Arhive categorie: Protestanţi

INTERVIU CU VISKY FERENC

De Marius Silvesan pe 04/02/2013 | Lasă un comentariu

Un interviu interesant anunțat AICI de la Teofil Stanciu

Publicat în: Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Mass-media, Protestanţi, Religie, Securitatea, Video | Etichetat: Ferenc Visky, Forumul Civic Creștin

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand

De Marius Silvesan pe 26/10/2012 | 3 comentarii

Preotul şi enoriaşul

Pastorul Richard Wurmbrand, evreu creştinat de un ţăran din apropierea Braşovului, işi petrecea nopţile in inchisoare in rugăciuni de mulţumire şi recunoştinţă. După ora stingerii predica in şoaptă in spiritul celui mai pur adevăr, pentru că aici nu trebuia să mai ţină cont de episcop, de enoriaşi, ci numai de Dumnezeu, de sfinţi şi de ingeri.

Uneori meditaţiile sale erau intrerupte de bătăi uşoare in perete, care vesteau prezenţa unui om in celula alăturată. Prin intermediul unui cod de sunete sau prin limbajul morse, omul nu mai era singur, incepea să existe prin celălalt.

Inginerul radiofonist din camera vecină, după puţine cuvinte de introducere, a inceput spovada vieţii sale: „Aveam şapte ani când…” Prin alfabatul morse sau alte semne, oamenii comunicau prin pereţi, prin calorifer, işi transmiteau informaţii, se spovedeau, aflau veşti unii despre alţii.

Descoperiţi de gardieni, o luau de la capăt. Noi vecini, noi spovedanii. Aproape toate incepeau la fel: „Când eram copil…”, „Când eram la şcoală…”.

Intr-o dimineaţă, aflând că era vinerea mare, Wurmbrand a scris pe perete, cu un cui, numele lui Isus, pentru ca cei ce vor veni să aibă o speranţă. Gardianul s-a supărat şi l-a trimis la carceră. Două zile a stat intr-un dulap cu câteva găuri mici de aerisire şi una mai mare prin care primea mâncarea. Neputându-se rezema, simţea cum muşchii se zdrobesc şi labele picioarelor se umflă. Rugăciunea inimii, „Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, l-a ajutat să-şi oprească mintea să gândească şi trupul să simtă durerea.

Printre cei de la Securitate erau şi oameni credincioşi. Un sculptor tânăr, din cauza lipsurilor, s-a angajat la Securitate să-i bată pe deţinuţi, dar şi-a asumat riscul de a-i avertiza in privinţa informatorilor. Fiind suspectat, s-a hotărât să fugă din ţară, dar un gând interior l-a făcut să renunţe in ultima clipă şi să se predea. Ajuns in aceeaşi celulă cu Wurmbrand, a invăţat să-l iubească pe Dumnezeu şi să se elibereze de sentimentul de vinovăţie.

In timp ce se afla la Spitalul Văcăreşti, pastorul a auzit din celula alăturată vocea unui bătrân: „Eu sunt Leonte Văcărescu. Dumneata cine esti?”. Leonte Văcărescu, unul dintre primii socialişti din România, sub guvernele burgheze a fost inchis pentru politica lui de stânga, iar sub comunişti pentru că era socialist. A pornit in viaţă cizmar, dar instruindu-se a invăţat să iubească frumosul. Ca să-i treacă plictiseala, in inchisoare ii plăcea să recite pasaje din Shakespeare. In privinţa religiei, impărtăşea concepţia marxistă şi anume că biserica, fiind de partea opresorilor, ii invăţa pe cei săraci să aştepte răsplata lor in ceruri. Potrivnic bisericii, el nu nega in fapt iubirea, dreptatea şi veşnicia lui Dumnezeu. Il considera pe Isus cea mai importantă fiinţă omenească, dar nu se putea gândi la El ca la un Dumnezeu. In urma multor discuţii cu Wurmbrand, pe patul de moarte ultimele lui cuvinte au fost: „Il iubesc pe Isus”.

Radu Mironovici, un alt coleg de suferinţă a lui Wurmbrand, se declara credincios creştin, dar tot timpul avea ceva de spus contra evreilor. Pastorul i-a pus mai multe intrebări: „Când luaţi sfânta impărtăşanie, oare pâinea şi vinul nu se transformă in insuşi trupul şi sângele lui Isus Cristos?” Răspunsul fiind „da”, pastorul a continuat: „Dar, Isus era evreu. Dacă vinul devine Sângele său, atunci vinul se transformă in sânge evreiesc, nu-i aşa?” Răspunsul a fost din nou „Da”.”Atunci cum puteţi să-i urâţi pe evrei?” N-a mai urmat nici o replică. Inainte de a fi mutat intr-o celulă indepărtată, Radu Mironovici i-a spus gardianului Tachici: „O parte din viaţa mea, care era greşită, a luat sfârşit. Am fost un creştin prea trufaş ca să-l urmez pe Cristos”.

In penitenciarul de la Craiova, micul Hogea Nasim invăţa despre Allah cel milostiv şi iertător şi se străduia să traducă in viaţa de zi cu zi acest precept. Pe un prici scund petrecea multe ore cu pastorul Wurmbrand, iar când povestea despre revelaţia profetului, chipul i se lumina. Spre surprinderea pastorului, despre Isus spunea că este un mare profet, dar nu-l recunoştea drept Fiul lui Dumnezeu.

Pastorul s-a straduit sa fie cat mai convingător. In sensul ordinii naturale, nici un creştin nu crede că Isus este fiul lui Dumnezeu. „Noi il numim Fiul lui Dumnezeu intr-un sens unic, ca având acelaşi caracter şi aceeaşi atribuţie cu ale Creatorului. El este fiul lui Dumnezeu fiindcă răspândeşte in jur dragoste şi adevăr ca nimeni altul”.”In sensul acesta sunt şi eu de acord”, a zis Nasim cu surâsul lui grav de musulman.

După cuvintele Sf. Pavel, iudeu cu iudeii, grec cu grecii, Wurmbrand s-a făcut marxist cu marxiştii şi musulman cu musulmanii, urmărind un singur scop: să trezească in toţi dragostea lui Dumnezeu.

Intr-o zi a sosit in curtea inchisorii părintele Suroianu, bucuros ca intotdeauna, deşi avea motive destule de mâhnire: o fiică impreună cu soţul ei fuseseră condamnaţi la 20 ani, unul dintre fiii săi murise in inchisoare, iar nepoţii fuseseră daţi afară din şcoli din cauza activităţilor „antistatale” ale părinţilor lor. Cu toate acestea, ii indemna pe toţi să fie bucuroşi pentru că „există un Dumnezeu in cer şi in inimă”. Salutul preotului era: „Pururea să vă bucuraţi”, el găsind cu uşurinţă motive de bucurie intr-o rază de soare sau o bucată de pâine. Impresionat de aura sa de sfinţenie, pastorul s-a dus să se spovedească la fel ca unui preot, deşi nu credea in taina spovedaniei, după cum singur afirma: „Chiar dacă nu credeam in spovedanie, i-am dezvăluit sentimentul meu de disperare şi păcate despre care nu vorbisem niciodată cu nimeni”.

In celula de la Târgu Ocna, a avut loc o intâlnire extraordinară intre doi oameni care, la un moment dat, s-au aflat unul in postura de călău, iar celălalt in cea de victimă. Cei doi, stareţul Iscu şi Vasilescu, veniseră amândoi bolnavi de la Canal. Vasilescu, un condamnat de drept comun, a fost repartizat şef in brigada preoţilor, pe care ii bătea până cădeau in nesimţire. Comandantul de la Poarta Albă, colonelul Albon, purtându-i pică, a dat ordin să fie bătut atât de crunt, incât acum era şi el pe moarte. Regreta şi plângea, la Canal nu-l cruţase nici pe stareţul Iscu, acum vecin de pat. Dimineaţa stareţul s-a apropiat de Vasilescu şi, incercând să-l liniştească, i-a spus: „Eşti tânăr, nu ţi-ai dat seama ce faci. Te iert din toată inima, iar dacă noi te iertăm te va ierta şi Cristos, care este mai bun decât noi”.După ce l-a spovedit şi l-a impărtăşit, stareţul a cerut să fie ajutat să ajungă la patul său. In timpul nopţii, s-au dus amândoi. „Si indaznesc sa cred – spune Wurmbrand – că s-au dus in rai ţinându-se de mână”.

In toate inchisorile intâlneai oameni care trăiau ajutându-se unii pe alţii intr-un fel cu totul neobişnuit. Pe patul de moarte, in ultima clipă, găseau resurse sufleteşti pentru a ierta şi a se impăca cu Dumnezeu.

„Dovada prezenţei lui Isus in Sfânta Euharistie ce o aveam asupra noastră in celulă, suplinind cu iubire neputinţele şi slăbiciunile noastre, am avut-o foarte viu simţită in penitenciarul din Galaţi”, sunt cuvintele părintelui Matei Boilă. Emoţionat işi aminteşte că in penitenciarul de la Galaţi, printre cei 130 de deţinuţi care se aflau in celulă, era şi generalul Stoicescu, foarte grav bolnav. Obosit de suferinţă, işi dorea foarte mult să-şi revadă fiii şi să le ceară să-l răzbune. Pentru că starea sănătăţii lui se agrava in fiecare zi, tânărul Matei dorea să-l pregătească pentru spovedanie şi impărtăşanie. Credinţa formală a generalului, faptul că gestul putea fi interpretat ca semn al apropierii morţii, il făcea să şovăie. Tot amânând, intr-o dimineaţă, gardianul a intrat in celulă şi i-a spus generalului să-şi facă bagajele. Cu sufletul plin de amărăciune, părintele povesteşte cum s-a rugat lui Isus, prin intermediul Maicii Domnului, să suplinească lipsa lui de iubire faţă de cel ce avea să moară fără Sfânta Impărtăşanie.

Atunci s-a intâmplat ceva unic in istoria temniţelor comuniste: gardianul a intrat in celulă şi a zis: «Boilă Matei, fă-ţi bagajul». Generalul era intr-o stare gravă de neputinţă, nu mai putea să meargă singur la toaletă, astfel că mizeria a răspândit un miros greu de suportat. Gardianul s-a hotărât să incalce regulamentul, potrivit căruia muribundul trebuia lăsat să moară singur, şi să-i ceară lui Matei Boilă să aibă grijă de general, fiind cunoscut faptul că el l-a ajutat şi inainte de a fi dus din celulă.

Chinuit de dureri, generalul rostea printre dinţi: „Mor pentru că acum două săptămâni un sergent m-a lovit in coastă”. Işi dorea să fie răzbunat de fiii săi. Pansându-i rănile, Matei Boilă il indemna să se impace cu Dumnezeu şi cu toată lumea. După două ore de frământare a rostit cuvintele: „Bine, il iert pe acest sergent, nu-l mai spune copiilor mei”. La scurtă vreme s-a stins din viaţă impăcat.

„Era seara târziu. Dimineaţa, după ce ne-am rugat impreună, i-am dat Sfânta Impărtăşanie. O pace dumnezeiască s-a lăsat asupra lui. Tot zbuciumul ultimelor zile a incetat. După trei ore de la impărtăşanie, a murit impăcat şi indrăznesc să spun, fericit, pe cât incape, aşa cum rar a fost in decursul vieţii sale zbucuimate”.

*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”

http://www.zf.ro

Articole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”

Publicat în: Comunism, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Protestanţi, Religie, Rezistență | Etichetat: Camelia Pop, Richard Wurmbrand

Lady Jane Grey, regina detronată, explică sacramentele la un interogatoriu ce avea să-i aducă moartea

De Marius Silvesan pe 22/09/2012 | Lasă un comentariu

La începutul anului 1554, Regina Maria I a trimis pe John de Feckenham să o convingă pe verişoara ei protestantă de numai 16 ani, Lady Jane Grey, de adevărul credinţei catolice şi să evite astfel pedeapsa cu

Lady Jane Grey (wikipedia)

moartea. Feckenham n-a reuşit, iar ea a fost decapitată în 12 februarie 1554.

Doar citiţi ce ştia şi ce putea fata asta la 16 ani:

După ce au discutat despre justificarea prin credinţă, au început să vorbească despre sacramente:

Feckenham. — Câte sacramente sunt?

Lady Jane. — Două; sacramentul botezului şi sacramentul Cinei Domnului

Feckenham. — Nu, sunt şapte.

Lady Jane. — Unde ai găsit asta în Biblie?

Feckenham. – Ei bine, vorbim mai încolo despre asta. Dar ce semnifică cele două sacramente ale tale?

Lady Jane. — Prin sacramentul botezului sunt curăţită cu apă şi regenerată de Duhul Sfânt, şi acea curăţire este o mărturie că sunt copilul lui Dumnezeu. Sacramentul Cinei Domnului oferit mie, este o pecete sigură şi o mărturie, că eu iau parte, prin sângele lui Cristos care l-a vărsat pe cruce, la Împărăţia Sa veşnică.

Feckenham. — De ce? Ce primeşti în acel sacrament? Nu primeşti însuşi sângele şi trupul lui Cristos?

Lady Jane. — Nu, cu siguranţă, nu cred aşa ceva. Cred că la Cină nu primesc trupul sau sângele, ci pâinea şi vinul, pâinea care este frântă şi vinul care este băut şi ele îmi aduc aminte de păcatele mele pentru care trupul lui Cristos a fost frânt şi sângele vărsat pe cruce. Şi cu aceea pâine şi acel vine u primesc beneficiile venit din frângerea pâinii şi din vărsarea sângelui pentru păcatele noastre pe cruce.

Feckenham. — Dar, oare nu Cristos a spus aceste cuvinte: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Ce vrei mai clar? Nu a spus El că este trupul lui?

Lady Jane. –– Ştiu că a spus asta; dar de asemenea El a spus: “Eu sunt viţa, Eu sunt uşa”: dar El nu a fost o uşă sau o viţă. Oare nu a spus sfântul Pavel: El care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi? Dumnezeu să mă păzească să zic că eu mănânc însuşi trupul şi sângele lui Cristos; pentru că atunci fie îmi îndepărtez mântuirea, sau sunt două trupuri, sau doi Cristoşi. Un trup a fost zdrobit pe cruce, şi dacă ei au mâncat un al trup, atunci El a avut două trupuri; sau dacă trupul Său a fost mâncat, atunci nu a fost zdrobit pe cruce; dar dacă a fost zdrobit pe cruce, atunci nu a fost mâncat de ucenicii Lui.

Feckenham. –– Dar nu este posibil ca Isus prin puterea Sa să-şi facă trupul să fie şi mâncat şi băut, şi să fie născut dintr-o femeie fără bărbat, aşa cum a umblat pe ape având un trup, şi cum a făcut alte miracole prin puterea Sa?

Lady Jane. — Ba da. Dacă Dumnezeu ar fi făcut la această Cină un miracol, ar fi putut face asta. Dar El nu a vrut să facă nici un miracol, doar să-şi zdrobească trupul şi să-şi verse sângele pe cruce pentru păcatele noastre. Dar mă rog să-mi răspunzi la o întrebare. Unde era Cristos când a zis: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu?” Nu a fost la masă când a zis asta? El încă era viu şi nu suferise până în acea zi. Ce a luat afară de pâine? Ce a frânt afară de pâine? Uite, ce a luat, a frânt şi ce a frânt, a dat şi ce a dat, ei au mâncat; şi cu toate acestea, în tot acest timp El era viu, la Cină în faţa ucenicilor; dacă nu înseamnă că au fost înşelaţi.

Pentru a citi mai multe despre povestea impresionantă a acestei tinere, vezi cartea lui Simonetta Carr: Lady Jane Grey.

Sursa: J.T.

Trimis de Iosua Faur

Publicat în: Catolici, Creștinism, Istorie, Persecuţie, Protestanţi, Religie | Etichetat: England, John de Feckenham, Lady Jane Grey

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand

De Marius Silvesan pe 12/08/2012 | 2 comentarii

Autor: Camelia Pop

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire* (I)

Primul locatar de la Rahova

Pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat pe o stradă din Bucureşti la 29 februarie 1948 de către oamenii securităţii si transportat la o inchisoare nouă, Calea Rahovei. Era primul ei locatar. Aici a fost deposedat de tot ce avea, inclusiv de numele său. De acum se numea Vasile Georgescu.

După câteva zile, in celulă a sosit un nou locatar, o mare personalitate comunistă, Lucreţiu Pătrăşcanu, botezat cu numele Desagă. Cei doi au avut discuţii lungi şi interesante, până intr-o seară când Vasile Georgescu a plecat cu ochelarii pe ochi la primul său interogatoriu, cu anchetatorul Appel.

Intrevederea s-a desfăşurat in condiţii civilizate, chiar elegante. După ce i-a oferit pastorului un scaun şi o caramea, anchetatorul a făcut câteva remarci in legătură cu modul de a gândi al individului şi cum este el determinat de categoria socială din care face parte. Pastorul nu avea o origine „sănătoasă”, dar şi-a amintit că nici domnul Marx, nici Engels nu aveau. Apoi brusc a venit intrebarea: „Ce legături aveai cu domnul Teodorescu?”. Anchetatorul nu acorda o foarte mare atenţie răspunsurilor, fiind mai mult preocupat să testeze caracterul şi capacitatea de rezistenţă ale pastorului. In timpul unei discuţii aparent neutre despre profeţiile lui Isaia in legătură cu venirea lui Mesia, erau strecurate numele unor persoane care ajutasera la distribuirea, printre soldaţii sovietici, a ajutoarelor primite de la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ancheta s-a incheiat brusc şi confuz pentru a deruta victima. „Am fost dus inapoi in celulă, ca să meditez la ce-ar putea să insemne toate astea.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterană, Ed. Casa Scoalelor, Bucureşti, 1993)

La al doilea interogatoriu cu „omuleţul Vasiliu”, pastorul trebuia să spună ce ştia despre părintele Chiricuta. Scopul urmărit era să dezbine grupul preoţilor, protestanţii trebuiau să-şi spună părerea despre ortodocşi, catolicii despre adventişti şi astfel să stârnească rivalităţile intre confesiuni. Un alt punct al interogatoriului viza numele tuturor persoanelor pe care pastorul le cunoscuse.

Metodele folosite pentru derutarea celui anchetat erau din cele mai perfide. Unui deţinut i s-a spus: „Semnează cu o poreclă, aşa lucrăm noi aici”. După mai multe declaraţii semnate cu nume false, victimei i s-a cerut să-şi denunţe un prieten, sub ameninţarea că, dacă refuză, li se va spune tuturor că este informator şi că a dat declaraţii sub nume false.

Una dintre anchete a fost condusă de un locotenent tânăr, mai puţin violent, care i-a cerut să alcătuiască o listă cu numele celor cu care a comunicat prin morse, apoi să redea conţinutul discuţiilor şi să precizeze ce alte incălcări ale regulamentului a comis. Pastorul a inceput declaraţia enumerând faptele săvârşite: „Trecusem pasaje din Evanghelie prin ziduri. Adunasem nişte pilule cu gândul să mă sinucid. Făcusem un cuţit dintr-o bucată de tinichea, modelasem piese de şah din pâine şi cretă, comunicasem cu alţi deţinuţi, dar nu le cunoşteam numele. N-am vorbit niciodată impotriva comuniştilor. Eu sunt ucenic al lui Cristos, care m-a invăţat să-i iubim şi pe duşmanii noştri. Nu pot să dau nici o declaraţie referitor la ceea ce mi-au transmis alţii prin pereţi, pentru că vocaţia mea este să apăr nu să acuz”.

Locotenentul, citind declaraţia, a intrebat: „Domnule Wurmbrand, de ce ziceţi că mă iubiţi?” Răspunsul a fost simplu:„Când am devenit creştin, a fost ca şi cum aş fi renăscut, inzestrat cu o fire plină de iubire”. Au urmat două ore de discuţii despre creştinism şi marxism. Cuvintele inspirate ale pastorului au topit gheaţa şi au deschis calea spre convertire a tânărului locotenent. I-a amintit acestuia că Marx considera Creştinismul „religia ideală pentru regenerarea unor vieţi ruinate de păcat”. A urmat imediat replica: „Am fost crescut ateu şi n-o să fiu niciodată altceva”.Pastorul increzător i-a relatat o poveste despre un strămoş de-al său din secolul al XVII-lea. Un rabin, intâlnind un ateu, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Te invidiez, dragă frate! Viaţa dumnitale spirituală este, probabil, mai tare decât a mea. Eu, când văd un om in necaz, spun adesea: Dumnezeu o să-l ajute şi trec mai departe. Dar dumneata nu crezi in Dumnezeu, aşa incât trebuie să-ţi asumi toate sarcinile lui Dumnezeu şi să-i ajuţi pe toţi”. Wurmbrand a adăugat: „Există două categorii de atei: cei care zic ‘Nu există Dumnezeu, aşa că pot face răul după bunul meu plac’ şi cei care spun: ‘Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista’.”

Aceste cuvinte i-au mers locotenentului la inimă şi in două săptămâni, in haina lui kaki, cu insignele securităţii pe guler, s-a spovedit… şi deodată intunericul inchisorii nu a mai fost atât de dens. Oameni ca locotenentul Grecu se intâlneau rar, in general anchetatorii erau fiinţe josnice, brutale, pline de sarcasm, care işi manifestau puterea absolută asupra oamenilor.

Interogatoriul cu colonelul Dulgheru, coleg de puşcărie cu Gheorghiu-Dej, a fost despre un ins din Armata Roşie, care prin relaţii de contrabandă trecea biblii in Rusia. Pastorul, botezându-l pe soldatul respectiv, trebuia să fie foarte atent la ce spune. Pentru a-l determina să vorbească, colonelul a recurs la mijloace de hărţuire dintre cele mai sinistre: a dat dispoziţii să se scoată paturile din celulă, lăsând victima să doarmă cel mult o oră pe scaun. Gardianul se uita prin vizor din minut in minut, iar când omul zdrobit de oboseală adormea, era trezit cu o lovitură de picior. Complet epuizat fizic, a fost supus apoi torturilor de ordin psihologic. Pastorul, neştiind dacă este vis sau realitate, auzi o muzică dulce venind dinspre coridor. Treptat sunetul se modifică, distingându-se tot mai clar hohotul de plâns al unei femei, apoi ţipetele ei insoţite de cuvintele: „Vă rog nu mă mai bateţi!”. Plesnetul unui bici pe piele a devenit inspăimântător, iar pastorul crispat de oroare a recunoscut in ţipetele femeii pe soţia sa. Mai târziu a aflat că fusese vorba despre o bandă de magnetofon.

Infricoşătoarea anchetă a continuat in cameră, unde Dulgheru a recurs la ameninţări de tipul: „Pot da ordin să te impuşte chiar in seara asta, ca pe un contrarevoluţionar ce eşti”. Complet liniştit, pastorul i-a replicat: „Puneţi-vă mâna aici, pe inima mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt infricoşa,t puteţi să vă indoiţi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dar dacă bate liniştit, ca şi când ar zice: ‘Merg la cel pe care-l iubesc’, atunci asta trebuie să vă dea de gândit. Există Dumnezeu şi o viaţă veşnică!”

Tortura, aproape intotdeauna, făcea parte dintre ingredientele anchetei.

Maiorul Brânzaru arăta ca o gorilă şi se comporta ca un monstru. Inainte de război lucrase in casa unui politician unde fusese tratat ca un membru al familiei. Ajuns maior de securitate, nu l-a cruţat pe fiul fostului politician, inchis pentru complot impotriva statului, ci l-a torturat şi l-a ucis cu mâinile lui.

Procedeele torturii erau diverse in funcţie de caz. Deţinutul era pus să stea cu capul la perete şi cu mâinile ridicate un timp nesfârşit, până când se prăbuşea la pământ. Atunci primea o coajă de pâine, o gură de apă şi era obligat să se ridice. Urma apoi manejul, adică trebuia inconjurată celula intr-un ritm din ce in ce mai accelerat, până când victima cădea. In acelaşi ritm se relua inconjurarea celulei in direcţia opusă.

In timp ce stătea cu mâinile ridicate, cu faţa la zid, Wurmbrand işi aminteşte acel pasaj din Biblie in care zidul se interpune intre om şi Dumnezeu: „Faptele rele ale lui Israel au pus un zid intre El şi popor”. Când durerea era nespus de mare, un nou verset ii liniştea mintea şi inima: „Cu Domnul meu voi sări peste zid”. Greşelile creştinilor au construit zidul comunismului, dar el oricând poate fi dărâmat. „Aşa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot aşa cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă şi zidul din faţa mea.”

„Nu mai ştiu câte zile şi câte nopţi cu rare şi scurte intreruperi am petrecut in manej” afirma eroicul pastor. „Mai repede, Opreşte-te!, Intoarce-te!, Mergi!” erau cuvinte care ritmau dureros alergarea in cerc. Prăbuşit la pământ se ridica cu greutate in timp ce gardianul cu o măciucă il lovea peste cot şi răcnea: „Ridică-te!, Mişcă! Ăsta e manejul!” Invârtindu-se mereu in cerc şi pierzând noţiunea timpului şi spaţiului, pastorul auzea cum prindeau viaţă inlăuntrul său cuvintele mântuitoare: „Voi păşi cu mai multă graţie ca intr-un dans al iubirii divine pentru Isus”.

*) Fragment din lucrarea Preoția în spaţiul concentrațional

Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica

Articole relaționate

Camelia Pop, Preoția în spațiul concentrațional

Publicat în: Comunism, Creștinism, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Politică, Protestanţi, Religie | Etichetat: Camelia Pop, Richard Wurmbrand, zf.ro, Ziarul Financiar

Thomas Helwys – The birth of Baptists in Europe (Romanian subtitles)

De Marius Silvesan pe 15/07/2012 | Lasă un comentariu

Publicat în: Baptişti, Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Protestanţi, Video | Etichetat: Thomas Helwys

Viaţa şi activitatea pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer

De Marius Silvesan pe 04/07/2012 | 4 comentarii

Dietrich Bonhoeffer s-a născut la 4 februarie 1906 ca cel de-al şaselea din cei opt copii al unei familii din Breslau. Tatăl, Karl Bonhoeffer, era un psihiatru şi neurolog celebru care a devenit mai târziu directorul Charité-ului din Berlin. Mama, Paula Bonhoeffer, era de origine nobilă. Familia făcea astfel parte din elita socială a burgheziei intelectuale. Educaţia pe care a primit-o Dietrich se baza pe îndeplinirea obligaţiilor şi stăpânirea afectelor. Profesor în primii ani le-a fost copiilor chiar mama lor. Ea le încuraja gândirea critică. Liniştea, ordinea şi obedienţa ca valori dominante în cultura prusacă erau puse sub semnul întrebării, pentru că mama era de părere că germanii şi-au pierdut coloana cerebrală de două ori în timpul vieţii: la şcoală şi în armată. Casa familiei Bonhoeffer era deschisă lumii, iar pentru Dietrich acest lucru a însemnat o mulţime de întâlniri şi influenţe diferite.

După pierderea Primului Război Mondial moartea fratelui Walter deschizând răni adânci în sufletele membrilor familiei, aceştia reuşesc să se regăsească în tânăra democraţie adusă de noua Republică. Conştiinţa civilă şi anti-modernismul caracterizează în această perioadă familia Bonhoeffer. În 1923, Dietrich îşi începe studiile teologice, iar după doar patru ani petrecuţi la Tübingen, Roma şi Berlin, el îşi dă şi doctoratul. În anul următor, el dă primul examen teologic şi intră într-un vicariat de la Barcelona. În 1930 urmează şi cel de-al doilea examen teologic, astfel încât la doar 24 de ani el obţine titlul de docent.La sfârşitul verii aceluiaşi an, Dietrich se duce la studii la New York. Următoarele unsprezece luni l-au marcat pe viaţă. El recunoaşte aici cât de nelimitat este principiul creştin al iubirii de semeni.

Antimodernism: o atitudine foarte răspândită, critică la adresa civilizaţiei, care s-a atins punctul culminant în primele trei decenii ale secolului XX. În urma Primului Război Mondial s-au petrecut schimbări sociale de proporţii. Secularizarea societăţii şi revoluţia industrială aflată în plin avânt au provocat desprinderea unor mici universuri personale, conducând spre individualizare. Acest proces a fost resimţit de oameni ca o criză a modernităţii. Ei şi-au pierdut reperele. Căutarea unui sens al vieţii se împarte însă între mişcarea pentru reformarea vieţii şi ideologii nazişti, cu ideea lor de comunizare populară.

Tânărul german se împrieteneşte cu un coleg de studii francez. La început, acest coleg nu reprezintă pentru el decât duşmanul din războiul trecut. Un duşman care îl dezarmează însă în curând cu porunca creştină a pacifismului. Fiul familiei burgheze îşi petrece mult timp în comunităţile negrilor din Harlems. El este impresionat de o biserică care se dedica pe timp de plină criză economică ocrotirii sărmanilor. Evanghelia, după cum constată Dietrich, le vorbeşte oamenilor indiferent de statutul lor social sau naţional. Ea capătă valori politice şi îndeamnă oamenii în mod concret la acţiune.

Întors la Berlin, Dietrich Bonhoeffer lucrează din vara lui 1931 ca docent particular şi preot pentru studenţi şi tineret. După preluarea puterii de către naziştii conduşi de Adolf Hitler la 30 ianuarie 1933, teologul evanghelic se face remarcat prin atitudinea decisă şi neînfricată cu care se opune acestui sistem politic nedrept. La data de 1 februarie 1933 este transmisă o emisiune concepută cu mai mult timp în urmă pe tema conceptului de „Führer”. Aceasta pare redactorilor de la postul de radio atât de dur politic, încât întrerup transmisiunea. În ceea ce îl privea pe Bonhoeffer, ideea de „Führung”, de conducere, nu era condamnabilă atâta vreme cât servea unei cauze nobile. Führer-ul are un mandat educativ limitat. El trebuie să educe cetăţenii întru principii precum maturitate şi responsabilitate pentru a fi utili societăţii. Însă cetăţenii, odată ajunşi la maturitate, nu mai au nevoie de un conducător. Imaginea Führer-ului se va transforma în imaginea unui „Verführer”, a unui seducător, dacă acesta va nesocoti caracterul limitat al misiunii sale şi graniţele propriei răspunderi: „(…) Conducătorii care vor să se ridice la rangul de zei, îşi bat joc de Dumnezeu”. Această înţelegere a conceptului de „Führer” nu are mai nimic de a face cu pretenţiile necondiţionate de conducere ale lui Adolf Hitler sau cu abandonarea colectivă a răspunderii de către poporul german în favoarea cultului Führer-ului, care a marcat anii de până la 1945.

Represiunile imediate ale statului împotriva evreilor l-au motivat pe teologul evanghelic să adopte o poziţie – el fiind unul din primii membri ai clerului care a îndrăznit să facă acest lucru. El şi-a consemnat această poziţie într-o lucrare pe care intenţiona să o susţină în public şi să o publice. În principiu, el era de acord ca statul să reglementeze în mod legal problema evreiască. Biserica avea însă dreptul şi obligaţia să verifice legitimitatea acţiunilor statale. La Bonhoeffer se poate vedea clar că el nu credea că lucrurile stau aşa. Biserica mai trebuia – dată fiind potenţiala încălcare a drepturilor fundamentale ale omului – să-şi acorde sprijinul victimelor acţiunilor statale nedrepte. (…)”.

Anii ce au urmat au fost marcaţi de lupta împotriva atitudinii nepăsătoare a Bisericii, împotriva războiului, împotriva măsurilor teroriste adoptate de stat, împotriva discriminării rasiale şi a principiului de „Führer”. În octombrie 1933, Bonhoeffer preia o parohie la Londra. Din Marea Britanie, el duce o luptă hotărâtă împotriva Creştinilor Germani, o fracţiune a bisericii evanghelice trecută de partea naziştilor. În 1934 se constituie Biserica Mărturisirii, ca replică la Creştinii Germani. În sânul acestei biserici se disting însă chiar de la început doi poli opuşi: primul pol, apolitic, care îşi îndrepta discursurile împotriva violenţei din cadrul bisericii şi al doilea pol, politic, îndreptat împotriva nedreptăţilor din stat. Bonhoeffer s-a raliat celui de-al doilea pol. Poziţia apolitică a Bisericii Mărturisirii nu era suficientă în ceea ce îl privea pe acesta: „Trebuie să se rupă odată tăcerea motivată teologică cu privire la faptele săvârşite de stat până la urmă nu este vorba de nimic altceva decât de frică(…). Deschide-ţi gura pentru a vorbi în numelor celor făr’ de grai cine mai ţine minte acest lucru în biserică, chit că este minima cerinţă a Bibliei pentru vremuri ca acestea.” Bonhoeffer şi-a folosit relaţiile din străinătate pentru a-i ajuta pe emigranţii din Germania. Trebuie să ai curaj pentru a depune rezistenţă. Chiar şi Bonhoeffer a trebuit să îşi adune tot curajul pentru a putea lupta. Când Sabine, sora lui, l-a rugat să ţină o slujbă de pomenire în amintirea socrului ei de religie iudaică, Bonhoeffer a trebuit să refuze, moment de slăbiciune care i-a chinuit conştiinţa multă vreme. La Londra, el continuă să se implice în mişcarea ecumenică. La confeinţa ecumentică de la Fanö el se declară împotriva bisericii Reich-ului. La 28 august 1934, Bonhoeffer ţine la Fanö o slujbă pentru pace. El spune că doar atunci când oamenii vor dispreţui războiul şi violenţa vor avea şi pace.

Fascinat de rezistenţa non-violentă a lui Gandhi, Dietrich se străduieşte să obţină o invitaţie pentru a putea vizita India. El dorea să studieze acolo mai îndeaproape metodele folosite de Gandhi. Ar putea fi oare acestea potrivite pentru a pune capăt terorii naziste? Timpul îl presează însă şi trebuie să renunţe la această călătorie. Decis să se împotrivească dictaturii naziste cu orice preţ, Bonhoeffer se întoarce în 1935 la Berlin. Aici conduce seminarul teologic al Bisericii Mărturisirii. Aceasta se polarizează însă din ce în ce mai puternic. Bonhoeffer îi avertizează pe membrii acestei bisericii să adopte o poziţie clară, pentru că lupta împotriva nedreptăţilor trebuia dusă nu doar în cadrul bisericii, ci şi în cel statal.

Bonhoeffer a fost considerat un pacifist, dar şi un duşman al statului. În 1936 îi este retrasă permisiunea de a profesa. Un an mai târziu, Gestapoul închide seminarul, aşa că Bonhoeffer îşi continuă activitatea în ilegalitate. În 1938, el află de lovitura de stat plănuită de gruparea din jurul cumnatului său, Hans von Dohnanyi. Prieteni îngrijoraţi din America îi fac rost teologului de un post de profesor la New York. După câteva zile petrecute acolo, el se întoarce în ţara natală. El ajunge acolo pentru a vedea cum izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial. Er renunţă la siguranţa personală în favoarea luptei împotriva nazismului.

Gestapo: Die Geheime Staatspolizei – Poliţia Secretă de Stat – a fost poliţia politică a naziştilor şi instrumentul politic intern cel mai important al acestora. Cu ajutorul acesteia au fost persecutaţi oponenţii politici şi „de rasă” ai regimului totalitarist. Gestapo-ul acţiona într-un spaţiu aflat deasupra oricărei legi scrise. Privările arbitrare de libertate, torturile, trimiterile în lagărele de concentrare şi asasinatele erau metodele folosite de temuţii bărbaţi în haine de piele. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a declarat Gestapo-ul în anul 1946 „organizaţie criminală”.

În 1940, Bonhoeffer îşi începe activitatea în slujba Serviciului Extern al Forţelor Armate Germane. Bineînţeles că îndărătul acestei opţiuni nu se află nici o schimbare bruscă de sentimente sau opţiuni, ci activitatea conspirativă depusă în interesul mişcării de rezistenţă concentrate în jurul amiralului Canaris şi al lui Hans von Dohnanyi. Pe timpul călătoriilor sale în străinătate, el are rol de curier. Un grup de evrei este trimis în siguranţă în străinătate. Însărcinat de mişcarea de rezistenţă, el leagă contacte cu Aliaţii, totul servind pregătirilor răstunării regimului, operaţiune care avea să fie demarată prin asasinarea lui Adolf Hitlers. Atentatele eşuează însă, iar conspiratorii sunt demascaţi. După aproape doi ani de închisoare petrecuţi la Tegel şi în pivniţele berlineze ale Gestapoului din strada Prinz-Albrecht, Dietrich Bonhoeffer trebuie să plătească cu viaţa pentru curajul său civil. Un tribunal SS îl condamnă la 8 aprilie 1945 pentru înaltă trădare de ţară la moarte prin spânzurătoare. În dimineaţa următoare, cu doar câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei, Bonhoeffer este ucis în lagărul de concentrare de la Flossenbürg.

Sursa: http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/bonhoeffer/leben.htm#Seitenanfang

Recomandări:

Articolul lui Emanuel Conțac, Pastorul luteran Dietrich Bonhoefferr, martir al rezistenței antinaziste în Germania lui Hitler, în cadrul volumului Și cerul s-a umplut de sfinți

Câteva fragmente din articolul lui Emanuel Conțac. (un articol care vine cu o viziune nouă asupra vieții pastorului luteran dar și asupra conceptului de rezistență și de martir)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (1)

Putem să-l considerăm pe Bonhoeffer martir având în vedere implicarea sa într-o conspiraţie politică-militară? (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (2)

La întrebarea dificilă şi complexă nu putem răspunde în detaliu aici. Ar trebui să-l putem plasa pe Bonhoeffer în contextul larg al fenomenului Rezistenţei antinaziste şi să-i consacrăm o carte întreagă, dar din fericire problema a făcut deja obiectul unor cercetări competente şi nu este cazul să fie reluată aici. Ajunge să spunem doar că proiectul politic căruia i s-au consacrat Bonhoeffer şi liderii din Abwehr a fost „un succes moral şi un eşec tehnic”. (…)

Concluziile articolului meu despre Bonhoeffer (3)

Celor care sunt perplexaţi sau scandalizaţi de teologia şi acţiunile lui Bonhoeffer trebuie să li se pună în vedere că, asemenea lui Ieremia, profetul său preferat, teologul german a fost încă din timpul vieţii un „om de ceartă şi de sfadă” (Ier. 15,10), un personaj susceptibil să polarizeze lumea din jurul său şi să genereze discuţii în contradictoriu. (…)

Dietrich Bonhoffer. Official homepage

http://www.gdw-berlin.de – Rezistenţa. Informaţii despre rezistenţa germană şi dictatura naţional-socialistă, precum şi despre contextul istoric al vremii. În plus, informaţii despre expoziţia permanentă, despre expoziţiile itinerante, despre publicaţii şi cursuri.

http://www.ushmm.org/ – United States Holocaust Memorial Museum. Biografie ilustrată online pentru subiectul „Bonhoeffer”. Informaţii detaliate despre Holocaust. Consiliere didactică în vederea predării în şcoli a Holocaustului.

http://www.dbonhoeffer.org/ – Societatea Internaţională Bonhoeffer. Resurse pentru investigaţii online.

http://www.flossenbuerg.de/infozentrum/ – Informaţii generale despre lagărele de concentrare şi mai ales despre lagărul de concentrare Flossenbürg(germană).

Publicat în: Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Protestanţi, Religie, Rezistență | Etichetat: Adolf Hitler, Dietrich Bonhoeffer, Emanuel Conțac, Führer, Germania, resurse

Emil Bartos la Areopagus – Spiritualitatea trezirilor spirituale din secolul al XVIII-lea

De Marius Silvesan pe 10/05/2012 | Lasă un comentariu

Începuturile mişcării evanghelice moderne sunt direct legate de valurile de trezire spirituală de la mijlocul secolului al XVIII-lea din America de Nord şi Marea Britanie. Alterarea mărturiei bisericilor protestante – datorată mai cu seamă procesului de instituţionalizare şi totodată compromisului etic şi moral al credincioşilor, momeala materialismului Lumii Noi, renunţarea la valorile puritane moştenite – toate acestea, precum şi multe alte cauze din zona socio-politicului, au dus la iniţiative locale ale bisericilor şi liderilor spirituali pentru un timp de trezire şi înnoire spirituală. Un val de lucrări divine speciale, având în mijlocul lor predicatori entuziaşti şi întâlniri deschise interdenominaţionale au dat naştere la ceea ce istoria a numit „perioada Marilor Treziri spirituale”. Modul de manifestare al celor direct implicaţi, varietatea convertirilor, interpretările teologice, dar şi reacţia denominaţiilor participante, ne oferă platforma de studiu asupra spiritualităţii acestor mişcări. Nimeni nu contestă faptul că multe elemente de spiritualitate din acea perioadă au influenţat masiv aproape toate confesiunile evanghelice ulterioare, incluzând cele care au pătruns pe teritoriul ţării noastre. Prelegerea va analiza aceste surse de spiritualitate şi va încerca un răspuns motivator la moştenirea spirituală a credincioşilor evanghelici de azi. (Dr. Emil Bartoş)

http://areopagus.ro

Publicat în: Anunţuri, Colocvii, Creștinism, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Protestanţi, Religie | Etichetat: Areopagus, Emil Bartoș

Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România

De Marius Silvesan pe 04/05/2012 | 1 comentariu

Lăpugean Emanuel-Zaharia, Recenzie carte: Alexa Popovici, Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768. (Chicago: Editura Bisericii Baptiste Române, 1976).

Alexa Popovici (1915-1997) a studiat la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti, la Institutul Teologic de grad Universitar Ortodox din București. A urmat studiile doctorale în Statul Indiana din USA, fiind una dintre cele mai reprezentative personalități ale baptiștilor din România, nu numai pentru că a fost Director al Seminarului Teologic Baptist din București în perioada (1957-1965) dar și pentru numărul mare de cărți pe care le-a scris, foarte bine documentate. Alexa Popovici a fost și pastor și mai mult decât atât un iubitor al vestirii Evangheliei, botezând în jur de 6000 de suflete.
În cartea Istoria Anabaptiștilor 1527-1768, Alexa Popovici prezintă cititorilor pasionați de istorie bisericească, așa cum spune și titlul, un scurt istoric de două veacuri și jumătate, legat de existența anabaptiștilor pe teritoriul României. Studiul său istoric este foarte bine documentat, el având acces și la literatura străină, îndeosebi la cea maghiară. El este de părere că primii anabaptiști își au existența chiar dinaintea Reformei, și sunt cei care au dus Reforma până la maturitate, nu doar o reformă teologică, ci și una practică.
În România, anabaptiștii își fac apariția pe filieră poloneză, și au ca loc de desfășurare Transilvania, între anabaptiștii transilvăneni și cei polonezi fiind o legătură destul de strânsă. Nu se știe însă exact anul apariției credinței anabaptiste pe meleagurile României, însă se știe, din mărturii externe, ale dușmanilor, că deja în 1527, anabaptiștii erau deja infiltrați în Transilvania și aveau mari succese, câștigând teren.
De-a lungul celor două veacuri și jumătate prezentate de Alexa Popovici, anabaptiștii au avut multe evenimente de înfruntat. Anabaptiștii erau urâți de toți, și mai mereu, erau persecutați. Ei nu aveau ca dușmani doar Biserica Romano-Catolică care îi prigonea cu o înverșunare acută, ci, mai trist, erau persecutați de multe ori chiar și de “compatrioții” de reformă, luterani și reformați.
Dieta Transilvăneană oprea mereu libertatea de manifestare religioasă, susținând întotdeauna Catolicismul. De multe ori, luteranismul și reformismul primeau libertate religioasă, însă, anabaptismul a fost mereu neglijat, și asta doar din cauză, că mereu anabaptiștii au fost cei care au deranjat, prin trăirea lor, nu liniștea țării (căci erau oameni muncitori, pașnici și iubeau dreptatea), ci liniștea Împărăției Întunerecului. Ei au împlinit zicala care zice: “Sângele Martirilor Este Sămânța Creștinismului”, plătind în dese rânduri cu însuși sângele lor pentru Credința întemeiată și practicată pe principiile Nou-Testamentale (mai ales în ce privește practicarea Botezului Credincioșilor – acesta fiind în speță și principalul motiv al prigoanei.
Anabaptiștii din România au avut ca adepți oameni de seamă, cum ar fi Iacob Paleologul, Lutsomirschi, Andrei Fischer, Walter Francisc, Hugler Ioan Iacob, Hiertzl Konrad, David Francisc, cel din urmă perindându-se de-a lungul vieții sale de la Lutheranism(episcop) la Calvinism(episcop), apoi la Unitarieni, și în cele din urmă la Anabaptiști. Francisc a fost un teolog foarte bun, cu o influență puternică asupra oamenilor. El răspândește creștinismul prin sângele de martir vărsat, când ardea pe rug, pentru că nu vroia să accepte doctrina Catolică.
Autorul consideră, că anabaptiștii sunt strămoșii baptiștilor, între ei, ce-i drept existând și oarecare diferențe, însă fiind multe asemănări izbitoare în ce privește Cina Domnului, Botezul, Închinarea, și Principiile de organizare Eclesiologică. Cu toate acestea, cel mai asemănător obicei fiind spiritul misionar, potrivindu-se sloganul: „Fiecare Baptist un Misionar”.
Împotriva anabaptiștilor s-a recurs la cele mai murdare metode, pentru a se muta la catolicism. În ochii persecutorilor catolici nu conta starea sufletească, ci numele religiei. Astfel, împotriva anabaptiștilor situați la Vințul de Jos au fost efectuate presiuni imense, autorul prezentând câteva din metodele pline de viclenie practicate de Catolici. Lăsați la îndemâna călugărilor iezuiți, anabaptiștilor li s-a propus cooperarea, convertirea la Catolicism, moșteniri și averi, supra-taxele, închisoarea, martiriul, etc.
Deși inițial, și pentru o lungă perioadă au rezistat multiplelor metode de catolicizare, în cele din urmă, risipirea anabaptiștilor din Vințu de Jos a avut loc. Unii au murit, alții s-au mutat din Transilvania în Bucovina, ne mai rezistând prigoanelor diabolice, iar alții, au plecat steagul în fața Catolicismului , ne-vrând să renunțe la moșia pe care o aveau de la principele Bethlen. Anul 1782 a fost ultimul în care s-a vorbit de anabaptiști în Transilvania.
Ca și cult religios, anabaptiștii au dispărut de pe scena românească publică, însă doctrinele au fost încă practicate pe ascuns, în familie, și în cele din urmă, pe alocuri, au existat, în secolul XX, oameni care au mărturisit că în trecut primiseră credința anabaptistă. Autorul afirmă că între anabaptiști și prima biserică Baptistă germană fondată în 1856 la București există legături, cele două denominațiuni împletindu-se, și continuând împreună, datorită asemănărilor doctrinare, și practice.
Cartea Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768 – de Alexa Popovici, este o carte care nu pierde timpul cititorului, este o carte care merită citită, pentru cunoașterea istoriei, pentru întărirea credinței, pentru a cunoaște cine sunt vrăjmașii Crucii, pentru a cunoaște care sunt, și care vor fi întotdeauna metodele diavolești de prigoană, și chiar pentru a ne identifica, noi cititorii, dacă trăim Evanghelia într-un mod autentic, și identic cu Biserica Primară a Noului Testament, așa cum anabaptiștii o făceau prin supunerea totală față de Cuvânt, și prin practicarea sfințeniei cu pasiune pentru Gloria Lui Dumnezeu.