Protestanți, neoprotestanți, evanghelici? Ce sunt baptiștii?
Un material mai vechi pe care l-am găsit în draft și am considerat că merită publicat.
Emanuel Răduț a lansat pe blogul său o dezbatere legată de identitatea evanghelicilor din România, respectiv a Creștinilor după Evanghelie prin întrebarea Protestanți sau neoprotestanți? Cine sunt Creștinii după Evanghelie? Fiind la curent cu preocupările sale pe care a avut amabilitatea să mi le împărtășească am lăsat un comentariu la articolul său.
Cred că termenul neoprotestant este mai vechi în uzanța românilor decât perioada comunistă. Nu am acum la îndemână documentele pe care le-am văzut dar din câte îmi aduc aminte am întâlnit acest termen, cu referire la baptiști, și în perioada interbelică. Referitor la uzanța acestui termen în limba română există mai multe opinii care converg către idea că acest termen provine din mediul religios (ortodox) și a fost „împrumutat” de către politicieni. Prin această etichetare se dorea și realizarea unei separații între direcțiile principale ale creștinismului și mă leg aici de întrebarea pe care Emanuel a pus-o acestui articol. Ce suntem ei? Protestanți sau altceva? și au considerat că nu sunt protestanți sau ca să reformulez protestanți mai noi și atunci li s-a spus neoprotestanți. Pe de altă parte nu sunt de acord cu formulă că toate confesiunile „evanghelice” ar fi protestante fiindcă deja avem diferențieri majore din punct de vedere doctrinar. Să luăm spre exemplu cazul Bisericii Adventiste care este o confesiune nouă apărută în secolul XIX și în a cărei doctrină se evidențiază caracteristica perioadei moderne și contemporane, respectiv accentul pe sfârșitul lumii. Prin această afirmație nu vreau să spun că în perioada Reformei Protestante din secolul XVI nu au existat preocupări în direcția asta, dar preocuparea lor majoră era mântuirea și trăirea unei vieți de sfințenie nu sfârșitul lumii.
Pe de altă parte din discuțiile pe care le-am avut cu diferite persoane pe această temă am înțeles că termenul „neoprotestant” se regăsește doar în spațiul Europei de Est cu acest înțeles pentru că în Occident termenul are alte valențe trimițând la un neo protestantism, la o teologie liberală. Posibil și spun asta pentru că nu am argumente și este mai mult o presupoziție a mea ca istoric, ca eticheta de neoprotestant să fi fost folosită și în disputa pe tărâm religios în spațiul românesc din dorința bisericilor istorice, referire în acest caz la BOR de a demonstra că baptiștii spre exemplu care sunt cei mai vechi dintre denominațiunile evanghelice nu au vechime istorică. De fapt presupoziția mea a plecat de la un comentariu pe site-ul istorieevanghelica.ro, comentariu căruia i-am răspuns printr-un articol separat: Este permisă persecuția baptiștilor (evanghelicilor) pe motiv că nu au vechime istorică?
Partajează asta:
Clerul din Principate: neinstruit, vicios, corupt
Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul
Putin instruit, leneş, corupt, cuprins de patima beţiei – aşa le-a apărut călătorilor prin spaţiul românesc clerul mărunt din Principate.
Starea Principatelor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a atras atenţia călătorilor străini. Organizarea politică, boierii, ţăranii, moravurile, economia, aspectul oraşelor – toate acestea, şi multe altele, au fost consemnate uneori cu simpatie, alteori cu maliţie. Starea clerului – înalt şi mărunt – nu a trecut neobservată musafirilor. Pe baza scrierilor lăsate de aceştia cu precădere, la care s-au adăugat câteva mărturii autohtone, Pompiliu Eliade i-a făcut clerului un portret colectiv deloc măgulitor. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Pompiliu Eliade a susţinut doctoratul la Sorbona, în 1898, cu
teza „De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie: Les Origines”. Autorul şi-a propus mai mult o istorie a mentalităţilor decât înşiruirea faptelor în ordine cronologică.
O castă divizată
Casta preoţească era alcătuită din clerul înalt – mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, în general ceicare deţineau funcţii în ierarhia bisericească – şi clerul de rând. O altă distincţie se făcea între clerul mănăstiresc şi cel nemănăstiresc, zis „de mir”. În „Învăţătorul copiilor. Carte de citire în clasele primare”, manual alcătuit de învăţătorul Ion Creangă, diferenţa dintre preoţii de mir şi clerul monahal este explicată pe înţelesul celor mici. „Preoţii şi diaconii însuraţi alcătuiesc clerul de mir; aceştia au dreptul de a fi la bisericile din sate şi oraşe. Iar călugării şi călugăriţele alcătuiesc clerul monahal şi trăiesc în monastiri”.
Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria statului şi a bisericii au mers mână-n mână. Din acest motiv, faptele mitropoliţilor şi episcopilor, implicaţi în decizia politică, sunt mai bine cunoscute. Mai puţin a atras atenţia starea preoţilor obişnuiţi, cei presupuşi a călăuzi turma credincioşilor pe calea cea dreaptă. Aceştia, mai mult decât înalţii arhierei, ar fi trebuit să întreţină vie flacăra credinţei în norod şi să contribuie la înălţarea lui spirituală. În realitate, scrie Pompiliu Eliade citând călători străini, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Pe musafirii din Apus şi din Răsărit i-a frapat starea jalnică a clerului mărunt. Lipsa de pregătire şi moravurile îndoielnice au atras atenţia în mod deosebit.
Instrucţie precară
Cercetând scrierile din epocă, rezultă că, în veacul al XVIII-lea, aproape oricine putea deveni preot. „Acest cler era recrutat la întâmplare, scrie Eliade: haimanale de prin ţară, fii de mici negustori, sârbi, bulgari, greci fără căpătâi, feciori de boiernaşi, în sfârşit, oameni a căror condiţie i-ar fi obligat să plătească un bir greu, îndeosebi ţărani ce posedă câţiva ducaţi cu care să poată cumpăra o preoţie – iată din ce e alcătuit clerul nemănăstiresc (…). Între tâlhărie şi slujba de preot, socoteau că aceasta din urmă prezintă mai puţine primejdii, este mai tihnită şi poate mai bănoasă”.
Trei-patru ducaţi preoţia
Lipsa şcolilor de teologie şi corupţia sunt identificate de Eliade drept cauze ale acestei stări de lucruri. Şcolile de pe lângă mănăstiri erau puţine şi funcţionau neregulat. Şi le frecventau doar viitorii călugări, dintre care se alegeau apoi înalţii ierarhi. Pentru preoţii „de mir”, care slujeau la sate, nu exista nicio şcoală. Locul în altar se obţinea contra unei sume de bani, a observat I.-S. Raicevich, consulul Austriei la Iaşi într-o lucrare publicată la Paris, în 1822. Însuşi mitropolitul a hirotonit câteva mii de oameni, la preţul de trei-patru ducaţi preoţia, scrie Eliade, citând observaţiile consulului austriac care a zăbovit în Principate 11 ani.
Cu aşa „criterii de selecţie”, nu mai miră ştiinţa redusă de carte a preoţimii de la ţară. „Toată ştiinţa lor se mărgineşte la a citi, de bine, de rău, cele patruzeci şi trei de slove ale scrierii chirilice şi la a cânta pe nas în strană”, observa acelaşi consul austriac. Până şi pe huliţii domnitori fanarioţi îi revolta uneori redusa ştiinţă de carte a slujitorilor bisericii, scrie Pompiliu Eliade, sprijinindu-se de această dată pe o sursă internă. „Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Principatelor în mai multe rânduri, n.red. – foto) a decretat o anchetă menită să-i descopere pe preoţii fără şcoală şi să-i supună amenzilor. Majoritatea lor uitaseră demult buchiile, şi s-au găsit unii care se strecuraseră în rândul bisericii fără să le ştie vreodată”.
Moravuri îndoielnice
Lipsa de educaţie a clerului obişnuit se oglindea lesne în moravurile acestuia. Despre ele, a scris şi francezul F.-G. Laurençon. „Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”.
Laurençon aducea astfel în discuţie două metehne ale preoţimii mărunte: patima beţiei şi slăbiciunea pentru sexul frumos.
Preoţii de mir nu aveau prea multe cunoştinţe nici despre dogmele religiei creştine. Religia majorităţii populaţiei Principatelor la 1800, scrie Pompiliu Eliade, era o urzeală de superstiţii, unde strigoi, stafii, năluci, arătări, duhuri de tot felul îşi dădeau mâna cu sfinţii bisericii. Consecinţa – stingerea progresivă a credinţei în sânul poporului valah. „De fapt, românii au rămas, poate, dintre toate popoarele, cei mai străini de sentimentul religios”, concluzionează Pompiliu Eliade.
Dezamăgirile ministrului francez
O relatare despre Ţările Române o datorăm lui Edouard Antoine Thouvenel. În 1838, când era foarte tânăr, a întreprins o călătorie în Principate, pe Dunăre până la Marea Neagră. Materialul a fost publicat în 1840. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai Franţei secolului al XIX-lea, fiind, între altele, ambasador al Franţei la Constantinopol (1855-1860) şi ministru de externe (1860-1862). Prezentăm în continuare impresiile viitorului diplomat despre religia românilor, publicate în volumul. „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”. Serie nouă. Volumul 3: 1831-1840.
Obstacol în calea progresului
„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich
„Bucureştiul nu are monumente. Este imposibil să numeşti astfel numeroasele biserici pe care superstiţia şi remuşcările, mai mult decât credinţa, le-au ridicat în acest ultim secol. Statui informe, fresce unde subiectele religioase şi profane se amestecă în modul cel mai comic, totul este o mostră a prostului gust. Altarul este, după ritul grecesc, separat de restul bisericii de către un voal, care nu se ridică decât în anumite momente ale slujbei; vitralii de diverse culori dau în lumina zilei culori sclipitoare şi bizare. Aceste lucruri pot surprinde ochii şi încânta imaginaţia, dar nu au alt scop; nu se adresează sufletului. Dacă o religie îl ridică pe om deasupra nevoilor terestre, dacă dogma sa, fără a fi cea catolică, îi reaminteşte originea şi scopul său, ea trebuie respectată, şi cea care foloseşte şi alte mijloace decât raţionamentul şi persuasiunea este vinovată.
Din păcate, religia ortodoxă, practicată de preoţii români, în loc de a fi un mijloc de civilizaţie, nu a fost până în prezent decât un obstacol în calea progresului social. Superstiţiile cele mai ridicole sunt luate drept credinţă, taina cea mai sfântă, cea a confesiunii, este exploatată într-o manieră nedemnă. Clerul de jos, constituit din preoţi căsătoriţi, împărtăşesc alături de mulţime păcate, pe care episcopii nu le demască. (…)
Episcopii şi corupţia
Clerul ocupă în Ţara Românească un loc important; din nefericire, cum deja am observat, corupţia şi ignoranţa domnesc în rândurile membrilor săi: legile pe care le impun trebuie să fie supuse unei revizii complete; dar această reformă nu se va putea face decât prin îmbunătăţirea moravurilor. (…) Cei trei episcopi din Râmnic, Buzău şi Argeş se află în fruntea clerului român. Titularii actuali nu se bucură de aceeaşi consideraţie în sânul opiniei publice; dar cum adunarea naţională poate alege episcopii, ea posedă şi mijlocul de a pune capăt într-o zi corupţiei şi intrigilor din scaunele episcopale. Mănăstirile din Ţara Românească sunt amintirea a ceea ce au fost, adică un loc de trândăvie şi superstiţii; au pierdut singurul avantaj pe care îl aveau sub guvernarea turcilor, acela de a constitui un refugiu împotriva tiraniei.
Trândăvie şi superstiţii
Treisprezece mănăstiri de călugări şi cinci case de retragere pentru femei, treisprezece mănăstiri rumeliote, şase mănăstiri dependente de patriarhul de la Ierusalim, şi alte trei închinate Muntelui Sinai deţin împreună o cincime din terenurile cultivate.
Călugării sunt agenţii cei mai zeloşi ai politicii ruseşti; icoanele, relicvele, ornamentele bisericeşti, darurile de tot felul sunt trimise de la Sankt-Petersburg şi răspândite cu abilitate, le întreţin sentimentele cele mai favorabile către ţar, pe care îl privesc ca un conducător veritabil al ortodoxismului”, scrie diplomatul francez.
Partajează asta:
Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă
Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul
În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi
După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”.
Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.
Lipsirea Bisericii de resurse şi prestigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.
Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.
O „daraveră seculară”
Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuseseră în vedere.
Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.
Lăcomia călugărilor greci
Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.
Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.
Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.
Rusia, apărătoarea ortodoxiei
Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.
Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.
Cu majoritate de voturi
În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.
Confiscare generalizată
Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.
Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică
Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.
Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.
În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.
Trafic de influenţă la nivel înalt
Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.
S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.
Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.
Sedus de o „dulcinee fanariotă”
Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.
40.000 de lire sterline mită
După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.
În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.
Cuza şi „hoţii” de călugări
Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.
„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.
Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.
Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.
„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.
Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:
Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)
Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României
Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)
Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)
Partajează asta:
Din viaţa şi lucrarea lui TEODOR POPESCU. O trezire creștină în Biserica Ortodoxă Română
Din viaţa şi lucrarea lui TEODOR POPESCU,
de Horia Azimioară
O trezire creştină în Biserica Ortodoxă Română
Articole relaționate
Amintiri cu Sfinți – Teodor Popescu
Apariţii editoriale (1) – Din cuvintele lui Teodor Popescu
Partajează asta:
Amintiri cu Sfinți – Teodor Popescu
theophilos.3x.ro
Din imensa familie a “popestilor”, in care unii au ramas “popi”, iar altii au luat-o care incotro, Tudor Popescu a fost un preot ca o scanteie lasand in urma ei o dara de lumina. La aceasta scanteie s-a aprins sa arda si Aurel Popescu, omul care a cutreierat Romania si America cu Evanghelia.
Este foarte greu sa cuprinzi in cateva randuri o viata de om. Cine s-ar putea incumeta sa o faca ? Randurile care urmeaza ne aduc inaintea ochilor ceva din viata si activitatea unui roman de exceptie.
Teodor Popescu a fost un preot ortodox care si-a luat in serios menirea, un om de o spiritualitate exemplara si un deschizator de drumuri pentru cei porniti dincolo de rutina unor ritualuri religioase spre realitatea unei umblari personale proaspete cu Isus Christos.
Cand se va rosti adevarata istorie a crestinismului din Romania, aparitia lui Teodor Popescu in neamul romanesc va fi caracterizata ca una din marile interventii ale lui Dumnezeu in viata spirituala a romanilor.
Am putea grupa aceste fragmente sub titlul: “Renasterea refuzata” sau “Regrete tarzii”. N-ar fi insa drept sa o facem. Viata si influenta lui Teodor Popescu au ramas printre noi in nenumaratele vieti atinse de el si care-i continua lucrarea. Semanatul inceput in secolul trecut n-a ajuns inca la seceris. Istoria ne mai lasa inca un timp de gandire.
Textele care urmeaza au fost preluate din cartea “Am trait atatea minuni – Viata si activitatea lui Teodor Popescu, aparuta in 1988.
Tarziu, prin 1950, amintindu-si de starea sa sufleteasca din vremea cand avea o bogata activitate in biserica, Teodor Popescu spunea: “ Cine este un om religios si se tine de ceea ce a apucat, ramane uimit cand ajunge la Cuvantul lui Dumnezeu si-l citeste. Se asteapta sa gaseasca in el ceea ce a apucat, dar nu gaseste acolo aceste lucruri, ci cu totul altele. Prin aceasta mirare am trecut si eu. Fiind preot in biserica ortodoxa, am crezut ca toate randuielile bisericesti trebuie sa fie dupa Cuvantul lui Dumnezeu. Puneam mana in foc pentru aceasta. Cand insa m-am indreptat spre Cuvantul lui Dumnezeu, am ramas uimit si mi-am zis ca poate nu-l inteleg eu bine; la mine trebuie sa fie cusurul. Citind insa, am vazut ca una este in Cuvantul lui Dumnezeu si altceva este ceea ce am apucat. “
“ Crestinatatea a trecut de mult peste “ce este scris” n-a mai tinut seama de Scriptura. Ea a pus alaturi de Scriptura traditia, a amestecat lucrurile si a iesit ce vedem. Si cine ajunge la incredintarea ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa se tina ori de Biblie, ori de traditie. Daca se tine de traditie, ramane cum a fost. Daca se tine numai de Biblie, gaseste pe Domnul Isus.”
Timp de vreo patru ani, parintele Teodor Popescu a incercat sa puna de acord formalismul religios in care se gasea, cu constiinta lui trezita de Scriptura. A fost o perioada de framantari sufletesti puternice. Celor ce n-au fost legati de un sistem religios cum fusese legat Teodor Popescu, nu le vine asa de greu sa se dezlipeasca de orice forma pe care o considera de prisos sau pagubitoare. El spunea: “M-am bucurat un timp de pace, cand am venit la Domnul Cristos, dar a venit apoi conflictul cu tipicul. Imi ajungea foarte grea situatia. Dar n-as putea spune ca este un moment cand am inceput sa modific tipicul. Aceasta s-a petrecut lent. La un moment dat mi se parea ca parca cineva m-ar strange de gat. Spuneam: “Pentru rugaciunile sfantului cutare, sa ne miluiasca Dumnezeu pe noi”. Si totusi in predica spuneam ca este destul sa crezi in Domnul Cristos, ca sa fii mantuit. Parca cineva imi zicea: “Mincinosule, una spui la predica si alta la slujba.”
Din aceeasi gura ies ganduri care se contrazic.
O data, intr-o discutie, Dumitru Cornilescu i-a spus: “Dar ce, tu te inchini la sfinti?” Teodor Popescu spunea: “Ca urmare a acestei discutii, am stat de vorba cu Mihalcescu. Cand i-am spus ca ma simt incurcat in legatura cu problema inchinarii catre sfinti, el mi-a spus ca poporul roman este un popor aghiolatru (inchinator la sfinti) care nu-l cunoaste pe Dumnezeu.
“Lucrul acesta nu l-am putut reproduce in convorbirile mele cu altii. Iar eu ma asteptam ca Mihalcescu sa-mi dea argumente pentru inchinarea la sfinti. O fi fost sau nu ceva in inima lui Mihalcescu, nu stiu. Dar el a recunoscut mai tarziu ca eu sunt sincer, nu umblu cu prefacatorie. Iar inchinarea catre sfinti a ramas in predica mea si dupa aceasta convorbire cu el si mi-a facut mare bucluc.”
http://amintiricusfinti.wordpress.com
Articole relaționate
Apariţii editoriale (1) – Din cuvintele lui Teodor Popescu
Teodor Popescu, inflexibil până în clipa morţii
T. Popescu, un “Luther” românesc?
T. Popescu, un „Luther” al României? (cont.)
Partajează asta:
Apariţii editoriale (1) – Din cuvintele lui Teodor Popescu
Din cuvintele lui Teodor Popescu, ediţie îngrijită de Horia Azimioară, Editura Little Lamb, Bucureşti, 2012, 530 pag.
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa
Autor: Camelia Pop
Pentru o vreme, Matei Boilă a fost transferat in lagărele de muncă de la Balta Brăilei, apoi la ancheta Ministerului de Interne, dar, imbolnăvindu-se grav, a fost readus la Jilava. Surpriză mare: cel care impărţea mâncarea in celulă, in calitate de polonicar, era Geo Iliescu. Observând cât de bolnav era omul care-l invăţase să se roage, i-a dat zilnic un supliment de mâncare riscând, dacă era prins, să ajungă din nou la foamea din celulă.In penitenciarul de la Gherla, Matei Boilă a trăit o intâmplare care depăşeşte puterea noastră de inţelegere.
Părintele Tertulian Langa. Foto: http://www.bru.ro– Mă, tu chiar crezi?
Iată la ce se pretează Isus, nu că s-a lăsat răstignit pe Golgota sau că s-a lăsat batjocorit de evrei, dar a venit la noi in colonie să se prefacă acolo pentru noi in Trupul şi Sângele Lui, pentru cei care acolo nu aveau cum să aibă Sfânta Euharistie. Dar a existat o semnătură care a produs miracolul. A venit la noi in inchisoare vinul ce s-a prefăcut in Trupul şi Sângele Domnului. Cristos s-a lăsat purtat de un bac, intr-un pachet mizerabil, strivit de alte pachete să ajungă la noi, ca să ni se facă accesibil şi să se poată jertfi pentru cei ce il doreau. Atât de mult ne iubea pe noi, cei din Balta Brăilei, incât s-a lăsat băgat intr-o sticlă de vin tonic, cuprins intr-o fărâmă uscată de pâine, pus intr-o pungă de pânză şi ascuns in paie ca să ne poată sta la dispoziţie.” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj-Napoca)
Sfânta Euharistie, o prezentă reală
Părintele Calciu Dumitreasa in ultimii ani ai vieții
Părintele Calciu, inchis la Aiud, povesteşte că in fiecare vineri postea, păstrând pâinea pentru sâmbătă, iar pe cea de sâmbătă pentru duminică, atunci când o folosea la Liturghie. Intr-o sâmbătă, făcându-se percheziţie, i s-a confiscat pâinea. O luptă s-a dat atunci in sufletul lui intre gândul de a-i cere gardianului pâine şi gândul de a renunţa. In cele din urmă s-a hotărât şi a bătut in uşă. Gardianul s-a răstit la el intrebându-l:
Articole relaționate
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand
Partajează asta:
Persecuția baptiștilor în perioada de aur a democrației românești
Marius Silveșan
Perioada interbelică este considerată de către istorici ca fiind una de glorie a democrației românești prin faptul că s-au acordat drepturi și libertăți cetățenești, s-a revizuit constituția (Constituția din 1923 este în fapt o actualizare, o revizuire a celei din anul 1866 care a avut ca model Constituția belgiană din anul 1823 considerată cea mai înaintată la mijlocul secolului al XIX-lea), am avut multipartidism politic (în fapt în prima parte a acestei perioade vb de o alternanță la putere între liberali și țărăniști).
Pornind de la aspectele menționate în cadrul acestui articol realizez o sinteză a materialelor privitoare la situația evanghelicilor (mă refer în principal la baptiști și doar tangențial la celelalte confesiuni evanghelice) pe parcursul perioadei interbelice publicate până în luna august 2012 pe istorieevanghelica.ro. Menționez faptul că nu toate articolele îmi aparțin. Cei care vor lectura articolele respective își vor da seama ca democrația s-a oprit la domeniul religios iar în anii 40 ai secolului XX vorbim de o limitare a exercitării drepturilor religioase de către evanghelici. O posibilă explicație constă și în orientarea politică a României (alianța cu Germania) și perceperea evanghelicilor, în principal a baptiștilor ca aliați ai Occidentului (SUA).
Episcopul Grigorie Comsa in anul 1927 – Baptismul in Romania
„Va trebui sa nationalizam Seminarul Baptist din Bucuresti”
Circulara nr. 125 din 1930 a episcopului Iosif Traian Badescu pentru combaterea prozelitismului sectar
Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România
Daniel Brânzei, Istoria baptismului în România
Biserica strămoșească și asociațiile religioase baptiste, adventiste și CDE în Basarabia – 1941
Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942)
Centenarul Bisericii Baptiste Lupeni, jud. Hunedoara
Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie
Ordinul secret al Maresalului Antonescu privind deportarea crestinilor evanghelici in Transnistria
Biserica Baptistă Emanuel din Ploiești – scurt istoric
Datorita acestui fapt, unii frati mai curajosi se adunau in casele unora dintre ei, prin rotatie, pentru rugaciune si mentinerea aprinsa a facliei Evangheliei.
Intre anii 1944-1945 s-a rupt sigiliul locasului de inchinare. Biserica si-a reluat activiatea cu un nr de 56 de credinciosi, nr redus fata de anii anteriori, cand in biserica se adunau intre 100-150 de credinciosi.
Istorie Evanghelica 