziunea cu grupul de credincioși conduși de un fost preot ortodox – Tudor Popescu – cunoscuți și ca „tudoriști”. În anul 1948, numărul credincioșilor sau averea cultului nu sunt cunoscute[10].

Penticostalii

Această mișcare religioasă a apărut în SUA la începutul secolului XX, ajungând foarte rapid și în Europa. Numele lor vine de la pentecosta (cincizecime) și mai sunt cunoscuți și sub numele popular de „tremurici”.

Biserica lui Dumnezeu Apostolică își avea sediul, în anul 1948, în București, strada Ecaterina Bazilescu nr. 155. De asemenea, mai exista o altă asociație religioasă cu același nume cu un sediu în strada Andrei Mureșanu nr. 5[11].

În anii ’80, sediul central se afla la București, iar comunitățile, în număr de 794, erau concentrate în doar 3 filiale: Arad, Oradea și Suceava. Organul Suprem era Consiliul Bisericesc, condus de un președinte (Gheorghe Bradin până în 1962, mai apor Pavel Bochian). Cultul dispunea de un seminar teologic la București, deschis în 1974, cu o durată de 4 ani. Evoluția comunității penticostale este cea mai rapidă și interesantă: în 1940 existau 4.564 penticostali botezați, în 1948 – 60.000 adepți botezați sau nu, iar în anul 1965, numărul lor ajunsese la 38.766 membri. În 1982 cultul avea 120.720 membri și 47.735 aderenți[12].

Prin decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950 statutele de organizare și funcționare ale celor patru culte neoprotestante sunt validate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. O lună mai târziu, pe 13 decembrie, o delegație a celor patru culte solicită și primesc o audiență la Ministrul Culturii – Stanciu Stoian, în care prezintă o „moțiune” adoptată de organele de conducere ale cultelor evanghelice. În aceeași zi, delegația va fi primită într-o audiență cu președintele Consiliului de Miniștri – Petru Groza – care face referire la „importanța cuceririlor și reformelor democratice din țara noastră și forța crescândă a partizanilor păcii[13] – reforme în plan religios, care, spera el, va aduce colaborarea strânsă a cultelor neoprotestante, cunoscute ca fiind un „focar” de rezistență.

În moțiunea prezentată, delegația neoprotestantă își arată recunoștința pentru validarea statutelor, pentru intrarea în legalitate și încetarea persecuțiilor la care au fost supuși înainte de 1944: „exprimăm […] sentimentele noastre de lealitate față de Republica Populară Română și de mulțumire față de Guvernul Țării, care […] ne-a recunoscut încă odată drepturile de manifestare religioasă[14].

Regimul comunist se va erija în protectorul „cultelor oprimate”, cărora le-a oferit libertatea religioasă, încercând să le fidelizeze în acest fel. Cadrele regimului scriau în rapoartele lor (de exemplu Stanciu Stoian într-un raport din 1949) că aceste culte neoprotestante „se arată bucuroase de instalarea statului român democrat pentru că a recunoscut libertatea de practicare a cultului, libertate care le fusese interzisă înainte de 23 august 1944”.[15]

În perioada 1948-1960 vor avea loc nenumărate acțiuni dure împotriva persoanelor ce militau pentru libertate religioasă completă, ele fiind arestate, încarcerate sau având parte de „pedepse administrative”[16] – marea majoritate a neoprotestanților fiind închiși din motive religioase.

Pentru această perioadă, important este o notă a Departamentului Cultelor către Consiliul de Miniștri, din 18 decembrie 1959, intitulată „Despre creșterea cultelor neoprotestante și despre unele aspecte negative din activitatea lor[17].

În nota Departamentului Cultelor se arată că aceste culte neoprotestante au organizat acțiuni „organizate pentru sporirea numărului de membrii și de intensificare a vieții religioase[18]. Aceste acțiuni încununate de succes s-au făcut prin: înființarea de comunități locale dese (o comunitate trebuia să aibe 20 de credicincioși) cu număr redus de membri, existența unui aparat clerical „bine pregătit în ce privește prozelitismul”[19], crearea unui aparat educativ precum seminariile teologice sau școlile de învățământ pentru copii adepților, construcția caselor de rugăciuni. Prin aceste mijloace, aceste culte vor evolua foarte rapid din punct de vedere numeric; astfel, dacă în 1944, toate cele patru culte (adventist, baptist, penticostal și creștin după evanghelie) aveau circa 40.000 membri, numărul lor a ajuns în 1948 la 73.920 membri, iar la data notei, 192.621 se declarasera ca membri ai acestor culte[20]. Numărul comunităților locale (denumite și „parohii”) era în 1959 de 3.317, numărul „agitatorilor” (a se citi misionari) trecând de câteva mii, deși numărul pastorilor recunoscuți oficial era de doar 816[21]. Autoritățile comuniste observa că aceste culte neoprotestante au „de 15 ori mai mulți preoți și de peste 13 ori mai multe biserici”[22], ele beneficiind și de contribuții bănești pe care nu le înregistreaza, considerând chiar că adventiștii dispun de „o bază bănească anuală de peste 20 ori mai puternică decât a bisericii ortodoxe”[23]. Pastorii acestor culte sunt acuzați că îi fac pe enoriașii lor să considere că „problemele vieții reale și atributele cetățenești sunt […] lucruri secundare și trecătoare în raport cu grija permanentă de a-și asigura un iluzoriu loc în ceruri[24], îndoctrinându-i prin „excesul de misticism pe care îl propagă[25] că această calitate de membru la un cult neoprotestant trebuie să fie „factorul primordial al existenței lor[26].

În notă este precizat și ritmul de creștere al acestor culte: dacă între 1948-1954 ele vor primi, anual, 16.600 membri, el va scădea între 1955-1958, ajungând la doar 4.750 credincioși noi anual. Un motiv al acestei scăderi de aderența a reprezentant-o, printr-o altele, terminarea organizării Corpului Împuterniciților și al inspectorilor generali de culte[27].

Un alt motiv al expansiunii numerice este considerat regimul organizatoric mai favorabil, exprimat prin statutele cultelor. Dacă în cazul cultelor istorice, o parohie deservește aproximativ 1.000 de credincioși, la cultele neoprotestante s-a admis principiul unităților de bază (biserici sau comunități), pe baza asocierii unui număr minim de 20 de enoriași[28]. În notă se prezintă și o statistică oficială: cultele istorice au o biserică la 984 credincioși și un „deservent” (pastor sau preot) la 1.216 persoane, cultele neoprotestante au o casă de rugăciuni la 81 de adepți și un deservent la 94 enoriași[29].

Pentru a opri aceste creșteri s-au luat câteva măsuri: încă din 1958, aceste culte au fost convinse să nu mai accepte noi serii de elevi la seminariilor lor teologice, cultele nu mai pot cumpară imobile pentru a deschide biserici, actele de cumpărare nefiind legalizate sau introducerea unor forme legale de trecere de la un cult la altul. În scurt timp se va impune arondarea bisericilor, pentru a reduce numarul lor și al deservenților.

Cultele neoprotestante au reprezentat de-a lungul regimului comunist un posibil factor de rezistență anti-comunistă, astfel că autoritățile comuniste au încercat să „combine” reacțiile anti-religioase contra acestor culte cu perioadele de „bunăvoință” prin care le acordă diferite libertăți. Totuși, aceste culte au rezistat de-a lungul dictaturii și continuă să crească numeric și în ziua de azi.


Bibliografie:

1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006;

2. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005;

3. Bochian, Pavel, Viața unui pastor din România


NOTE

[1]Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 12;

[2] Ibidem;

[3] Ibidem;

[4] Ibidem;

[5]Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005, p. 350;

[6]ANIC, fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 29;

[7]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 34;

[8]Ibidem;

[9]Ibidem;

[10]Ibidem, f. 35;

[11]Ibidem;

[12]Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 358;

[13]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 46/1950, f. 1;

[14]Ibidem, f. 3

[15]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 76/1949, f. 35;

[16]Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006, p. 468;

[17]ANIC, fond CC al PCR – Secția Administrativ-Politică, dosar 15/1960, f. 3;

[18] Ibidem;

[19] Ibidem;

[20] Ibidem, f. 4;

[21] Ibidem;

[22] Ibidem;

[23] Ibidem;

[24] Ibidem, f. 5;

[25] Ibidem;

[26] Ibidem;

[27] Ibidem, f. 7;

[28] Ibidem, f. 8;

Teologia Reformatorilor de Timothy George


,Teologia Reformatorilor” a apărut sub auspiciile Centrului pentru Studii ale Reformei din cadrul Institutului Biblic ,,Emanuel” din Oradea. Această editură îşi propune ,,prin publicarea unor cărţi relevante din spaţiul reformat actual” să ,,consolideze cunoaşterea privitoare la convingerile reformate din domeniul teologic, istoric, etic şi spiritual, prin studii aprofundate despre Reformă şi, de asemenea, să ofere posibilitatea participării la colocvii de specialitate, să stimuleze dialogul interdenominaţional, săîncurajeze cercetarea arhivelor istorice ale influenţelor reformate din ţara noastră etc.”

Autorul cărţii este un cunoscut teolog protestant, Timothy George, decan al Facultăţii de Teologie Beeson din cadrul Universităţii Samford, America, doctor în teologie la Universitatea Harvard şi profesor de teologie dogmatică şi istorică la cele mai renumite universităţi americane. El este ,,un gânditor de necontestat în domeniu” care a reuşit să rezume în paginile cărţii sale istoria celor mai importante evenimente ale secolului al XVI-lea.

Secolul al XVI-lea este plin de frământâri religioase ce ,,vor zgudui temeliile creştinismului apusean, lăsând biserica divizată în permanenţă”. Cultura apuseană a acestui secol este dominată de umanism, ,,mişcare intelectuală care a avut ca scop reformarea societăţii prin aplicarea antichităţii clasice vieţii contemporane.” Acest curent a stat la baza Renaşterii şi a Reformei – ,,împlinirea teologică a Renaşterii”. Reforma este consecinţa abuzurilor din Biserica Apuseană, în special a amestecului papalităţii în problemele politice ale statelor, fiind ,,martora înfiinţării statelor naţionale moderne”, considerată de istoricii contemporani ,,prototipul revoluţiilor din secolul XX”.

,,Teologia reformatorilor” cuprinde biografiile celor mai de seamă teologi protestanţi ai secolului al XVI-lea: Martin Luther, Huldrych Zwingli, Jean Calvin, Menno Simmons, prezentând principalele elemente ideologice ale Reformei în gândirea celor patru teologi apuseni.

În concepţia autorului, istoria îl recunoaşte pe Martin Luther (1483-1546) ca pe iniţiatorul curentului reformator. ,,Protestantismul s-a născut din lupta pentru doctrina justificării numai prin credinţă. Pentru Luther aceasta nu era pur şi simplu o doctrină printre altele, ci ,,rezultatul tuturor doctrinelor creştine”.” Celebrul reformator şi-a construit întreaga ideologie în jurul ideii de justificare numai prin credinţă – sola fide, ce constă în faptul că omul se mântuieşte numai prin credinţă, necontând faptele sale. Prin aceasta, Luther a reuşit să se elibereze de ,,povara imposibil de purtat a justificării de sine” în faţa propriei conştiinţe.

,,Reconciliere între dogma creştină şi filozofia greacă”, justificarea numai prin credinţă a dat naştere conceptelor de sola gratia, predestinaţie, sola scriptura, Biserica – comuniunea sfinţilor, preoţia tuturor credincioşilor şi multe altele. Sola gratia (numai harul) susţine că ,,omul poate fi eliberat din robia păcatului numai prin har, căci fără har omul nu are o raţiune sănătoasă şi nici o voinţă bună”. Strâns legată de sola gratia, doctrina despre predestinaţie introduce ,,robia liberului arbitru” şi ,,eterna alegere şi predestinare a lui Dumnezeu”, ,,restrângând scopul ispăşirii la cei aleşi: ,,Hristos nu a murit absolut pentru toţi”. Prin aceasta, Luther împarte lumea creştină în cei aleşi de Dumnezeu şi cei respinşi de El, motivându-şi ideologia prin cuvintele: ,,Lăsaţi-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu”.

Sola scriptura (numai Scriptura) s-a născut din protestul la adresa Bisericii Catolice: ,,Principiul sola scriptura intenţiona să salveze autoritatea Scripturii de dependenţa servilă faţă de Biserică”. Prin sola scriptura, Luther ,,a respins teoria celor două surse ale Tradiţiei”, şi mai precis a renunţat la tradiţia ,,extrabiblică, orală, care îşi are originile în instrucţiunile pe care Iisus le-a dat ucenicilor după Paşti şi care a fost transmisă de-a lungul generaţiilor prin magisteriul Bisericii (N.R. prin succesiunea apostolică)”.

,,Luther a dezvoltat o doctrină extrem de nuanţată despre Biserică”. Astfel, el ,,a localizat continuitatea Bisericii nu în succesiunea apostolică, ci în succesiunea adevăraţilor credincioşi, care merge înapoi până la Adam”, această doctrină culminând cu afirmaţia că ,,Biserica este comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, ce cuprindea pe toţi cei predestinaţi” şi ,,toţi cei care cred în Hristos sunt sfinţi.” Mai mult, Luther ridică la rang de sacrament predica: ,,Închinarea protestantă era centrată în jurul amvonului şi al Bibliei deschise, cu predicatorul stând în faţa adunării, nu în jurul unui altar, cu preotul administrând un ritual semisecret.”

Celebrul reformator atacă şi ,,sistemul sacramental al catolicismului medieval (N.R. Sfintele Taine ale Bisericii), păstrând ca autentice doar două sacramente: botezul şi sfânta împărtăşanie.” Este de notat că opiniile lui Luther despre cele două Taine ale Bisericii nu coincid cu dogma ortodoxă. De exemplu, el susţine că ,,botezul lucrează la iertarea păcatelor, ne eliberează de moarte şi de diavol şi dă mântuire veşnică tuturor celor care cred acest lucru.” ,,Pentru Luther, botezul este legiferarea doctrinei despre justificarea numai prin credinţă.”

Apogeul doctrinei luterane îl constituie ,,preoţia tuturor credincioşilor”, conform căruia ,,fiecare creştin este preotul altuia şi cu toţii suntem preoţi unii altora”. ..Luther s-a rupt definitiv de divizarea tradiţională din sânul Bisericii în două clase, cler şi laici. Fiecare creştin este un preot în virtutea botezului său.” şi mai mult decât atât, ,,ritul ordinării (N.R. hirotonia) nu conferă un caracter permanent celui ordinat.”

Huldrych Zwingli

Al doilea teolog protestant prezentat de autor este Huldrych Zwingli (1484-1531). ,,Zwingli a fost atât pastor, cât şi patriot, un teolog, dar şi un politician.” El afirma că ,,trezirea religioasă implică reformă politică”. Ca şi Luther, Zwingli a susţinut conceptele de sola gratia, sola fide, sola scriptura, predestinaţia şi a luptat, mai mult decât predecesorul lui, împotriva ritului Bisericii. Astfel, el a fost un iconoclast convins, a luptat împotriva cinstirii sfinţilor şi ,,a atacat liturghia Cinei Domnului ca fiind ,,o lucrare blasfemiatoare, chiar lucrarea antihristului. Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a dat-o doar ca mâncare şi ca o amintire a suferinţelor şi a legământului Său.” În urma protestelor sale vehemente, icoanele au fost scoase din biserică în iunie 1524, iar liturghia a fost ,,abolită doar în Săptămâna Mare a anului 1525”.

Ca politician, Zwingli era adeptul conlucrării dintre Biserică şi Stat până într-atât încât susţinea revenirea la modelul rege-profet din Vechiul Testament. El ,,şi-a asumat rolul de profet al oraşului Zurich.” Mai mult, Zwingli credea că Biblia învaţă că preoţii trebuie să fie subordonaţi magistraţilor (N.R. conducătorilor laici ai oraşului)”. Protestantismul s-a născut ca urmare a nesfârşitelor abuzuri ale Bisericii Catolice şi a fost întreţinut de puterea laică, ca mijloc de a scăpa de amestecul papalităţii în treburile Statului.

În ce priveşte Tainele Bisericii, Zwingli ,,nega cu hotărâre că botezul are puterea să îndepărteze vina păcatului originar”, el negând, de fapt, starea căzută din dar a omului.

Jean Calvin (1509-1564) face parte din a doua generaţie de reformatori. El a reînviat protestantismul, punându-i bazele dogmatice. Extrem de erudit, cunoscător al limbii latine, greacă, cu studii de teologie nominalistă şi scolastică, de avocatură şi literatură clasică, el scrie ,,Institutele religiei creştine”, ,,comoară a dogmaticii protestante”. În această carte, Calvin reuşeşte să expună clar principiile protestante în şase capitole dintre care unul este închinat ,,combaterii celor cinci sacramente false” (N.R. Mirungerea, Preoţia, Cununia, Spovedania, Sfântul Maslu). El susţine întreaga ideologie a lui Luther: sola fide, sola gratia, sola scriptura, predestinaţia, acordând o mai mare importanţă conceptului de providenţă.

Cel de-al patrulea teolog prezentat este Menno Simons (1496-1561), ,,cel mai important conducător al grupării anabaptiste din cadrul Reformei radicale”. Reformatorii radicali au fondat ,,grupări religioase novatoare, care nu se încadrează nici în Bisericile catolice, nici în cele protestante”, dând naştere la trei ramuri: anabaptiştii, spiritualiştii şi raţionaliştii evanghelici. Spre deosebire de protestanţi, ,,aceştia din urmă chiar puneau sub semnul întrebării dogmele trinitariene şi hristologice tradiţionale ale Bisericii primare”. Autorul denumeşte aceste curente ca fiind ,,o reformă a Reformei” sau ,,o corectare a corectării catolicismului”.

Menno Simons

Menno Simons nu era de acord cu sola fide şi nici cu predestinaţia. În schimb, susţinea cu tărie sola gratia şi sola scriptura, acceptând şi ,,scrierile apocrife ca fiind canonice”. Anabaptiştii au vehiculat, de asemenea, diverse erezii hristologice ca: ,,Hristos şi-a adus propriul trup din cer”, ,,Hristos nu a luat nimic din substanţa Sa de la Maria”. În ce priveşte Tainele Bisericii, ei afirmau că ,,nou-născuţii nu sunt capabili de credinţă şi de pocăinţă, de aceea nu trebuie botezaţi”, rebotezându-i pe adepţi la maturitate, fapt care le-a atras numele de anabaptişti. Şi Simons avea aceeaşi opinie aberantă despre Euharistie, ca şi înaintaşii lui: ,,mâncarea pâinii şi a vinului se identifică cu participarea în trupul şi sângele lui Hristos şi prin împărtăşanie, creştinii sunt făcuţi carne din carnea Sa, os din oasele Sale”, negând practic prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Timothy George a ales inspirat cele patru figuri ale protestantismului: Martin Luther, mare predicator german, Huldrych Zwingli, politician elveţian, Jean Calvin, erudit teolog francez şi Menno Simons, pastor olandez, cuprinzând astfel întreg spaţiul protestant. Autorul se conformează tradiţiei protestante, prin aceea că foloseşte metoda inductivă pentru cercetarea ştiinţifică, ca şi scolastica (,,aplicarea metodelor raţiunii la datele oferite de revelaţie”). El este un adept convins al ideilor protestante şi promovează ideologia ecumenistă actuală, punctând de alocuri conceptele acesteia.

Prin această carte, protestantismul face un prozelitism subtil, speculând fin umanismul contemporan. Excelent scrisă, cartea oferă cititorului o istorie a curentelor reformatoare, îngustimea de vederi tipic protestantă şi ignoranţa crasă în ceea ce priveşte teologia răsăriteană (Autorul nu face nici cea mai mică referire la teologii ortodocşi sau la Tradiţia bizantină). Relevantă, teologia protestantă arată unde conduce necunoaşterea credinţei: cei care nu-şi cunosc credinţa pot sfârşi ca Luther şi ceilalţi.

Această carte, care expune atât de bine teologia reformatoare, ne îndreptăţeşte încă o dată să considerăm o ruşine dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi protestantism. ,,Raţiunea umană este întotdeauna egocentrică” a spus Luther.

Costin Tudor

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

Sursa : http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/noutati-editoriale/1287.html

Nicolae Steinhardt despre Perfectiune si Politica


Despre “utopia perfectiunii”, N. Steinhardt spunea ca “este o utopie primejdioasa, ca orice utopie. In lumea pacatului perfectiunea nu se incheaga. Regimurile care fac din ea un scop ajung in cele din urma la tiranie si oroare, la

 bãi de sânge, opresiune, intoleranta, inchisori, torturi ci lagare. In asemenea regimuri se ajunge inevitabil la fericirea obligatorie, impusa de politie si de codul penal. Antidotul: constiinta limitelor si a relativitatii, aspiratia spre o imperfectiune cat mai putin rea, singura cu putinta aici.”

Observația de mai sus nu trebuie citita ca o simpla remarca bazata pe o tragica experienta personala intr-un regim comunist. Chiar si asa, mesajul ei este profund. Realitatea este insa ca observatia contine in nuce o intreaga filosofie politica. Sau mai bine zis, o ilustrare magistrala a modului in care o tema teologica este continuata -prin implicatiile sale- in planul gandirii politice. Dacă elaboram ideea, vedem cum opereaza logica teologica a temei pacatului originar si a imperfectiunii umane, cand trece granita, in sfera politicului. Urmarind aceasta logica in desfasurarea ei, lucruri si atitudini ce tin de mundanul politic capata o noua semnificatie.

Sursa: Dragoș Paul Aglică pe http://www.contributors.ro/fara-categorie/n-steinhardt-despre-perfectiune-si-politica/

Pamflet care circula printre functionarii Ministerului Cultelor în anul 1946


Un personaj central al primilor ani ai comunismului în zona cultelor este preotul Burducea. Fost legionar, acesta a îmbrăţişat noua ideologie foarte rapid, punându-se la dispoziţia noii puteri, ajungând Ministru al Cultelor.

Iată ce versificări circulau în epocă la adresa acestuia:

„Ce mai faci?” „Ce să fac, ca Burducea, / Şi cu steaua, şi cu crucea” sau „Când cu steaua, când cu crucea”.

Apoi, cu trimitere la trecutul său legionar: „Popa-i mare hoţ, licheaua, / Nu-i cu crucea, e cu steaua” (Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947 (Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2004),p. 16.)

De asemenea, circula şi următoarea ghicitoare:

„E unic în Europa, / Uite popa, nu e popa. / Poartă rasă, nu-i de rasă / Şi de cruce nu se lasă, / Dar la stea închină crucea. / Ăsta cine e? / Burducea” (Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947 (Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2004),p. 111).

Burducea a fost ţinut în funcţie şi pentru că era şantajabil, ştiindu-se că îndreptase spre parohia sa fonduri în mod nejustificat. Cu un asemenea reprezentant la culte, comuniştii nu aveau mari probleme.

SORIN BOCANCEA, „Dincolo de actualele mituri. Biserica Ortodoxă în primii ani ai regimului comunist din România”, în revista Sfera Politicii,  vol. XIX, nr. 16 (160), iunie 2011.

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/160/art14-Bocancea.php

Citește și

Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“

Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“


Un articol de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina

Constantin Burducea

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în mediul politic bucureştean, circula o butadă despre ministrul cultelor din noul guvern Petru Groza, preotul Constantin Burducea: „- Ce mai faci?/- Ce să fac, ca Burducea. / Când cu steaua, când cu crucea”. Evident că aceasta fusese lansată de cercurile politice ale partidelor istorice care se conturau într-o opoziţie tot mai înverşunată la adresa Partidului Comunist şi a sateliţilor săi politici. În fapt, reflecta oportunismul multor români, care încercau să-şi găsească loc sau să li se uite antecedentele legionare interbelice în noul context politic din România. Dar cine era preotul Burducea? Era originar din Năenii Buzăului, iar după absolvirea Seminarului Teologic de la Buzău a urmat Teologia la Chişinău. Îl are ca îndrumător la licenţă pe profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, după care este hirotonit preot. Cu sprijinul ministrului liberal C. Angelescu, este numit paroh al Bisericii Progresul, de lângă Bucureşti. Încearcă să-şi facă loc în mediul politic naţional-cuzist, apoi din septembrie 1940, ca mulţi alţi oportunişti, încearcă să se afirme în Mişcarea legionară, însă fără succes. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial avea să-i aducă notorietatea în mediul politic românesc. În timpul bombardamentelor Aliaţilor asupra Bucureştiului din vara lui 1944 îl adăposteşte pe fostul său profesor Constantinescu-Iaşi, care de acum era văzut ca viitor om politic. Aşa se face că, la iniţiativa acestui profesor, alături de alţi clerici, preotul Burducea se raliază mişcării preoţeşti „democratice”, ca o contrapondere la activitatea vechii asociații generale a preoţilor. Prezenţa la înscăunarea patriarhului Alexei al Moscovei, apoi decesul liderului mișcării preoțești, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-au netezit calea preotului Burducea pentru a ajunge preşedintele Uniunii Preoţilor Democraţi şi ministrul cultelor la 6 martie 1945. Preotul Burducea nu va putea păstra multă vreme aceste funcţii, atât din cauza iniţiativelor sale extrem de radicale în relaţia cu Patriarhia Română și confraţii de slujire, cât şi a rivalităţilor care se pronunţau tot mai mult în culisele puterii comuniste. Oficial, toate organizațiile politice afiliate Partidului Comunist erau aliate în drumul pentru cucerire

a puterii în statul român, însă erau lideri cu veleităţi tot mai individualiste de afirmare a loialităţii faţă de „marele aliat de la Răsărit”. Burducea era văzut ca omul lui Constantinescu-Iaşi. Nu era bine văzut însă de Petru Groza, care prin organizaţia sa, „Frontul plugarilor”, încerca să convingă tot mai mulţi clerici de necesitatea sprijinirii guvernului pe care îl conducea.Din acest motiv a iniţiat organizarea unui congres al „preoţilor democraţi”, care s-a ţinut la Bucureşti, în octombrie 1945 şi într-un context politic nefavorabil dominat de greva regală. Manifestarea a fost un eșec total, clericii fiind într-o prezenţă foarte mică, ceea ce a dat de înţeles că preoţii români nu aderă la politica guvernului Petru Groza. Eşecul s-a datorat mai ales din cauza unei participări minimale şi chiar a dezavuării exprimate neoficial de către patriarhul Nicodim. Groza nu şi-a atins scopul, dar a considerat că vinovat de eşec este chiar organizatorul: ministrul Burducea. În contextul încheierii grevei regale şi în acordul reprezentanţilor marilor puteri pentru aducerea în guvern a unor lideri ai partidelor istorice, în martie 1946, ministrul Burducea a fost demis. Groza trebuia să-şi asigure un sprijin al preoţilor români pentru alegerile care se pregăteau în toamna lui 1946. După această debarcare, preotul Burducea s-a retras la Parohia Progresul. Însă, pentru că întreţinea relaţii cu Legaţia Franţei, a fost urmărit de Siguranţă şi chiar i s-a înscenat un dosar penal. Cu toate acestea, în august 1948, el reuşea să fugă, împreună cu familia, în Iugoslavia titoistă, de unde, cu sprijin american, să fie internat într-un lagăr de lângă Roma. Prin 1956, în documentele Serviciilor Secrete era semnalat în Buenos Aires, pentru ca zece ani mai târziu să fie în Venezuela. Din documentele de arhivă nu reiese cum şi unde a activat sau când a decedat.

http://www.ziarullumina.ro/

Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942)


Emy Răduț prezintă pe blogul său un document care atestă trecerea lui Simion Man de la confesiunea ortodoxă la cea baptistă. Nu știu dacă este aceiași persoană cu pionierul credinței penticostale despre care scrie Vasilică Croitor, când și cum a trecut la denominațiunea penticostală, însă consider acest document relevant pentru istoria comunităților evanghelice din România.

Indubitabil acest certificat este un document istoric care vorbește despre modalitatea în care o persoană putea trece de la un cult la altul, în speță de la cel ortodox la cel baptist în anii 40 ai secolului XX.

Certificatul este din 14 martie 1942, iar în partea de jos scrie Nagyvárad (Oradea). Aceste informații coroborate cu trimiterea la legislația religioasă maghiară (legile din 1868 și 1895) și la textul bilingv (maghiar-român) fac trimitere la situația Oradei în anul 1942 care a fost cedată Ungariei prin al doilea Dictat de la Viena din 30 august 1940.

Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena. (Wikipedia)

Menționăm și faptul că denominațiunea baptistă era recunoscută ca și cult religios în Transilvania cât timp aceasta era parte a Imperiului Austro-Ungar și probabil și în perioada  septembrie 1940-1944. Acest fapt a determinat pe liderii baptiști care s-au aflat la conducerea Uniunii Baptiste în perioada interbelică să militeze pentru recunoașterea statului de cult religios în virtutea recunoașterii acestui statut în Transilvania și după unirea din 1918 (probabil până în 1928 când este promulgată legea cultelor) fără ca demersul lor să aibă finalitatea dorită.

Un alt amănunt interesant este faptul că în 1942 și ulterior în 1943 baptiștii sunt scoși în afara legii situație care durează până în august 1944.

Prezentăm mai jos documentul împreună cu comentariul lui Emy Răduț așa cum l-a publicat acesta.

Recent fratele Simion Man a trecut în veşnicie (13 mai 2012) la vârsta de 99 ani. Considerat cel mai bătrân pastor penticostal, prezentăm mai jos un document din 1944 cu ieşirea sa din cultul ortodox şi trecerea la cultul baptist:

Documentul mi-a fost oferit de pastorul Vasile Bel din Rohia (Maramureş)!

Sursa: http://emyradut.blogspot.com/2012/05/simion-man-baptist.html

Update

Conform informațiilor primite de la Emanuel Răduț (informații primite de la pastorul Vasile Bel), Simion Man la care face referire certificatul este una și aceiași persoană cu pastorul penticostal la care am făcut referire în articol.

Răsfoiește online revista Crestinul Azi nr 2/2012


Grație disponibilității Uniunii Baptiste și a muncii depuse de către redactorul șef al revistei, Ruben Ologeanu, de acum puteți citi online Revista Creștinul azi. Pentru aceasta trebuie să aveți instalat Flash Player.

Trecerea de la o pagină la alta se face prin executarea unui click cu mouse-ul în colțul dreapta jos sau sus al revistei pentru citirea în ordine crescătoare a paginilor sau în colțul din stânga jos sau sus pentru a vă întoarce la o pagină citită anterior.

Click pe fotografie pentru a citi revista on-line

Sursa: http://revistacrestinulazi.ro

La paginile 16-17 puteți citi articolul intitulat Sărbătoarea Paștelui în atenția organelor de Partid iar la paginile 18-19 un material de Ioan Bunaciu despre Cenușe Teodor în cadrul seriei File de istorie.

Top 10 surse de știri internaționale în domeniul religiei


Revista Semnele timpului a alcătuit o listă a celor mai cuprinzătoare 10 surse internaționale de știri din domeniul religios. „Criteriile de alcătuire a listei nu au luat în calcul popularitatea site-urilor, ci mai degrabă importanța subiectelor abordate, atenția acordată domeniului religios și claritatea editorială a textelor.”

Religion News | The Guardian

Religion | The Telegraph

Religion | Huffington Post

On Faith | Washington Post

Religion Blogs | CNN

Religion | USA Today

Religion News on the Web | The Pew Forum

The Christian Post

The Christian Telegraph

Barna Group

Sursa: http://www.semneletimpului.ro

Armand Puig, Iisus un profil biografic


Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui  ARMAND PUIG, Iisus un profil biografic (Bucureşti: Meronia, 2006).

Armand Puig, născut în 1953, este preot catolic, profesor şi decan al Facultăţii de Teologie din Barcelona. În 1982 a luat doctoratul având-ul preşedinte de comisie pe cardinalul Joseph Ratzinger, actualul Papa Benedict al XVI-lea. A mai publicat numeroase lucrări cu tematică exegetică şi istorică. Cartea Iisus un profil biografic este foarte cunoscută în rândul cititorilor de literatură creştină, în special în rândul catolicilor.
Primele pagini ale ediţiei în română a episcopului Sofronie, dau un avânt cititorului. Sunt nişte cuvinte care motivează pe cel ce a luat cartea în mână, să nu o lase, până nu o citeşte toată. Cititorul va porni cu avânt citirea acestei cărţi.
Lucrarea este elaborată dintr-o perspectivă amplă, şi îmbină cercetarea istorică, analiza exegetică şi reflecţia spirituală. Cercetarea istorică excelează, datele fiind multe şi importante. În ce priveşte partea exegetică, rareori autorul aduce în discuţie termeni greceşti, iar în ce priveşte partea spirituală, nu e chiar o lucrare care să atingă prea mult inima omului (Cea mai mare compasiune e provocată de partea finală a vieţii Domnului Isus, şi anume: Răstignirea).
Partea predominantă a stilului însă, este cea istorică. În diferite cazuri, autorul intră în explicaţii teologice, unde se vede clar stilul catolic de interpretare a Sfintelor Scripturi. Astfel, el consideră că Dumnezeu e tatăl tuturor oamenilor (în timp ce Domnul Isus a afirmat că cei răi au ca tată pe diavolul); în dezbaterea decalogului evită categoric să discute porunca a doua, (care ar fi demolat întreaga doctrină romano-catolică a iconografiei şi a închinării la sfinţi), şi în locul celei de-a doua porunci, o înlocuieşte cu porunca iubirii aproapelui; când dezbate problema fraţilor Domnului Isus, e unul din puţinele momente când dă variante multiple, dar, deşi nu are temei biblic, totuşi acceptă varianta catolică, şi anume: virginitatea permanentă a Mariei, concluzionând că fraţii Domnului ar fi copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară.
Când intră strict în prezentarea vieţii Mântuitorului, autorul bombardează tot ceea ce aduce în discuţie prin versete Biblice dar şi prin citate din Scrierile Iudaice: Mişna, Talmudul, sau scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. Acesta poate fi considerat un punct forte. Dacă cititorul va fi atent şi va citi toate referinţele date de autor, va observa că în paralel cu cartea, va citi(cu foarte mici excepţii) toate cele 4 Evanghelii Canonice. Acest lucru va necesita o durată foarte lungă pentru citirea cărţii respective, şi aceasta, în jur de aproximativ 60-70 ore.
Cartea, este o carte foarte complexă, şi aşa cum spune şi titlul ei, Îl are în centru pe Mântuitorul, Isus Hristos.

Înainte de orice, autorul începe prin a prezenta multitudinea izvoarelor care vorbesc despre Isus Hristos, atât izvoare creştine, cât şi iudaice sau păgâne, informaţiile fiind consistente, arătând că omenirea nu e străină de existenţa Domnului Isus. Aceste informaţii aduc un punct forte cărţii, însă ca un punct slab al cărţii în ansamblu, este că aduce foarte puţine date din scrierile părinţilor bisericii, care au şi ei totuşi un cuvânt de spus prin literatura bogată şi diversificată pe care au scris-o.

Un următor pas, până să înceapă biografia Domnului Isus, cartea conţine importante resurse referitoare la perioada intertestamentară, la contextul întrupării Domnului Isus. Astfel, sunt discutate într-un mod serios câteva din localităţile razei de acţiune a Domnului Isus, diferitele partide religioase iudaice (Fariseii, Saducheii, Esenienii), dar şi alte evenimente petrecute în Iudeea, înaintea naşterii Domnului Isus. Autorul aduce în discuţie şi contextul robiei romane în care se afla la acel moment poporul evreu şi face într-un mod interesant trecerea de la Ioan Botezătorul la Domnul Isus.
După ce discută contextul naşterii Domnului Isus, autorul aduce investigaţii cu privire la ucenici, la persoanele care îl înconjurau pe Domnul Isus. Este relatată viaţa Mântuitorului, evenimentele la care a luat parte, şi cum se raporta Domnul Isus la Lege şi la datinile şi obiceiurile de atunci ale evreilor. Autorul îl prezintă mai mult ca un Rabin pe Isus, decât ca Fiu al lui Dumnezeu. De altfel nu pomeneşte prea mult despre statutul de Domn al Acestuia.
Lucrarea prezintă viaţa Mântuitorului într-o ordine cronologică, şi dezbate evenimentele majore ale vieţii Lui (deşi multe evenimente autorul le repetă, când într-un capitol, când într-altul): Naşterea, trăirea în plinătatea ascultării, minunile (deşi le prezintă destul de haotic), patimile, moartea, îngroparea şi învierea.
În concluzie, cartea este bună, şi recomandabilă pentru citit, dar e mai mult ca o sursa istorică. Este o carte complexă, care aduce la lumină lucruri noi (neştiute poate până la citirea cărţii). Ar fi interesant să se insiste pe capitolele 2, 3 şi 6 (acesta părând a fi cele mai interesante, plăcute, şi bine structurate)
.

Zenovie Pâclișanu, Biserica și Românismul


Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui  Zenovie Pâclișanu, Biserica și românismul, Cluj-Napoca: Galaxia Gutenberg, 2005.

Zenovie Paclisanu, preot greco-catolic, s-a născut în anul 1886 în comuna Straja din județul Alba. Face studiile teologice la Blaj iar specializarea la Institutul Catolic Augustaneum din Viena, unde obține și doctoratul. De-a lungul vieții, a ocupat funcții importante, de la Director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până la rangul de prelat Papal, iar mai apoi a fost numit în funcția de vicar general mitropolitan al credincioșilor Greco-Catolici din Muntenia, Oltenia și Moldova. În anul 1958 a murit în mâinile celor care îl torturau.
În cartea sa, Biserica și Românismul, autorul prezintă un studiu istoric bine documentat cu privire la credința creștină de pe meleagurile  României, starea bisericească românească, condițiile de desfășurare a vieții mănăstirești, prezentând unele detalii importante, și accentuând puternic “durerea” sa, și de altfel o dilemă bisericească națională: “De ce România este o țară Creștină de credința Ortodoxă și nu Catolică?”
El prezintă lipsa de statornicie a Credinței românești, datorată influențelor slavonice, iar mai apoi grecești. România nu dispunea de cărți scrise în limba națională, singurele cărți liturgice de care dispunea fiind cărți în limbi slavonești, fiindcă nu aveau posibilitatea de a aduce cărți grecești din Constantinopol sau cărți latinești din Roma. Astfel a fost introdusă în lumea bisericească românească, limba Slavonă, care a stăpânit viața românească intelectuală.
Autorul scoate la iveală însă și alte variante ale folosirii limbii Slavone în slujba bisericească românească, și nu își impune crezul său, el insistând mult pe acest subiect, deoarece îl consideră vital pentru evoluția credinței creștine în România, dar și evoluția țării întregi.
Prin prezentarea cronologică a ideilor, autorul nu uită să puncteze și apariția primelor mitropolii din Muntenia și Moldova (sec. al XIV-lea), mitropolii care urmau situația ierarhică din Constantinopol. Dezamăgirea autorului este dată și de influența puternică pe care grecii au exercitat-o după slavonism asupra României.
Citând istoria, autorul afirmă că între secolele XVII-IXX Biserica românească a cunoscut foarte puternic extinderea grecismului. Lideri religioși greci au invadat România, și numărul clericilor greci așezați în țările Române fiind, metaforic vorbind, fără sfârșit. Problema grecismului era că ei se manifestau într-un mod deloc biblic. Mărturiile spun că ei erau lacomi și hrăpăreți, nu se însuflețeau deloc pentru idealurile și cultura românească, aceasta având de suferit enorm de mult, deoarece neamul românesc nu trăgea niciun folos din monasticism. Alte mărturii susțin că stareții aveau averi private, făceau negoțuri, practicau camăta, stăteau în afara mănăstirii, primeau măicuțe în mănăstiri, primeau în interior persoane care nu erau călugărițe, foloseau documente false pentru câștigarea de averi, etc.
Românii ajunseseră să fie indignați de atitudinea grecilor. Ei credeau că mănăstirile au fost centre puternice culturale din care ieșea lumina asupra neamului; însă atunci când s-au uitat cu băgare de seamă, în loc de muncă culturală spornică și febrilă, și în loc de idealism creștinesc, s-a găsit exact opusul, și anume întuneric și o ignoranță înspăimântătoare.
De la o asemenea conducere de mănăstiri, cultura românească nu putea să aștepte prea mult. Astfel, de-a lungul istoriei au fost multe încercări de a scoate egumenii (stareții) greci, și de a româniza mănăstirile, multe dintre încercări fiind eșuate datorită gradului ridicat de incultură. Aceasta era o problemă asupra tuturor regiunilor românești: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Muntenia, Dobrogea.
Chiar dacă într-un final România a scăpat de conducerea grecească din cadrul mănăstirilor, aceștia au lăsat urmări, iar România de astăzi trebuie să le sufere și să le poarte consecințele. Autorul încheie cartea sa într-un mod optimist, afirmând că DA!, Biserica Românească va fi una adevărată așa cum trebuie, după rânduiala lui Isus Hristos.

%d blogeri au apreciat: