O nouă evanghelizare?
Acest lucru nu înseamnă nicidecum o reinventare a mesajului evanghelic, ci, dimpotrivă, actualizarea acestuia, despre care trebuie spus că se regăseşte înscrisă chiar în Evanghelie. Cu alte cuvinte, noua evanghelizare îşi are originea în Sfânta Evanghelie şi trebuie înţeleasă ca o exigenţă de a „reînnoi mereu vestirea mântuirii săvârşită de Hristos, prin care omenirea întreagă poate participa la taina lui Dumnezeu şi la viaţa Sa de iubire” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org). Exigenţa sau misiunea aceasta a rămas aceeaşi de la începuturile Bisericii şi până azi. De aceea, nici entuziasmul şi nici curajul nu trebuie să se schimbe, ci să rămână la fel cu cele care i-au animat pe Apostoli şi pe primii ucenici. Spiritul Sfânt care i-a determinat să deschidă porţile Cenacolului, instituindu-i propovăduitori, este acelaşi cu Spiritul care însufleţeşte şi astăzi Biserica.
Contextul cultural şi spiritual actual
Sunt sigur că mulţi dintre credincioşii creştini ai ţării noastre ar respinge ideea unei noi evanghelizări. Ar spune foarte răspicat că în ţara noastră nu este nevoie de aşa ceva, pentru că poporul român s-a născut creştin şi continuă să rămână aşa, indiferent de noile curente ideologice care ar apărea. A trecut cu bine examenul perioadei comuniste, iar dacă ne uităm la numărul bisericilor construite după anul 1990 nu mai încape nici o îndoială că creştinismul românesc este puternic şi foarte activ în sânul societăţii. La o analiză mai atentă însă, se poate vedea limpede că trăirea autentic creştină este departe de a fi preocuparea esenţială a majorităţii credincioşilor români. Acesta este şi motivul pentru care la nivelul clasei politice nu există forţe care să urmeze creştin-democraţia, iar cele existente sunt nesemnificative şi, culmea, bunii credincioşi, în loc să le susţină, se încred în promisiunile „politicianiste” ale unora care nu se sinchisesc prea tare cu principiile creştine.
Profesorul Dan Dungaciu, într-un articol publicat în revista Historia, descrie foarte bine evoluţia recentă a societăţii româneşti din punct de vedere religios: „Statul nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale a evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă” (aprilie 2011, p. 30). Cu alte cuvinte, nu se poate pretinde nici la nivelul clasei politice şi nici la cel al societăţii, în general, o autentică trăire a credinţei creştine. Dacă aceasta ar exista, corupţia, cu tot ce ţine de ea, s-ar tot diminua şi n-am mai fi arătaţi cu degetul de către instituţiile europene. Aşadar, cred că ar trebui reconsiderată atitudinea românească plină de mândrie când vine vorba de originea creştină, pentru că, altfel, ne încadrăm perfect în teoria lui Titu Maiorescu, a „formelor fără fond”.
Pe de altă parte, nu se poate să nu observăm schimbările culturale profunde pe care le-a trăit societatea europeană în ansamblul ei, cea americană, dar şi cele ale ţărilor emergente, în a doua jumătate a secolului trecut. La acestea trebuie adăugată şi criza actuală, care se tot adânceşte şi care, observă Papa Benedict al XVI-lea, „are în ea trăsăturile excluderii lui Dumnezeu din viaţa oamenilor, ale indiferenţei generale faţă de credinţa creştină şi chiar tentativa de a o exclude din viaţa publică” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org).
Referitor la acest ultim aspect, teologul iezuit francez Joseph Moingt, într-o foarte pertinentă expunere intitulată Annonce de l’Evangile et structures d’Eglise, subliniază că declinul creştinismului a început încă din secolul al XIX-lea, atât în mediul intelectual, cât şi în cel muncitoresc: în primul, prin intermediul filosofiei raţionaliste, iar în cel de-al doilea, prin intermediul materialismului marxist. Tot el observă însă, în concordanţă cu numeroşi istorici, antropologi şi sociologi, că acest declin nu înseamnă neapărat refuzul omului de a primi Revelaţia dumnezeiască şi învăţătura Bisericii, ci, mai degrabă, o „retragere a religiei” (expresia aparţine filosofului şi istoricului francez Marcel Gauchet). Aceasta din urmă, precizează J. Moingt, „nu a însemnat, la început, o descreştinare cauzată de acumularea refuzului credinţei, ci un fenomen de civilizaţie, de desfacere şi de ruptură a legăturii care a unit, dintru începuturile istoriei, religia şi societatea, căci sacrul, cultul şi mitul unei descendenţe comune sunt cele care au format legătura socială originară dintre indivizi. Aşadar, pe măsură ce dreptul politic îşi asuma tot mai mult legătura socială şi diferitele nevoi ale vieţii în societate, a rezultat o secularizare a societăţii şi o laicizare a puterii de stat, fenomen care eroda necesitatea religiei şi importanţa ei pentru indivizi.
Totuşi, pentru că religiosul este purtat de tradiţia socială, cauza majoră a recesiunii sale o reprezintă emanciparea individului care se eliberează de legăturile sale cu societatea şi cu tradiţia” (www.spiritualite2000.com). Toate aceste aspecte au o dublă relevanţă. Pe de o parte, fenomenul retragerii religiei nu este cauzat de pierderea vitalităţii, a atracţiei şi a forţei credinţei creştine, ci este un semn al intrării umanităţii într-o nouă epocă, iar, pe de altă parte, trebuie înţeles că acelaşi fenomen a creat o situaţie cu totul nouă pentru Biserică în raportul cu lumea, fapt care impune o atitudine misionară nouă, diferită de cea din trecut.
Vocaţia Bisericii este evanghelizarea
„Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, învăţându-le să păzească toate câte V-am poruncit Eu vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28,19-20). Urmând acest ultim îndemn al Mântuitorului Hristos, vocaţia Bisericii a fost şi va rămâne aceeaşi: evanghelizarea, adică propovăduirea la toate popoarele a Veştii cele Bune, a mântuirii săvârşite de Isus Hristos. Şi astăzi misiunea Bisericii este de a evangheliza atât popoarele care n-au fost încă „irigate” de apa vie a Evangheliei, cât şi cele care, având rădăcini creştine adânci, au nevoie de o sevă reînnoită pentru a aduce roade noi şi pentru a redescoperi frumuseţea şi bucuria de a crede.
De fapt, noua evanghelizare are în vedere tocmai acest ultim aspect: anunţarea Evangheliei trebuie să rezoneze mai ales în ţările cu o veche tradiţie creştină şi pentru toţi aceia care s-au îndepărtat de Biserică şi de credinţă. În acest sens, teologul J. Moingt, referindu-se la probleme actuale destul de dificile cărora trebuie să le facă faţă Biserica occidentală (probleme care, de altfel, nu lipsesc nici din sânul Bisericilor tradiţionale româneşti), remarcă o tendinţă, oarecum firească, de a se opri din misiunea ei, de a-şi reface strategia căutând să se înzdrăvenească din resursele unui trecut glorios. „Hristos însă o face să-şi schimbe hotărârea pentru că, urmându-I exemplul, ea există pentru alţii, nu pentru ea însăşi. Toată forţa sa vitală rezidă în capacitatea ei de a ieşi în lume pentru a o insufla cu viaţa şi spiritul lui Hristos” (www.spiritualite2000.com). Cu alte cuvinte, chiar şi în perioadele pline de dificultăţi şi împotriviri, misiunea Bisericii nu poate înceta, ea trebuie să se orienteze spre lume, sigur, nu pentru a se conforma ei, ci pentru a-i vorbi despre Evanghelie.
În altă ordine de idei, Papa Benedict al XVI-lea vorbeşte, pe bună dreptate, despre o „fragmentare spirituală” promovată de mentalitatea laicizată a societăţii. Astfel, cei care doresc să rămână fideli Bisericii sunt, în acelaşi timp, foarte influenţaţi de o viziune asupra vieţii în opoziţie cu credinţa. Acestei situaţii, acelaşi Pontif Roman propune şi o soluţie: „Cel care rămâne legat de rădăcinile creştine, dar are dificultăţi în a se raporta la modernitate este important să înţeleagă că faptul de a fi creştin nu-i un fel de haină de îmbrăcat în cadru privat sau în ocazii speciale, ci constituie ceva viu şi totalizant, capabil să asume tot ce este bun în modernitate” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org).
Protagoniştii noii evanghelizări
Se pot spune foarte multe lucruri frumoase despre misiunea Bisericii de a evangheliza, însă nu trebuie uitat faptul că fiecare dintre noi, cei care ne numim creştini, are şi responsabilitatea de a evangheliza. Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă că credinţa în această lume nu se păstrează egoist doar pentru sine şi nici nu se transmite automat în inima omului, ci ea trebuie mereu anunţată, propovăduită. Marele teolog elveţian Hans Urs von Balthasar spunea foarte frumos că „credinţa nu se presupune, ci se propune”. Pentru ca această propunere-predicare să fie cu adevărat eficace, ea trebuie să plece dintr-o inimă credincioasă şi iubitoare, o inimă care Îl adoră pe Hristos şi crede în puterea Sfântului Spirit.
În încheierea acestui parcurs, încercând o formulare sintetică, vreau să subliniez faptul că noua evanghelizare se adresează tuturor acelora care au primit, undeva în trecut, credinţa creştină, dar care au încetat de a aprecia frumuseţea ei, considerând-o, chiar, un obstacol în calea atingerii fericirii lor. Numeroaselor persoane care trăiesc cu această mentalitate, predicarea reînnoită ce li se propune – şi care, să nu uităm, este în responsabilitatea fiecărui creştin – are în esenţa ei această afirmaţie fundamentală: „Fericirea pe care o căutaţi, fericirea din care aveţi dreptul să gustaţi are un nume şi un chip: Isus din Nazaret prezent în Sfânta Euharistie” (Papa Benedict al XVI-lea).
Pr. Daniel AVRAM
http://www.ziuadecj.ro/eveniment/o-noua-evanghelizare–73334.html
Partajează asta:
Ce a oferit lumii Biserica Catolică
Chiar dacă apărătorii Bisericii s-au confruntat cu doi maeştri ai retoricii, nu prea există îndoială că votul a reflectat o schimbare a atitudinii faţă de creştinism, în general, şi faţă de credinţa catolică, în particular. Ca să fim foarte sinceri, dacă până de curând eram consideraţi drăguţi, dar naivi, astăzi suntem din ce în ce mai des consideraţi răi. În consecinţă, cateheza şi apărarea eticii creştine sunt din ce în ce mai dificile.
Pentru a trata această provocare, cred că este extrem de important să ne aducem aminte de măsura în care credinţa catolică este o forţă pentru bine în lume. Isus a spus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” – până şi persoane din afara Bisericii i-au apreciat rodnicia. De exemplu, în 2007, Robert Wilson, un afacerist ateu, a oferit 22,5 milioane de dolari pentru învăţământul catolic din New York, afirmând că „fără Biserica Catolică nu ar fi existat civilizaţia occidentală”. Inspirat de viziunea lui Wilson, am lucrat cu pr. profesor Marcus Holden pentru a aduna exemple concrete ale contribuţiei extraordinare a culturii şi gândirii catolice. În paragrafele de mai jos veţi găsi exemple ale acestei contribuţii, extrem de valoroase pentru cel care este întrebat: „Ce a făcut vreodată Biserica pentru noi?”
1. Lumina şi cosmosul
Lucrarea Opus Maius (1267) a călugărului franciscan Roger Bacon († 1292), scrisă la cererea Papei Clement al IV-lea, a pus în mare parte bazele opticii în lumea latină. Primii ochelari au fost inventaţi în Italia, în jurul anului 1300, mai apoi lentilele fiind folosite pentru telescoape şi microscoape. Multe persoane consideră că Galileo Galilei († 1642) a fost persecutat, dar uită circumstanţele în care s-au petrecut acele evenimente sau faptul că a murit în patul său şi că fiica lui a devenit călugăriţă.
Calendarul gregorian (1582), folosit acum în toată lumea, este rodul muncii unor astronomi catolicii; de asemenea, spectroscopia, descoperită de pr. Angello Secchi († 1878), a contribuit la dezvoltarea astrofizicii. Mai presus de toate, cea mai importantă teorie a cosmologiei moderne, Big Bang-ul, a fost inventată de un preot catolic, pr. Georges Lemaître († 1966), un fapt istoric ce nu este menţionat aproape niciodată de BBC sau de cărţile de popularizare a ştiinţei.
2. Pământul şi natura
Civilizaţia catolică a contribuit în mod remarcabil la investigaţia ştiinţifică şi la realizarea hărţii pământului, oferind mari exploratori precum Marco Polo († 1324), prinţul Henry Navigatorul († 1460), Bartolomeu Dias († 1500), Cristofor Columb († 1506) şi Ferdinand Magellan († 1521). Departe de a crede că pământul era plat (o legendă neagră inventată în secolul al XIX-lea), lumea catolică a creat prima hartă ştiinţifică modernă: Padron Real, al cărei autor este Diego Ribeiro (1527). Pr. Nicolas Steno († 1686) a fost fondatorul stratigrafiei, interpretarea straturilor de rocă, unul dintre principiile geologiei.
Jean-Baptiste Lamarck († 1829), un catolic francez, a dezvoltat prima teorie a evoluţiei, incluzând noţiunea transmutării speciilor şi un arbore genealogic. Călugărul augustinian Gregor Mendel († 1884) a pus bazele ştiinţei geneticii, pornind de la un studiu meticulos asupra transmiterii caracteristicilor la mii de plante de mazăre.
3. Filosofia şi teologia
Catolicismul consideră filosofia ca fiind intrinsec bună şi este în mare măsură responsabil pentru punerea bazelor teologiei – aplicarea raţiunii la ceea ce a fost revelat în mod supranatural. Printre filosofii catolici importanţi se numără Sf. Augustin († 430), Sf. Toma d’Aquino († 1274), Sf. Anselm († 1109), Fericitul Duns Scotus († 1308), Suarez († 1617) şi Blaise Pascal († 1662). Între figurile recente se numără Sf. Edith Stein († 1942), Elizabeth Anscombe († 2001) şi Alasdair MacIntyre. Bazându-se pe faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al raţiunii şi al iubirii, catolicii au apărat caracterul ireductibil al persoanei umane la materie, principiul conform căruia fiinţele create pot fi cauza acţiunilor proprii, liberul arbitru, rolul virtuţilor pentru atingerea fericirii, binele şi răul obiective, legea naturală şi principiul non-contradicţiei. Aceste principii au avut o influenţă incomensurabilă asupra vieţii intelectuale şi a culturii.
4. Educaţia şi sistemul universitar
Probabil, cea mai importantă contribuţie a civilizaţiei catolice în domeniul educaţiei a fost dezvoltarea sistemului universitar. Printre universităţile catolice timpurii se numără Bologna (1088), Paris (1150), Oxford (1167), Salerno (1173), Vicenza (1204), Cambridge (1209), Salamanca (1218-1219), Padova (1222), Napoli (1224) şi Vercelli (1228). Pe la jumătatea secolului al XV-lea (cu mai bine de 70 de ani înaintea Reformei), în Europa existau peste 50 de universităţi.
Multe dintre aceste universităţi, printre care şi Oxford, încă mai păstrează semne ale fondării lor catolice, cum ar fi curţile pătrate, realizate după modelul aşezămintelor monahale, arhitectura gotică şi numeroase capele. Începând din secolul al VI-lea, Europa apuseană a dezvoltat ceea ce mai târziu s-au numit şcolile de gramatică, iar în secolul al XV-lea a produs presa de tipărit cu litere mobile, aducând educaţiei beneficii inestimabile.
5. Arta şi arhitectura
Credinţa în Întrupare, Cuvântul care s-a făcut Trup şi Jertfa Liturgică au fost principiile de bază ale extraordinarelor contribuţii catolice aduse artei şi arhitecturii. Printre acestea se numără: bazilicile maiestuoase din vechea Romă; lucrarea lui Giotto († 1337), care a iniţiat realismul în pictarea staţiunilor franciscane ale Căii Crucii, ce au inspirat arta tridimensională şi drama; inventarea perspectivei liniare de către Brunelleschi († 1446) şi marile opere din perioada Renaşterii. Iată câteva dintre acestea: operele Fericitului Fra Angelico († 1455), astăzi sfântul patron al artei, precum şi operele inegalabile ale lui Leonardo da Vinci († 1519), Rafael († 1520), Caravaggio († 1610), Michelangelo († 1564) şi Bernini († 1680). Multe dintre operele acestor artişti, cum ar fi bolta Capelei Sixtine, sunt considerate între cele mai importante opere de artă ale tuturor timpurilor. Cultura catolică a pus şi bazele unor genuri arhitecturale: bizantin, romanic, gotic, renascentist şi baroc. Statuia lui Isus Răscumpărătorul din Rio de Janeiro (Brazilia) şi Bazilica Sagrada Familia din Barcelona (Spania) demonstrează faptul că credinţa este în continuare o sursă de inspiraţie pentru lucrări unice de artă şi arhitectură.
6. Legea şi jurisprudenţa
Reformele Papei Grigore al VII-lea (†1085) au stimulat întocmirea legilor Bisericii şi ale statelor europene. Aplicarea ulterioară a filosofiei în lege, împreună cu lucrările importante ale unor călugări precum Graţian, din secolul al XII-lea, a dat naştere primului corp de legi complet şi sistematic, în care toate părţile interacţionează pentru a forma un întreg. Această revoluţie a condus şi la înfiinţarea şcolilor de drept, prima fiind în Bologna (1088), în urma cărora au apărut profesiile în domeniul dreptului şi concepte precum „personalitate corporatistă”, fundamentul legal al multor tipuri de organisme din zilele noastre, cum ar fi universităţile, corporaţiile şi fondurile fiduciare (care au valoare convenţională). Principii legale precum „bună-credinţă”, reciprocitatea drepturilor, egalitatea în faţa legii, drept internaţional, proces cu juraţi, habeas corpus (drept care garantează libertatea individuală şi protejează împotriva arestării arbitrare) şi obligativitatea de a demonstra încălcarea legii dincolo de orice îndoială raţională, toate sunt rodul civilizaţiei şi jurisprudenţei catolice.
7. Limbile
Locul central pe care l-a ocupat limba latină în catolicism a facilitat alfabetizarea oamenilor de rând, deoarece alfabetul este mult mai uşor de învăţat decât simbolurile scrierii chinezeşti, de exemplu. Alfabetul latin a fost răspândit de misiunile şi explorările catolice şi este astăzi cel mai utilizat sistem de scriere alfabetică din lume. Tot catolicii sunt cei care au dezvoltat şi alfabetele armean, georgian, precum şi scrierile standard, cum ar fi minuscula carolingiană (din secolul al IX-lea până în secolul al XII-lea) şi minuscula gotică (din secolul al XII-lea). Catolicismul a oferit şi cadrul cultural pentru Divina Commedia, Cantar de Mio Cid şi La Chanson de Roland, lucrări autohtone care au avut o influenţă deosebită asupra dezvoltării limbilor italiană, spaniolă şi franceză. Imnul lui Caedmon din secolul al VII-lea este, fără îndoială, cel mai vechi text scris în limba engleză veche. Valentin Hauy († 1822), fratele abatelui Hauy (preotul care a inventat cristalografia), a înfiinţat prima şcoală pentru nevăzători. Cel mai cunoscut elev al acestei şcoli, Louis Braille († 1852), a fost cel care a inventat sistemul internaţional de scriere pentru nevăzători, care astăzi îi poartă numele.
8. Muzica
Civilizaţia catolică stă la baza tradiţiei muzicale occidentale, care îşi trage seva din muzica liturgică evreiască. Cântul gregorian monofonic a apărut în secolul al VI-lea. Metodele de scriere a muzicii au determinat inventarea sistemului de notaţie muzicală (portativul), care a adus un beneficiu enorm pentru scrierea muzicii, şi a dispozitivului mnemonic ut-re-mi („do-re-mi”) al lui Guido d’Arezzo († 1003). Începând din secolul al X-lea, şcolile catedralelor au dezvoltat muzica polifonică, care s-a extins mai târziu până la 40 de voci (Thomas Tallis, Spem in Alium) şi chiar 60 de voci independente (Alessandro Striggio, Missa sopra Ecco sì beato giorno).
Printre genurile muzicale care au luat naştere în mare măsură sau în întregime din civilizaţia catolică se numără imnul, oratoriul şi opera. Compozitorul Joseph Haydn († 1809), un catolic evlavios, este cel care a trasat dezvoltarea simfoniei şi a cvartetului de coarde. Patronajul Bisericii şi formele liturgice au modelat multe dintre lucrările lui Monteverdi († 1643), Vivaldi († 1741), Mozart (†1791) şi Beethoven († 1827). Tema principală a marii Simfonii nr. 8 a lui Gustav Mahler († 1911) este străvechiul imn al Rusaliilor, Veni creator spiritus.
9. Statutul femeilor
Contrar prejudecăţilor populare, câteva femei extraordinare şi cu multă influenţă au reprezentat una dintre comorile civilizaţiei catolice. Credinţa a onorat mai multe femei sfinte, inclusiv unele declarate recent Doctori ai Bisericii, şi a educat mari călugăriţe precum Sf. Hilda († 680) (al cărei nume îl poartă un vestit colegiu din Oxford) şi Fericita Hildegard von Bingen († 1179), stareţă şi erudită. Împărăteasa Matilda († 1167), Eleanor d’Aquitaine († 1204) şi prima regină a Angliei, Mary Tudor († 1558), sunt câteva dintre femeile catolice deschizătoare de drumuri în domeniul politicii.
Tot în civilizaţia catolică au apărut multe dintre primele femei care au devenit oameni de ştiinţă şi profesoare: Trotula din Salerno, în secolul al XI-lea, Dorotea Bucca († 1436), profesoară la catedra de medicină a Universităţii din Bologna, Elena Lucrezia Piscopia († 1684), prima femeie care a primit titlul de doctor în filosofie (1678), şi Maria Agnesi († 1799), prima femeie care a ajuns profesoară de matematică, fiind numită de către Papa Benedict al XIV-lea, în anul 1750.
autor: pr. Andrew Pinsent
traducere: Renata Oana
sursa: Catholic Herald,
LUMEA CATHOLICA, 05/2011
http://www.ziuadecj.ro/eveniment/ce-a-oferit-lumii-biserica-catolica–73338.html
Partajează asta:
Ortodoxia română a devenit propriul ei duşman
TOM GALLAGHER
Secularişti de-a lungul şi latul Europei au denunţat, în această primăvară, Ungaria pentru a fi adoptat o Constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională, iar Madridul a avut parte, zilele trecute, de ample proteste ale spaniolilor împotriva vizitei Suveranului Pontif.
În România, astfel de manifestări anticlericale sunt greu de imaginat. Tuturor celor ce cred într-o Europă unită sub stindardul unei ideologii progresiste imprecise dedicate omenirii sau, eventual, viitorului verde al planetei, ţara le va părea, cu siguranţă, o adevărată fortăreaţă a creştinismului.
În ultimele două decenii, România a avut parte de probabil cel mai frenetic program de construcţii de biserici din lume. Un recent sondaj Gallup releva că 82% din români se declară credincioşi şi consideră că religia joacă un rol important în viaţa lor – plasându-se, astfel, pe locul doi în topul celor mai evlavioase naţiuni din Europa.
Căsătoria religioasă şi-a păstrat, la rândul ei, atractivitatea pentru români, cele mai multe cupluri preferând să convieţuiască într-o uniune blagoslovită de Biserică, şi nu doar înregistrată la autorităţile statului.
Atractivitatea de care religia continuă să se bucure în ochii românilor pare însă mai degrabă rezultatul înrădăcinării acesteia în societate, decât al vreunor eforturi laborioase ale Bisericii Ortodoxe Române în privinţa enoriaşilor ei şi a salvării de noi suflete.
În negura vremurilor comuniste, destui români erau în căutarea unei lumini călăuzitoare, dorinţa transcendenţei spirituale fiind mai marcantă decât în multe alte ţări din regiune. Confruntaţi cu implacabilitatea statului totalitarist, românii şi-au găsit însă sprijinul şi alinarea preponderent în familie – dar, spre norocul BOR, şi în cadrul acesteia se insista, de regulă, asupra rolului central al religiei.
Iar cum familia a rămas şi după 1989 principala ancoră de stabilitate a românilor, BOR a avut parte de o revenire spectaculoasă în graţiile publicului, inclusiv ale autorităţilor, astfel că din punct de vedere al încrederii populaţiei în diversele instituţii ale statului a condus timp de două decenii detaşat în toate sondajele de opinie.
În atare condiţii, rămâne greu de înţeles cum de BOR nu s-a folosit de imensul prestigiu de care se bucură în scopuri cu o utilitate oarecum notabilă. Singura explicaţie pe care o găsesc este că nemeritatul cadou i-a revenit aidoma proverbialei pere picate în gură, nefiind unul „muncit” din greu.
Şi în prezent, oastea Domnului din cadrul BOR insistă preponderent pe aspectele devoţionale şi materiale, uitând sesizant de preceptul promovării valorilor creştine în viaţa de zi cu zi a societăţii. Deşi există numeroşi clerici şi măicuţe de o indubitabilă pioşenie, Biserica se fereşte să propovăduiască Evanghelia astfel încât să pună accent pe necesitatea îndreptării morale a societăţii sau pe soluţii de susţinere şi extindere a politicilor sociale existente – pe care BOR le-ar putea sprijini substanţial fie doar şi prin reaprinderea crezului oamenilor în solidaritate socială şi colaborare interumană.
Dar agenda de lucru a conducerii BOR rămâne dedicată îndeosebi promovării propriei puteri instituţionale, aşa cum bine observa Cristian Romocea în teza sa de doctorat „Church and State: Religious Nationalism and State Identification in Post-Communist Romania” (Continuum Publishing House, London 2011).
BOR a depus eforturi enorme în vederea recunoaşterii ei ca biserică naţională, acum investeşte sume exorbitante în construcţia unei catedrale-mamut menite să-i reflecte, chipurile, statutul şi importanţa, continuă să respingă solicitările Bisericii Greco-Catolice privind retrocedarea lăcaşurilor ei de cult şi în rest se demonstrează preocupată doar de asigurarea unui fundament religios zdravăn în şcolile publice ale unui stat care se declară, potrivit Constituţiei sale, laic.
Şocantă rămâne, nu în ultimul rând, indiferenţa cu care BOR tratează instituţia familiei – cea care i-a adus atâtea servicii de-a lungul timpului şi care acum a ajuns şubrezită atât ca urmare a ponderii forţelor seculariste şi efectelor diversităţii culturale, cât şi din cauza trecutelor şi prezentelor realităţi economice care au determinat, de-a lungul ultimilor ani, destule cupluri să emigreze în căutarea unui trai mai bun.
Separarea de copii, de părinţi, uneori chiar şi a soţilor constituie o ameninţare directă la adresa nucleului familial, slăbind însuşi fundamentul social pe care BOR îşi clădeşte puterea. Cu o similarea nepăsare a tratat, de altfel, şi problema migraţiei economice interne, mai exact a migraţiei populaţiei rurale către mediul urban – deşi tocmai segmentul social rural constituie sufletul Ortodoxiei.
BOR s-a ferit să activeze făţiş în viaţa politică postdecembristă a ţării, dar a rămas fidelă tradiţiei sale de a se lăsa folosită de varii forţe politice în schimbul obţinerii protecţiei autorităţilor şi a unui lung şir de avantaje. Patriarhul Teoctist a fost un personaj mult prea controversat pentru a putea aspira la statutul de lider al unei biserici manifest politizate.
Ar fi de sperat ca actualul Întâistătător al BOR să se demonstreze un lider spiritual prea sofisticat pentru a mai agrea stratagemele şi subterfugiile la care Biserica a recurs până acum. Deocamdată însă, şi sub conducerea sa indiferenţa clerului ortodox faţă de seria ameninţărilor la adresa segmentelor celor mai tradiţionaliste ale societăţii româneşti, dar şi a tinerei generaţii este perpetuată în mod inexplicabil (…) şi oarecum neaşteptat.
Fie că-i place sau nu, nonşalanţa este un lux pe care BOR nu şi-l poate permite. Altfel se poate lesne trezi, mai rapid decât ar crede, în situaţia de a fi supravieţuit cu brio atât furtunii comuniste, cât şi secularizării occidentale pentru a fi doborâtă apoi într-un final din înaltele-i sfere de un vânticel mioritic molcom, iscat din cauza mulţumirii de sine şi a nepăsării de care dă dovadă.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
Partajează asta:
(Sondaj) Tinerii europeni si Crestinismul
Institutul de analiza IFOP şi publicaţia La Croix au realizat în ultimele ore un studiu privind „Tinerii europeni si Crestinismul”.
Respondenţii au fost francezi, germani, englezi, italieni şi spanioli.
O reeditare a acestui studiu, in limba romana, a fost efectuata de Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, fiind redata in cele ce urmeaza:
/un articol si interpretare – reeditare grafica: Ing. Catalin Ion
http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/
Partajează asta:
Pozitia Romanian Baptist Association fata de Iosif Ton
“…Avand in vedere situația creata de noua orientare teologica a fratelui Iosif Țon, de confuzia creata de predicile și afirmațiile dansului din ultimele șapte luni, propunem tuturor pastorilor și bisericilor din RBA luarea unei poziții comune, prin care sa aparam membrii din bisericile noastre de pericolul alunecarilor doctrinare, in care cu durere, constatam ca traiește fratele Iosif Țon.
– Am regretat decizia pripita și nefondata prin care dansul a parasit in mod rautacios una din bisericile RBA unde era membru, fara sa ne dea șansa sa intervenim pentru clarificarea și aplanarea oricarei neințelegeri.
– Ne exprimam ingrijorarea profunda și dezacordul fața de invațatura teologica nebiblica și periculoasa pe carefratele Iosif Țon o propovăduiește în ultima vreme și sfătuim toate bisericile să evite orice colaborare cu dânsul până la pocăința dânsului și până la revenirea dânsului la Cuvântul lui Dumnezeu și Mărturisirea noastră de credință.
– Ne exprimăm regretul că în toată această perioadă de timp fratele Iosif Țon a refuzat orice fel de stare de vorbă cu noi, preferând să frecventeze alte biserici, unde a răspândit zvonul că ar fi fost exclus din rândul baptiștilor, lucru neconform cu realitatea.
Sperăm că această poziție a noastră îl va determina pe fratele Iosif Țon să se gândească mai serios la situația dânsului și ne rugăm ca Dumnezeu să-l ajute să înțeleagă că drumul pe care se află este nebiblic, periculos și un exemplu negativ pentru întreaga frățietate creștină română. Ne rugăm pentru îndreptarea fratelui Iosif Țon și pentru revenirea dânsului printre noi.
Pănă atunci, nădăjduim că veți vedea în această rezoluție preocuparea noastră pentru păstrarea învățăturii biblice sănătoase, pentru protejarea credincioșilor împotriva strecurării învățăturilor nimicitoare și pentru păstrarea unității și a armoniei în bisericile RBA.
citeste mai departe
Partajează asta:
…religia a murit, filosofia a murit, noroc ca Hawking se simte mai bine!
by Alin Fumurescu
Motto: “Fumurescule, bunica-mea zicea ca acolo unde-i minte multa e si prostie cat caru’!” (Profesorul meu de fizica din liceu)
…la inceput nu i-am acordat atentie. Stephen Hawking e un fizician cunoscut si recunoscut cu usurinta pana si de muritorul de rand, mai putin interesat de fizica teoretica. Dar un fizician. Parerile sale despre religie, Dumnezeu si viata de apoi ma intereseaza in mod normal cel mult la nivel anecdotic. (Cum m-ar interesa ca Einstein a spus ca « Dumnezeu nu joaca zaruri », bunaoara.) Atat si nimic mai mult. La subiectele astea toata lumea e indreptatita la o parere : buna sau proasta, mai mult sau mai putin informata. Daca, dupa un traseu suficient de tortuos pe aceasta tema (a se vedea declaratiile si lecturile sale din ultimii vreo douazeci de ani), Hawking a ajuns la concluzia ca nu exista viata de apoi si ca moartea e un soi de dezactivare a vreunui computer, sa-i fie de bine.
Am lasat la o parte si o usoara contradictie logica din cartea sa « The Grand Design » (« Marele Plan ») in care sustine ca nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica Universul. Asa o fi. Nu ma pricep la fizica teoretica. Poate ca legea gravitatiei va fi fiind suficienta. Dar stiu, dupa cum observa si John C. Lennox, profesor de matematica la Oxford University (God and Stephen Hawking: Whose Design is it Anyway?), ca atata vreme cat exista un plan exista si un proiectant. Daca exista vreun computer, dezactivat sau nu, trebuie ca mai intai de toate, cineva sa-l fi gandit. In cuvintele lui Lennox,
“Suppose … we replace the universe by a jet engine and then are asked to explain it. Shall we account for it by mentioning the personal agency of its inventor, Sir Frank Whittle? Or shall we follow Hawking: dismiss personal agency, and explain the jet engine by saying that it arose naturally from physical law?
It is clearly nonsensical to ask people to choose between Frank Whittle and science as an explanation for the jet engine. For it is not a question of either/or. It is self-evident that we need both levels of explanation in order to give a complete description.”
(Imaginati-va … ca avem in locul universului un motor cu reactie si-apoi suntem rugati sa-l explicam. Trebuie sa dam socoteala de el mentionand actiunea personala a inventatorului sau, Sir Frank Whittle ? Sau trebuie sa-l urmam pe Hawking : dam la o parte interventia personala si sustinem ca motorul cu reactie a aparut in mod natural, ca o consecinta a legilor fizicii ?
E lipsit de noima sa le ceri oamenilor sa aleaga intre Frank Whittle si stiinta ca explicatie pentru motorul cu reactie. Pentru ca nu e o chestiune de ori-ori. E de la sine evident ca avem nevoie de ambele niveluri explanatorii pentru a oferi o descriere completa.)
Trecem si pe asta. Dar Hawking recidiveaza. In cadrul recentei conferinte Google Zeitgeist, el afirma nici mai mult, nici mai putin decat ca ‘filosofia e moarta’. Nu ca e ineficienta, nu ca e insuficenta, ci ca e moarta de-a binelea, ca nu mai poate tine pasul cu stiinta, in particular cu fizica, si ca de-acum inainte oamenilor de stiinta le revine sarcina de « a purta mai departe torta cunoasterii ».
Mai sa fie ! Devine limpede ca aici avem de-a face cu un pattern de gandire. Atat religia cat si filosofia functioneaza, prin insasi natura lor, in domeniul speculatiei. Obiectul lor poate fi absolutul sau transcendentul, dar domeniul lor e unul in permanenta supus indoielii si ambele si-l asuma ca atare. Un finit, rational vorbind, nu poate avea acces deplin la infinit. Un limitat, la nelimitat. Religia nu face demonstratii despre existenta lui Doamne-Doamne (in fine, n-ar trebui sa faca, desi incercari in directia asta au mai existat, unele dintre ele chiar faimoase). Face doar apropieri piezise. De aceea necesita credinta (ceea ce nu neaga catusi de putin investigatia rationala, ba dimpotriva, o presupune). Si de aceea nici un sfant nu va spune despre sine insusi ca e sfant.
La fel si filosofia – filo-sofia – e dragoste de intelepciune, nu intelepciune. E cautare, nu statia terminus. Nici un filosof demn de acest nume nu a pretins vreodata ca a atins intelepciunea suprema, nici macar Hegel, desi a cochetat putintel cu ideea (Ideea ?). Hobbes, doar, a sustinut ca va prezenta un sistem filosofic la fel de incontestabil precum teoremele geometrice si ca, de fapt, ‘adevarata’ filosofie’ se-ncepe cu el. Estimp s-a mai descoperit si geometria ne-euclidiana, cat despre indisputabilitatea lui teoriei Hobbesiene nici nu mai are rost sa povestim.
Si cu asta ajungem la patternul lui Hawking : refuzul indoielii, setea de certitudini. La scara omeneasca, omul e de inteles – si asta din motive evidente. Asta nu scuza, insa, siluirea logica. Da. Poate ca nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica originile Universului. Da, poate ca nu exista viata de apoi. Cred, Doamne, ajuta necredintei mele. Da, poate ca nici nu exista intelepciune si poate ca totul este desertaciune si vanare de vant. Poate. Dar poate ca nu.
In momentul in care Hawking declara ca « nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica Universul » si o face in absenta unei teorii indisputabile, verificata stiintific (singur recunoaste ca M-theory e decomadata doar atat – o teorie promitatoare si nimic mai mult), se plaseaza automat in afara stiintei pe care pretinde ca o slujeste. Cand afirma raspicat ca nu exista viata de apoi – si o face punand in joc toata reputatia omului de stiinta – isi tradeaza vocatia, pentru simplul motiv ca nu poate avea certitudini stiintifice pe aceasta tema. Iar cand afirma ca filosofia, i.e., iubirea de intelepciune a murit, orice consideratii pe marginea purtatorilor vreunei flacari a cunoasterii isi pierd noima si aluneca, usurel, in penibil.
Repet, omeneste vorbind, dupa o asemenea viata aparent lispita de noima, ii pot intelege setea de certitudini demonstrabile matematice. I-o pot chiar admira. Dar asta nu ma-mpiedica sa-mi amintesc « schimbul de grafitti » de pe zidurile Sorbonei, pe vremea revoltelor studentesti din ’68 :
« Dumnezeu a murit ! – Nietzsche » a scris, cu litere de-o schioapa, un student inflacarat.
Dedesubt, o alta mana a adaugat sec :
“Nietzsche a murit! – Dumnezeu”
Pana la proba contrara, a doua afirmatie ramane singura demosntrabila stiintific.
…religia a murit, filosofia a murit, noroc ca Hawking se simte mai bine! by Alin Fumurescu
Partajează asta:
Arhiepiscopia Bucurestilor se sustine din „singura sursa constanta”: vanzarea lumanarilor, si nu din sumele „fabuloase de bani”, de la credinciosi.
Secretariatul Arhiepiscopiei Bucureştilor, ne informează:
Întrucât articolul din ziarul România Liberă, apărut în data de 23 mai 2011, intitulat „Donaţii: 11 milioane de euro, bani negri pentru Biserică” şi afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii Megastory, difuzată de Realitatea TV în data de 21 mai 2011, sunt o prezentare tendenţioasă şi alarmistă, bazată mai mult pe ficţiune decât pe date concrete, pentru o corectă informare a opiniei publice precizăm următoarele:
1. Cele două materiale denigratoare dezinformează opinia publică şi calomniază Arhiepiscopia Bucureştilor, vorbind incorect despre sume fabuloase date de credincioşi bisericilor, ceea ce nu este adevărat. Cât despre sumele încasate din vânzarea vinului şi a lumânărilor produse de Arhiepiscopia Bucureştilor, precizăm că acestea sunt înregistrate în mod corect pe bază de factură, după toate regulile contabile în vigoare.
2. Lumânările produse de eparhie şi distribuite la parohii şi mănăstiri spre vânzare constituie singura sursă constantă pentru susţinerea eparhiei (a Arhiepiscopiei, protoieriilor, parohiilor şi mănăstirilor), întrucât fiecare unitate primeşte un anumit procent din vânzarea lumânărilor pentru a acoperi cheltuielile curente (facturi la utilităţi, salubrizare, impozite, salarii din fonduri proprii etc.), mai ales în această perioadă în care donaţiile credincioşilor sunt din ce în ce mai mici din cauza crizei economice şi a sărăciei care-i urmează. De la bugetul de Stat eparhiile nu mai primesc nicio contribuţie pentru cheltuielile menţionate anterior.
De asemenea, banii obţinuţi din vânzarea lumânărilor, obiectelor şi cărţilor bisericeşti sunt folosiţi pentru susţinerea activităţilor social-filantropice şi cultural-misionare ale eparhiei.
3. În ceea ce priveşte vinul bisericesc, care prea adesea inspiră unor reporteri „o beţie de cuvinte” critice, acesta este vin produs din via Arhiepiscopiei Bucureştilor, păstrată chiar şi în timpul regimului comunist, întrucât vinul bisericesc are un specific aparte în ceea ce priveşte prepararea lui, conform tradiţiei liturgice ortodoxe. Aşadar, Arhiepiscopia Bucureştilor nu distribuie parohiilor şi mănăstirilor vin procurat din alte surse, ci propriul său vin, pentru a fi folosit în activităţile liturgice şi pentru a acoperi o parte din cheltuielile legate de susţinerea producţiei de vin a eparhiei din care fac parte aceste unităţi de cult. Preţul vinului produs de Arhiepiscopia Bucureştilor este unul accesibil şi chiar modest, în raport cu preţul pieţei.
Aşadar, insinuarea că vinul ar fi scump este o atitudine calomniatoare, iar afirmaţia că vinul ar fi acru este o dezinformare, întrucât vinul Arhiepiscopiei este unul demidulce. Arhiepiscopia Bucureştilor nu livrează parohiilor vin acru, însă gustul acestuia se poate schimba dacă nu a fost păstrat corespunzător, iar dacă vreo parohie ar fi constatat un astfel de caz, ea avea posibilitatea returnării vinului la crama Centrului eparhial. Era mai corect din partea jurnaliştilor să precizeze care parohie anume a primit vin acru, pentru a putea verifica afirmaţia. Prin urmare, acuzaţia că vinul este acru are ca scop „înăcrirea” articolului pentru a fi cât mai denigrator la adresa Centrului eparhial.
4. Cât priveşte acuzarea Pr. Ioan Alexandrescu, de la parohia Chitila I, privind o falsificare a diplomelor de studii, persoanele care susţin aceasta o fac din răzbunare, deoarece au pierdut unele avantaje venite din partea parohiei Chitila I. Cercetarea cazului privind presupusa falsificare a diplomei de studii a fost făcută de Sectorul Juridic şi Serviciul Personal al Arhiepiscopiei Bucureştilor, care au constatat că actele personale depuse de Pr. Ioan Alexandrescu la momentul numirii sale în postul de preot la parohia Buda, protoieria Câmpina (în anul 1998), sunt autentice şi nu au nici o legătură cu actele cumnatului său decedat, teologul Gheorghe Postolachi.
Arhiepiscopia Bucureştilor permite autorităţilor abilitate să verifice aceste acte ale Preotului Ioan Alexandrescu în baza cărora s-a făcut numirea în postul de preot.
În concluzie, se poate înţelege uşor că repetarea periodică şi sistematică a aceloraşi acuzaţii la adresa Arhiepiscopiei Bucureştilor, nu are ca scop informarea corectă a publicului, ci diminuarea credibilităţii Bisericii în societate, potrivit unui plan concertat şi adaptat la perioada de criză economică actuală – informeaza centrul de Presa al patriarhiei Romane.
Articolul la care face referire Arhiepiscopia Bucurestilor, atragand atentia asupra lui, aici: Donaţii: 11 milioane de euro, bani negri pentru Biserică , de Monica Bonea
Partajează asta:
Donaţii de 11 milioane de euro, bani negri pentru Biserică
de MONICA BONEABucureştenii au lăsat anul trecut 18 milioane de euro la biserică, dar pentru peste 60% din aceste donaţii nu au primit chitanţă, arată un sondaj făcut de SNSPA. Tot fără ca sumele să fie înregistrate, Arhiepiscopia Bucureştiului obligă parohiile să cumpere vin şi lumânări din producţia proprie.Numărul celor care au dat la biserică sume mai mici de 50 de lei este de 33%, potrivit sondajului „Cartografierea socială a Bucureştiului”. Anul trecut, ponderea era de 25%. Între 51 şi 100 de lei au dat 10% din bucureşteni dublu faţă de anul trecut, în timp ce procentul celor care au dat între 100 de lei şi 500 de lei s-a triplat, la 9%. Mai mult de 500 de lei au donat bisericii 2% din bucureşteni. Procentul celor care spun că nu au dat nici un ban la biserică a crescut de patru ori, de la 3% la 12%. La sondaj au răspuns 66% din persoanele abordate.Extrapolând datele din sondaj, rezultă că un bucureştean, indiferent de religie, a donat în medie 120 de lei (aproximativ 30 de euro), iar în total, la biserică s-au strâns anul trecut 18 milioane de euro. Dar 63% dintre respondenţi recunosc că nu au primit bon pentru donaţia făcută, astfel că pentru 11,3 milioane de euro biserica nu a dat socoteală.
Tot fără ştirea Fiscului, Arhiepiscopia Bucureştilor cere parohiilor să cumpere 120 de sticle cu vin şi să îi oblige pe credincioşi să cumpere lumânări făcute de eparhie, relata Realitatea TV. Mai mut, preoţii se plâng că vinul pe care trebuie să-l cumpere este acru şi scump, astfel că nu poate fi băut. La Ciocăneşti, judeţul Dâmboviţa, preotul i-a ameninţat pe enoriaşi că vor primi amendă de 5.000 de lei noi dacă aprind alte lumânări decât cele vândute în biserică şi spune că a decis acest lucru de teama controalelor de la Episcopie.
Reprezentanţii BOR nu au putut fi contactaţi ieri pentru a comenta informaţiile.
63% dintre bucureşteni recunosc că nu au primit chitanţă pentru banii donaţi bisericii. În medie, respondenţii au donat 120 de lei anul trecut.
Arhiepiscopia Bucuresștilor susține că singura sursă constantă de venit pentru Biserică provine din vânzarea lumânărilor. Citiți răspunsul aici: Arhiepiscopia Bucurestilor se sustine din „singura sursa constanta”: vanzarea lumanarilor, si nu din sumele „fabuloase de bani”, de la credinciosi.
Partajează asta:
Lansarea cartii Rascumpararea memoriei la Aeropagus Timisoara transmisa live
Vasilică Croitor, scrie pe site-ul său că organizatorii de la Centrul Areopagus Timișoara i-au confirmat transmiterea live a manifestării prilejuită de lansarea cărții Răscumpărarea memoriei.
Cei care vizionează pot trimite întrebări prin email la adresa rascumpararea.memoriei@gmail.com
În fucție de evoluția serii, scrie Vasilică Croitor, vom încerca să răspundem și la unele dintre întrebările trimise online.
Pentru a urmări transmisiunea, accesati linkul ACESTA sau apăsați pe afiș.
Anunțul de lansare a cărții la Timișoara a fost publicat în data de 21 mai 2011 sub titlul
Răscumpărarea memoriei se lanseaza la Aeropagus Timisoara
Pe site-ul istorieevanghelica.ro găsiți mai multe informații despre Vasilică Croitor, cartea și proiectul Răscumpărarea memoriei.
Partajează asta:
Dionis Bodiu și reflecțiile sale asupra congresului cultului baptist
Sfârșitul de săptămână a adus cu sine mult așteptatul Congres al baptiștilor din România. Rezultatele se cunosc, însă modul cum s-a ajuns la ele și atmosfera congresului mai puțin sau chiar deloc, motiv pentru care consider că articolul lui Dionis Bodiu intitulat Meandrele congresului este unul interesant, obiectiv și subiectiv în același timp după cum menționa, însuși autorul lui. Însă, tocmai această subiectivitate este una pozitivă fiindcă suntem diferiți și percepem lucrurile diferit, avem o diversitate de viziuni și opinii asupra aceluiași subiect. De aceea, cred ca și Alin Cristea, că este interesant să percepem realitatea prin ochii altora. În cadrul acestei postări am să prezint câteva paragrafe din articolul lui Dionis Bodiu urmând ca cei interesați de meandrele congresului să acceseze link-ul care se găsește la sfârșitul acestei postări. În final aș dori să menționez faptul că în scrierea istoriei, cu atât mai mult a celei recente sau foarte recente ca în cazul de față, fie ca este vorba de o istorie laică sau una eclesială, nu putem vorbi de o obiectivitate absolută. Am menționat acest aspect nu ca să apăr pe cineva sau ceva, ci, ca să se înțeleagă faptul că articolul și selecția paragrafelor s-au realizat prin prisma modului în care noi percepem istoria și o transmitem mai departe.
Reflecțiile următoare- scrie Dionis Bodiu-, reprezintă felul în care am perceput eu acest eveniment, prin ochii unui baptist de rând, nițel profan într-ale politicilor eclesiale, (prea) optimist în ce priveşte bunătatea şi moralitatea oamenilor care se pretind a fi ai Domnului. (…)
Deşi tema congresului a avut de-a face cu unitatea, din alocuţiuni am înţeles că subiectul care plutea cu adevărat în aer avea de-a face cu identitatea baptistă. Nu-i vorbă, cele două aspecte sunt strâns legate unul de celălalt. (…)
Două din moţiunile adoptate către final (…) denotă aceeaşi preocupare pentru identitate: aprofundarea Mărturisirii de Credinţă şi aducerea ei în atenţia baptiştilor de rând (printr-o colaborare între cadre de la ITB Bucureşti şi Emanuel!), pentru a-şi cunoaşte crezul, şi prospectarea posibilităţii înfiinţării unul post de televiziune baptist, motivată de faptul că posturile TV existente acum pe piaţă prezintă emisiuni care intră în contradicţie cu credinţa şi practica baptistă. (…)
Există două (…) abordări ale gestiunii problemelor Uniunii şi ale cultului (…). Prima se focalizează pe revenirea la rânduială, la una presupusă ca fiind existentă cândva în trecut şi pierdută între timp pe drum. Viorel Iuga foloseşte de mai multe ori, în programul său vizionar tipărit, cuvântul restabilire. (…) Această primă direcţie este, prin excelenţă, una închisă. Ea se focalizează în primul rând pe baptişti, priviţi ca un cult monolitic, omogen, uniformizat, cu membri care urmează docili, fără dileme, instrucţiunile venite de sus.
Cealaltă tendinţă este una mai relaxată; ea vizează o diversitate. (…)
Vorbind oamenilor, Viorel Iuga nu şi-a prezentat deloc viziunea pe care o propune în ideea de a fi ales Preşedinte al Uniunii. Ne-a ameţit cu vorbe multe dintre care un singur lucru se referea la ce va face dacă va fi ales: nu îl vom găsi la birou. Te cred, va umbla prin toată ţara cu conferinţele sale binecunoscute pe teme de familie. (…)
Faptul că acesta, care alminteri poate fi un pastor respectabil şi un om de bine, a obținut atât de multe voturi (433) a fost pentru mine surpriza neplăcută a procesului electiv. Nu conta evidenta lipsă de viziune – măcar Oti a articulat câteva direcţii, chiar dacă foarte generale – ci simpla sa persoană şi ceea ce reprezenta ea (…)
Ajunşi la al 35-lea congres, baptiştii tot nu au învăţat cum se organizează o votare decentă. Întregul proces de vot a fost desăvârşit haos. S-au încurcat la distribuirea buletinelor de vot: au dat cu vreo 50 mai multe decât numărul de delegaţi cu drept de vot care, apropo, au fost fie 903, fie 896 … înţelegeţi voi ce vreţi. După ce s-au triat voturile valide pe baza ecusoanelor de participare, pentru a-i scoate din joc pe cei fără drept de vot (nişte nesimţiti în orice caz), au ieşit vreo 927 de voturi exprimate, lucru care este, evident, o anomalie. Ce mai contează? Vorba lui Daniel Brânzei: “Nu contează cine votează, contează cine numără” …
Dionis Bodi, Meandrele Congresului
Istorie Evanghelica 