Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie
Ca să vedem cum ne-a afectat pe noi, trebuie amintit că în 1933 creştinii după Evanghelie deveneau asociaţie
Petru Groza – Romanian politician, best know as Prime Minister of the first Communist Party-dominated governments under Soviet occupation during the early stages of the Communist regime in Romania. (Photo credit: Wikipedia)
religioasă (Decizia Nr.114.119/24 august 1933, şi din 1939 cu două ramuri), pentru ca în timpul războiului regimul Ion Antonescu să îl interzică (Legile Nr.927/29 Octombrie 1942, pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al cultelor şi Nr.431/9 iulie 1943, pentru desfiinţarea asociaţiilor religioase). Ca urmare a acestei decizii Adunările au fost închise. Paradoxal noul regim, deşi de sorginte oarecum comunistă, le-a recunoscut asociaţie religioasă în 1944 (Legea Nr.548/31 octombrie 1944) pentru ca în 1945 să le ridice la statutul de cult religios (Legea Nr.883/9 noiembrie 1946).
În demersurile efectuate pentru ca Adunările Creştine după Evanghelie să primească statutul de cult religios, Petru Groza, deţinând poziţia de preşedinte al Cabinetului de Miniştri şi Ministru interimar al cultelor, înaintează M.S. Regele Mihai I un raport în care reliefează apariţia şi evoluţia creştinilor după Evanghelie în România. Ca urmare a acestui raport, prin intermediul a șase articole Legea Nr. 883, publicată în Monitorul Oficial Nr.261 din 9 noiembrie 1946 semnată de Regele Mihai I şi contrasemnată de ministrul cultelor, la vremea aceea, Petru Groza recunoştea şi reglementa Cultul Creştin după Evanghelie. La momentul respectiv a fost aprobat și statutul de organizare și funcționare al cultului, care avea 15 articole şi era semnat de delegaţia compusă din Alexandru Panaitescu şi Gheorghe Oprea-Teodorescu.
Raportul domnului Preşedinte al Consiliului de Miniştrii şi ministrul cultelor ad-interim către M.S. Regele,
Confesiunea Creştină după Evanghelie a luat fiinţă în ţara noastră, în anul 1899, prin doi misionari din Elveţia care au reuşit să cristalizeze începuturile de mai înainte ale acestor confesiuni şi să le îndrume spre doctrina şi organizarea de credinţă cunoscute în Elveţia, în Franţa, în Anglia, Germania etc., sub denumirea „Grupul Evanghelic al Adunărilor Creştine Libere”.
În 1939, Confesiunea Creştină după Evanghelie a absorbit prin fuzionare şi mişcarea Creştinilor după Scriptură, iniţiată de fostul preot ortodox Teodor Popescu.
Sub regimul legii pentru regimul general al cultelor din 1928, Confesiunea Creştină după Evanghelie a funcţionat tot timpul sub formă de asociaţie religioasă, bucurându-se de anumite drepturi şi libertăţi de manifestare religioasă ca şi Baptiştii şi Adventiştii de ziua a şaptea, pe baza succesivelor deciziuni ministeriale care reglementau funcţionarea asociaţiunilor religioase.
Întru cât credincioşii creştini după Evanghelie sunt destul de numeroşi şi sunt răspândiţi şi organizaţi în cea mai mare parte a ţării şi întru cât Ministrul Cultelor, la cererea acestora a cercetat mărturisirea de credinţă şi normele de organizare arătate în Statutul prezentat de Delegaţia Adunărilor Asociaţiei „Creştini după Evanghelie” şi a găsit că acest statut nu conţine nimic ce ar putea aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale statului, îndeplinire fiind astfel condiţiunile cerute de art.22 din legea pentru regimul general al cultelor, în cadrul actualelor norme de guvernare democratică şi în baza hotărârilor Consiliului de Miniştrii, luate în şedinţa extraordinară dela 8 ianuarie 1946, care asigură libertatea în materie de credinţă religioasă, am întocmit alăturatul proiect de decret-lege prin care se recunoaşte Asociaţia Creştinilor după Evanghelie cu sediul în Ploieşti, str. Cheia Nr.18, calitatea de cult, reglementându-se, din punct de vedere legal, funcţionarea lui, aşa cum s-a făcut şi cu Asociaţiile Religioase ale Creştinilor Baptişti şi Adventişti de ziua a şaptea, devenite cult prin decretul-lege Nr.553 din 1944 şi prin legea Nr.407 din 1946.
Pentru aceste consideraţiuni şi pe baza autorizării date prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr.1592 din 1946, în mod respectuos, am onoarea a supune aprobării şi Înaltei semnături a Maiestăţii Voastre, alăturatul proiect de decret-lege pentru reglementarea Cultului Creştin după Evanghelie din România,
Al Maiestăţii Voastre,
Preşedintele Consiliului de Miniştrii şi ministru cultelor ad-interim,
Dr. Petru Groza
Partajează asta:
„Cu bastonul prin Bucureşti”, ediția a treia în perioada 28 iulie – 9 septembrie
Proiectul „Cu bastonul prin Bucureşti” se va desfăşura la fiecare sfârşit de săptămână, în perioada 28 iulie – 9 septembrie, pe traseul Ateneul Român – Piaţa Naţiunile Unite, sâmbăta, începând cu ora 11.00, iar duminica începând cu ora 18.00.
Bucureștenii şi turiştii pot participa, începând de sâmbătă, la cea de-a treia ediţie a proiectului „Cu bastonul prin Bucureşti”, în care oamenii sunt invitaţi să descopere Capitala pas cu pas, informează organizatorii proiectului, Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate – ARCEN.
Voluntarii ARCEN au pregătit pentru turul ghidat din acest an poveşti inedite despre cum au trecut bucureştenii peste criza din 1929, dar şi cum îşi petreceau vara locuitorii Capitalei: ce localuri frecventau, cu ce delicatese se desfătau, ce melodii fredonau sau unde evadau de căldura insuportabilă. Nu lipsesc nici în acest an poveştile de amor, intrigile şi glumele bucureştenilor care circulau de la un cap la altul al Căii Victoria.
Din dorinţa de a le reda bucureştenilor istoria pierdută a oraşului, ARCEN precizează că reia proiectul „Cu bastonul prin Bucureşti” în contextul în care Capitala este puternic afectată de lipsa unei coerenţe urbanistice, de o dezvoltare haotică, care a dus la masacrarea istoriei şi patrimoniului cultural al Capitalei.
Proiectul ARCEN este o invitaţie adresată bucureştenilor spre a-şi descoperi cu alţi ochi oraşul în care trăiesc, de a-l aprecia şi, nu în ultimul rând, de a-l iubi. ARCEN oferă prin intermediul turului ghidat pietonal şi o alternativă de petrecere a timpului liber în mijlocul oraşului.
Durata turului ghidat va fi de două ore, se va desfăşura în limbile română, engleză şi franceză, iar punctul de plecare al acestuia va fi Ateneul Român.
Partajează asta:
Centrul Român de Studii Transculturale Constanța
Informații preluate de pe rascumparareamemoriei.wordpress.com
Centrul Roman de Studii Transculturale Constanța, oferă instruire misionară avansată și pregatire temeinică pentru misiunea transculturală, îmbinând efficient predarea teoretică la clasa cu practica efectuată de studenți în zonele de misiune.
Programul școlii are o durată de doi ani: cursuri biblice de bază și cursuri introductive despre misiune în anul întâi, iar în anul doi – instruirea specifică în domeniul misiunii.
Înscrierile se pot face pană la data de 1 August 2012. Absolvenţii altor instituţii biblice se pot înscrie direct în anul II.
Dosarul de înscriere trebuie depus la secretariatul CRST şi trebuie să conţină următoarele documente:
- recomandarea pastorului bisericii locale (se solicită de la secretariat);
- formularul de înscriere (se solicită de la secretariat);
- copie după diploma de bacalaureat (sau ultima şcoală absolvită);
- copie după certificatul de naştere;
- copie după cartea de identitate;
- copie după certificatul de căsătorie (dacă este cazul);
- două fotografii tip paşaport (pot fi şi digitale);
- adeverinţă medicală „clinic sănătos” apt pentru activitate în colectivitate
- copie după foaia matricolă a şcolii biblice absolvite, pentru cei care se înscriu în anul II.
Admiterea: se va face în baza unui interviu pe care conducerea CRST îl va avea cu fiecare candidat la data de 10 August 2012.
CRST oferă și cursuri modulare!
În perioada 27 August – 05 Octombrie 2012 se desfășoară o nouă sesiune de “Studii Internaţionale despre Islam din România” predate de profesori cu experiență și reputație internațională. Cei interesaţi pot opta pentru pachete de două, patru sau şase săptămâni.
Pentru detalii apelaţi Centrul Roman de Studii Transculturale tel: 0241-583246, 0741-159203, prin e-mail la: secretariat@crst-ct.ro sau vizitați site-ul www.crst-ct.ro.
Partajează asta:
Poziția BOR față de situația evanghelicilor în anul 1943
O monstră despre cum vedea Biserica Ortodoxă Română situația evanghelicilor în perioada celui de-al doilea război mondial.
În cazul de față am preluat un articol din ziarul Foia Diacezană din anul 1943
Deși desființarea sectelor s’a făcut printr-un decret-lege la 29 Dec. 1942, au rămas destule uşi prin care aceşti nenorociţi îşi mai scoteau capul’. Monitorul Oficial Nr. 157 din 9 Iulie a. c. publică un decret-lege prin care sunt desfiinţate şi toate instituțiunile, şcolare, filantropice etc. Interesant e că decretul-lege, art. 3, are următorul conţinut:
„Asociaţiunile religioase sectante, care au existat în România la 29 Dec. 1942, şi acele care au fost autorizate ulterior (sublinierea e a noastră N. R.) sau sunt simulate sub forme personale juridice, fără scop lucrativ sau altele, sunt şi rămân desfiinţate de drept.”
O bună parte din decretul-lege se ocupă de procedura ce urmează a se aplica în legătură cu reluarea bunurilor de la sectanți de către Stat sau alte instituţiuni. Sperăm că de acum va înceta şi mărinimia unora din cadrele învățământului față de fiii sectarilor!
***, „Sectele desființate” în Foaia Diacezană, Organ oficial al eparhiei ortodoxe române a Cransebeșului, Anul LVI, Caransebeș 25 iulie 1943, Nr. 30, p. 7.
Partajează asta:
Încrederea românilor în Biserică, posibile explicaţii
Mircea Kivu (sociloog) pentru Adevărul
Cam de când se fac sondaje de opinie în România, Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere. Românii par a fi, cel puţin după standardele occidentale, un popor extrem de religios. O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensământ publicat în dreptul categoriilor „fără religie” şi „atei” însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim mult dacă afirmăm că „toţi românii sunt religioşi”. În Parlamentul României se jură cu mâna pe Biblie, icoanele sunt omniprezente în şcolile de stat.
Dacă însă priveşti bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti de la fiecare expunere de moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai câte una, să se ajungă la toată lumea!”), apar unele semne de întrebare. Întrebaţi de reporterii insistenţi, oamenii spun că se roagă pentru sănătatea lor şi a copiilor, pentru o viaţă mai bună, să-şi păstreze/recapete slujba/iubitul şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile.
În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rând, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să‑mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vânătorii amazonieni înainte de a pleca la vânătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sunt religioşi, ci mai degrabă mistici.
O altă ipoteză care ar putea explica plasarea bisericii în topul instituţiilor care se bucură de încredere, urmată de obicei de armată, ar putea porni de la tipul de organizaţie reprezentată. Biserica, ca şi armata, sunt organizaţii cu ierarhii stricte, impuse de la vârf către bază, în care ordinul este executat fără şovăire („nu cerceta…”). Dacă coroborăm aceste elemente cu tipul de conducător preferat (şi votat) de regulă în România, despotul luminat, avansăm către ideea că, din păcate, conaţionalii noştri manifestă, chiar dacă nu o declară direct, o periculoasă apetenţă către totalitarism.
Partajează asta:
Universitatea din Bucureşti, în primele 200 universităţi din lume în topul Quacquarelli Symonds Limited
Publicat de Ionuţ Cristian Ungureanu pe http://www.adevarul.ro
Vineri au fost prezentate, în cadrul unei conferinţe, rezultatele rankingului global al universităţilor, realizat de Quacquarelli Symonds Limited, lider global în furnizarea de informaţii, cariere şi soluţii din învăţământul superior de specialitate.
Rankingul QS este făcut în funcţie de domenii şi vizează 5 dintre cele majore: inginerie şi tehnologie; ştiinţele vieţii; ştiinţe naturale; arte şi ştiinţe umaniste şi ştiinţele sociale.
Rezultatele topul mondial vor fi lansate în patru runde. După publicarea rezultatelor în ştiinţe sociale, va urma lansarea rezultatelor din domeniile inginerie şi tehnologie, ştiinţe şi arte şi ştiinţe umaniste.
Potrivit primelor rezultate, Universitatea din Bucureşti se află în topul primelor 200 de universităţi din lume pentru următoarele domenii: Social Sciences & Management – Communication & Media Studies, între 150-200. Arts & Humanities – English Language & Literature, între 150-200.
Metodologia utilizată de QS presupune aplicarea a trei indicatori principali: „Academic Peer Review”, „Employer Review” şi „Citations per Faculty Member”.
„Academic Peer Review” este un sistem prin care universităţile sunt evaluate de alte instituţii de învăţământ superior, criteriul de apreciere fiind excelenţa în câmpul lor de activitate şi de cunoaştere.
De asemenea, alături de evaluarea altor universităţi, alte surse de identificare a nivelului de performanţă academică mai sunt şi „World Scientific”, companie ce cuprinde multiple publicaţii ştiinţifice, şi Mardev-DM2, companie ce oferă accesul la IBIS (Serviciul Internaţional de Informare a Cărţii). Criteriul performanţei academice contează 40% din punctajul total acordat unei universităţi.
„Employer Review” constituie un sistem de evaluare a universităţilor din punctul de vedere al angajatorilor. Astfel, QS realizează anual un sondaj global printre angajatorii cu experienţă în recrutarea absolvenţilor universităţilor cărora li s-a cerut să identifice universităţile pe care le consideră ca fiind cele mai bune în pregătirea absolvenţilor pentru piaţa muncii.
Acest criteriu contează 10% din punctajul total acordat unei universităţi.
„Citations per Faculty Member” este un alt criteriu de evaluare a performanţei universitare. Utilizând informaţia exportată de Scopus, această măsură îmbină productivitatea în cercetare şi calitatea acesteia. Acest criteriu contează 20% din punctajul total acordat unei universităţi.
„Student per Faculty Ratio” este un indicator care identifică raportul dintre numărul de cadre didactice şi numărul de studenţi dintr-o universitate. Criteriul contează 20% din punctajul total acordat unei universităţi.
Indicatorul „International Factors” evaluează deschiderea universităţii către mediul internaţional prin numărul programelor de studii în limbi străine şi prin numărul total de studenţi şi de cadre didactice de cetăţenie străină. Acest criteriu contează 10% din punctajul total acordat unei universităţi.
Partajează asta:
Craiova: Lansarea volumului omagial „IN HONOREM DINU C. GIURESCU“
Universitatea din Craiova, Departamentul de Istorie și Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu Plopşor“, invită craiovenii astăzi, 28 iunie 2012, între orele 11.30 – 13.30, să participe la lansarea volumului omagial „IN HONOREM DINU C. GIURESCU“, eveniment care va avea loc în Sala Albastră a Universităţii din Craiova.
Sursa foto: Editura Cetatea de Scaun
Eveniment semnalat de Bogdan Emanuel Răduț
Evenimentul a putut fi urmărit live pe GTV Oltenia.
Partajează asta:
Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia
NB: ACEST STUDIU CONȚINE GREȘELI ȘI LACUNE! (Voi publica o variantă în care acestea să fie evidențiate). Cititorii care au semnalat inadvertențe sau greșeli sunt rugați să menționeze acest lucru în comentarii.
Instaurarea unui regim politic de tip comunist ce promova, în mod oficial, ateismul, la 30 decembrie 1947, a marcat începutul unei perioade de aproximativ 42 de ani de represiune religioasă îndreptată împotriva cultelor religioase minoritare.
Represiunea s-a extins și asupra Bisericii Ortodoxe Române, dar nu va avea aceleași dimensiuni, parte datorită colaborarării „excelente” a înalților prelați, fie a faptului că nici liderii comuniști nu erau atei, așa cum se prezentau oficial. Regimul comunist nu agrea cultele creștine, în afara celui ortodox, pe care nu le putea controla așa cum se dorea – acestea având o autoritate centrală globală în afara țării.
Un nou regim politic, înseamnă, automat, și schimbarea Constituției și a codului de legi în vigoare, inclusiv legislația bisericească. Anul 1948 a însemnat elaborarea unei noi Constituții care schimba și viziunea asupra cultelor religioase. Astfel, cu noul regim – „cultele oprimate au putut respira în voie”[1] – aici fiind vorba în special de cultele considerate „secte” sau cele care aveau statut de „asociații religioase”, precum penticostalii, adventiștii, baptiștii sau creștini dupa evanghelie. Având în vedere iluzia unei legislații mai permisive, se vor înregistra din ce în ce mai multe cereri de recunoaștere a cultelor, dar și formulări de statute „în acord cât mai deplin cu spiritul nou progresist”[2].
Foto: Patriarhul Justinian (1948-1977)
Articolul 27 din noua Constituție aduce și anularea Concordatului (acord între statul român și Biserica Romano-Catolică), dar și publicarea noii legi privind regimul cultelor. În acest articol se arată că „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat”[3], iar cultele religioase au dreptul să funcționeze și să se organizeze atât timp cât nu aduc atingeri siguranței publice, bunelor moravuri și respectă prevederile constituționale. Tot în articolul 27 este precizat dreptul cultelor de a-și organiza propriile școli pentru pregătirea personalului clerical, ținând cont de doctrina religioasă și canoanele bisericești – un drept care va cunoaște multe forme, din moment ce regimul comunist va încerca să limiteze numărul de cursanți. Conducătorii partidului considerau că toate aceste modificări în sensul acordării de libertate religioasă „au fost primite […] cu mare satisfacție de popor”[4].
Cadrul legal pentru subordonarea religiei a fost creat la 4 august 1948, prin emiterea „Legii pentru regimul general al cultelor religioase” – iar o primă măsura a fost reducerea numărului de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14, controlul asupra lor fiind exercitat de Ministerul Cultelor – viitorul Departament al Cultelor
Printre cele 14 culte recunoscute se aflau și 4 culte neoprotestante: Biserică Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie și Biserică lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Acestora li se adaugă confesiunile protestante istorice – Biserica Reformată (calviniștii), Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (luteranii), Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană și Biserica Unitariană. Alte grupări au fost considerate „secte” – martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiștii reformiști, spiriții, sau „grupări anarhice” – Oastea Domnului și stiliștii (ambele din cadrul Bisericii Ortodoxe Române), betaniștii (din Biserica Reformată), penticostalii disidenți sau „treziții” din Biserica Baptistă), activitatea lor nefiind recunoscută.
În anul de debut al democrației populare, 1948, pe teritoriul României, 0,46% din cetățeni și-au declarat apartenența la un cult neoprotestant: baptiștii – 0,27%, adventiștii – 0,12%, creștinii după evanghelie – 0,04%, penticostalii – 0,02% și neoprotestanți diversi (martorii lui Iehova, nazarienii, secerătorii etc.) – 0,01%[6].
Aceste culte vor fi intens supravegheate, dovadă fiind numărul foarte ridicat de dosare cu privire la ele. Motivele urmăririi lor nu rezidă doar în ateismul promovat de regim, ci și în marea mobilitate de care dădeau dovadă în activitatea lor (misiuni de evanghelizare ce puteau fi ținute de orice persoane ce nu trebuiau să fie absolvente de teologie), dar și atitudinea, uneori discutabilă, pe care au avut-o față de regim, existând problema incompatibilității între a fi un bun creștin și un adulator al Partidului-stat, chiar dacă acest lucru putea fi formal. Pe de altă parte, cultele neoprotestante își au originea în Statele Unite ale Americii, ele rămânând în contact cu organismele ce conduceau bisericile din țările vestice.
Baptiștii
Apărut în secolul al XVII-lea în Anglia, cultul baptist a fost înființat de John Smith, răspândindu-se rapid în centrul Europei, ajungând în România la mijlocul secolului al XIX-lea. Cultul pune bazele pe taina botezului, prin al cărui act, se recunoaște pătrunderea în cadrul cultului ca membru. Acest act are loc, în general, după vârsta de 16 ani, atunci când tânărul dornic de a face acest pas este capabil de a face diferența dintre bine și rău, și poate lua o decizie în ceea ce privește propria viață spirituală. Acest cult (ca și celelalte culte neoprotestante) nu recunosc sfinții sau icoanele, obiecte la care nu se închină. Recunoscut prin Decretul-Lege nr. 553/1944, cultul va funcționa conform Decretului nr. 1203 din 14 noiembrie 1950, menit să pună în practică noua Lege a cultelor din 1948.
În plan intern, Uniunea Creștină Baptistă era organizată în șase comunități: București, Brașov, Arad, Oradea, Cluj și Timișoara. Ca organ central de conducere avem un comitet format din 15 membri, în frunte cu un președinte, aleși pe trei ani de delegații comunităților. În plan extern, Uniunea era afilitată la Alianța Mondială Baptistă, cu sediul la Washington – organul mondial de conducere, și la Federația Baptistă Europeană cu sediul la Berna – forul european.
După ultimele statistici din anul 1948, baptiștii ar fi numărat aproximativ 40.000 de credincioși, grupați în 486 „clădiri” (cel mai probabil biserici). În alte statistici, ei apar cu un numar aproape dublu – 75.000 de adepți și 110 predicatori (pastori), ce nu sunt remunerați de către stat[7].
Adventiștii
Constituit ca denominațiune în 1870, în SUA, pe baza unor idei concepute de Helene White, numele său provine de la adventus (venire), deoarece membrii lor consideră (și calculează) că a doua venire a lui Hristos este aproape.
Cultul apare în România în jurul anului 1880, adus de doi predicatori francezi, iar numărul adepților a crescu constant, ajungând ca în 1920 să se organizeze în „Uniunea Comunității Evanghelice de Adventiști de Ziua Șaptea din România”, cu sediul la București. Uniunea era formată din patru conferințe la București, Bacău, Cluj și Timișoara.
În anul 1948, adventiștii numărau aproximativ 13.000 de credincioși, dar estimările lor apreciau că adepții lor se cifrează în jurul a 25.000. Cultul adventist ar dispune de 170 de pastori recunoscuți (deci, absolvenți de teologie), dar numărul lor este mult mai mare în realitate, din moment ce orice adept capabil să predice este considerat pastor și trimis în varii misiuni. Documentul precizează faptul că „o propagandă vie a câștigat mai ales în sudul Munteniei, o sumă de noi credincioși pentru acest cult” – dovadă a „prizei” pe care cultele neoprotestante o vor avea de-a lungul perioadei comuniste[8]. Sediul central al cultului se găsește în București, pe strada Vasile Gherghel nr. 78, cultul dispunând și de o școală în apropriere de Brașov, construită „prin contribuția credincioșilor”[9].
Creștinii dupa Evanghelie
Acest cult apare în Elveția secolului al XIX-lea, în rândul unor nemulțumiți din Biserica Lutherană. Ideile cultului au pătruns pe teritoriul României în 1855, odată cu venirea unui insitutor elvețian – Francois Berney.
În România, activitatea cultului crescând foarte mult după fuziunea cu grupul de credincioși conduși de un fost preot ortodox – Tudor Popescu – cunoscuți și ca „tudoriști”. În anul 1948, numărul credincioșilor sau averea cultului nu sunt cunoscute[10].
Penticostalii
Această mișcare religioasă a apărut în SUA la începutul secolului XX, ajungând foarte rapid și în Europa. Numele lor vine de la pentecosta (cincizecime) și mai sunt cunoscuți și sub numele popular de „tremurici”.
Biserica lui Dumnezeu Apostolică își avea sediul, în anul 1948, în București, strada Ecaterina Bazilescu nr. 155. De asemenea, mai exista o altă asociație religioasă cu același nume cu un sediu în strada Andrei Mureșanu nr. 5[11].
În anii ’80, sediul central se afla la București, iar comunitățile, în număr de 794, erau concentrate în doar 3 filiale: Arad, Oradea și Suceava. Organul Suprem era Consiliul Bisericesc, condus de un președinte (Gheorghe Bradin până în 1962, mai apor Pavel Bochian). Cultul dispunea de un seminar teologic la București, deschis în 1974, cu o durată de 4 ani. Evoluția comunității penticostale este cea mai rapidă și interesantă: în 1940 existau 4.564 penticostali botezați, în 1948 – 60.000 adepți botezați sau nu, iar în anul 1965, numărul lor ajunsese la 38.766 membri. În 1982 cultul avea 120.720 membri și 47.735 aderenți[12].
Prin decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950 statutele de organizare și funcționare ale celor patru culte neoprotestante sunt validate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. O lună mai târziu, pe 13 decembrie, o delegație a celor patru culte solicită și primesc o audiență la Ministrul Culturii – Stanciu Stoian, în care prezintă o „moțiune” adoptată de organele de conducere ale cultelor evanghelice. În aceeași zi, delegația va fi primită într-o audiență cu președintele Consiliului de Miniștri – Petru Groza – care face referire la „importanța cuceririlor și reformelor democratice din țara noastră și forța crescândă a partizanilor păcii”[13] – reforme în plan religios, care, spera el, va aduce colaborarea strânsă a cultelor neoprotestante, cunoscute ca fiind un „focar” de rezistență.
În moțiunea prezentată, delegația neoprotestantă își arată recunoștința pentru validarea statutelor, pentru intrarea în legalitate și încetarea persecuțiilor la care au fost supuși înainte de 1944: „exprimăm […] sentimentele noastre de lealitate față de Republica Populară Română și de mulțumire față de Guvernul Țării, care […] ne-a recunoscut încă odată drepturile de manifestare religioasă”[14].
Regimul comunist se va erija în protectorul „cultelor oprimate”, cărora le-a oferit libertatea religioasă, încercând să le fidelizeze în acest fel. Cadrele regimului scriau în rapoartele lor (de exemplu Stanciu Stoian într-un raport din 1949) că aceste culte neoprotestante „se arată bucuroase de instalarea statului român democrat pentru că a recunoscut libertatea de practicare a cultului, libertate care le fusese interzisă înainte de 23 august 1944”.[15]
În perioada 1948-1960 vor avea loc nenumărate acțiuni dure împotriva persoanelor ce militau pentru libertate religioasă completă, ele fiind arestate, încarcerate sau având parte de „pedepse administrative”[16] – marea majoritate a neoprotestanților fiind închiși din motive religioase.
Pentru această perioadă, important este o notă a Departamentului Cultelor către Consiliul de Miniștri, din 18 decembrie 1959, intitulată „Despre creșterea cultelor neoprotestante și despre unele aspecte negative din activitatea lor”[17].
În nota Departamentului Cultelor se arată că aceste culte neoprotestante au organizat acțiuni „organizate pentru sporirea numărului de membrii și de intensificare a vieții religioase”[18]. Aceste acțiuni încununate de succes s-au făcut prin: înființarea de comunități locale dese (o comunitate trebuia să aibe 20 de credicincioși) cu număr redus de membri, existența unui aparat clerical „bine pregătit în ce privește prozelitismul”[19], crearea unui aparat educativ precum seminariile teologice sau școlile de învățământ pentru copii adepților, construcția caselor de rugăciuni. Prin aceste mijloace, aceste culte vor evolua foarte rapid din punct de vedere numeric; astfel, dacă în 1944, toate cele patru culte (adventist, baptist, penticostal și creștin după evanghelie) aveau circa 40.000 membri, numărul lor a ajuns în 1948 la 73.920 membri, iar la data notei, 192.621 se declarasera ca membri ai acestor culte[20]. Numărul comunităților locale (denumite și „parohii”) era în 1959 de 3.317, numărul „agitatorilor” (a se citi misionari) trecând de câteva mii, deși numărul pastorilor recunoscuți oficial era de doar 816[21]. Autoritățile comuniste observa că aceste culte neoprotestante au „de 15 ori mai mulți preoți și de peste 13 ori mai multe biserici”[22], ele beneficiind și de contribuții bănești pe care nu le înregistreaza, considerând chiar că adventiștii dispun de „o bază bănească anuală de peste 20 ori mai puternică decât a bisericii ortodoxe”[23]. Pastorii acestor culte sunt acuzați că îi fac pe enoriașii lor să considere că „problemele vieții reale și atributele cetățenești sunt […] lucruri secundare și trecătoare în raport cu grija permanentă de a-și asigura un iluzoriu loc în ceruri”[24], îndoctrinându-i prin „excesul de misticism pe care îl propagă”[25] că această calitate de membru la un cult neoprotestant trebuie să fie „factorul primordial al existenței lor”[26].
În notă este precizat și ritmul de creștere al acestor culte: dacă între 1948-1954 ele vor primi, anual, 16.600 membri, el va scădea între 1955-1958, ajungând la doar 4.750 credincioși noi anual. Un motiv al acestei scăderi de aderența a reprezentant-o, printr-o altele, terminarea organizării Corpului Împuterniciților și al inspectorilor generali de culte[27].
Un alt motiv al expansiunii numerice este considerat regimul organizatoric mai favorabil, exprimat prin statutele cultelor. Dacă în cazul cultelor istorice, o parohie deservește aproximativ 1.000 de credincioși, la cultele neoprotestante s-a admis principiul unităților de bază (biserici sau comunități), pe baza asocierii unui număr minim de 20 de enoriași[28]. În notă se prezintă și o statistică oficială: cultele istorice au o biserică la 984 credincioși și un „deservent” (pastor sau preot) la 1.216 persoane, cultele neoprotestante au o casă de rugăciuni la 81 de adepți și un deservent la 94 enoriași[29].
Pentru a opri aceste creșteri s-au luat câteva măsuri: încă din 1958, aceste culte au fost convinse să nu mai accepte noi serii de elevi la seminariilor lor teologice, cultele nu mai pot cumpară imobile pentru a deschide biserici, actele de cumpărare nefiind legalizate sau introducerea unor forme legale de trecere de la un cult la altul. În scurt timp se va impune arondarea bisericilor, pentru a reduce numarul lor și al deservenților.
Cultele neoprotestante au reprezentat de-a lungul regimului comunist un posibil factor de rezistență anti-comunistă, astfel că autoritățile comuniste au încercat să „combine” reacțiile anti-religioase contra acestor culte cu perioadele de „bunăvoință” prin care le acordă diferite libertăți. Totuși, aceste culte au rezistat de-a lungul dictaturii și continuă să crească numeric și în ziua de azi.
Bibliografie:
1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006;
2. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005;
3. Bochian, Pavel, Viața unui pastor din România
NOTE
[1]Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 12;
[5]Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005, p. 350;
Partajează asta:
Proiecte inițiate de istoricul Dorin Dobrincu la Arhivele Naționale (2007-2012)
Ca urmare a deciziei ministrului de Interne Ioan Rus de a-l demite pe istoricul Dorin Dobrincu din funcția de director al Arhivelor Naționale fără a-și motiva decizia au apărut în presă mai multe articole referitoare lșa activitatea distinsului cercetător.
Marius Oprea, care îl cunoaște personal din anii 90 crede că Dorin Dobrincu a fost schimbat pentru ca a permis prea mult accesul la arhivele Partidului Comunist Roman, la cele ale Comitetului Central al PCR precum și datorită faptului că a dorit să reformeze un sistem anchilozat precum cel al Arhivelor Naționale context în care și-a făcut muți dușmani.
„Regret aceasta schimbare din tot sufletul, mai ales ca am sprijinit in mod direct numirea sa, in 2007. Am avut incredere in Dobrin Dobrincu, cu care ma cunosc de la inceputul anului 1990 si-l apreciez enorm ca istoric, este un om de foarte buna credinta si de o cinste care nu poate fi pusa la indoiala”, a spus Marius Oprea pentruZiare.com.
Marius Oprea crede ca Dobrincu a fost schimbat pentru ca a permis, prea mult, accesul la arhivele Partidului Comunist Roman si la cele ale Comitetului Central al PCR.
„Probabil ca Dorin a deranjat destul de multa lume prin aceea ca s-a tinut de cuvant si a deschis fara niciun fel de opreliste arhivele regimului comunist”, a precizat Oprea.
De asemenea, el crede ca Dobrincu si-a facut si numerosi dusmani in interiorul sistemului, prin atitudinea sa reformatoare.
„Atitudinea lui extrem de radicala in ceea ce priveste reformarea unui sistem, ma refer la cel al arhivelor nationale, care era puternic anchilozat în trecut, a deranjat. Dusmanii lui au profitat acum de aceasta schimbare politica”, a dezvaluit Marius Oprea.
Revista 22 a dedicat și ea un articol evenimentului, respectiv demiterii directorului Arhivelor Naționale. Spre deosebire de alte articole, acesta prezintă succint care au fost proiectele inițiate de Dobrincu pe parcursul exercitării mandatului de director al Arhivelor Naționale Istorice ale României.
Dorin Dobrincu a fost directorul la Arhivele Naţionale începând cu iulie 2007, mandatul său fiind reînnoit periodic la fiecare 6 luni. În această perioadă au fost integral deschise cercetătorilor şi publicului arhivele Partidului Comunist Român şi arhivele CC al PCR.
În perioada 2007 – 2012, la Arhivele Naţionale au fost iniţiate mai multe proiecte, printre care se numără: fototeca online a comunismului românesc care cuprinde o arhivă online de fotografii din perioada Dej şi Ceauşescu Stabilirea unui acces universal şi egal la documentele existente în Arhivele Naţionale; demararea unui proiect european de 6 milioane de euro pentru informatizarea arhivelor naţionale; creşterea numărului anual de cercetători în Arhivele Naţionale, de la 7500 in 2007 la 13.500 în prezent; demararea unui proiect de colaborare cu Arhivele din Ungaria referitor la realizarea unei colecţii bilingve (română şi maghiară) de 20 de volume cu privire la istoria Transilvaniei până în 1918.
Dorin Dobrincu este doctor al Facultăţii de Istorie din Iaşi, cu o specializare în rezistenţa anticomunistă. A fost expert al Comisiei Tismăneanu pentru analiza dictaturii comuniste din România şi coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru analiza dictaturii comuniste. Dorin Dobrincu este membru al consiliului ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. A fost numit director la Arhivele Naţionale în iulie 2007, în mandatul ministrului de Interne Cristian David.
Recomandări:
Istorie Evanghelica 