Europalibera.org: Din vremurile războiului rece. Ivan Deneş vs. Richard Wurmbrand
Articolul de față folosește mai multe documente din Arhiva CNSAS si SIE care fac referire la Richard Wurmbrand. Unul din aceste documente este un raport către Direcția I -a a Securității în care apare și numele pastorului Richard Wurmbrand.
Într-un raport pentru Securitate, din aprilie 1972, Ivan Deneş îl etichetează pe pastorul Richard Wurmbrand drept „un element odios”. În acelaşi raport, agentul extern comunică poliţiei politice detalii despre acţiunea de influenţare a lui Gerhard Möckel (1924–2004), pastor evanghelic luteran originar din România, stabilit în Berlinul occidental, asemenea lui Deneş. Tot acolo se precizează că Möckel a înregistrat discuţia cu Deneş pentru a folosi informaţiile furnizate în vederea „demascării” şi „compromiterii” lui Wurmbrand.
După ce am citit articolul, unul interesant de altfel, mi-am dat seama care sunt aspectele tratate în cadrul acestui material.
- Personajul principal este pastorul luteran Richard Wurmbrand, închis de comuniști timp de 14 ani, care a ajuns ulterior în Occident unde prin intermediul mărturiei, discursurilor și literaturii memorialistice a relatat într-un mod mai mult sau mai puțin obiectiv ceea ce a îndurat în țară.
În acțiunile sale publice, Wurmbrand s-a dedat deseori la exagerări, la deraieri teologice şi legende inventate pentru a da afirmațiilor sale o credibilitate mai mare.
- Datorită acțiunilor sale, Securitatea a căutat diferite mijloace prin care să-l combată. De la acțiuni în presă la persoane cu funcții de conducere în cadrul cultelor religioase din România și chiar încercarea de angajare a lui Ivan Deneș, care a participat la reeducarea deținuților, ca și redactor la Radio Europa Liberă vorbim de modalități și mijloace de denigrare a lui Wurmbrand și influențarea pozitivă a diferitelor personalități și entități din Occident cu privire la imaginea României. De remarcat și faptul că crearea unor legende despre Wurmbarnd au continuat și după Revoluția din Decembrie 1989 prin intermediul presei sau a literaturii memorialistice.
În jurul lui Wurmbrand s-au ţesut o sumedenie de legende, care, odată cu descătuşarea presei, au fost răspîndite mai ales în perioada post-comunistă prin intermediul unei literaturi memorialistice îndoielnice sau prin articole publicate în ziare care ignorau toate regulile deontologiei jurnalistice. De o largă răspîndire se bucură legenda potrivit căreia Wurmbrand ar fi fost salvat în puşcărie de către muribundul Valeriu Gafencu. În loc s-o folosească el însuşi, Gafencu i-ar fi oferit lui Wurmbrand streptomicina, salvîndu-i astfel viaţa (cf. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Cuvânt înainte de Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 154-178).
- Se amintește și de episodul controversat al salvării de la moarte al lui Wurmbrand cu ajutorul Streptomicinei primită de Gafencu, dar și de cea referitoare la convertirea lui la ortodoxie, ambele respinse de către Mihai Wurmbrand, fiul lui Richard Wurmbrand, fapt care în lipsa unor documente care să dovedească altceva sunt pure speculații și aserțiuni false.
Într-un volum intitulat, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise. Cuvânt înainte de arhiepiscopul Andrei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 171, se susţine că Wurmbrand s-ar fi convertit în detenţie la religia ortodoxă. O aserţiune similară, tot falsă pe care o respinge cu vehemenţă fiul pastorului în 2009, a fost răspîndită şi într-o revistă şi apoi pe internet. Acolo se susţine că ultima dorinţă a pastorului ar fi fost să devină ortodox (cf. Ioana Maria, opinii, în: Formula AS, nr. 730, 2006).
Articolul scris de cei de la Radio Europa Liberă se poate citi la adresa http://www.europalibera.org
Partajează asta:
Cătălin Dupu: Romanul LA EST DE LIBERTATE va fi tradus într-o limbă de circulație internațională
Cătălin Dupu anunță cititorii săi, în special pe cei din străinătate, despre faptul că romanul La es de libertate va fi tradus într-o limbă de circulație internațională.
Postafața acestui roman este semnată de mine (M.S.) sub titlul Libertatea: un drept al omului.
După cum am mai precizat, Romanul La est de libertate aduce în atenția noastră un subiect sensibil încă la 25 de ani de libertate, cel al societății românești în comunism.
Urmăriți și dialogul purtat cu autorul despre această carte și conceptele pe care acesta le folosește pentru a portretiza societatea românească în comunism.
La est de Libertate, la est de Adevăr – Marius Silveșan în Dialog cu Cătălin Dupu
Partajează asta:
Credincioșii penticostali din orașul Motru convocați pentru a fi amendați
Mai jos un extras din Scrisoarea celor 6 neoprotestanți privind un caz de încălcare a libertății religioase în orașul Motru din județul Gorj la începutul anilor 70 ai secolului XX.
„În anul 1972, un grup de credincioși penticostali, în orașul Motru, Jud. Gorj, au făcut formele necesare pentru a li se acorda autorizație de funcționare ca biserică penticostală. În 11 martie 1973, într-o sâmbătă seara, inspectorul județean de culte, dl. Iova, a făcut o vizită familiei Leonte Constantin, un conducător al grupului, și a cerut acestuia să adune pentru a doua zi dimineața pe toți credincioșii la orele 11, ca să stea de vorbă cu toți despre autorizație.
Credincioșii s-au adunat, inspectorul a sosit, și când a constatat că sunt adunați a trimis pe cineva de a chemat miliția, care – fiind pregătită deja – a venit cu un fotograf, i-au obligat pe credincioși să se așeze ca la o slujbă religioasă, cu cărți și Biblii în mâini, i-au fotografiat așa, apoi le-a făcut tuturor proces verbal de amendă – pe baza Decretului 153, art. 1, lit. d – fiecare dintre cei prezenți fiind amendați cu câte 1000 lei”. (p. 80)
Sursa: https://romaniaevanghelica.wordpress.com/2014/04/25/cultele-neoprotestante-si-drepturile-omului-5/
Partajează asta:
Herlo Teodor (Petru) – schiță biografică
Acest material prezintă scurte informații biografice despre pastorul baptist Herlo Teodor (Petru) pe baza informațiilor publicate de Ioan Bunaciu în lucrarea Istoria bisericilor baptiste din România și Marius Silveșan în lucrarea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965).
Oarecum inedit în cazul acestui pastor este faptul că în anul 1961 în baza prevederilor noului Codului Penal al R.P.R este condamnat la doi ani (1 an închisoare și 1 an interdicție corecțională), dar face recurs la Deva împotriva sentinței de condamnare, iar tribunalul îl achită.
Fotografiile inserate fac parte din albumul Biserica Baptistă Petroșani de pe contul Facebook al lui Alin Cristea.
*
“Biserica din Petroşani s-a înfiinţat după anul 1944, prin credincioşii baptişti stabiliţi aici în căutare de lucru. În jurul anului 1954 se stabilea aici şi familia Herlo Petru, din Cermei, judeţul Arad, care s-a dovedit foarte activă în organizarea bisericii. După venirea în Petroşani, această familie s-a stabilit pe strada Cărbunelui nr. 5, unde, până în anul 1955, au avut loc şi întrunirile bisericii.
Biserica Baptistă Petroșani – sursa Alin Cristea
Pe data de 5 septembrie 1955, biserica s-a constituit statutar, iar pe data de 24 septembrie 1956, a primit autorizaţia de funcţionare. Tot în anul 1956 a fost cumpărat şi imobilul de pe strada Aurel Vlaicu nr. 3, care a fost folosit ca locaş de închinare. Un rol important în realizarea acestui proiect l-a avut Herlo Petru.
În jurul anului 1960, pastor al bisericii devenea Herlo Petru, dar în anul 1959, Departamentul Cultelor a introdus o nouă metodă pentru intimidarea pastorilor şi conducătorilor bisericii prin aplicarea articolului 256, din Codul Penal, care prevedea închisoarea de la 6 luni la 2 ani pentru cei care îndeplineau anumite funcţii fără autorizaţie din partea Statului.
Teodor Herlo, Gligor Cristea, Buni Cocar, Teodor Cenușe – sursa Alin Cristea
În anul 1961, în urma arondării bisericilor, numărul pastorilor baptişti a fost redus de la 550 la 180, astfel că pastorul Herlo Petru nu mai figura pe schema Uniunii Baptiste, dar a continuat să predice în biserică şi să organizeze programele acesteia.
Tribunalul din Petroşani i-a intentat un proces şi, în baza articolului 256, l-a condamnat la 2 ani de detenţie; a fost, însă, achitat în recurs de către Tribunalul din Deva, în urma dovezii că, din momentul în care fusese anunţat că nu mai era pastor, nu mai oficiase acte de cult (anume botezul, cina şi cununiile religioase) în biserică.”
Ioan Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste din România, Editura Universităţii Emanuel şi Editura Făclia, Oradea, 2006. Transcrierea a fost realizată de Alin Cristea
*
Pastorul Ioan Bunaciu îl menționează cu numele de Herlo Petru, dar documentele de arhivă îl menționează sub numele de Herlo Teodor.
*
Despre cazul pastorului Herlo Teodor de la Petroșani condamnat în anul 1961 în baza prevederilor noului Codului Penal al R.P.R. am scris și eu în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), p. 340.
Pastorul Herlo Teodor din Petroșani a fost condamnat în anul 1961 de către Tribunalul Popular al orașului Petroșani în baza noilor prevederi ale Codului Penal al R.P:R. ,,la 1 an închisoare corecțională și 1 an de interdicție corecțională constând în cele prev. – de art. 58 pct. 2 și 3 cod penal”.
Ca răspuns la condamnarea sa, Herlo Teodor face recurs la Tribunalul regional Deva, ,,care cu decizia penală 2.169/1961 din 13 oct.1961” l-a achitat de orice penalitate și a trecut cheltuielile penale în sarcina statului.” (p. 340)
Pastorul Herlo Teodor a fost acuzat de faptul că a continuat să îndeplinească funcția de pastor după ce i-a fost retrasă recunoașterea de către Departamentul Cultelor.
Pentru a pune situația în context menționez că „în anul 1960 se modifică Codul Penal prin introducerea unei precizări care pedepsea penal persoanele care oficiau acte de cult fără a avea aprobările legale. Ca urmare a modificării Codului Penal erau pedepsiți și cei care oficiau acte de cult fără aprobările legale. (…) Prin Decretul Lege Nr. 212 pentru modificarea Codului Penal, publicat în Buletinul Oficial, Nr. 8 din 17 iunie 1960, la art. 1, pct. 44 s-a adăugat la art. 256 din vechiul Cod Penal, alineatul 3 cu următorul cuprins: «Pedeapsa prevăzută la alineatul 1 se aplică și persoanelor care îndeplinesc funcții clericale sau administrative fără recunoașterea Departamentului Cultelor, precum și cei celor care, nerespectând îndatoririle ce le revin, permit să se îndeplinească astfel de funcții fără această recunoaștere.” (pp. 165-166)
Partajează asta:
Grigore Pepene, fost deținut politic : Nu mă bucură răul nimănui, nici a celor care m-au bătut, care m-au torturat
Nu mă bucură răul nimănui, nici a celor care m-au bătut, care m-au torturat. Turnătorul care a venit cu securistul, l-a ghidat și m-a arestat… dacă l-aș fi întâlnit i-aș fi spus: „Mă, dacă atâta te-a dus capul pe tine… asta e. Dar Dumnezeu are scară și de urcat și de coborât.”
Grigore Pepene, fost deținut politic
Sursa : https://pressone.ro/mai-bine-mor-eu-jurnalul-de-la-90-de-ani/
Partajează asta:
Maxima zilei – 29 februarie 2016
Seminția omenească alungă de la sine pe proroci și-i omoară, dar, pe de altă parte, oamenii cinstesc mucenicii, îndrăgindu-i după ce i-au canonit.
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I, p. 551.
Partajează asta:
Dr. Daniela Mariș: Barnevernet, nuiaua și cultura
Dr. Daniela Mariș revine în mediul virtual cu un nou articol despre cazul Bodnariu.
Autoarea realizează acum o incursiune socială și cultură, pe alocuri cu apel la istorie, pentru a demonta două capcane care au polarizat o parte din mass media și opinia publică.
Prima capcană, la care face referire doamna doctor, o constituie asocierea creștinismului neoprotestant cu folosirea bătăii ca metodă preferată de educație a copiilor.
A doua capcană este mult mai subtilă și constă în prezumția superiorității culturii norvegiene față de cea românească.
Iată două aspecte interesante, două premise, care sunt prezentate și analizate în cadrul acestui articol.
Cazul Bodnariu, care are toate șansele să devină un precedent juridic, a ridicat în mod legitim multe întrebări, însă a și polarizat în mod neașteptat societatea românească. În mod premeditat sau nu, interpretarea situației a generat două mari controverse, care au devenit, din nefericire, redutabile capcane, în care mulți s-au grăbit să se arunce.
Prima capcană o constituie asocierea creștinismului neoprotestant cu folosirea bătăii ca metodă preferată de educație a copiilor. Totul a plecat de la recunoașterea deschisă, de către părinți, a folosirii ocazionale a disciplinării corporale minore. A fost tot ceea ce a trebuit unei părți a presei scrise și vorbite și a diverșilor comentatori de meserie sau de ocazie, pentru a declara cu aroganță că “pocăiții” consideră că “bătaia e ruptă din rai” și pentru a legitima cu putere de sentință validitatea măsurii extreme luate de Barnevernet. Nimic mai fals sau, mai bine zis, o afirmație cu nimic mai prejos decat prejudecata că în Biblie scrie „crede și nu cerceta“. Orice exegeză corectă a textelor biblice referitoare la disciplinarea copiilor infirmă această declarație. Pentru cititorii nefamiliarizați cu mediul neoprotestant și cu hermeneutica biblică, dar onești și detașați puțin de emoția politizată a momentului, lectura articolului “Unde să punem nuiaua din Biblie?” din revista Semnele Timpului din februarie a.c., e un bun început.
Am denumit capcană aceasta direcție de interpretare, pentru că realitatea ulterioară a dovedit că disciplinarea corporală a fost doar un pretext pentru abuzul comis de Barnevernet prin confiscarea celor cinci copii ai familiei Bodnariu. În primul rând, nu s-au putut dovedi nici un fel de semne de agresiune asupra nici unuia dintre copii, deși aceștia au fost suprainvestigați din punct de vedere medical. În al doilea rând, la reîntâlnirea părinților cu copiii, doi dintre ei aveau pe corp echimoze (vânătăi) care pot fi interpretate cel puțin ca o dovadă de neglijență în îngrijire, dacă nu de abuz, din partea familiilor surogat. În condițiile absenței explicațiilor din partea asistenților sociali chestionați de părinți, se dovedește ca Barnevernet este pentru unii mumă, pentru alții ciumă. În al treilea rand, ce importanță a avut pentru familia Nan faptul că părinții au sustinut in permanenta ca nu au disciplinat corporal copiii? Nici una. Dimpotriva, în stilul întors pe dos, specific Barnevernet, acesta a devenit chiar motivul oficial pentru care nu li s-au redat copiii.
A doua capcană este mult mai subtilă și constă în prezumția superiorității culturii norvegiene față de cea românească. Formulele deja consacrate în comentarii merg de la varianta mai elegantă: “În Roma te porți ca romanii”, până la cea malignă: “Așa le trebuie, să le ia copiii dacă au crezut că scăpa nepedepsiți pentru că se poarta ca la noi, în România, într-o societate atât de civilizată cum este cea norvegiana, în care totul merge ceas”.
Aș vrea să le atrag atenția distinșilor comentatori asupra faptului că aceasta este o abordare simplistă a problematicii culturii, abordare care nu face decât să demonetizeze (demonitizeze ?) argumentul. Cultura unui popor este un creuzet în care fierbe continuu un amestec de factori din cei mai diverși: istorie, literatură, performanțe intelectuale, resurse naturale, religie, realizări militare, muzica, arta, bucatarie, etc. Ce anume definește superioritatea sau inferioritatea unei culturi? Voi încerca să sugerez un raspuns, care reprezintă opinia mea personală, nealterată de rațiuni de corectitudine politică sau de anomia postmodernistă.
Ca să revin la formulele comentariilor, cultura romană era considerată superioară celorlalte culturi contemporane ei. Însă de la istoricul și preotul Silvianus, care a trait în sec. V d.Hr. și care a fost martor al prăbușirii bogatului însă putredului Imperiu Roman de Apus, au rămas surprinzatoare scrieri despre vandali, (popor migrator al cărui nume are și acum o conotație ce nu mai trebuie explicată), din care rezultă că ei au fost cei care au luat măsuri ferme pentru a pune capăt decăderii morale a romanilor.
Mai aproape de zilele noastre, este suficient să trecem în revistă câteva exemple de mari culturi și civilizații, ca să se clatine puțin aroganța argumentului mai sus menționat: Americanii au NASA, dar și pe Martin Luther King; japonezii sunt recunoscuți pentru meticulozitate și longevitatea dată de stilul de viață sănătos, dar și pentru violența manifestată de-a lungul timpului față de popoarele cucerite; britanicii au Oxford, Cambridge, dar și istoria lor legată de Commonwealth; nemții au corectitudinea și punctualitatea, dar și Holocaustul; coreenii au perseverența și inregimentarea, dar câtă diferență între viața din Nord și cea din Sud. Da, norvegienii au fiordurile și petrolul din Marea Nordului, dar și Lebensborn. Și da, noi românii avem corupția și diversele neputințe administrative, dar îi avem pe Țițeica, Coandă și Enescu și, mai mult decât atât, avem încă filonul creștin, care ne face să ne revoltăm de abuzurile reale, și nu închipuite, asupra copiilor.
Mă opresc aici cu exemplele, doar pentru a sugera că ceea ce face diferența în toate aceste cazuri este reflectarea ideologiei statului în cultura și valorile poporului respectiv. O spune foarte plastic Dumitru Nan, în apelul lui disperat către agentii Barnevernet care au venit să-i confiște copiii: “Vă dau TOT ce am, numai nu-mi luați copiii”.
Când trocul acesta nefericit, în care sufletele copiilor sunt vândute pentru liniștea si perfecțiunea socială de sub clopotul de sticlă al bunăstării scandinave, este legitimizat juridic la nivel de națiune, îmi dau seama ca mi-au cam trecut complexele de român, pe care au avut grijă unii și alții să mi le inducă de vreo douazeci și cinci de ani încoace.
Și, în timp ce, ca nație, ne inventariem cu smerenie PROPRII demoni, să avem grijă să nu ajungem să ne inchinam la ai ALTORA.
https://facebook.com/daniela.maris.54/posts/1712537318962510
Partajează asta:
Procesul comunismului: Copiii închiși de bolșevici pentru a fi reeducați au fost crescuți de ceilalți deținuți
În acest episod sunt relatate experiențele unor deținuți politici care au fost închiși când erau copii.
Foto: bewhere.ro
Vanghele D. Vanghele avea 16 ani când a fost arestat. Era elev la liceu și orfan de mamă. Ȋn ziua de 21 mai 1948, de Sf. Constantin și Elena, adolescentul a fost ridicat din clasă, în timpul unei ore de muzică, și dus în beciul siguranței din Tulcea. Pentru că nu simpatiza politica puterii și se înscrisese într-o organizație de tineret anticomunistă, la 18 decembrie 1948 el a fost acuzat de uneltire contra ordinii sociale și condamnat de Tribunalul Militar Constanța la trei ani de închisoare corecțională.
Sute de alți adolescenți au trecut prin același coșmar. Cu toții au fost trimiși să-și execute pedeapsa în penitenciarul Târgșor. Mărturia lui Vanghele D. Vanghele a rămas consemnată în documentele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. (…)
Ȋnchiși în Fortul 13 Jilava
„Ȋn celula 5 bis – disciplinari politici am găsit generali ai mareșalului Antonescu, cum era generalul Stavrat – fostul Guvernator al Basarabiei, generalul Mociulski, generalul jandarmeriei Iliescu, precum și pe căpitanul Tîrlongeanu, colonelul de securitate Ghițulescu, profesorul universitar Mircea Vulcănescu, și un caz pitoresc, un țigan comunist – care susținea că a făcut opt ani de închisoare cu Gheorghe Gheorghiu – Dej și alții.
Comandantul închisorii era Maromet, care introdusese un regim de exterminare în această celulă, cu tinete în interior, fără aer, iar hrana inimaginabil de rea, așa că în scurt timp ajunsesem schelete.
Periodic, Maromet venea în celulă și, sub diverse pretexte, ne călca în picioare, ne arunca în coridor, și de acolo gardienii ne puneau ochelari negri, ne duceau în camere de tortură, unde ni se aplica bătaia cu biciul de nisip (saci de nisip) și cu alte «instrumente» iar, după o noapte, eram aruncați înapoi în celulă, ca niște cadavre.
Sfertul de pâine se cântărea între deținuți, cu excepția celor veniți din Târgșor, care vinerea țineau post negru și dădeau mâncarea și pâinea celor mai în vârstă; eu personal îi dădeam generalului Mociulski, care mă înlocuia când eram la rând să duc tineta afară, deoarece nu puteam să o ridic. (…)
Sursa: „Din documentele Rezistenței”, vol. 6, 1992 – Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România
Partajează asta:
Un punct de vedere privind dezbaterea „Cazul Bodnariu – de la ei la noi”
Duminică, 31 ianuarie 2016, Biserica Baptistă Adonai din București a organizat o dezbatere privind educația și drepturile copilului în România contemporană.
Au participat la această dezbatere: Dr. Octavian Baban – teolog, Denis – Roxana Gavrilă – jurist, Dr. Alexandru Vlașin – specialist în asistență socială, Dr. Marius Silveșan – istoric. Moderator a fost Dr. Costel Ghioancă – pastorul Bisericii Adonai. În sală au fost în jur de 60-70 de persoane interesate de acest subiect printre aceștia și jurnalistul evanghelic Alin Cristea din Oradea.
Dezbaterea a fost una multifațetată și interesantă prin opiniile exprimate de specialiști în teologie, drept, asistență socială și istorie. Referirile la cazul Bodnariu au fost doar tangențiale.
Octavian Baban, pastor și profesor universitar, a prezentat punctul de vedere al unui teolog. A prezentat punctul de vedere al Bibliei privind educația copiilor. Au fost exprimate cu această ocazie gânduri frumoase și profunde. Concluzia a fost aceea că este nevoie o disciplinare a copiilor (a nu se confunda cu bătaie) realizată cu dragoste și înțelepciune.
În calitate de jurist, Roxana Gavrilă a avut intervenții documentate prin prezentarea legislației românești privitoare la drepturile copiilor, la drepturile și obligațiile părinților. Au fost avute în vedere și sancțiunile pe care le prevede legea în cazul protecției copiilor. Participanții, dar și cei care au urmărit transmisia live realizată de Prodocens Media au putut observa faptul că există similitudini între legislația românească și cea norvegiană privitoare la drepturile copiilor. Evident că există și diferențe, dar dezbaterea nu s-a concentrat pe aceste aspecte. Cert este că și legislația românească are prevederi referitoare la drepturile copiilor, dar nu avem încă pârghiile, instrumentele de aplicare a acestora. Abuzuri au loc și în România fiind nevoie de o mărire a capacității instituționale pentru un răspuns promt și adecvat la astfel de probleme. Legislația există aceasta trebuind respectată și aplicată. Roxana Gavrilă în calitate de jurist a evidențiat faptul că și legislația românească prevede interzicerea pedepsirii copiilor.
Dovezile au venit din diferitele legi, din Constituție sau Codul Penal.
De la cadrul juridic trecem la cel al asistenței sociale, a modului în care efectiv instituțiile cu atribuții în domeniu intervin în cazurile sociale. Dr. Alexandru Vlașin, profesor universitar și specialist în asistență socială, a evidențiat cazuri în care instituțiile abilitate intervin. Acesta a făcut referire și la cazurile în care a lucrat cu copiii străzii, iar unii dintre aceștia i-au spus că nu le arată dragoste. Contrariat a aflat că pentru acei copii proveniți de la case de copii dragostea era percepută prin aplicarea bătăii. Nu ne iubiți pentru că nu ne bateți a fost reproșul pe care aceștia l-au adus. A fost nevoie să le explice că dragostea nu înseamnă bătaie. Un asistent social, cu atât mai mult cu cât are o reală cu Dumnezeu se va dedica muncii sale și va transmite dragostea primită de la Creator și către copii.
Cea de-a patra poziție a fost exprimată de mine în calitate de istoric. Am adus în discuție aspecte legate de educația religioasă în perioada comunistă și modul în care aceasta a fost reglementată de către stat. Am făcut trimitere și la cartea lui Eric Vogelin, Religiile politice pentru că sistemul comunist are caracteristicile unei religii politice. Prin urmare, bătălia nu se mai să doar sub aspect legislativ, sub aspect formal, ci la nivel de mental. O bătălie pentru controlarea minții oamenilor. Am vorbit de un control al educației religioase nu numai la nivelul general al societății, ci și în mod particular în biserici (referire în special la cele evanghelice). Printre întrebările care mi-au fost puse au fost și două care au suscitat un interes mai mare. Prima dintre ele s-a referit la democratie, concret dacă ne putem referi la acest sistem politic în termeni de religie politică. Am răspuns că nu m-am gândit la această asociere, dar într-o anumită măsură putem vorbi, chiar dacă caracteristicile față de comunism sunt diferite.
Cea de-a doua întrebare s-a referit la ciclicitatea istoriei. Ne mai putem confrunta în România cu aspecte din perioada comunistă ? Este posibil, dar acum avem exercițiul democratic, putem protesta, veghea ca astfel de lucruri să nu se mai repete.
Ca un gând final pot spune că dezbaterea a fost interesantă, dar și utilă. Fiecare dintre participanți a căutat să argumenteze cu puncte de vedere din domeniul de autoritate fără a se lansa în acuzații la adresa vreunei persoane sau instituții.
Marius Silveșan
Partajează asta:
Cătălin Dupu – 22 decembrie 1989
Un material despre momentul 22 decembrie 1989 și despre însemnătatea acestuia.
În prima parte a acestui material Cătălin Dupu vorbește despre perioada comunistă, despre libertatea care nu era, dar și despre Radio Europa Liberă și Iosif Țon, precum și despre persecuția religioasă fiind amintit aici Richard Wurmbrand.
După această introducere autorul vorbește despre momentul Revoluției române din decembrie 1989 și implicarea unor pastori evanghelici precum Petru Dugulescu.
Partea a treia a acestui material realizează o radiografie a societății românești post decembriste. Acesta este contextul în care Cătălin Dupu adresează o întrebare : Ce facem cu libertatea câștigată?
https://catalindupu.wordpress.com/2015/12/22/22-decembrie-1989/
Istorie Evanghelica 