Articol preluat de pe  http://istoriabanatului.wordpress.com

Etapa comunizării forţate, la care au fost supuse statele Europei centrale şi răsăritene ocupate de Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, între care şi România, a conţinut şi o latură absolut necesară acaparării complete a puterii de către oamenii sprijiniţi de Moscova: un atac frontal îndreptat împotriva Bisericii ca instituţie, dar şi împotriva credinţei religioase a populaţiei, în care vedeau o concurentă serioasă. Încă de la naşterea sa, în secolul al XIX-lea, comunismul declarase război făţiş religiei, pe care o trata ca pe un „opiu” folosit de „clasele exploatatoare” pentru a adormi vigilenţa „maselor asuprite”. Ion Raţiu caracteriza comportamentul comuniştilor faţă de religie în felul următor: „Ţelul pe termen lung al comunismului este completa eradicare a religiei din viaţa socială. Adevăratul comunist tratează religia cu dispreţ şi consideră orice credinţă religioasă drept superstiţie – nefericită moştenire din adolescenţa omului.” (1)

Ca urmare, după ce comuniştii au preluat integral puterea politică în noile ţări de democraţie populară din centrul şi răsăritul Europei, ei au declanşat, în special din 1948-1949, ofensiva împotriva Bisericii. Era vizată în special Biserica catolică, dat fiind că aceasta era net predominantă în unele ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, iar prin subordonarea sa ierarhică faţă de Vatican excludea din start posibilitatea exercitării oricărui tip de control al statului comunist ateu asupra sa. De aceea, din momentul în care noul stat s-a simţit suficient de puternic, el a început represiunea împotriva conducătorilor bisericilor catolice din Europa centrală. Fenomenul era astfel descris de André Fontaine: „Procesul care va fi intentat cardinalului Mindszenty, principele-primat al Ungariei, va avea un caracter în întregime diferit (…). La 29 decembrie (1948, n.n.), un comunicat va anunţa că urmează să fie urmărit pentru înaltă trădare, complot, spionaj şi trafic cu devize. Atitudinea sa în faţa tribunalului n-a corespuns în niciun fel la ceea ce se putea aştepta din partea unei personalităţi atât de combative şi sigure de dreptatea sa. De la un cap la altul al procesului, aparent «zdrobit», el nu va înceta să exprime regrete şi remuşcări. Va fi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Eliberarea sa, în 1956, de către insurgenţii din Budapesta, nu va duce la clarificarea adevăratelor motive ale atitudinii sale.

În 1951, succesorul cardinalului, monseniorul Groesz, avea să compară la rândul său în faţa justiţiei. În cursul procesului, el va mărturisi tot ceea ce s-a dorit de la el. Arhiepiscopul de Praga, primat al Cehoslovaciei, monseniorul Beran, fusese arestat în anul precedent, dar nu va fi niciodată judecat.” (2) Totodată, guvernele aservite Kremlinului încurajau tendinţele menite să-i rupă pe catolici de dependenţa faţă de Roma, prin apariţia unor schisme naţionale şi mişcări aşa-zis „progresiste”, precum Acţiunea catolică a preotului Plohjar, devenit membru al guvernului cehoslovac, sau grupul polonez Dzis i Jutro. (3)

În România, Biserica catolică, deşi minoritară faţă de cea ortodoxă, cuprindea în acea perioadă aproape trei milioane de credincioşi. Aceştia însă erau organizaţi în două ramuri separate. Cea mai numeroasă (de 1,5 milioane de credinicioşi) era, din punct de vedere etnic, în întregime românească. De rit bizantin (greco-catolic), ea a fost unită cu Roma din 1700. Cea de-a doua, mai puţin numeroasă (având circa 1,2 milioane de credincioşi) era de rit latin (romano-catolic). Ea cuprindea credincioşi germani şi maghiari din Banat şi Transilvania, precum şi români din Moldova şi Bucureşti. (4)

Regimul rezervat Bisericii romano-catolice, la care ne vom ocupa în continuare, a fost, de asemenea, deosebit de dur. În anul 1948, noul patriarh, numit de comunişti în fruntea Bisericii ortodoxe române, Justinian (după ce vechiul patriarh, Nicodim, fusese otrăvit la 18 februarie), declara: „Interesele politice urmărite de Vatican sunt împotriva a însuşi spiritului credinţei noastre creştine.” (5) Ofensiva a debutat la 17 iulie 1948, când regimul comunist, prin decretul-lege nr. 151, a denunţat unilateral concordatul încheiat în 1927 cu Vaticanul. La 4 august 1948 a fost publicat în Monitorul oficial decretul-lege nr. 177 privind Regimul general al cultelor religioase. Acesta lovea puternic în libertatea religioasă în general şi în structura Bisericii catolice în special. Articolul 22 al decretului-lege, care reglementa crearea şi funcţionarea diecezelor (episcopiilor), reducea numărul acestora de la zece la cinci; articolele 40 şi 41 atentau la universalismul Bisericii catolice şi la dependenţa ei faţă de Papă; articolele 44 şi 45, privitoare la cler, introduceau un control sever al statului. (6)

De altfel, deja Constituţia Republicii Populare Române, adoptată la 13 aprilie 1948, sancţiona suprimarea totală a şcolilor confesionale, prin articolul 27, care avea următorul conţinut: „Nici o confesiune, congregaţiune sau comunitate religioasă nu poate deschide şi întreţine institute de educaţie generală, ci numai şcoli speciale destinate pregătirii personalului cultului şi sub controlul statului.” (7)

Prin decretul-lege nr. 176 din 3 august 1948, toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut Bisericii catolice, congregaţiilor, asociaţiilor particulare cu sau fără scop lucrativ şi care au servit funcţionării unităţilor de învăţământ trecute la stat conform articolului 35 din legea învăţământului public, au fost declarate proprietate a statului. În acelaşi timp, presa catolică a fost integral suprimată, iar la 3 noiembrie 1948 erau naţionalizate şi institutele de sănătate.

În septembrie 1948, trei dintre cele cinci episcopii romano-catolice au fost desfiinţate arbitrar şi episcopii respectivi depuşi. Guvernul a încercat să dea naştere unei mişcări schismatice, preocupându-se să impună un statut al cultului catolic care, în fapt, să accepte toate legile antiecleziastice şi amestecul făţiş al guvernului în problemele Bisericii. Un grup de preoţi comunişti, excomunicaţi, a întemeiat Comitetul catolic de acţiune, cu intenţia de a conduce Biserica catolică în spiritul independenţei faţă de Sfântul scaun, intenţie care a şi fost exprimată în rezoluţia pe care amintitul comitet o adoptase la întrunirea sa ţinută la Cluj, în data de 15 martie 1951.

La 1 august 1949, Consiliul de miniştri a abolit oficial toate ordinele şi congregaţiile catolice şi a cerut călugărilor să se înregistreze ca şomeri la Ministerul muncii.

După ce ultimul nunţiu apostolic, Andrea Cassulo, a fost rechemat de Sfântul scaun ca persona non grata noului regim de la Bucureşti, locul său a fost luat de monseniorul Gerald Patrick O’Hara, în calitate de regent al nunţiaturii apostolice din capitala României. La 4 iulie 1950, ministrul de externe al României, celebra Ana Pauker, a comunicat regentului O’Hara că trebuie să părăsească ţara în termen de trei zile, împreună cu toţi colaboratorii săi. (8) Iar la 7 iulie 1950, guvernul comunist rupea în mod oficial relaţiile diplomatice cu Vaticanul. (9)

Regimul comunist ateu şi-a celebrat victoria deplină încă din iunie 1949, când s-au întâlnit la Bucureşti reprezentanţii a şapte biserici şi a două culte, care şi-au exprimat „completa satisfacţie cu condiţiile existente în Republica Populară Română.” (10)

Victoria aceasta consta în faptul că, deja în acel moment, bisericile şi cultele din România erau conduse de elemente docile, favorabile regimului comunist, iar acei lideri care manifestaseră spirit de independenţă faţă de stat erau azvârliţi în puşcării. Numele cele mai răsunătoare de prelaţi romano-catolici urmau să fie ponegrite şi înjosite prin înscenarea de procese publice de tip stalinist. Victor Frunză identificase încă mai demult care fusese cel mai important proces intentat conducătorilor Bisericii catolice din România: „A existat un proces-cap de serie în care a fost implicată nunţiatura papală din România, acuzată de spionaj în favoarea… Vaticanului.” (11) Titulatura oficială a acestui proces stalinist era: „Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian.” El s-a desfăşurat în intervalul 10-17 septembrie 1951 în faţa Tribunalului militar din Bucureşti şi implica judecarea conducerii celei mai puternice episcopii romano-catolice din ţară, cea de Timişoara şi Banat, în frunte cu însuşi episcopul titular, dr. Augustin Pacha. Dar, pe lângă el şi ceilalţi înalţi prelaţi bănăţeni, au mai fost incluşi în lotul acuzaţilor numeroşi alţi cetăţeni, pentru ca acuzatul principal să dispară în anonimat printre colegii săi de suferinţă. Aspectul unui asemenea proces era astfel sesizat de Ion Raţiu: „Acuzatul principal nu numai că este demascat a fi un criminal ordinar, dar întregul său trecut este dezgropat şi caracterul său este pătat cu noroi. El este descris ca un om de o ambiţie personală nelimitată şi fără scrupule, care nu se dă înapoi să conspire cu agenţi secreţi militari sau diplomatici americani, de care este întotdeauna plătit. Tribunalul apare ca iertător şi cel mai adesea acuzatul principal este condamnat la închisoare pe viaţă sau pe termen lung. Cei mai mulţi dintre acuzaţi fac uz de dreptul la recurs.” (12)

Procesul la care ne vom referi în continuare, cel ai cărui principali învinuiţi erau conducătorii episcopiei timişorene, a fost instrumentat de cunoscutul torţionar Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), conform mărturiei fostului şef-adjunct al serviciilor secrete române, Ion Mihai Pacepa. (13) Completul de judecată era prezidat de cel mai cunoscut inchizitor stalinist al acelei epoci, criminalul de război general-maior magistrat Alexandru Petrescu. Alături de el mai împărţeau „dreptatea” locotenent-colonelul magistrat Aurel Casandra, colonelul Ion Petreanu, colonelul Nicolae Grigore şi colonelul Lascăr Petrovici. Acuzarea a fost susţinută de procurorul militar special, colonel Aurel Ardeleanu, şi de căpitanul magistrat Ovidiu Teodorescu. Apărarea era susţinută de avocaţii Ladislau Savin, Manole Roman, C. Dumitrescu, N. Hogaş, B. Solomon, Vasile Gheciu, Eugen Ionescu, Victor Lăzărescu, C. Constantinescu şi Mihail Mayo. (14) Între cei trimişi în judecată se numărau: Augustin Pacha, episcopul romano-catolic de Timişoara şi Banat; Adalbert Boroş, rector al Seminarului catolic din Timişoara şi episcop romano-catolic clandestin; Iosif Waltner, prelat papal, director al eparhiei romano-catolice din Timişoara; Ioan Heber, preot romano-catolic, secretar al eparhiei romano-catolice din Timişoara. Ceilalţi şase acuzaţi erau: Clement Gatti, preot paroh al Bisericii italiene din Bucureşti; Eraldo Pintori, funcţionar al legaţiei Italiei din Bucureşti; Iosif Schubert, paroh canonic al Catedralei catolice din Bucureşti şi episcop romano-catolic clandestin; Lazăr Ştefănescu, inspector general şcolar; Gheorghe Săndulescu, inspector general şcolar şi Petre Topa, medic din Bucureşti. (15)

Actul de acuzare (referatul introductiv) a fost întocmit de maiorul de justiţie Adrian Frăţilă, procuror şef al Parchetului Tribunalului militar Bucureşti. După formulele introductive privind „activitatea criminală” a Vaticanului, dusă prin nunţiatura papală din Bucureşti „în folosul imperialismului americano-englez”, referatul îşi începea acuzele constatând că la începutul lui februarie 1934, episcopul Augustin Pacha se prezentase într-o audienţă solemnă la Adolf Hitler, unde, în calitatea sa de episcop de Timişoara şi de reprezentant al vârfurilor germane catolice din Europa de sud-est, „a făcut urări fierbinţi pentru izbânda acţiunilor tâlhăreşti pornite de Hitler.” (16) Tot atunci, Pacha a luat contact şi cu nunţiul papal din Berlin, Cesare Orsenigo, „care îl autoriză în numele Vaticanului să trateze colaborarea cu Hitler.” Reîntors la Timişoara, Pacha ar fi început acţiunile „pentru crearea coloanei a V-a în ţara noastră.” (17) El ar fi cerut preoţilor catolici să acţioneze în aşa fel încât toţi germanii romano-catolici să devină hitlerişti. În 1936, într-o şedinţă ţinută în biroul episcopului, s-ar fi discutat şi hotărât „programul asociaţiunilor de tineret romano-catolice germane din Banat”, care prevedea într-un punct special: „Aprobăm ce se întâmplă în al III-lea Reich, suntem plini de admiraţie pentru ceea ce se face de către Hitler, aprobăm ideea rasismului şi toate celelalte puncte din programul Partidului Naţional Socialist German.” (18) Acest program, se susţinea, ar fi fost citit la manifestarea tineretului german care a avut loc la Teremia Mare în cursul lunii august 1936, şi la care au participat episcopul Pacha şi preotul Heber. În acelaşi timp, actul de acuzare îi declara în mod automat pe preoţii romano-catolici drept spioni ai Vaticanului. La cercetări, episcopul Pacha fusese forţat, de altfel, să semneze o declaraţie în care se afirma faptul că „episcopii catolici din întreaga lume au dus şi duc asemenea activitate informativă în folosul Vaticanului.” (19)

În noiembrie 1944, nunţiul Andrea Cassulo l-ar fi convocat telefonic la Bucureşti pe prelatul Waltner, dându-i dispoziţiuni ca „agentura de spionaj din Timişoara să continue culegerea şi transmiterea informaţiunilor ca şi mai înainte, specificând ca informaţiile să fie mai ample şi mai numeroase, măsurile de precauţie mai mari şi să se urmărească cu deosebită atenţie activitatea Partidului Comunist Român şi a activiştilor lui, ca şi a aparatului de stat.” (20) Se pretindea că în anii 1944, 1945 şi 1946, „agentura din Timişoara” ar fi transmis „centrului de spionaj al Vaticanului din Bucureşti”, condus de Andrea Cassulo, informaţii privind: trupele sovietice aflate în trecere prin Banat, unităţile armatei române, personalităţile politice şi conducătorii administrativi din regiune, transporturile, aprovizionarea fabricilor cu materii prime sau activitatea P.C.R. În 1946, nunţiul papal Cassulo a fost înlocuit în post de episcopul american de Savannah, O’Hara. Prin această măsură, se pretindea în actul de acuzare, „serviciul de spionaj american a luat direct conducerea centrului de spionaj de la nunţiatura apostolică din Bucureşti.” (21) În martie 1947, O’Hara i-ar fi cerut lui Waltner să intensifice acţiunea de spionaj şi i-ar fi dat noi instrucţiuni pentru „agentura din Timişoara.” Ca urmare, între martie 1947 şi iulie 1950, când nunţiatura a fost desfiinţată, acuzaţii Pacha, Waltner şi Heber ar fi trimis informaţii cu privire la: aprovizionarea fabricilor şi uzinelor cu materie primă, naţionalizarea industriei din Banat, numărul, salarizarea şi aprovizionarea muncitorilor, stabilizarea monetară, organizarea, conducerea şi activitatea Partidului Muncitoresc Român din regiune, organizarea gospodăriilor agricole colective, trupele aflate în regiune şi mişcarea lor, precum şi multe alte informaţii militare, economice şi politice. La rândul lor, Pacha, Waltner şi Heber ar fi folosit şi informatori anume recrutaţi şi instruiţi în diferitele sectoare de activitate locală. Aceste informaţii erau predate la Bucureşti fie nunţiului O’Hara, fie secretarului Guido Del Mestri. În acest scop se deplasau periodic la Bucureşti acuzaţii Pacha, Waltner şi Heber sau, în cazuri de extremă urgenţă, dr. Franz Kräuter şi călugăriţa Elisabeta Wulff (sora Hildegardis).

După ce, în 1949, mulţi dintre preoţii catolici bănăţeni au fost arestaţi, O’Hara ar fi trecut la organizarea unei acţiuni informative „şi mai conspirative”, denumită „Jakab”. Francesco Strazzari considera că, prin utilizarea de către acuzatori a acestui onomastic maghiar pentru a desemna o „acţiune de spionaj”, se conta pe efectul naţionalist „antimaghiar” al acţiunii. (22) Agenturile nou înfiinţate prin acest plan ar fi fost conduse de preoţi catolici care erau consacraţi ca episcopi clandestini. Consacrarea lor se făcea „în cel mai strict secret şi sub legătura celor mai straşnice jurăminte de păstrare a conspirativităţii.” (23) Pentru Timişoara, conducerea „dublurii agenturii de spionaj” a fost încredinţată acuzatului Adalbert Boroş, care fusese consacrat ca episcop în clandestinitate la 12 decembrie 1948. Legătura cu nunţiatura era asigurată prin sora Hildegard Reissner. În vara anului 1950, nunţiatura papală a fost desfiinţată, iar locul în conducerea „centrului de spionaj al Vaticanului la Bucureşti” era preluat de acuzatul Iosif Schubert, vicarul arhiepiscopiei catolice din Bucureşti şi preotul canonic al Catedralei Sfântul Iosif, consacrat la rândul său ca episcop clandestin la 30 iunie 1950. Colectarea informaţiilor, pe lângă Hildegard Reissner, se mai făcea şi de către Maria Judith Fenyvesi, Cristina Dewald şi Ioana Niculiţa. Aceştia ar fi avut legături acum şi cu legaţia Italiei. Pe această filieră, agentura acuzatului Waltner ar fi trimis Vaticanului informaţii între noiembrie 1950 şi februarie 1951 privind: producţia şi personalul fabricilor şi uzinelor, gospodăriile agricole colective etc. (24) S-ar fi recurs astfel şi la serviciile ambasadei Austriei din Bucureşti. Se făceau apoi referiri la organizarea unor grupuri de rezistenţă armată intitulate „Partidul Socialist Creştin” (!) şi la faptul că Vaticanul ar fi plătit cu dolari americani activităţile de spionaj. Apoi se afirma: „Cu câteva zile numai înainte de plecarea sa din ţară, O’Hara a dat dispoziţiuni exprese ca acuzatul Pacha să citească din amvon, în catedrala din Timişoara, o pastorală, care cuprindea atacuri calomnioase împotriva Republicii Populare Române şi îndemnuri la nesupunere faţă de legi. Pastorala adusă de la Bucureşti de Hildegard Reissner şi transmisă prin Elisabeta Wulff acuzatului Pacha a şi fost difuzată de către acesta – potrivit ordinului primit – prin citirea ei în catedrală.” (25)

Ca în toate celelalte procese inentate unor capi ai Bisericii catolice din Europa răsăriteană, şi acuzatul Heber a semnat o declaraţie prin care mărturisea că în 1949, la rugămintea lui Pacha, făcuse trafic de valută. Tot Heber ar mai fi făcut şi trafic cu aur, ascunzând, cu ajutorul protopopului Mihai Willjung, un kilogram de aur în interiorul bisericii din Becicherecu Mic. (26) Se mai preciza, totodată, că în Banat activau, ca agenţi ai centrului de spionaj italian, şi inginerul Vignati (la Timişoara), şi inginerul Rossi (la Arad).

În încheierea consemnării de către Scânteia a actului de acuzare, se specifica: „Interpretul de limbă maghiară a dat citire, în limba maghiară, pentru acuzaţii Pacha Augustin şi Boroş Adalbert, faptelor acuzatoare, aşa cum sunt prevăzute în referatul introductiv, şi textelor de legi pentru care acuzaţii au fost trimişi în judecată.” (27)

În continuare, tot prin interpret, a fost luat interogatoriul acuzatului Augustin Pacha. El a recunoscut că în 1934 a efectuat, împreună cu ruda sa apropiată Franz Kräuter, o călătorie de cinci zile în Germania. Acolo l-a abordat pe nunţiul papal Orsenigo, care a aprobat audienţa sa la Hitler, făcută în scopul de a tempera propaganda anticatolică pe care o practica şi acesta. Kräuter l-a însoţit şi la audienţa de la Hitler, la care a mai participat şi locţiitorul acestuia, Rudolf Hess. Pacha a declarat la proces: „Pe Hitler l-a interesat situaţia materială a germanilor din România şi mi-a promis că va interzice propagandiştilor săi să facă propagandă împotriva Bisericii catolice.” (28) Apoi, el a luat parte la o manifestaţie desfăşurată la Timişoara, organizată de Andreas Schmidt, locţiitorul şi reprezentantul lui Hitler în România, şi la o altă manifestaţie, la Aradu Nou. În 1941, cu aprobarea Vaticanului, episcopul Pacha a acceptat ca toate şcolile catolice de limbă germană să fie predate Grupului Etnic German, împreună cu toată averea şi bunurile pe care le posedau. Urma apoi o întrebare promptă din partea Tribunalului:

„PREŞEDINTELE: Ce părere ai despre acţiunile d-tale contra legilor ţării noastre? Recunoşti că ai dus o activitate de spionaj?

ACUZATUL (Pacha, n.n.): Recunosc, aşa după cum am făcut şi în declaraţia mea, această activitate de spionaj în dauna statului român şi în folosul Vaticanului.” (29)

El mai recunoştea că îşi începuse activitatea de spionaj tocmai din 1923, când Vaticanul îl numise episcop romano-catolic de Timişoara şi Banat. Rapoartele, pe care le ducea personal din cinci în cinci ani la Vatican, se refereau la chestiuni atât bisericeşti, cât şi militare, politice, economice şi sociale. În perioada 1941-1944, rapoartele conţineau informaţii cu caracter militar: câţi oameni au fost încorporaţi, câţi tineri germani au fost înrolaţi în S.S., care era moralul armatei şi cum privea aceasta războiul hitlerist. Alte rapoarte se refereau la problemele de trai, la problemele privind felul în care populaţia înţelegea desfăşurarea luptelor de pe front. La 15 august 1945, Pacha ar fi mers personal la Bucureşti pentru a face un referat verbal nunţiului Cassulo. În 1948, „când regimul actual s-a bucurat de succese mai mari, această activitate de spionaj a primit baze mai largi şi un aspect mai conspirativ.” (30) El mai recunoştea că în 1950 distrusese anumite dosare cu documente păstrate în arhivă, că a deţinut metale preţioase şi valută străină. La întrebarea specială a  procurorului, colonelului Aurel Ardeleanu, acuzatul Pacha a răspuns că într-un raport al său din 1938 era vorba şi despre activitatea P.C.R.

Cel de-al doilea acuzat interogat, Iosif Waltner, a dezvăluit faptul că Pacha se întâlnise la Berlin nu numai cu Hitler, ci şi cu ministrul german de externe, Neurath: „Mi-a spus de asemenea că în audienţa de la Hitler a vorbit despre activitatea desfăşurată de el în rândurile populaţiei germane din Banat şi l-a rugat pe Hitler să-l ajute în această activitate. Hitler l-a felicitat pe episcopul Augustin Pacha şi l-a rugat să continue activitatea lui în folosul naţional-socialiştilor din Banat.” (31) El a recunoscut apoi că nunţiul Cassulo i-a cerut să culeagă informaţii din domeniul economic, cultural, militar şi social. Astfel şi-a început, încă din 1934, activitatea de spionaj. Între ajutoarele sale, pe lângă Elisabeta Wulff şi Heber, îi mai menţiona şi pe sora Patricia Zimmermann şi pe Eugen Csendes. Pacha i-a cerut să culeagă informaţii după 1944 despre activitatea partidelor politice, despre manifestări culturale, despre unităţi militare, despre producţia din fabrici, despre recoltă şi însămânţări etc. Waltner a recunoscut că transmisese informaţii nunţiaturii până în iunie 1950, când Del Mestri i-a predat pastorala care trebuia să fie citită de episcop în catedrala din Timişoara (deşi actul de acuzare nu pomenise nimic despre rolul pe care l-ar fi jucat Waltner în această acţiune!). El mai recunoştea (altă noutate) că arsese dosarul care conţinea socotelile banilor primiţi de la nunţiatură; dosarul care conţinea documente, acte şi notiţe scrise, care oglindeau activitatea preoţilor şi a eparhiei contra P.C.R. şi a Uniunii Sovietice, în special propaganda oficială, misiuni speciale; dosarul conţinând date asupra unităţilor sovietice care au trecut prin ţară spre Frontul de vest. (32)

Acuzatul Iosif Schubert a recunoscut că din vara anului 1950 primea informaţii de la Timişoara din partea monseniorului Boroş şi a monseniorului Waltner, prin călugăriţa Gerta Kernweiss. Aceste informaţii se refereau la organizarea gospodăriilor agricole colective, la unele măsuri luate de autorităţi, la situaţia financiară şi economică, la salariile muncitorilor din fabrici şi întreprinderi, la aprovizionarea oraşelor, la chestiuni administrative şi din domeniul organizaţiei bisericeşti, la congresele bisericeşti de la Târgu Mureş şi Gheorgheni-Ciuc, la mişcări de trupe militare. Un pasaj din interogatoriu este sugestiv:

„PREŞEDINTELE: Pentru adunarea informaţiilor ce anume instrucţiuni ai dat lui Waltner, Boroş şi Sándor Imre (episcopul din Alba Iulia, n.n.)?

ACUZATUL (Scubert, n.n.): Instrucţiuni speciale nu i-am dat nici lui Boroş şi nici lui Sándor.

PREŞEDINTELE: Din ce cauză nu le-ai dat instrucţiuni?

ACUZATUL: Pentru că dumnealor erau în curent cu misiunea lor, deoarece au vorbit dinainte de plecarea nunţiului cu monseniorul Del Mestri sau chiar cu nunţiul.” (33)

El a mai arătat că i-a cerut lui Waltner şi informaţii de la Oradea şi Satu Mare. Şi pentru că Schubert nu a declarat tot ce se aştepta de la el, a fost confruntat cu Waltner. Acesta a confirmat că îi transmisese lui Schubert informaţii din toate domeniile, inclusiv militar, ceea ce Schubert nu recunoscuse:

„PREŞEDINTELE: Schubert, ce ai de declarat?

ACUZATUL SCHUBERT: Despre aceste conversaţii n-am putut să-mi reamintesc.

PREŞEDINTELE: Acum îţi aminteşti?

ACUZATUL SCHUBERT: Nu pot totuşi să spun că în conştiinţa mea îmi aduc aminte şi ştiu. Dar eu nu pot să refuz o afirmaţie care vine din partea unui om venerabil.

PREŞEDINTELE: Declaraţiile din primele cercetări le recunoşti în total?

ACUZATUL SCHUBERT: Eu susţin declaraţiile mele, ce am scris cu mâna mea recunosc în totul.” (34)

În acest mod, problema a fost considerată rezolvată. Dar, din cauza confruntării dintre Waltner şi Schubert, interogatoriul lui Adalbert Boroş a fost amânat pentru a doua zi dimineaţă.

Boroş a relatat cum a fost hirotonisit ca episcop la Bucureşti, la 12 decembrie 1948, în capela nunţiaturii. Slujba a fost oficiată de nunţiul O’Hara şi la ea au mai participat şi cei doi secretari, Del Mestri şi Kirk. De atunci, el transmitea informaţii prin sora Gerta Kernweiss. El a relatat: „Nunţiul mi-a adus la cunoştinţă că pentru eparhia Timişoarei eu sunt însărcinat cu strângerea şi cu transmiterea informaţiilor, pentru toată eparhia.” (35) Şi mai departe: „Am transmis informaţii în primul rând în legătură cu tot ceea ce am văzut şi am aflat eu pe teritoriul Timişoarei. Apoi m-am interesat de la preoţii din eparhie, care au venit la biroul episcopiei, despre întreaga situaţie a parohiilor lor. Apoi, m-am interesat şi la personalul biroului episcopiei. În special, de la secretarul episcopiei, Ioan Heber.” (36) Informaţiile trimise lui Schubert se refereau în general la manifestările politice din unele oraşe ale Ardealului şi la influenţa acestora pe teritoriul eparhiei bănăţene. Din august 1950, Boroş mărturisea că primea indicaţii prin emisiunile postului de radio Vatican! Un extras din finalul interogatoriului:

„PREŞEDINTELE: Mai ai ceva de adăugat pe lângă declaraţiile făcute?

ACUZATUL (Boroş, n.n.): Doresc să menţionez şi vă rog să aveţi în vedere următoarele: întreaga activitate nu am dus-o din proprie iniţiativă, mi s-a cerut şi am fost însărcinat de către nunţiul O’Hara şi de către secretarul Del Mestri. Cu toate că am ştiut că aceasta este un lucru ilegal, totuşi am acceptat.

PROCURORUL CĂPITAN MAGISTRAT OVIDIU TEODORESCU: Să ne spună acuzatul Boroş dacă a colaborat vreodată la anumite publicaţii ale Vaticanului?

ACUZATUL: Da. În anul 1936 sau 1937, nu-mi aduc aminte precis, am primit o însărcinare oficială de la episcopul Augustin Pacha să scriu articole pentru oficiosul Vaticanului, Osservatore Romano. Am primit această însărcinare şi am scris în două ocazii articole pentru acest ziar. Un articol despre locul de pelerinaj de la Maria Radna, al doilea despre jubileul episcopal.” (37)

Iată deci o nouă probă evidentă a activităţii de spionaj!

Ultimul acuzat interogat a fost Ioan Heber. El a arătat că în 1935 Pacha l-a numit secretar al eparhiei romano-catolice din Timişoara: „În această calitate am ajutat pe episcop în conducerea tehnică a asociaţiilor profasciste ale tineretului romano-catolic din Banat. Încă în 1936, episcopul mi-a cerut să-i furnizez informaţii cu caracter de spionaj de pe întreg teritoriul eparhiei din Timişoara. Eu am fost de acord.” (38) În 1938 el a observat că revistele şi ziarele catolice, la ordinele Vaticanului, au declanşat „o campanie furibundă împotriva comunismului.” (39) În perioada 1936-1944 el transmisese informaţii: despre recrutarea tinerilor din Banat; despre activitatea G.E.G.; despre starea de spirit a populaţiei şi a soldaţilor în legătură cu războiul; despre activitatea P.C.R. în ilegalitate etc. După 23 august 1944, acestea se refereau la: spitalele militare din Timişoara; numărul soldaţilor bolnavi; transporturile militare sovietice din anii 1944-1945; activitatea unor fabrici care au produs stofe pentru armată; situaţia populaţiei germane din Banat între 1945-1946; reîntoarcerea primilor prizonieri de pe frontul german; reîntoarcerea trupelor de pe frontul german; organizarea armatei române; diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”; livrările în contul armistiţiului şi al Tratatului de pace; aprovizionarea armatei; construcţia unor cazărmi; introducerea normelor în fabrici şi atitudinea muncitorilor faţă de aceste norme; salarizarea lor; numărul muncitorilor şi angajaţilor din fabrici; producţia unor fabrici din regiune; aprovizionarea cu materii prime; calitatea produselor;  neajunsurile existente în fabrici; înfiinţarea de gospodării agricole colective, gospodării de stat şi staţiuni de maşini; relaţiile dintre naţionalităţile conlocuitoare etc. Mai târziu, Del Mestri îi ceruse şi informaţii privind situaţia industriei grele, adică de la societăţile „Reşiţa”, „Oţelu Roşu”, „Nădrag”. Heber menţiona că între Pacha şi Auschnitt existau legături speciale, primind de la acesta bani prin curier sau prin Direcţia U.D.R. de la Timişoara. În încheiere, el afirma că avusese legături chiar şi cu legaţia Suediei! (40)

Primul martor audiat la proces a fost Franz Kräuter, care a recunoscut că împreună cu episcopul Pacha a făcut o vizită la Hitler. El a spus: „De Hitler am fost primiţi politicos. El ne-a oferit locuri după ce am intrat, pe o garnitură de club. Alături de el a luat loc Rudolf Hess, apoi discuţia a început. Primul a luat cuvântul episcopul Pacha, care s-a prezentat ca episcop catolic din Banat, arătându-i că majoritatea credincioşilor săi sunt germani şi l-a salutat în numele acestora.” (41) Martora Frederica Hildegard Reissner a confirmat fapte deja cunoscute (corespondenţa secretă a nunţiaturii cu Pacha, Boroş, Waltner şi preoţii din Alba Iulia, Oradea şi Satu Mare, citirea pastoralei din iunie 1950, rolul jucat ulterior de Schubert etc.). Martora Ecaterina (Gerta) Kernweiss i-a recunoscut pe acuzaţii Pacha, Schubert, Waltner, Boroş şi Heber. Ea a recunoscut că transmitea informaţii secrete între aceştia şi nunţiatură. Martora Cristina Dewald a recunoscut că asigura legătura dintre Schubert şi episcopul din Alba Iulia, Sándor Imre. Mai puţin importante au fost depoziţiile martorelor Maria Judith Fenyvesi, Eva Elisabeta Schritt şi Ioana Niculiţa, care au recunoscut, la rândul lor, tot ceea ce s-a cerut de la ele. Alţi martori au mai fost audiaţi în legătură cu ceilalţi acuzaţi (aparţinând, chipurile, de „centrul de spionaj italian”). În sfârşit, martora Elisabeta Wulff, fostă călugăriţă benedictină, a declarat: „Din anul 1929 până în 1940-41, cu ştirea şi cu voinţa Prea Sfinţitului Pacha, am întemeiat şi am condus Uniunea femeilor şi fetelor germane romano-catolice din dieceza noastră. Am avut în Banat aproximativ 40 de filiale. Materialul nostru şi fondurile pe care le-am întrebuinţat, materiale care au constat din broşuri, reviste, tablouri, programe de manifestaţii, cărţi, le-am primit din Reich. La baza activităţii noastre a stat rasismul.” (42) Ea a mai spus că între 1933-1938 a efectuat călătorii în Germania. De asemenea, a mărturisit că atât ea, cât şi episcopul Pacha, erau „distruşi” în momentul înfrângerii Germaniei naziste şi plini de „ură faţă de armata sovietică.” (43)

Trebuie precizat faptul că acest gen de „mărturisiri” publice, practicate şi în vremea Inchiziţiei, era specific tuturor proceselor staliniste. Preluând metodele perfecţionate de M.G.B.-ul lui Stalin (fostul N.K.V.D. din anii ’30), Securitatea română reuşea să obţină de la personalităţile arestate şi supuse anchetării tot ceea ce dorea. Metodele utilizate împotriva lor variau de la torturi fizice la presiuni psihice şi morale, în vederea slăbirii şi distrugerii capacităţii de rezistenţă a celor anchetaţi astfel. În cele din urmă, pentru a evita continuarea exercitării asupra lor a acestui „tratament”, arestaţii (atât acuzaţii, cât şi martorii) sfârşeau prin a recunoaşte toate „crimele” care le erau imputate şi chiar inventau altele noi. Dacă unii încercau să reziste până la capăt, în ciuda tuturor presiunilor (cum a fost cazul episcopului Schubert în acest proces), sentinţa pronunţată împotriva lor era mai necruţătoare.

Rechizitoriul procurorului militar special, colonelul Aurel Ardeleanu, a fost citit în 14 septembrie 1951. El afirma de la început că „unul din duşmanii cei mai înverşunaţi ai poporului nostru este concernul internaţional, Vaticanul”, această „caracatiţă capitalistă, care şi-a întins tentaculele sale peste o mare parte a globului pământesc”, care „este în slujba politicii magnaţilor din Wall-Street.” (44) Se pretindea apoi că „dezbaterile acestui proces au dovedit strânsa legătură dintre Vatican şi Hitler.” (45) Era citat apoi comunicatul oficial al Berlinului, emis după audienţa episcopului Pacha la Hitler: „Cancelarul Reich-ului, Hitler, a primit joi la prânz, în prezenţa locţiitorului său, ministrul Reich-ului, Hess, pe episcopul timişorean dr. Augustin Pacha, care a apărut însoţit fiind de vicepreşedintele fracţiunii germane din România, dr. Franz Kräuter, şi de conducătorul Uniunii germanilor catolici din străinătate, Scherer. Episcopul Pacha, care a fost prezentat ca reprezentant al germanilor din Europa de sud-est, a transmis cancelarului salutul şvabilor din Banat şi a cerut binecuvântarea Domnului asupra marii opere a cancelarului Hitler, pe care acesta a făurit-o în interesul reînnoirii şi redeşteptării germanilor.” (46) Întors în ţară, Pacha „convoacă în palatul său episcopal din Timişoara pe ciracii săi şi le prezintă planul de fascizare a germanilor din Banat”, în special „în vederea fascizării tineretului catolic german.” (47) Se preciza că în serviciul Vaticanului activau Pacha (din 1923), Waltner (din 1934), Heber (din 1936) şi Boroş (din 1948). Tot din 1948, informaţiile sosite de la Timişoara erau centralizate de Schubert, iar ele erau scoase din ţară prin intermediul centrului de spionaj italian. Schubert a fost însărcinat cu această misiune datorită faptului că Vaticanul cunoştea „perfidia şi ura sa de moarte împotriva regimului nostru.” Apoi se afirma: „Nici nu-i de mirare că un exemplar ca acuzatul Schubert poate să tăgăduiască cu neruşinare însăşi evidenţa.” (48) În continuare, se mai arăta în rechizitoriu: „Nunţiatura apostolică din Bucureşti, prin secretarul personal al lui O’Hara, Kirk, a trecut fraudulos în Iugoslavia, cu ajutorul călugăriţei Wulff Elisabeta, pe trădătorul Greceanu, conducătorul agenturii de spionaj denumită «Ajutorul catolic». Prin aceeaşi Elisabeta Wulff, spionul Del Mestri a încercat să treacă peste frontieră pe şoferii nunţiaturii, care, la curent cu activitatea sa de spionaj, fiind pe punctul de a fi arestaţi, puneau în primejdie însăşi existenţa centrului de spionaj al Vaticanului.” (49) Era amintit, desigur, şi faptul că Pacha, prin intermediul lui Heber, a negociat „vinderea de dolari” şi a ascuns un kilogram de aur în biserica din Becicherecu Mic. În concluzie se aprecia: „Spioni, trădători, aţâţători la asasinate şi sabotaj, sprijinitori ai bandelor teroriste, jefuitori, contrabandişti şi speculanţi, iată adevărata faţă a galeriei de netrebnici puşi în slujba celor mai înrăiţi duşmani ai omenirii, imperialiştii americano-englezi.” (50) Duritatea etichetărilor la adresa acuzaţilor era, de altfel, tot mai mare: „spioni în sutană”, „agenţii spionajului americano-englez”, „aceşti trădători ai patriei şi poporului muncitor”, „duşmani înrăiţi ai poporului”, „crescuţi în spiritul făţărniciei, al minciunii şi înşelăciunii, al afacerismului, al ideologiei canibalice fasciste, rasiste”, stăpâniţi de „ura bestială faţă de oameni, faţă de pace”, „hienele acestea furioase” etc. (51) Bazat pe asemenea „justificări”, el cerea în încheiere „pentru toţi acuzaţii pedeapsa cea mai aspră.” (52)

Cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului căpitan magistrat Ovidiu Teodorescu, a învinuit nominal pe fiecare acuzat de o serie de infracţiuni precum: „trădarea de patrie, spionajul, crima de uneltire contra ordinei economice şi sociale instituită în stat, infracţiunea de înlesnire a trecerii frauduloase a frontierei, instigarea, complicitatea, deţinerea de aur, valute efective şi a altor mijloace de plată străine.” Pacha era acuzat de trădare, „deoarece a condus centrul de spionaj din Timişoara”, de instigare la crima de trădare, de deţinere de metale preţioase, de efectuarea de operaţiuni ilicite cu mijloace de plată străine, precizându-se totodată că „acuzatul a recunoscut la cercetări şi în instanţă aceste infracţiuni.” Schubert era şi el acuzat de trădare, deoarece a trimis legaţiei Italiei „date şi informaţiuni secrete privitoare la securitatea statului”; de crima de instigare la trădare, deoarece „cu intenţie a îndemnat cetăţeni români să continue şi să intensifice activitatea de procurare de informaţiuni.” Boroş era acuzat tot de trădare, pentru că „a procurat şi transmis centrului de spionaj de la nunţiatura de la Bucureşti şi acuzatului Schubert Iosif, în cadrul planului conspirativ «Jakab», informaţiuni şi date cu caracter secret.” Waltner era acuzat de trădare şi de instigare la crima de trădare, iar Heber de trădare şi de efectuare de operaţiuni ilicite cu mijloace de plată străine. După ce a adus învinuiri asemănătoare şi celorlalţi acuzaţi, rechizitoriul se încheia astfel: „Vinovăţia acuzaţilor este dovedită. În numele legii, în numele vieţii şi al păcii, îi acuz pentru fapte dintre cele mai odioase. Constituţia Republicii Populare Române declară aceste fapte drept crimele cele mai grave faţă de popor şi impune pedepsirea lor cu toată asprimea legii.

De aceea, cerem pentru acuzaţii Pintori Eraldo, Schubert Iosif, Ştefănescu Lazăr şi Săndulescu Gheorghe pedeapsa cu moartea, iar pentru ceilalţi acuzaţi să li se aplice legea, cu toată severitatea, în cadrul articolului 7 din decretul 199/1950.” (53)

După o pauză de 15 minute, cuvântul a fost dat apărării. Avocatul din oficiu al lui Pacha, Ladislau Savin, a acceptat acuzaţiile la adresa clientului său, care „a înţeles să meargă pe această cale a trădării”, dar aceasta numai din vina Vaticanului, care a exercitat asupra sa „o presiune puternică.” Erau cerute circumstanţe atenuante pentru că din anii 1945-1946 Pacha „şi-a slăbit activitatea de culegere şi transmitere de informaţii secrete” şi pentru că „la un moment dat” locul său a fost luat de Boroş. Avocatul George Dumitrescu, pledând pentru Schubert, a dat vina pe O’Hara. El a spus că Schubert „a înţeles să recunoască faptele ce i s-au imputat” şi că   „şi-a desfăşurat activitatea în interesul Vaticanului numai în perioada iunie 1950 – februarie 1951.” Pentru acuzatul Boroş, avocatul Nicolae Hogaş a dat vina şi el pe O’Hara şi Del Mestri, cerând „să se ţină seama de aceste elemente (!) şi să i se dea lui Adalbert Boroş o pedeapsă echivalentă cu faptele sale.” Avocatul Barbu Solomon, în numele lui Waltner, „a arătat gravitatea faptelor comise de acuzat”! Şi de data aceasta ţapul ispăşitor era Vaticanul, faţă de care acuzaţii nu erau decât „uneltele sale oarbe.” În concluzie, el a cerut pentru clientul său „o pedeapsă justă.” În apărarea lui Heber a vorbit avocatul Vasile Gheciu, care a invocat „atitudinea lui de sinceritate în cursul desfăşurării procesului.” Întreaga sa activitate de spionaj a fost dusă din ordin, el fiind doar un „executant”, o „simplă unealtă.” Toate „pledoariile” celorlalţi avocaţi au avut acelaşi aspect dezagreabil. (54)

A urmat imediat ultimul cuvânt al acuzaţilor. Augustin Pacha a declarat: „Am încredere în înţelepciunea domnilor judecători şi în iubirea lor faţă de dreptate. Vă rog să luaţi în consideraţie vârsta mea înaintată, vă rog de asemeni să luaţi în consideraţie că în anchetă, cât şi aici în instanţă, am recunoscut în mod sincer toate crimele comise de mine.

Rog cu profund respect tribunalul şi pe onoratul domn preşedinte ca să binevoiască să pronunţe pentru mine o sentinţă miloasă.”

Waltner a spus: „Cu cea mai mare încredere în justiţie aştept sentinţa dvs., care nu poate să fie decât justă. Faptele mele criminale le recunosc şi le-am mărturisit sincer, fără camuflare şi fără scuze. Recunosc că am fost împins pe un drum care m-a dus la catastrofă de către reprezentanţii Vaticanului din România şi regret că alături de mine nu se află în boxă acei care sunt adevăraţii vinovaţi, acei care m-au împins la crimele săvârşite de mine. Regret ce am făcut şi vă rog ca la sentinţă să ţineţi seamă de atitudinea mea sinceră pe care am avut-o în cursul cercetărilor şi în faţa instanţei. Aştept cu încredere absolută sentinţa dvs.”

Schubert a fost mai scurt: „Eu nu am nimic nou de adăugat în ceea ce mă priveşte şi aştept şi eu cu toată încrederea justa dvs. sentinţă în cazul meu.”

Boroş a spus: „La ultimul cuvânt aş vrea să menţionez şi vă rog să luaţi în considerare că în cursul cercetărilor şi în instanţă am recunoscut în mod sincer şi deschis tot ce am făcut.

Ceea ce am făcut nu am făcut din propria iniţiativă, ci la cererea şi din ordinul primit de la nunţiatură, adică de la nunţiul O’Hara şi secretarul Del Mestri. Cu toate că am ştiut că este un lucru ilegal, am primit şi am dus la îndeplinire însărcinările.”

Iar Heber a declarat: „Sunt conştient că prin faptele mele criminale am sacrificat situaţia mea, libertatea mea, executând ordinele superiorilor de la episcopie şi nunţiatură, care s-au folosit de disciplina canonică spre a mă împinge la activitatea de spionaj şi activitate subversivă.

Rog onoratul tribunal să-mi aplice pedeapsa pe deplin meritată şi să-mi deschidă şi o cale de reabilitare.” (55)

Sentinţa a fost pronunţată la 17 septembrie 1951, ora 12. Scânteia de a doua zi consemna: „Deliberând în secret, Tribunalul militar Bucureşti a condamnat în unanimitate pe:

Pintori Eraldo, la muncă silnică pe viaţă, degradare civică, 40.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească suma de 14.174.565 lei cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Boroş Adalbert, la muncă silnică pe viaţă şi degradare civică;

Săndulescu Gheorghe, la muncă silnică pe viaţă şi degradare civică;

Ştefănescu Lazăr, la muncă silnică pe viaţă, degradare civică, 30.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească, solidar cu Pintori Eraldo, lei 45.000 cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Schubert Iosif, la temniţă grea pe viaţă şi degradare civică;

Pacha Augustin, 18 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică, 880.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească suma de 306.000 lei cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Gatti Clement, la 15 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică;

Waltner Iosif, la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică;

Heber Ioan, la 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 20.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească, solidar cu Pacha Augustin, lei 306.000 cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Topa Petre, la 10 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică.

Tuturor condamnaţilor le-a fost confiscată averea şi au fost obligaţi să plătească fiecare 50.000 lei cheltuieli de judecată.

Oamenii muncii care au umplut până la refuz sala tribunalului şi-au manifestat satisfacţia pentru sentinţa dreaptă a justiţiei populare.” (56)

Ce vor fi simţit şi gândit acuzaţii la aflarea acestor sentinţe nimicitoare la adresa lor, care practic îi condamnau la o moarte lentă, dar sigură? Poate ar fi fost tentaţi să riposteze în modul în care a făcut-o marele avocat Istrate Micescu în 1948, când a fost condamnat de acelaşi tribunal de lachei, pentru „complot împotriva statului”, la 20 de ani de muncă silnică: „Vă mulţumesc că mi-aţi urat o viaţă atât de lungă. Dar vă pot asigura că eu nu voi face decât doi, trei ani, atât cât va dura republica voastră populară, restul îl veţi face voi!” (57) Peste trei ani, el murea în închisoare la Aiud.

În comentariul său, intitulat Sentinţa în procesul grupului de spioni, trădători şi complotişti în slujba imperialismului americano-englez şi a Vaticanului, ziarul oficial al partidului comunist menţiona: „Justiţia populară, exprimând năzuinţele, interesele şi voinţa poporului muncitor, a pedepsit fără îndurare, aşa cum se cuvine, pe aceste unelte netrebnice ale imperialismului americano-englez, care au furnizat duşmanilor de moarte ai poporului nostru informaţii secrete din toate domeniile vieţii noastre de stat şi au pus la cale crearea unor bande subversive, care, cu ajutorul armamentului primit de la imperialiştii americani, urmăreau să treacă la acte de teroare şi sabotaj. Aceşti bandiţi fără scrupule au comis fapte pe care legile ţării le sancţionează ca pe cele mai mari crime îndreptate împotriva patriei şi a poporului muncitor.” Se mai arăta că „acuzaţii şi-au recunoscut întrutotul faptele lor mârşave.” Ei erau definiţi drept „episcopul hitlerist Pacha şi ceilalţi spioni în sutană de prelaţi catolici” şi, fireşte, „agenţi plătiţi în slujba imperialismului americano-englez.” Un alt pasaj din articol poate fi revelator:

„Regimul nostru de democraţie populară, care acordă tuturor cultelor cea mai deplină libertate, nu poate tolera activitatea criminală a elementelor care, folosind biserica drept paravan, uneltesc împotriva Republicii Populare Române şi se pun în slujba monştrilor omenirii, imperialiştii americani.

Pe bună dreptate, reprezentanţii tuturor cultelor din raionul şi oraşul Stalin au înfierat şi stigmatizat acţiunea de subminare a păcii şi securităţii patriei pe care au desfăşurat-o spionii din slujba imperialismului americano-englez şi ai Vaticanului şi au hotărât să lupte cu puteri sporite, alături de toţi oamenii cinstiţi, pentru victoria forţelor păcii.” În consecinţă, „urletele turbate ale posturilor de radio imperialiste dovedesc că poporul nostru a izbit la ţintă.” (58)

În acest mod se încheia procesul intentat (între alţii) conducătorilor Bisericii romano-catolice bănăţene! Acest proces nu a reprezentat decât o simplă verigă din nesfârşitul lanţ al crimelor şi ororilor epocii staliniste, un mic episod din genocidul organizat împotriva unor întregi popoare. Dar, la fel ca şi celelalte odioase acte comise, şi acest proces s-a transformat într-un veritabil act de acuzare la adresa regimului comunist. De aceea, ni se pare absolut firească concluzia trasă de André Fontaine: „Destalinizarea avea să arate şi faptul că, devenită pentru mulţi unicul refugiu contra unui prezent inacceptabil, credinţa rezistase mai bine, în cele din urmă, persecuţiei din răsărit, decât seducţiilor materialismului celui mai vulgar din apus.” (59)

 

 

Note:

1    Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 116.

2    André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 134-135.

3    Ibidem, p. 136.

4  Ion Raţiu, op. cit., p. 118. Referitor la persecutarea Bisericii greco-catolice din Banat şi la desfiinţarea episcopiei de la Lugoj, a se vedea Ioan Ploscaru,Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 25-115.

5    Ion Raţiu, op. cit., p. 116.

6    Francesco Strazzari, Cruciada împotriva lui Christos, în Magazin istoric, nr. 11/1992, p. 22.

7    Anton Moisin, Au biruit prin credinţă, în Magazin istoric, nr. 7/1994, p. 48.

8    Francesco Strazzari, op. cit., p. 22-23.

9   Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 259.

10  Ion Raţiu, op. cit., p. 117.

11  Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 392.

12  Ion Raţiu, op. cit., p. 123.

13  Francesco Strazzari, op. cit., p. 23.

14  Scânteia, nr. 2.140 din 11 septembrie 1951.

15  Ibidem.

16  Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 276; de asemenea, broşura specială intitulată Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian, Bucureşti, 1952, passim.

17  Culegere de materiale…, p. 276.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 277.

20  Ibidem.

21  Ibidem.

22  Francesco Strazzari, op. cit., p. 24.

23  Culegere de materiale…, p. 278.

24  Ibidem, p. 279.

25  Ibidem, p. 282.

26  Ibidem.

27  Scânteia, nr. 2.140 din 11 septembrie 1951.

28  Culegere de materiale…, p. 288.

29  Ibidem, p. 289.

30  Ibidem, p. 290.

31  Ibidem, p. 291.

32  Ibidem, p. 293.

33  Ibidem, p. 294.

34  Ibidem, p. 295-296.

35  Ibidem, p. 296.

36  Ibidem, p. 297.

37  Ibidem.

38  Ibidem, p. 305.

39  Ibidem.

40  Ibidem, p. 306-307.

41  Ibidem, p. 308.

42  Ibidem, p. 316.

43  Ibidem, p. 317.

44  Ibidem, p. 318-319.

45  Ibidem, p. 321.

46  Ibidem, p. 321-322.

47  Ibidem, p. 322.

48  Ibidem, p. 324.

49  Ibidem, p. 326.

50  Ibidem.

51  Ibidem, p. 326-327.

52  Ibidem, p. 327.

53  Ibidem, p. 328-329.

54  Ibidem, p. 329-330.

55  Ibidem, p. 331-332.

56  Scânteia, nr. 2.146 din 18 septembrie 1951.

57 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 251.

58  Scânteia, nr. 2.146 din 18 septembrie 1951.

59  André Fontaine, op. cit., vol. II, p. 136.