Mesajul lui Ion Mihalache la Râmnicu Sărat: Adevărul contează
Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost diferită de celelalte locuri de detenţie. În alte părţi au fost momente în care comuniunea spirituală a fost vizibilă. Unii s-au rugat împreună. Au fost slujite câteva liturghii. Câţiva s-au botezat. Viaţa intelectuală nu a fost sugrumată cu totul, nu pentru că era acceptată de conducerile închisorilor, ci pentru că foarte mulţi şi-au asumat riscul pedepselor. (Asemănarea pe care o face Ion Cristoiu între dezbaterile intelectuale din închisorile comuniste şi talk-show-urile de azi este o fantezie, dacă nu o bătaie de joc.) La Râmnicu Sărăt însă totul a fost interzis. Nu a fost permisă decât tăcerea şi singurătatea. Şapte ani nu s-au auzit decât vocile torţionarilor. Rapoartele gardienilor se referă punctual la cazuri de nerespectare a regulamentului, la gesturi, nu la idei. Adică brutalitate psihopată şi prostie abisală de o parte şi de celaltă rezistenţă tăcută, spirituală şi morală. (…)
Ion Mihalache a ajuns la Râmnicu Sărat când avea 74 de ani şi a murit acolo la 81. (…) Dacă România a progresat, şi nu regresat, între cele două războaie, este drept să îi atribuim şi lui Ion Mihalache un merit în acest progres (chiar dacă fundamentul teoretic al unora dintre ideile politice ale sale a fost criticat ca fiind prea de stânga). (…)
La Râmnicu Sărat, Ion Mihalache nu a vorbit de diferenţele, uneori subtile, dintre stânga radicală şi cea moderată, ci împotriva tratamentului la care era supus. Erau idei elementare, cereri de bază, necesare supravieţuirii. Aceste fraze simple însă au marcat diferenţa dintre adevăr şi minciună. Când îi informa pe ceilalţi deţinuţi ce măsuri se luaseră împotriva lui, nu critica direct comunismul, pe Dej sau pe Hruşciov. Însă şi ceilalţi deţinuţi şi canalia de Vişinescu ştiau că aceste gesturi arătau clar că îşi menţine poziţia, că a rămas acelaşi şi că are ultimul cuvânt. Nesocotirea regulamentului nu era un gest izolat legat numai de programul unei anumite zile, ci o reafirmare a atitudinii sale faţă de regim. Refuzâd regulamentul ştiau şi el şi opresorii lui că refuza metamorfoza radicală a ţării impusă de cizma sovietică. Considera că un gest nesemnificativ în sine contează dacă este în pus în slujba adevărului. Cu siguranţă a vrut să trăiască pentru că altfel nu ar fi rezistat atât de mult. Dar nu a vrut să trăiască cu orice preţ. A vrut mai mult să afirme adevărul decât să îşi sfârşească zilele înfrânt moral.
La Râmnicu Sărat confruntarea dintre adevăr şi minciună a fost redusă la esenţe şi nu s-au acceptat compromisuri. Aceasta face ca mesajul lui Ion Mihalache să fie simplu şi clar: adevărul contează. După cum spune Michael Novak, în fidelitatea faţă de adevăr stă demnitatea umană. Torturile pot să îţi sucească minţile, chiar să te reducă la o legumă, dar nu pot să te posede atât cât mai ai puterea să spui da sau nu după cum o cere adevărul. (…)
Şi-a petrecut ultimii ani din viaţă singur, în condiţii foarte grele. La vremea când cei de vârsta lui îşi legănau nepoţii pe genunchi, el era bătut, silit să doarmă pe ciment şi nu auzea decât răstelile şi înjurăturile securiştilor. Nici nu s-a gândit să ajungă la consens cu conducerea închisorii. Nu negocia orice. Nu credea că fiecare are adevărul lui. Era creştin şi nu îşi ascundea credinţa. Îşi iubea ţara şi familia. Credea că fiecare gest are rost. Avea curaj. Lupta din greu. Avea duşmani. Avea încredere că jertfele nu se pierd, oricât de ascunse şi tăcute ar fi.
Cei care cred că valorile lui Ion Mihalache sunt actuale şi astăzi, pot să îl înţeleagă şi au dreptul să vorbească despre el. Cei pentru care un compromis în plus sau în minus nu schimbă nimic, care deschid gura ca să îşi dea cu părerea în orice subiect, indiferent dacă îl cunosc sau nu, care cred că adevărul e o chestiune de opţiune personală sau de convenţie socială, că poate fi interpreat şi recontextualizat, trebui să se aplece cu mai multă smerenie asupra vieţii lui Ion Mihalache. O întâlnire cinsitită şi personală cu Ion Mihalache poate să vindece snobismul intelectual, nihilismul şi corupţia morală.
Partajează asta:
Conferinţa „Memory of Everyday Collaboration with the Communist Regimes in Eastern Europe” – apel la contribuţii
În perioada 21 – 24 octombrie 2013, Institutul de Istorie din cadrul Academiei Ungare de Ştiinţe şi European Network Remembrance and Solidarity organizează conferinţa Memoria Colaborării Zilnice cu Regimurile Comuniste în Europa de Est (Memory of Everyday Collaboration with the Communist Regimes in Eastern Europe). Conferinţa se va desfășura la Budapesta.
Conferinţa îşi propune să dezvolte o nouă interpretare a termenului de „colaborare” cu regimurile comuniste, folosind termenii de „cooperare” şi „participare politică”. Conferinţa se va concentra pe micro-istorie şi aspectul comparativ, o combinaţie care va oferi o înţelegere profundă a diferitelor modalităţi în care procesul de cooperare s-a desfăşurat în diferite societăţi comuniste.
Aceste abordări comparative au fost folosite pentru regimurile fasciste şi naziste, dar nu şi pentru cele comuniste. În cadrul conferinţei vor fi explorate probleme care se bazează pe experienţe de colaborare (de exemplu: biografii socio-istorice a agenţilor secreţi şi a comunităţilor în care trăiau).
O altă temă importantă care va fi adresată va fi: Cine este colaboratorul? Lucrările vor investiga rolul colaborării în viaţa de zi cu zi a oamenilor în perioada socialistă. Lucrările selecţionate vor încerca să construiască un context diferit şi dinamic al vieţii publice şi private folosind perspectivele biografice şi de micro-nivel.
Două seturi de întrebări sunt centrale în cadrul conferinţei:
- Funcţia, reprezentarea socială şi istoria instituţiilor naţionale şi a arhivele poliţiei secrete care studiază istoria colaborării cu dictaturile comuniste în Polonia sau în alte ţări Est şi Central Europene.
- Folosirea documentelor poliţiei secrete la un nivel social şi micro-istoric; poveşti personale sau studii de caz a persoanelor sau a grupurilor de persoane care au fost implicate în infrastructura instituţională a dictaturilor comuniste.
Lucrările prezentate la conferinţă vor fi publicate într-un volum.
Persoanele interesate de particiapre pot trimite un rezumat de max. 300 de cuvinte şi o scurtă biografie (CV-urile nu sunt acceptate) la adresa de email: sandor.horvath34@gmail.com. Limba de lucru a conferinței este engleza. Termenul limită pentru trimiterea rezumatelor este 15 mai 2013.
Organizatorii vor susţine costurile călătoriei, cazării şi a meselor persoanelor care prezintă lucrări la conferinţă.
Mai multe informații despre conferinţa Memoria Colaborării Zilnice cu Regimurile Comuniste în Europa de Est pot fi accesate aici.
Sursa: http://topub.unibuc.ro
Partajează asta:
Reportaj Radio Vocea Evangheliei (RVE) de la lansarea cărții Bisericile Creștine Baptiste din România 1948-1965
Materialul de față reprezintă materialul realizat de către Radio Vocea Evangheliei București la evenimentul prilejuit de lansarea cărții mele, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență 1948-1965
Poze de la lansarea evenimentului găsiți AICI si AICI
Albumul Facebook se poate găsi AICI
Duminică, 14 aprilie 2013, de la ora 15.15 Radio Vocea Evangheliei București a redifuza reportajul realizat cu prilejul lansării cărții Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență.
Radio Vocea Evangheliei poate fi recepționat în București pe 94,2 Mhz sau pe internet la adresa rve.ro
Partajează asta:
Scrisoare deschisă a reprezentanților cultelor neoprotestante din România (1977) – update
Update: Acest articol este o republicare la care am adăugat informații noi.
Ideea acestui articol mi-a fost sugerată indirect de doi prieteni: Bogdan Emanuel Răduț și Cristi Țepeș. Emanuel Răduț a amintit în cartea Cultele Neoprotestante în statul socialist (1965-1990), pp. 51-53 despre Scrisoarea celor 6 evanghelici citită la Radio Europa Liberă în luna aprilie 1977.
RFE (Radio Free Europe – Radio Europa Liberă) – tismaneanu.wordpress.com
Pornind de la informațiile lui am dorit să aprofundez subiectul și, inevitabil, m-am îndreptat către Iosif Țon, Confruntări, carte pe care am citit-o când mă documentam pentru redactarea tezei de doctorat. Încercând să mă edific asupra ceea ce s-a întâmplat în aprilie 1977 am observat că Țon nu precizează clar diferența dintre documentul Chemarea la adevăr și documentul Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. Dată fiind această situație m-am îndreptat către Dorin Dobrincu care tratează subiectul în cadrul articolului „Libertate religioasă și contestare în România lui Nicolae Ceaușescu: Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC).” Recitind cu atenție articolul lui Dorin Dobrincu am înțeles faptul că în aprilie 1977 evanghelicii români atrăgeau atenția asupra a ceea ce se întâmpla în România prin intermediul a două documente. Este vorba de Cultele neoprotestante și drepturile omului în România și Chemarea la adevăr, care era un preambul al primului. Informații suplimentare am obținut consultând Revista Religion in Communist Lands, editată de către Keston Center care, coroborate cu cele obținute anterior, le-am transpus în scris în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), pp. 350-351 la secțiunea rezervată formelor specifice de opoziție față de regimul comunist după 1965.
Iosif Țon predicând la Biserica Baptistă Mihai Bravu 1977
Imboldul de a scrie despre acțiunea reprezentanților evanghelici din aprilie 1977 a fost dat și de Cristi Țepeș, cu care m-am întâlnit ieri la lansarea cărții mele. În acest context, Cristi a menționat faptul că pe 5 aprilie (în fapt 4 aprilie) se împlinesc 36 de ani de la difuzarea scrisorii și de la arestarea semnatarilor (Iosif Țon, Constantin Caraman, Aurel Popescu, Pavel Nicolescu, Radu Dumitrescu, Silviu Cioată).
Pavel Nicolescu (centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com)
Cristi Țepeș a vorbit despre acest moment și în cadrul unui scurt interviu acordat lui Alin Cristea, redactorul blogului România Evanghelică. Interviul cu Cristi Țepeș și informațiile publicate de Dorin Dobrincu în articolul despre ALRC menționat mai sus au fost publicate de Alin Cristea sub titlul Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977, material preluat și de mine AICI.
După publicarea articolului, Cristi Țepeș mi-a scris următoarele:
Fac o precizare. Documentul a fost difuzat pe 4 aprilie 1977 seara foarte târziu iar Iosif Ton a fost arestat a doua zi dimineața de la familia Mihai Stan din Iași, unde găzduise peste noapte. Era duminica dimineața, când toți l-am așteptat să vina la biserica unde trebuia sa termine o predica pe care o începuse în seara dinainte. Biserica era plina și el n-a mai apărut… Lacrimi, rugăciuni, revolta, …
Eu i-am răspuns
În ceea ce privește evenimentul/evenimentele la care m-am referit în articol, sursele documentare pe care le-am găsit menționează că Scrisoarea a fost difuzată la Radio Europa Liberă în seara zilei de duminică, 3 aprilie 1977 la ora 23, iar arestarea a avut loc luni, 4 aprilie. Sergiu Grossu amintește despre acest eveniment dar încă nu am citit relatarea sa.
Un articol din 1978 apărut în Revista Religion in Communist Lands, deci destul de aproape de eveniment, menționează ca dată de difuzare 3 aprilie iar ca dată a arestării, luni, 4 aprilie 1977.
Dorin Dobrincu menționează la rândul lui tot data de 3 aprilie, dată menționată și de mine în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), pp. 350-351.
Ceea ce spune Dobrincu este preluat de Alin Cristea care a publicat informația sub titlul Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977.
Am verificat pe calendar și 4 aprilie 1977 a fost într-o zi de luni, ceea ce confirmă că menționarea datei de 3 aprilie ca fiind duminică este corectă. În consecință, este posibil ca el să fi predicat duminică seara și să-l fi așteptat să revină luni seara, sau poate este vorba de evenimente diferite?
Mă poate ajuta cineva cu data arestării lui Iosif Țon? A fost arestat pe 4 aprilie sau pe 5 așa cum își amintește Cristi?
Voi reveni cu informații suplimentare despre protestul celor 6 evanghelici și represaliile autorităților.
Partajează asta:
Cristi Țepeș și Dorin Dobrincu despre momentul Aprilie 1977
Un material cu mai multe detalii despre contextul realizării și difuzării memoriului de protest la postul de Radio Europa Liberă. Materialul publicat de Alin Cristea aici vine ca o completare la ceea ce am publicat cu putin timp înainte despre Scrisoare deschisă a reprezentanților cultelor neoprotestante din România difuzată în data de 3 aprilie 1977.
“În Congresul Uniunii Baptiste, desfășurat între 4-6 februarie 1977, după amânări îndelungate, s-au auzit voci critice față de raporturile dintre cult și stat, îndeosebi Departamentul Cultelor. Numărul mare al incidentelor dintre credincioși și autorități au a determinat noul Consiliu al Uniunii Baptiste să ceară statului să-și redefinească atitudinea față de baptiști. Însă relația cu Departamentul Cultelor era în continuare dificilă.
În urma unor discuții, Iosif Țon, Pavel Nicolescu (pastori) și Aurelian Popescu (inginer) au decis alcătuirea unei lucrări în care să arate că persecuțiile contraveneau tratatelor internaționale semnate de România. Rod al colaborării celor trei și fundamentat pe textele tratatelor internaționale și, mai ales, pe numeroase date referitoare la cazuri de persecuție, adunate din toată țara, studiul a fost intitulat Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. În același timp, a fost realizat un alt material, sugestiv denumit Chemarea la adevăr, care se dorea o introducere la precedentul…
Vezi articolul original 546 de cuvinte mai mult
Partajează asta:
Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență 1948-1965 (1) – Argument
Istoria comunităților religioase este compusă dintr-un complex de factori atât instituționali, cât și umani, iar descifrarea sa nu este un demers facil. Prin parcurgerea prezentei lucrări, cititorul își va putea realiza o imagine de ansamblu asupra situației unei comunități religioase relativ mici, care, confruntându-se cu diferite constrângeri, a învățat să navigheze printre ele. În opinia noastră acest demers a reușit deoarece instituția bisericească s-a consolidat, permițând continuarea manifestărilor religioase într-un cadru legal. Succesele obținute sau eșecurile fac parte din istoria noastră pe care trebuie să ne-o asumăm.
Recunoaștem și prin intermediul acestei lucrări meritele celor care s-au sacrificat pentru bunul mers al lucrării lui Dumnezeu atât în perioada interbelică, cât și în perioada Dej, și mai ales în perioada Ceaușescu când s-a reușit recuperarea unora din drepturile la care în anii ’50 sau ’60 ai secolului XX baptiștii nici nu-și permiteau să se mai gândească.
Relaţiile dintre puterea temporală și cea spirituală, dintre Stat și Biserică, au prezentat de-a lungul timpului, şi încă mai prezintă, un interes deosebit pentru cercetători, dar şi pentru publicul larg. Dorința istoricilor de a înţelege aceste raporturi este determinată şi de faptul că, în multe cazuri, reprezentanţii puterii temporare au căutat, şi de cele mai multe ori au şi reuşit, să-şi subordoneze Biserica în vederea realizării propriilor interese.
În plus, este necesar să existe pentru perioada comunistă o lucrare care să abordeze relația dintre statul comunist și bisericile baptiste, realizată după norme ştiinţifice care să prezinte natura raporturilor dintre acestea şi stat atât prin prisma documentelor şi a memorialisticii (în care se includ şi interviurile), cât şi ca o istorie bivalentă. Dorim ca această istorie să prezinte punctul de vedere al statului, al bisericii și interacțiunea dintre cele două, context în care lucrarea integrează analiza vieţii religioase într-o schemă interpretativă mai largă, vizând construcţia şi evoluţia societăţii comuniste, pe care regimul o dorea a fi ateistă și având ca piloni principiile materialismului dialectic. Vorbim din punct de vedere istoric de o relativitate a sintezei realizate din munca noastră care nu ține „atât de observator și de mediul său, cât de însuși obiectul studiului său; materia Istoriei nu este stabilă, nu e încremenită, ea e în mișcare; încontinuu prezentul creează trecut.”
Pe de altă parte, tânăra generaţie are nevoie să înţeleagă care au fost condiţiile, compromisurile şi consecinţele acţiunilor întreprinse de către liderii comunităţilor religioase pe parcursul perioadei comuniste. Ne-am referit la lideri deoarece documentele consultate cuprind în marea lor majoritate informații despre reprezentanții bisericilor baptiste și mai puțin despre credincioșii care nu dețineau funcții cultice sau administrative. De asemenea, este necesar pentru noi, care trăim astăzi în democraţie şi libertate, să înţelegem că părinţii noştri s-au luptat să păstreze o credinţă curată şi astfel să o transmită generaţiilor viitoare.
Dată fiind particularitatea subiectului și complexitatea acestuia, lucrarea nu se menține în limitele cronologice menționate, fiind situații în care analiza coboară până în perioada interbelică sau urcă până în anii ’70 – ’80 din dorința de a urmări procesualitatea istorică, întrucât anii 1948-1965 fac parte dintr-o serie mai lungă, „cu rădăcini și urmări.” Pentru o argumentare a decupajului istoric analizat precizăm că anul 1948 a fost ales datorită faptului că avem o nouă constituție, o nouă lege a cultelor, precum și alte legi prin intermediul cărora este impusă politica partidului comunist în domeniul religios. Anul 1965 a fost ales ca dată de final atât datorită schimbărilor care se produc la nivel politic prin moartea lui Gheorghiu-Dej și venirea lui Ceaușescu, cât și datorită schimbărilor impuse de stat în interiorul cultului baptist. Schimbările interne sunt exemplificate prin demiterea lui Alexa Popovici, una din personalitățile de marcă ale baptiștilor din România, din funcția de director al Seminarului Teologic Baptist din București, precum și din cea de pastor. Anul 1965 marchează totodată și momentul în care Departamentul Cultelor trasează sarcină ,,Direcției Studii și Direcției Împuterniciților să examineze oportunitatea organizării de către cultele neoprotestante a unor conferințe pentru orientarea deservenților lor în problemele actuale care interesează aceste culte.” În urma examinării se decide ca aceste conferințe să se organizeze începând cu anul 1966. Anul 1965 este și cel în care Seminarul Teologic Baptist din București va primi seria 1965-1969 care va încheia o perioadă din istoria instituției, aceea a funcționării fără întrerupere de la intrarea României în sfera de influență sovietică petrecută la mijlocul anilor ’40. Facem referire aici la faptul că la încheierea studiilor de către seria intrată în anul 1965, Seminarului Teologic Baptist din București nu i se va mai permite înscrierea unor noi elevi în anul școlar 1969-1970, activitatea didactică fiind reluată după această întrerupere în anul școlar următor. Anul în 1965 reprezintă momentul unui nou congres al Cultului Creștin Baptist, dar și cel în care Richard Wurmbrand, pastor luteran, va părăsi România, ducând lumii libere adevărul despre persecuțiile religioase din România, fapt care va schimba ,,definitiv percepția Occidentului față de lumea comunistă.” (Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei, p. 128)
Te-ar putea interesa
Partajează asta:
Lansare de carte: ”Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965)”
Articole pe aceeași temă
Partajează asta:
Decanul Facultății de Istorie, Prof. Univ. Dr. Adrian Cioroianu, despre lucrarea „Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965)”
Profesor Dr. Adrian Cioroianu este specialist în istoria comunismului românesc, fiind cadru didactic și decan al Facultății de Istorie din cadrul Universității București. Domnia sa mi-a făcut onoarea de a scrie despre lucrarea mea și îmi va face onoarea de a participa la lansarea oficială a cărții care va avea loc, vineri, 5 aprilie 2013, de la ora 11 la Institutul Teologic Baptist din București.
Principalul merit al lucrării constă, cred, în tema aleasă: este indubitabil că istoria acestei minorități religioase din România este unul dintre capitolele de istorie națională care trebuie cunoscute și cercetate mai bine, în contextul vieții religioase din primele două decenii de regim comunist. Lucrarea este foarte folositoare cu atât mai mult cu cât, în discursul public, diferitele clișee despre alteritatea religioasă suplinesc deseori cunoașterea propriu-zisă a celuilalt. Din acest punct de vedere, este un fapt că la începuturile regimului comunist autohton România era un creuzet foarte interesant de etnii, naționalități și minorități religioase. Cum autorul precizează în mai multe rânduri, pe termen scurt acest amalgam religios n-a fost scutit de probleme: unele plecate din prejudecăți, altele din interese politice de moment sau altele decurgând, pur și simplu, din spiritul timpului.
În opinia mea, lucrarea domnului Silveşan are câteva elemente de noutate: i) în primul rând, cum spuneam, este tema ca atare; ii) apoi, un alt element de certă noutate este analiza relativ aplicată a studiilor de caz alese, anume situația unora dintre liderii comunității baptiste; iii) în fine, un al treilea element îl reprezintă încercarea de îmbinare dintre analiza istorică și analiza culturală (consecințele legislative, strategii politice, propaganda religioasă etc.). Nu în ultimul rând, merită subliniat faptul că lucrarea are la bază și un important fond arhivistic (din arhivele ANIC, CNSAS, MAE, Secretariatul de Stat pentru Culte, Arhiva Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România), cercetat bine de autor.
Prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, Universitatea București
Articole pe aceeași temă:
Partajează asta:
Articolul Pastorii baptiști în volumul Destine individuale și colective în comunism, Polirom, Iași, 2013
Partajează asta:
Apariții editoriale (8) – Marius Silveșan, Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965)
După o muncă susținută, completări și revizuiri sunt bucuros să anunț publicarea tezei mele de doctorat având ca subiect relația Biserică-stat în România comunistă.
Voi revenii cu detalii referitoare la problemele abordate pe parcursul celor 7 capitole, structura cărții și data lansării.
Vezi cuprinsul cărții AICI
Cei interesați o pot comanda de pe site-ul Editurii Cetatea de Scaun dând click pe copertă.
Mulțumesc pe această cale tuturor celor care într-un fel sau altul au contribuit la apariția acestei cărți.
Cuvânt înainte
Marius Silveșan şi-a propus să reconstituie o perioadă foarte dificilă din istoria României, cea a anilor de început ai comunismului, din perspectiva evoluției bisericilor baptiste. Trebuie precizat de la început că e vorba de o istorie confesională, scrisă de un membru al comunității baptiste, dar în același timp, trebuie subliniat faptul că e o istorie scrisă cu obiectivitate științifică şi cu respectarea tuturor cerințelor deontologiei profesionale. Privirea dinlăuntru pe care Marius Silveșan o poate avea asupra subiectului abordat îi permite să înțeleagă mai bine fenomenele şi să le explice pentru cei mai puţin familiarizaţi cu acestea. În același timp, formația sa de istoric, dobândită în cadrul Universităţii din Bucureşti, îl ajută să depășească uşor capcanele adeziunii la confesiunea din care face parte şi să-şi „facă meseria” în mod corect şi echilibrat.
De altfel, caracterul echilibrat este prima calitate pe care aş atribui-o acestei lucrări care a avut de tratat, printre altele, subiectul foarte delicat al raporturilor complexe dintre comunitatea baptistă şi autorităţile comuniste, inclusiv Securitatea. Aceste raporturi, așa cum rezultă din documentele analizate de Marius Silveşan, au fost adesea tensionate în condiţiile în care regimul comunist încerca, prin toate mijloacele, să promoveze ateismul şi îşi propunea, în ultimă instanţă, eradicarea religiei.
Aflăm deci din paginile prezentei cărţi, la origine teză de doctorat susţinută în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, în primul rând care este specificul confesiunii baptiste printr-o serie de precizări foarte utile, în contextul în care identitatea acestei comunităţi nu este foarte bine cunoscută şi cu atât mai puţin înţeleasă de către majoritatea românilor.
Apoi, Marius Silveşan ne arată care erau mijloacele prin care, îmbinând presiunile, hărţuielile administrative, reglementările juridice, represiunea, dar şi oferirea de aparente avantaje, autorităţile comuniste au încercat să controleze şi să diminueze activitatea comunităţilor baptiste din România. La acţiunile oficialităţilor răspunsurile comunităţii şi ale indivizilor au fost nuanţate, unele fiind de supunere faţă de autoritatea politică, aşa cum cele mai multe comunităţi creştine consideră că e necesar, pornind de la afirmaţia apostolului Pavel că orice putere este de la Dumnezeu. Altele au fost încercări de eludare a constrângerilor, prin opoziţie mai mult sau mai puţin deschisă (de exemplu, pastori care continuă să oficieze botezul, deşi comuniştii interziceau botezarea celor care nu proveneau din familii baptiste), sau prin interpretarea în interes propriu a unor regulamente (schimbarea numelui şcolii duminicale în ora biblică, ori fixarea nunţilor duminică după amiaza pentru a putea aduna totuşi comunitatea în momentul tradiţional, în condiţiile în care slujbele religioase trebuiau ţinute doar dimineaţa). În spiritul echilibrat de care tocmai vorbeam şi bazându-se pe lecturi extinse, din diverse domenii, autorul precizează că este vorba de hărţuieli şi tipuri de răspuns care nu au fost caracteristice doar baptiştilor, ci tuturor confesiunilor din România, inclusiv celei ortodoxe, care a fost, de asemenea, supusă unei presiuni constante din partea autorităţilor comuniste.
Partea cea mai interesantă a lucrării, şi cea care, probabil, va suscita cele mai multe reacţii, este cea în care Marius Silveşan analizează fenomenele de rezistenţă la represiunea comunistă, dar şi pe cele de cedare şi de colaborare, cu instituţiile statului comunist, între care un loc aparte îl ocupă Securitatea.
Comunitatea baptistă, ca şi celelalte confesiuni religioase din România, şi-a avut martirii săi, pastori sau simpli credincioşi, care au fost arestaţi, anchetaţi, torturaţi şi condamnaţi pentru credinţa lor. Exemplele selectate de autor din multele posibile sunt ilustrative pentru felul în care unii oameni au ştiut să-şi pună credinţa şi idealurile dincolo de siguranţa personală şi de confortul relativ al acceptării unui sistem totalitar.
Comunitatea baptistă şi-a avut însă, tot la fel ca şi alte confesiuni, delatorii, informatorii, colaboratorii Securităţii. Este vorba de un fenomen care a caracterizat întreaga societate românească, de care nicio biserică nu a reuşit să scape, aşa cum nu au reuşit nici celelalte structuri sau instituţii, şi acesta e un adevăr care trebuie spus răspicat. Dar afirmaţiile despre colaborarea unei persoane sau a alteia cu Securitatea trebuie să se bazeze întotdeauna pe documente cât se poate de clare, iar atunci când asemenea afirmaţii se fac într-o lucrare de istorie, trebuie prezentat contextul în care recrutarea a avut loc, precum şi consecinţele acesteia.
Este ceea ce face Marius Silveşan, care nu lansează acuze gratuite, nu se mulţumeşte să prezinte realităţile existenţei unor declaraţii de colaborare, ci analizează felul în care diferitele persoane au ajuns să semneze angajamentul, presiunile la care au fost supuse, ca şi efectele acceptării colaborării. Foarte importantă ni se pare precizarea faptului că semnarea unui angajament cu Securitatea nu a dus în mod absolut la furnizarea de informaţii realmente utile Securităţii, şi mai ales, nu a dus întotdeauna la afectarea altor persoane. Fără a încerca o „spălare” în bloc a celor care au devenit, dintr-un motiv sau altul, informatori ai Securităţii, autorul arată, aşa cum e şi corect, că mulţi dintre cei care au semnat în condiţii de presiune au încercat apoi să minimizeze colaborarea, oferind informații banale şi refuzând să implice şi alte persoane. În acelaşi timp însă, Marius Silveşan prezintă şi situaţii în care informatorii au venit de bună voie către Securitate şi s-au implicat activ în poliţia politică, facilitând prin delaţiuni acţiunile de reprimare îndreptate împotriva altora.
Concluziile lucrării sunt corecte şi formulate în acelaşi spirit echilibrat. Întemeindu-şi demersul pe o bogată documentaţie realizată în biblioteci, arhive, dar şi prin interviuri cu membrii comunităţii baptiste, Marius Silveşan a reuşit să deschidă, credem noi, o cale, către mai buna cunoaştere a unei comunităţi cu un rol însemnat în societatea românească. Lucrarea rezultată este un bun exemplu pentru felul în care istoria confesională poate şi trebuie să fie scrisă, si va suscita, sperăm, interesul nu doar al membrilor comunităţii baptiste, ci al unor largi categorii de cititori.
Prof. univ. dr. Ecaterina Lung, Universitatea din București
Articole pe aceeași temă
Istorie Evanghelica 