Cultele neoprotestante în România comunistă (1948-1960) – Alexandru Voicu, Historia
NB: ACEST STUDIU CONȚINE GREȘELI ȘI LACUNE! (Voi publica o variantă în care acestea să fie evidențiate). Cititorii care au semnalat inadvertențe sau greșeli sunt rugați să menționeze acest lucru în comentarii.
Instaurarea unui regim politic de tip comunist ce promova, în mod oficial, ateismul, la 30 decembrie 1947, a marcat începutul unei perioade de aproximativ 42 de ani de represiune religioasă îndreptată împotriva cultelor religioase minoritare.
Represiunea s-a extins și asupra Bisericii Ortodoxe Române, dar nu va avea aceleași dimensiuni, parte datorită colaborarării „excelente” a înalților prelați, fie a faptului că nici liderii comuniști nu erau atei, așa cum se prezentau oficial. Regimul comunist nu agrea cultele creștine, în afara celui ortodox, pe care nu le putea controla așa cum se dorea – acestea având o autoritate centrală globală în afara țării.
Un nou regim politic, înseamnă, automat, și schimbarea Constituției și a codului de legi în vigoare, inclusiv legislația bisericească. Anul 1948 a însemnat elaborarea unei noi Constituții care schimba și viziunea asupra cultelor religioase. Astfel, cu noul regim – „cultele oprimate au putut respira în voie”[1] – aici fiind vorba în special de cultele considerate „secte” sau cele care aveau statut de „asociații religioase”, precum penticostalii, adventiștii, baptiștii sau creștini dupa evanghelie. Având în vedere iluzia unei legislații mai permisive, se vor înregistra din ce în ce mai multe cereri de recunoaștere a cultelor, dar și formulări de statute „în acord cât mai deplin cu spiritul nou progresist”[2].
Foto: Patriarhul Justinian (1948-1977)
Articolul 27 din noua Constituție aduce și anularea Concordatului (acord între statul român și Biserica Romano-Catolică), dar și publicarea noii legi privind regimul cultelor. În acest articol se arată că „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat”[3], iar cultele religioase au dreptul să funcționeze și să se organizeze atât timp cât nu aduc atingeri siguranței publice, bunelor moravuri și respectă prevederile constituționale. Tot în articolul 27 este precizat dreptul cultelor de a-și organiza propriile școli pentru pregătirea personalului clerical, ținând cont de doctrina religioasă și canoanele bisericești – un drept care va cunoaște multe forme, din moment ce regimul comunist va încerca să limiteze numărul de cursanți. Conducătorii partidului considerau că toate aceste modificări în sensul acordării de libertate religioasă „au fost primite […] cu mare satisfacție de popor”[4].
Cadrul legal pentru subordonarea religiei a fost creat la 4 august 1948, prin emiterea „Legii pentru regimul general al cultelor religioase” – iar o primă măsura a fost reducerea numărului de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14, controlul asupra lor fiind exercitat de Ministerul Cultelor – viitorul Departament al Cultelor
Printre cele 14 culte recunoscute se aflau și 4 culte neoprotestante: Biserică Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie și Biserică lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Acestora li se adaugă confesiunile protestante istorice – Biserica Reformată (calviniștii), Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (luteranii), Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană și Biserica Unitariană. Alte grupări au fost considerate „secte” – martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiștii reformiști, spiriții, sau „grupări anarhice” – Oastea Domnului și stiliștii (ambele din cadrul Bisericii Ortodoxe Române), betaniștii (din Biserica Reformată), penticostalii disidenți sau „treziții” din Biserica Baptistă), activitatea lor nefiind recunoscută.
În anul de debut al democrației populare, 1948, pe teritoriul României, 0,46% din cetățeni și-au declarat apartenența la un cult neoprotestant: baptiștii – 0,27%, adventiștii – 0,12%, creștinii după evanghelie – 0,04%, penticostalii – 0,02% și neoprotestanți diversi (martorii lui Iehova, nazarienii, secerătorii etc.) – 0,01%[6].
Aceste culte vor fi intens supravegheate, dovadă fiind numărul foarte ridicat de dosare cu privire la ele. Motivele urmăririi lor nu rezidă doar în ateismul promovat de regim, ci și în marea mobilitate de care dădeau dovadă în activitatea lor (misiuni de evanghelizare ce puteau fi ținute de orice persoane ce nu trebuiau să fie absolvente de teologie), dar și atitudinea, uneori discutabilă, pe care au avut-o față de regim, existând problema incompatibilității între a fi un bun creștin și un adulator al Partidului-stat, chiar dacă acest lucru putea fi formal. Pe de altă parte, cultele neoprotestante își au originea în Statele Unite ale Americii, ele rămânând în contact cu organismele ce conduceau bisericile din țările vestice.
Baptiștii
Apărut în secolul al XVII-lea în Anglia, cultul baptist a fost înființat de John Smith, răspândindu-se rapid în centrul Europei, ajungând în România la mijlocul secolului al XIX-lea. Cultul pune bazele pe taina botezului, prin al cărui act, se recunoaște pătrunderea în cadrul cultului ca membru. Acest act are loc, în general, după vârsta de 16 ani, atunci când tânărul dornic de a face acest pas este capabil de a face diferența dintre bine și rău, și poate lua o decizie în ceea ce privește propria viață spirituală. Acest cult (ca și celelalte culte neoprotestante) nu recunosc sfinții sau icoanele, obiecte la care nu se închină. Recunoscut prin Decretul-Lege nr. 553/1944, cultul va funcționa conform Decretului nr. 1203 din 14 noiembrie 1950, menit să pună în practică noua Lege a cultelor din 1948.
În plan intern, Uniunea Creștină Baptistă era organizată în șase comunități: București, Brașov, Arad, Oradea, Cluj și Timișoara. Ca organ central de conducere avem un comitet format din 15 membri, în frunte cu un președinte, aleși pe trei ani de delegații comunităților. În plan extern, Uniunea era afilitată la Alianța Mondială Baptistă, cu sediul la Washington – organul mondial de conducere, și la Federația Baptistă Europeană cu sediul la Berna – forul european.
După ultimele statistici din anul 1948, baptiștii ar fi numărat aproximativ 40.000 de credincioși, grupați în 486 „clădiri” (cel mai probabil biserici). În alte statistici, ei apar cu un numar aproape dublu – 75.000 de adepți și 110 predicatori (pastori), ce nu sunt remunerați de către stat[7].
Adventiștii
Constituit ca denominațiune în 1870, în SUA, pe baza unor idei concepute de Helene White, numele său provine de la adventus (venire), deoarece membrii lor consideră (și calculează) că a doua venire a lui Hristos este aproape.
Cultul apare în România în jurul anului 1880, adus de doi predicatori francezi, iar numărul adepților a crescu constant, ajungând ca în 1920 să se organizeze în „Uniunea Comunității Evanghelice de Adventiști de Ziua Șaptea din România”, cu sediul la București. Uniunea era formată din patru conferințe la București, Bacău, Cluj și Timișoara.
În anul 1948, adventiștii numărau aproximativ 13.000 de credincioși, dar estimările lor apreciau că adepții lor se cifrează în jurul a 25.000. Cultul adventist ar dispune de 170 de pastori recunoscuți (deci, absolvenți de teologie), dar numărul lor este mult mai mare în realitate, din moment ce orice adept capabil să predice este considerat pastor și trimis în varii misiuni. Documentul precizează faptul că „o propagandă vie a câștigat mai ales în sudul Munteniei, o sumă de noi credincioși pentru acest cult” – dovadă a „prizei” pe care cultele neoprotestante o vor avea de-a lungul perioadei comuniste[8]. Sediul central al cultului se găsește în București, pe strada Vasile Gherghel nr. 78, cultul dispunând și de o școală în apropriere de Brașov, construită „prin contribuția credincioșilor”[9].
Creștinii dupa Evanghelie
Acest cult apare în Elveția secolului al XIX-lea, în rândul unor nemulțumiți din Biserica Lutherană. Ideile cultului au pătruns pe teritoriul României în 1855, odată cu venirea unui insitutor elvețian – Francois Berney.
În România, activitatea cultului crescând foarte mult după fuziunea cu grupul de credincioși conduși de un fost preot ortodox – Tudor Popescu – cunoscuți și ca „tudoriști”. În anul 1948, numărul credincioșilor sau averea cultului nu sunt cunoscute[10].
Penticostalii
Această mișcare religioasă a apărut în SUA la începutul secolului XX, ajungând foarte rapid și în Europa. Numele lor vine de la pentecosta (cincizecime) și mai sunt cunoscuți și sub numele popular de „tremurici”.
Biserica lui Dumnezeu Apostolică își avea sediul, în anul 1948, în București, strada Ecaterina Bazilescu nr. 155. De asemenea, mai exista o altă asociație religioasă cu același nume cu un sediu în strada Andrei Mureșanu nr. 5[11].
În anii ’80, sediul central se afla la București, iar comunitățile, în număr de 794, erau concentrate în doar 3 filiale: Arad, Oradea și Suceava. Organul Suprem era Consiliul Bisericesc, condus de un președinte (Gheorghe Bradin până în 1962, mai apor Pavel Bochian). Cultul dispunea de un seminar teologic la București, deschis în 1974, cu o durată de 4 ani. Evoluția comunității penticostale este cea mai rapidă și interesantă: în 1940 existau 4.564 penticostali botezați, în 1948 – 60.000 adepți botezați sau nu, iar în anul 1965, numărul lor ajunsese la 38.766 membri. În 1982 cultul avea 120.720 membri și 47.735 aderenți[12].
Prin decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950 statutele de organizare și funcționare ale celor patru culte neoprotestante sunt validate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. O lună mai târziu, pe 13 decembrie, o delegație a celor patru culte solicită și primesc o audiență la Ministrul Culturii – Stanciu Stoian, în care prezintă o „moțiune” adoptată de organele de conducere ale cultelor evanghelice. În aceeași zi, delegația va fi primită într-o audiență cu președintele Consiliului de Miniștri – Petru Groza – care face referire la „importanța cuceririlor și reformelor democratice din țara noastră și forța crescândă a partizanilor păcii”[13] – reforme în plan religios, care, spera el, va aduce colaborarea strânsă a cultelor neoprotestante, cunoscute ca fiind un „focar” de rezistență.
În moțiunea prezentată, delegația neoprotestantă își arată recunoștința pentru validarea statutelor, pentru intrarea în legalitate și încetarea persecuțiilor la care au fost supuși înainte de 1944: „exprimăm […] sentimentele noastre de lealitate față de Republica Populară Română și de mulțumire față de Guvernul Țării, care […] ne-a recunoscut încă odată drepturile de manifestare religioasă”[14].
Regimul comunist se va erija în protectorul „cultelor oprimate”, cărora le-a oferit libertatea religioasă, încercând să le fidelizeze în acest fel. Cadrele regimului scriau în rapoartele lor (de exemplu Stanciu Stoian într-un raport din 1949) că aceste culte neoprotestante „se arată bucuroase de instalarea statului român democrat pentru că a recunoscut libertatea de practicare a cultului, libertate care le fusese interzisă înainte de 23 august 1944”.[15]
În perioada 1948-1960 vor avea loc nenumărate acțiuni dure împotriva persoanelor ce militau pentru libertate religioasă completă, ele fiind arestate, încarcerate sau având parte de „pedepse administrative”[16] – marea majoritate a neoprotestanților fiind închiși din motive religioase.
Pentru această perioadă, important este o notă a Departamentului Cultelor către Consiliul de Miniștri, din 18 decembrie 1959, intitulată „Despre creșterea cultelor neoprotestante și despre unele aspecte negative din activitatea lor”[17].
În nota Departamentului Cultelor se arată că aceste culte neoprotestante au organizat acțiuni „organizate pentru sporirea numărului de membrii și de intensificare a vieții religioase”[18]. Aceste acțiuni încununate de succes s-au făcut prin: înființarea de comunități locale dese (o comunitate trebuia să aibe 20 de credicincioși) cu număr redus de membri, existența unui aparat clerical „bine pregătit în ce privește prozelitismul”[19], crearea unui aparat educativ precum seminariile teologice sau școlile de învățământ pentru copii adepților, construcția caselor de rugăciuni. Prin aceste mijloace, aceste culte vor evolua foarte rapid din punct de vedere numeric; astfel, dacă în 1944, toate cele patru culte (adventist, baptist, penticostal și creștin după evanghelie) aveau circa 40.000 membri, numărul lor a ajuns în 1948 la 73.920 membri, iar la data notei, 192.621 se declarasera ca membri ai acestor culte[20]. Numărul comunităților locale (denumite și „parohii”) era în 1959 de 3.317, numărul „agitatorilor” (a se citi misionari) trecând de câteva mii, deși numărul pastorilor recunoscuți oficial era de doar 816[21]. Autoritățile comuniste observa că aceste culte neoprotestante au „de 15 ori mai mulți preoți și de peste 13 ori mai multe biserici”[22], ele beneficiind și de contribuții bănești pe care nu le înregistreaza, considerând chiar că adventiștii dispun de „o bază bănească anuală de peste 20 ori mai puternică decât a bisericii ortodoxe”[23]. Pastorii acestor culte sunt acuzați că îi fac pe enoriașii lor să considere că „problemele vieții reale și atributele cetățenești sunt […] lucruri secundare și trecătoare în raport cu grija permanentă de a-și asigura un iluzoriu loc în ceruri”[24], îndoctrinându-i prin „excesul de misticism pe care îl propagă”[25] că această calitate de membru la un cult neoprotestant trebuie să fie „factorul primordial al existenței lor”[26].
În notă este precizat și ritmul de creștere al acestor culte: dacă între 1948-1954 ele vor primi, anual, 16.600 membri, el va scădea între 1955-1958, ajungând la doar 4.750 credincioși noi anual. Un motiv al acestei scăderi de aderența a reprezentant-o, printr-o altele, terminarea organizării Corpului Împuterniciților și al inspectorilor generali de culte[27].
Un alt motiv al expansiunii numerice este considerat regimul organizatoric mai favorabil, exprimat prin statutele cultelor. Dacă în cazul cultelor istorice, o parohie deservește aproximativ 1.000 de credincioși, la cultele neoprotestante s-a admis principiul unităților de bază (biserici sau comunități), pe baza asocierii unui număr minim de 20 de enoriași[28]. În notă se prezintă și o statistică oficială: cultele istorice au o biserică la 984 credincioși și un „deservent” (pastor sau preot) la 1.216 persoane, cultele neoprotestante au o casă de rugăciuni la 81 de adepți și un deservent la 94 enoriași[29].
Pentru a opri aceste creșteri s-au luat câteva măsuri: încă din 1958, aceste culte au fost convinse să nu mai accepte noi serii de elevi la seminariilor lor teologice, cultele nu mai pot cumpară imobile pentru a deschide biserici, actele de cumpărare nefiind legalizate sau introducerea unor forme legale de trecere de la un cult la altul. În scurt timp se va impune arondarea bisericilor, pentru a reduce numarul lor și al deservenților.
Cultele neoprotestante au reprezentat de-a lungul regimului comunist un posibil factor de rezistență anti-comunistă, astfel că autoritățile comuniste au încercat să „combine” reacțiile anti-religioase contra acestor culte cu perioadele de „bunăvoință” prin care le acordă diferite libertăți. Totuși, aceste culte au rezistat de-a lungul dictaturii și continuă să crească numeric și în ziua de azi.
Bibliografie:
1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006;
2. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005;
3. Bochian, Pavel, Viața unui pastor din România
NOTE
[1]Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR – secția Administrativ-Politică, dosar 50/1948, f. 12;
[5]Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005, p. 350;
Partajează asta:
Teologia Reformatorilor de Timothy George
,Teologia Reformatorilor” a apărut sub auspiciile Centrului pentru Studii ale Reformei din cadrul Institutului Biblic ,,Emanuel” din Oradea. Această editură îşi propune ,,prin publicarea unor cărţi relevante din spaţiul reformat actual” să ,,consolideze cunoaşterea privitoare la convingerile reformate din domeniul teologic, istoric, etic şi spiritual, prin studii aprofundate despre Reformă şi, de asemenea, să ofere posibilitatea participării la colocvii de specialitate, să stimuleze dialogul interdenominaţional, săîncurajeze cercetarea arhivelor istorice ale influenţelor reformate din ţara noastră etc.”
Autorul cărţii este un cunoscut teolog protestant, Timothy George, decan al Facultăţii de Teologie Beeson din cadrul
Universităţii Samford, America, doctor în teologie la Universitatea Harvard şi profesor de teologie dogmatică şi istorică la cele mai renumite universităţi americane. El este ,,un gânditor de necontestat în domeniu” care a reuşit să rezume în paginile cărţii sale istoria celor mai importante evenimente ale secolului al XVI-lea.
Secolul al XVI-lea este plin de frământâri religioase ce ,,vor zgudui temeliile creştinismului apusean, lăsând biserica divizată în permanenţă”. Cultura apuseană a acestui secol este dominată de umanism, ,,mişcare intelectuală care a avut ca scop reformarea societăţii prin aplicarea antichităţii clasice vieţii contemporane.” Acest curent a stat la baza Renaşterii şi a Reformei – ,,împlinirea teologică a Renaşterii”. Reforma este consecinţa abuzurilor din Biserica Apuseană, în special a amestecului papalităţii în problemele politice ale statelor, fiind ,,martora înfiinţării statelor naţionale moderne”, considerată de istoricii contemporani ,,prototipul revoluţiilor din secolul XX”.
,,Teologia reformatorilor” cuprinde biografiile celor mai de seamă teologi protestanţi ai secolului al XVI-lea: Martin Luther, Huldrych Zwingli, Jean Calvin, Menno Simmons, prezentând principalele elemente ideologice ale Reformei în gândirea celor patru teologi apuseni.
În concepţia autorului, istoria îl recunoaşte pe Martin Luther (1483-1546) ca pe iniţiatorul curentului reformator. ,,Protestantismul s-a născut din lupta pentru doctrina justificării numai prin credinţă. Pentru Luther aceasta nu era pur şi simplu o doctrină printre altele, ci ,,rezultatul tuturor doctrinelor creştine”.” Celebrul reformator şi-a construit întreaga ideologie în jurul ideii de justificare numai prin credinţă – sola fide, ce constă în faptul că omul se mântuieşte numai prin credinţă, necontând faptele sale. Prin aceasta, Luther a reuşit să se elibereze de ,,povara imposibil de purtat a justificării de sine” în faţa propriei conştiinţe.
,,Reconciliere între dogma creştină şi filozofia greacă”, justificarea numai prin credinţă a dat naştere conceptelor de sola gratia, predestinaţie, sola scriptura, Biserica – comuniunea sfinţilor, preoţia tuturor credincioşilor şi multe altele. Sola gratia (numai harul) susţine că ,,omul poate fi eliberat din robia păcatului numai prin har, căci fără har omul nu are o raţiune sănătoasă şi nici o voinţă bună”. Strâns legată de sola gratia, doctrina despre predestinaţie introduce ,,robia liberului arbitru” şi ,,eterna alegere şi predestinare a lui Dumnezeu”, ,,restrângând scopul ispăşirii la cei aleşi: ,,Hristos nu a murit absolut pentru toţi”. Prin aceasta, Luther împarte lumea creştină în cei aleşi de Dumnezeu şi cei respinşi de El, motivându-şi ideologia prin cuvintele: ,,Lăsaţi-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu”.
Sola scriptura (numai Scriptura) s-a născut din protestul la adresa Bisericii Catolice: ,,Principiul sola scriptura intenţiona să salveze autoritatea Scripturii de dependenţa servilă faţă de Biserică”. Prin sola scriptura, Luther ,,a respins teoria celor două surse ale Tradiţiei”, şi mai precis a renunţat la tradiţia ,,extrabiblică, orală, care îşi are originile în instrucţiunile pe care Iisus le-a dat ucenicilor după Paşti şi care a fost transmisă de-a lungul generaţiilor prin magisteriul Bisericii (N.R. prin succesiunea apostolică)”.
,,Luther a dezvoltat o doctrină extrem de nuanţată despre Biserică”. Astfel, el ,,a localizat continuitatea Bisericii nu în succesiunea apostolică, ci în succesiunea adevăraţilor credincioşi, care merge înapoi până la Adam”, această doctrină culminând cu afirmaţia că ,,Biserica este comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, ce cuprindea pe toţi cei predestinaţi” şi ,,toţi cei care cred în Hristos sunt sfinţi.” Mai mult, Luther ridică la rang de sacrament predica: ,,Închinarea protestantă era centrată în jurul amvonului şi al Bibliei deschise, cu predicatorul stând în faţa adunării, nu în jurul unui altar, cu preotul administrând un ritual semisecret.”
Celebrul reformator atacă şi ,,sistemul sacramental al catolicismului medieval (N.R. Sfintele Taine ale Bisericii), păstrând ca autentice doar două sacramente: botezul şi sfânta împărtăşanie.” Este de notat că opiniile lui Luther despre cele două Taine ale Bisericii nu coincid cu dogma ortodoxă. De exemplu, el susţine că ,,botezul lucrează la iertarea păcatelor, ne eliberează de moarte şi de diavol şi dă mântuire veşnică tuturor celor care cred acest lucru.” ,,Pentru Luther, botezul este legiferarea doctrinei despre justificarea numai prin credinţă.”
Apogeul doctrinei luterane îl constituie ,,preoţia tuturor credincioşilor”, conform căruia ,,fiecare creştin este preotul altuia şi cu toţii suntem preoţi unii altora”. ..Luther s-a rupt definitiv de divizarea tradiţională din sânul Bisericii în două clase, cler şi laici. Fiecare creştin este un preot în virtutea botezului său.” şi mai mult decât atât, ,,ritul ordinării (N.R. hirotonia) nu conferă un caracter permanent celui ordinat.”
Huldrych Zwingli
Al doilea teolog protestant prezentat de autor este Huldrych Zwingli (1484-1531). ,,Zwingli a fost atât pastor, cât şi patriot, un teolog, dar şi un politician.” El afirma că ,,trezirea religioasă implică reformă politică”. Ca şi Luther, Zwingli a susţinut conceptele de sola gratia, sola fide, sola scriptura, predestinaţia şi a luptat, mai mult decât predecesorul lui, împotriva ritului Bisericii. Astfel, el a fost un iconoclast convins, a luptat împotriva cinstirii sfinţilor şi ,,a atacat liturghia Cinei Domnului ca fiind ,,o lucrare blasfemiatoare, chiar lucrarea antihristului. Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a dat-o doar ca mâncare şi ca o amintire a suferinţelor şi a legământului Său.” În urma protestelor sale vehemente, icoanele au fost scoase din biserică în iunie 1524, iar liturghia a fost ,,abolită doar în Săptămâna Mare a anului 1525”.
Ca politician, Zwingli era adeptul conlucrării dintre Biserică şi Stat până într-atât încât susţinea revenirea la modelul rege-profet din Vechiul Testament. El ,,şi-a asumat rolul de profet al oraşului Zurich.” Mai mult, Zwingli credea că Biblia învaţă că preoţii trebuie să fie subordonaţi magistraţilor (N.R. conducătorilor laici ai oraşului)”. Protestantismul s-a născut ca urmare a nesfârşitelor abuzuri ale Bisericii Catolice şi a fost întreţinut de puterea laică, ca mijloc de a scăpa de amestecul papalităţii în treburile Statului.
În ce priveşte Tainele Bisericii, Zwingli ,,nega cu hotărâre că botezul are puterea să îndepărteze vina păcatului originar”, el negând, de fapt, starea căzută din dar a omului.
Jean Calvin (1509-1564) face parte din a doua generaţie de reformatori. El a reînviat protestantismul, punându-i bazele dogmatice. Extrem de erudit, cunoscător al limbii latine, greacă, cu studii de teologie nominalistă şi scolastică, de avocatură şi literatură clasică, el scrie ,,Institutele religiei creştine”, ,,comoară a dogmaticii protestante”. În această carte, Calvin reuşeşte să expună clar principiile protestante în şase capitole dintre care unul este închinat ,,combaterii celor cinci sacramente false” (N.R. Mirungerea, Preoţia, Cununia, Spovedania, Sfântul Maslu). El susţine întreaga ideologie a lui Luther: sola fide, sola gratia, sola scriptura, predestinaţia, acordând o mai mare importanţă conceptului de providenţă.
Cel de-al patrulea teolog prezentat este Menno Simons (1496-1561), ,,cel mai important conducător al grupării anabaptiste din cadrul Reformei radicale”. Reformatorii radicali au fondat ,,grupări religioase novatoare, care nu se încadrează nici în Bisericile catolice, nici în cele protestante”, dând naştere la trei ramuri: anabaptiştii, spiritualiştii şi raţionaliştii evanghelici. Spre deosebire de protestanţi, ,,aceştia din urmă chiar puneau sub semnul întrebării dogmele trinitariene şi hristologice tradiţionale ale Bisericii primare”. Autorul denumeşte aceste curente ca fiind ,,o reformă a Reformei” sau ,,o corectare a corectării catolicismului”.
Menno Simons
Menno Simons nu era de acord cu sola fide şi nici cu predestinaţia. În schimb, susţinea cu tărie sola gratia şi sola scriptura, acceptând şi ,,scrierile apocrife ca fiind canonice”. Anabaptiştii au vehiculat, de asemenea, diverse erezii 
hristologice ca: ,,Hristos şi-a adus propriul trup din cer”, ,,Hristos nu a luat nimic din substanţa Sa de la Maria”. În ce priveşte Tainele Bisericii, ei afirmau că ,,nou-născuţii nu sunt capabili de credinţă şi de pocăinţă, de aceea nu trebuie botezaţi”, rebotezându-i pe adepţi la maturitate, fapt care le-a atras numele de anabaptişti. Şi Simons avea aceeaşi opinie aberantă despre Euharistie, ca şi înaintaşii lui: ,,mâncarea pâinii şi a vinului se identifică cu participarea în trupul şi sângele lui Hristos şi prin împărtăşanie, creştinii sunt făcuţi carne din carnea Sa, os din oasele Sale”, negând practic prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Timothy George a ales inspirat cele patru figuri ale protestantismului: Martin Luther, mare predicator german, Huldrych Zwingli, politician elveţian, Jean Calvin, erudit teolog francez şi Menno Simons, pastor olandez, cuprinzând astfel întreg spaţiul protestant. Autorul se conformează tradiţiei protestante, prin aceea că foloseşte metoda inductivă pentru cercetarea ştiinţifică, ca şi scolastica (,,aplicarea metodelor raţiunii la datele oferite de revelaţie”). El este un adept convins al ideilor protestante şi promovează ideologia ecumenistă actuală, punctând de alocuri conceptele acesteia.
Prin această carte, protestantismul face un prozelitism subtil, speculând fin umanismul contemporan. Excelent scrisă, cartea oferă cititorului o istorie a curentelor reformatoare, îngustimea de vederi tipic protestantă şi ignoranţa crasă în ceea ce priveşte teologia răsăriteană (Autorul nu face nici cea mai mică referire la teologii ortodocşi sau la Tradiţia bizantină). Relevantă, teologia protestantă arată unde conduce necunoaşterea credinţei: cei care nu-şi cunosc credinţa pot sfârşi ca Luther şi ceilalţi.
Această carte, care expune atât de bine teologia reformatoare, ne îndreptăţeşte încă o dată să considerăm o ruşine dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi protestantism. ,,Raţiunea umană este întotdeauna egocentrică” a spus Luther.
Costin Tudor
Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999
Sursa : http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/noutati-editoriale/1287.html
Partajează asta:
Nicolae Steinhardt despre Perfectiune si Politica
Despre “utopia perfectiunii”, N. Steinhardt spunea ca “este o utopie primejdioasa, ca orice utopie. In lumea pacatului perfectiunea nu se incheaga. Regimurile care fac din ea un scop ajung in cele din urma la tiranie si oroare, la
bãi de sânge, opresiune, intoleranta, inchisori, torturi ci lagare. In asemenea regimuri se ajunge inevitabil la fericirea obligatorie, impusa de politie si de codul penal. Antidotul: constiinta limitelor si a relativitatii, aspiratia spre o imperfectiune cat mai putin rea, singura cu putinta aici.”
Observația de mai sus nu trebuie citita ca o simpla remarca bazata pe o tragica experienta personala intr-un regim comunist. Chiar si asa, mesajul ei este profund. Realitatea este insa ca observatia contine in nuce o intreaga filosofie politica. Sau mai bine zis, o ilustrare magistrala a modului in care o tema teologica este continuata -prin implicatiile sale- in planul gandirii politice. Dacă elaboram ideea, vedem cum opereaza logica teologica a temei pacatului originar si a imperfectiunii umane, cand trece granita, in sfera politicului. Urmarind aceasta logica in desfasurarea ei, lucruri si atitudini ce tin de mundanul politic capata o noua semnificatie.
Sursa: Dragoș Paul Aglică pe http://www.contributors.ro/fara-categorie/n-steinhardt-despre-perfectiune-si-politica/
Partajează asta:
Pamflet care circula printre functionarii Ministerului Cultelor în anul 1946
Un personaj central al primilor ani ai comunismului în zona cultelor este preotul Burducea. Fost legionar, acesta a îmbrăţişat noua ideologie foarte rapid, punându-se la dispoziţia noii puteri, ajungând Ministru al Cultelor.
Iată ce versificări circulau în epocă la adresa acestuia:
„Ce mai faci?” „Ce să fac, ca Burducea, / Şi cu steaua, şi cu crucea” sau „Când cu steaua, când cu crucea”.
Apoi, cu trimitere la trecutul său legionar: „Popa-i mare hoţ, licheaua, / Nu-i cu crucea, e cu steaua” (Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947 (Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2004),p. 16.)
De asemenea, circula şi următoarea ghicitoare:
„E unic în Europa, / Uite popa, nu e popa. / Poartă rasă, nu-i de rasă / Şi de cruce nu se lasă, / Dar la stea închină crucea. / Ăsta cine e? / Burducea” (Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947 (Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2004),p. 111).
Burducea a fost ţinut în funcţie şi pentru că era şantajabil, ştiindu-se că îndreptase spre parohia sa fonduri în mod nejustificat. Cu un asemenea reprezentant la culte, comuniştii nu aveau mari probleme.
SORIN BOCANCEA, „Dincolo de actualele mituri. Biserica Ortodoxă în primii ani ai regimului comunist din România”, în revista Sfera Politicii, vol. XIX, nr. 16 (160), iunie 2011.
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/160/art14-Bocancea.php
Citește și
Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“
Partajează asta:
Preotul Constantin Burducea – „când cu steaua, când cu crucea“
Un articol de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina
Constantin Burducea
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în mediul politic bucureştean, circula o butadă despre ministrul cultelor din noul guvern Petru Groza, preotul Constantin Burducea: „- Ce mai faci?/- Ce să fac, ca Burducea. / Când cu steaua, când cu crucea”. Evident că aceasta fusese lansată de cercurile politice ale partidelor istorice care se conturau într-o opoziţie tot mai înverşunată la adresa Partidului Comunist şi a sateliţilor săi politici. În fapt, reflecta oportunismul multor români, care încercau să-şi găsească loc sau să li se uite antecedentele legionare interbelice în noul context politic din România. Dar cine era preotul Burducea? Era originar din Năenii Buzăului, iar după absolvirea Seminarului Teologic de la Buzău a urmat Teologia la Chişinău. Îl are ca îndrumător la licenţă pe profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, după care este hirotonit preot. Cu sprijinul ministrului liberal C. Angelescu, este numit paroh al Bisericii Progresul, de lângă Bucureşti. Încearcă să-şi facă loc în mediul politic naţional-cuzist, apoi din septembrie 1940, ca mulţi alţi oportunişti, încearcă să se afirme în Mişcarea legionară, însă fără succes. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial avea să-i aducă notorietatea în mediul politic românesc. În timpul bombardamentelor Aliaţilor asupra Bucureştiului din vara lui 1944 îl adăposteşte pe fostul său profesor Constantinescu-Iaşi, care de acum era văzut ca viitor om politic. Aşa se face că, la iniţiativa acestui profesor, alături de alţi clerici, preotul Burducea se raliază mişcării preoţeşti „democratice”, ca o contrapondere la activitatea vechii asociații generale a preoţilor. Prezenţa la înscăunarea patriarhului Alexei al Moscovei, apoi decesul liderului mișcării preoțești, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-au netezit calea preotului Burducea pentru a ajunge preşedintele Uniunii Preoţilor Democraţi şi ministrul cultelor la 6 martie 1945. Preotul Burducea nu va putea păstra multă vreme aceste funcţii, atât din cauza iniţiativelor sale extrem de radicale în relaţia cu Patriarhia Română și confraţii de slujire, cât şi a rivalităţilor care se pronunţau tot mai mult în culisele puterii comuniste. Oficial, toate organizațiile politice afiliate Partidului Comunist erau aliate în drumul pentru cucerire
a puterii în statul român, însă erau lideri cu veleităţi tot mai individualiste de afirmare a loialităţii faţă de „marele aliat de la Răsărit”. Burducea era văzut ca omul lui Constantinescu-Iaşi. Nu era bine văzut însă de Petru Groza, care prin organizaţia sa, „Frontul plugarilor”, încerca să convingă tot mai mulţi clerici de necesitatea sprijinirii guvernului pe care îl conducea.Din acest motiv a iniţiat organizarea unui congres al „preoţilor democraţi”, care s-a ţinut la Bucureşti, în octombrie 1945 şi într-un context politic nefavorabil dominat de greva regală. Manifestarea a fost un eșec total, clericii fiind într-o prezenţă foarte mică, ceea ce a dat de înţeles că preoţii români nu aderă la politica guvernului Petru Groza. Eşecul s-a datorat mai ales din cauza unei participări minimale şi chiar a dezavuării exprimate neoficial de către patriarhul Nicodim. Groza nu şi-a atins scopul, dar a considerat că vinovat de eşec este chiar organizatorul: ministrul Burducea. În contextul încheierii grevei regale şi în acordul reprezentanţilor marilor puteri pentru aducerea în guvern a unor lideri ai partidelor istorice, în martie 1946, ministrul Burducea a fost demis. Groza trebuia să-şi asigure un sprijin al preoţilor români pentru alegerile care se pregăteau în toamna lui 1946. După această debarcare, preotul Burducea s-a retras la Parohia Progresul. Însă, pentru că întreţinea relaţii cu Legaţia Franţei, a fost urmărit de Siguranţă şi chiar i s-a înscenat un dosar penal. Cu toate acestea, în august 1948, el reuşea să fugă, împreună cu familia, în Iugoslavia titoistă, de unde, cu sprijin american, să fie internat într-un lagăr de lângă Roma. Prin 1956, în documentele Serviciilor Secrete era semnalat în Buenos Aires, pentru ca zece ani mai târziu să fie în Venezuela. Din documentele de arhivă nu reiese cum şi unde a activat sau când a decedat.
Partajează asta:
Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942)
Emy Răduț prezintă pe blogul său un document care atestă trecerea lui Simion Man de la confesiunea ortodoxă la cea baptistă. Nu știu dacă este aceiași persoană cu pionierul credinței penticostale despre care scrie Vasilică Croitor, când și cum a trecut la denominațiunea penticostală, însă consider acest document relevant pentru istoria comunităților evanghelice din România.
Indubitabil acest certificat este un document istoric care vorbește despre modalitatea în care o persoană putea trece de la un cult la altul, în speță de la cel ortodox la cel baptist în anii 40 ai secolului XX.
Certificatul este din 14 martie 1942, iar în partea de jos scrie Nagyvárad (Oradea). Aceste informații coroborate cu trimiterea la legislația religioasă maghiară (legile din 1868 și 1895) și la textul bilingv (maghiar-român) fac trimitere la situația Oradei în anul 1942 care a fost cedată Ungariei prin al doilea Dictat de la Viena din 30 august 1940.
Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena. (Wikipedia)
Menționăm și faptul că denominațiunea baptistă era recunoscută ca și cult religios în Transilvania cât timp aceasta era parte a Imperiului Austro-Ungar și probabil și în perioada septembrie 1940-1944. Acest fapt a determinat pe liderii baptiști care s-au aflat la conducerea Uniunii Baptiste în perioada interbelică să militeze pentru recunoașterea statului de cult religios în virtutea recunoașterii acestui statut în Transilvania și după unirea din 1918 (probabil până în 1928 când este promulgată legea cultelor) fără ca demersul lor să aibă finalitatea dorită.
Un alt amănunt interesant este faptul că în 1942 și ulterior în 1943 baptiștii sunt scoși în afara legii situație care durează până în august 1944.
Prezentăm mai jos documentul împreună cu comentariul lui Emy Răduț așa cum l-a publicat acesta.
Recent fratele Simion Man a trecut în veşnicie (13 mai 2012) la vârsta de 99 ani. Considerat cel mai bătrân pastor penticostal, prezentăm mai jos un document din 1944 cu ieşirea sa din cultul ortodox şi trecerea la cultul baptist:
Documentul mi-a fost oferit de pastorul Vasile Bel din Rohia (Maramureş)!
Sursa: http://emyradut.blogspot.com/2012/05/simion-man-baptist.html
Update
Conform informațiilor primite de la Emanuel Răduț (informații primite de la pastorul Vasile Bel), Simion Man la care face referire certificatul este una și aceiași persoană cu pastorul penticostal la care am făcut referire în articol.
Partajează asta:
Răsfoiește online revista Crestinul Azi nr 2/2012
Grație disponibilității Uniunii Baptiste și a muncii depuse de către redactorul șef al revistei, Ruben Ologeanu, de acum puteți citi online Revista Creștinul azi. Pentru aceasta trebuie să aveți instalat Flash Player.
Trecerea de la o pagină la alta se face prin executarea unui click cu mouse-ul în colțul dreapta jos sau sus al revistei pentru citirea în ordine crescătoare a paginilor sau în colțul din stânga jos sau sus pentru a vă întoarce la o pagină citită anterior.
Click pe fotografie pentru a citi revista on-line
Sursa: http://revistacrestinulazi.ro
La paginile 16-17 puteți citi articolul intitulat Sărbătoarea Paștelui în atenția organelor de Partid iar la paginile 18-19 un material de Ioan Bunaciu despre Cenușe Teodor în cadrul seriei File de istorie.
Partajează asta:
Top 10 surse de știri internaționale în domeniul religiei
Revista Semnele timpului a alcătuit o listă a celor mai cuprinzătoare 10 surse internaționale de știri din domeniul religios. „Criteriile de alcătuire a listei nu au luat în calcul popularitatea site-urilor, ci mai degrabă importanța subiectelor abordate, atenția acordată domeniului religios și claritatea editorială a textelor.”
Religion News on the Web | The Pew Forum
Sursa: http://www.semneletimpului.ro
Partajează asta:
Armand Puig, Iisus un profil biografic
Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui ARMAND PUIG, Iisus un profil biografic (Bucureşti: Meronia, 2006).
Armand Puig, născut în 1953, este preot catolic, profesor şi decan al Facultăţii de Teologie din Barcelona. În 1982 a luat doctoratul având-ul preşedinte de comisie pe cardinalul Joseph Ratzinger, actualul Papa Benedict al XVI-lea. A mai publicat numeroase lucrări cu tematică exegetică şi istorică. Cartea Iisus un profil biografic este foarte cunoscută în rândul cititorilor de literatură creştină, în special în rândul catolicilor.
Primele pagini ale ediţiei în română a episcopului Sofronie, dau un avânt cititorului. Sunt nişte cuvinte care motivează pe cel ce a luat cartea în mână, să nu o lase, până nu o citeşte toată. Cititorul va porni cu avânt citirea acestei cărţi.
Lucrarea este elaborată dintr-o perspectivă amplă, şi îmbină cercetarea istorică, analiza exegetică şi reflecţia spirituală. Cercetarea istorică excelează, datele fiind multe şi importante. În ce priveşte partea exegetică, rareori autorul aduce în discuţie termeni greceşti, iar în ce priveşte partea spirituală, nu e chiar o lucrare care să atingă prea mult inima omului (Cea mai mare compasiune e provocată de partea finală a vieţii Domnului Isus, şi anume: Răstignirea).
Partea predominantă a stilului însă, este cea istorică. În diferite cazuri, autorul intră în explicaţii teologice, unde se vede clar stilul catolic de interpretare a Sfintelor Scripturi. Astfel, el consideră că Dumnezeu e tatăl tuturor oamenilor (în timp ce Domnul Isus a afirmat că cei răi au ca tată pe diavolul); în dezbaterea decalogului evită categoric să discute porunca a doua, (care ar fi demolat întreaga doctrină romano-catolică a iconografiei şi a închinării la sfinţi), şi în locul celei de-a doua porunci, o înlocuieşte cu porunca iubirii aproapelui; când dezbate problema fraţilor Domnului Isus, e unul din puţinele momente când dă variante multiple, dar, deşi nu are temei biblic, totuşi acceptă varianta catolică, şi anume: virginitatea permanentă a Mariei, concluzionând că fraţii Domnului ar fi copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară.
Când intră strict în prezentarea vieţii Mântuitorului, autorul bombardează tot ceea ce aduce în discuţie prin versete Biblice dar şi prin citate din Scrierile Iudaice: Mişna, Talmudul, sau scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. Acesta poate fi considerat un punct forte. Dacă cititorul va fi atent şi va citi toate referinţele date de autor, va observa că în paralel cu cartea, va citi(cu foarte mici excepţii) toate cele 4 Evanghelii Canonice. Acest lucru va necesita o durată foarte lungă pentru citirea cărţii respective, şi aceasta, în jur de aproximativ 60-70 ore.
Cartea, este o carte foarte complexă, şi aşa cum spune şi titlul ei, Îl are în centru pe Mântuitorul, Isus Hristos.
Înainte de orice, autorul începe prin a prezenta multitudinea izvoarelor care vorbesc despre Isus Hristos, atât izvoare creştine, cât şi iudaice sau păgâne, informaţiile fiind consistente, arătând că omenirea nu e străină de existenţa Domnului Isus. Aceste informaţii aduc un punct forte cărţii, însă ca un punct slab al cărţii în ansamblu, este că aduce foarte puţine date din scrierile părinţilor bisericii, care au şi ei totuşi un cuvânt de spus prin literatura bogată şi diversificată pe care au scris-o.
Un următor pas, până să înceapă biografia Domnului Isus, cartea conţine importante resurse referitoare la perioada intertestamentară, la contextul întrupării Domnului Isus. Astfel, sunt discutate într-un mod serios câteva din localităţile razei de acţiune a Domnului Isus, diferitele partide religioase iudaice (Fariseii, Saducheii, Esenienii), dar şi alte evenimente petrecute în Iudeea, înaintea naşterii Domnului Isus. Autorul aduce în discuţie şi contextul robiei romane în care se afla la acel moment poporul evreu şi face într-un mod interesant trecerea de la Ioan Botezătorul la Domnul Isus.
După ce discută contextul naşterii Domnului Isus, autorul aduce investigaţii cu privire la ucenici, la persoanele care îl înconjurau pe Domnul Isus. Este relatată viaţa Mântuitorului, evenimentele la care a luat parte, şi cum se raporta Domnul Isus la Lege şi la datinile şi obiceiurile de atunci ale evreilor. Autorul îl prezintă mai mult ca un Rabin pe Isus, decât ca Fiu al lui Dumnezeu. De altfel nu pomeneşte prea mult despre statutul de Domn al Acestuia.
Lucrarea prezintă viaţa Mântuitorului într-o ordine cronologică, şi dezbate evenimentele majore ale vieţii Lui (deşi multe evenimente autorul le repetă, când într-un capitol, când într-altul): Naşterea, trăirea în plinătatea ascultării, minunile (deşi le prezintă destul de haotic), patimile, moartea, îngroparea şi învierea.
În concluzie, cartea este bună, şi recomandabilă pentru citit, dar e mai mult ca o sursa istorică. Este o carte complexă, care aduce la lumină lucruri noi (neştiute poate până la citirea cărţii). Ar fi interesant să se insiste pe capitolele 2, 3 şi 6 (acesta părând a fi cele mai interesante, plăcute, şi bine structurate)
.
Partajează asta:
Zenovie Pâclișanu, Biserica și Românismul
Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui Zenovie Pâclișanu, Biserica și românismul, Cluj-Napoca: Galaxia Gutenberg, 2005.
Zenovie Paclisanu, preot greco-catolic, s-a născut în anul 1886 în comuna Straja din județul Alba. Face studiile
teologice la Blaj iar specializarea la Institutul Catolic Augustaneum din Viena, unde obține și doctoratul. De-a lungul vieții, a ocupat funcții importante, de la Director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până la rangul de prelat Papal, iar mai apoi a fost numit în funcția de vicar general mitropolitan al credincioșilor Greco-Catolici din Muntenia, Oltenia și Moldova. În anul 1958 a murit în mâinile celor care îl torturau.
În cartea sa, Biserica și Românismul, autorul prezintă un studiu istoric bine documentat cu privire la credința creștină de pe meleagurile României, starea bisericească românească, condițiile de desfășurare a vieții mănăstirești, prezentând unele detalii importante, și accentuând puternic “durerea” sa, și de altfel o dilemă bisericească națională: “De ce România este o țară Creștină de credința Ortodoxă și nu Catolică?”
El prezintă lipsa de statornicie a Credinței românești, datorată influențelor slavonice, iar mai apoi grecești. România nu dispunea de cărți scrise în limba națională, singurele cărți liturgice de care dispunea fiind cărți în limbi slavonești, fiindcă nu aveau posibilitatea de a aduce cărți grecești din Constantinopol sau cărți latinești din Roma. Astfel a fost introdusă în lumea bisericească românească, limba Slavonă, care a stăpânit viața românească intelectuală.
Autorul scoate la iveală însă și alte variante ale folosirii limbii Slavone în slujba bisericească românească, și nu își impune crezul său, el insistând mult pe acest subiect, deoarece îl consideră vital pentru evoluția credinței creștine în România, dar și evoluția țării întregi.
Prin prezentarea cronologică a ideilor, autorul nu uită să puncteze și apariția primelor mitropolii din Muntenia și Moldova (sec. al XIV-lea), mitropolii care urmau situația ierarhică din Constantinopol. Dezamăgirea autorului este dată și de influența puternică pe care grecii au exercitat-o după slavonism asupra României.
Citând istoria, autorul afirmă că între secolele XVII-IXX Biserica românească a cunoscut foarte puternic extinderea grecismului. Lideri religioși greci au invadat România, și numărul clericilor greci așezați în țările Române fiind, metaforic vorbind, fără sfârșit. Problema grecismului era că ei se manifestau într-un mod deloc biblic. Mărturiile spun că ei erau lacomi și hrăpăreți, nu se însuflețeau deloc pentru idealurile și cultura românească, aceasta având de suferit enorm de mult, deoarece neamul românesc nu trăgea niciun folos din monasticism. Alte mărturii susțin că stareții aveau averi private, făceau negoțuri, practicau camăta, stăteau în afara mănăstirii, primeau măicuțe în mănăstiri, primeau în interior persoane care nu erau călugărițe, foloseau documente false pentru câștigarea de averi, etc.
Românii ajunseseră să fie indignați de atitudinea grecilor. Ei credeau că mănăstirile au fost centre puternice culturale din care ieșea lumina asupra neamului; însă atunci când s-au uitat cu băgare de seamă, în loc de muncă culturală spornică și febrilă, și în loc de idealism creștinesc, s-a găsit exact opusul, și anume întuneric și o ignoranță înspăimântătoare.
De la o asemenea conducere de mănăstiri, cultura românească nu putea să aștepte prea mult. Astfel, de-a lungul istoriei au fost multe încercări de a scoate egumenii (stareții) greci, și de a româniza mănăstirile, multe dintre încercări fiind eșuate datorită gradului ridicat de incultură. Aceasta era o problemă asupra tuturor regiunilor românești: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Muntenia, Dobrogea.
Chiar dacă într-un final România a scăpat de conducerea grecească din cadrul mănăstirilor, aceștia au lăsat urmări, iar România de astăzi trebuie să le sufere și să le poarte consecințele. Autorul încheie cartea sa într-un mod optimist, afirmând că DA!, Biserica Românească va fi una adevărată așa cum trebuie, după rânduiala lui Isus Hristos.
Istorie Evanghelica 